ICCJ. Decizia nr. 1874/2014. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1874/2014

Dosar nr. 5851/111/2008*

Şedinţa publică din 12 iunie 2014

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data 26 noiembrie 2008 pe rolul Bihor, reclamantul R.P.C. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 RON cu titlu de daune materiale şi 500.000 euro daune morale pentru repararea prejudiciilor suferite ca urmare a măsurilor preventive dispuse împotriva sa.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 504 - 507 C. proc. pen., art. 998 - 1000 C. civ., art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 21, art. 41 şi art. 52 din Constituţia României.

Prin Sentinţa civilă nr. 374/C din 21 decembrie 2009, Tribunalul Bihor a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor să plătească reclamantului 66.000 RON şi 13.500 euro (echivalentul în RON la cursul de la data plăţii) cu titlu de daune materiale şi 100.000 euro cu titlu de daune morale.

A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5.000 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că, prin rechizitoriul din data de 12 noiembrie 2004 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie s-a dispus trimiterea în judecată a reclamantului pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 288 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen, art. 291 C. pen, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 178 din Legea nr. 141/1997 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen şi art. 33 lit. a) C. pen.

Ulterior, prin Sentinţa penală nr. 10 din 11 ianuarie 2008 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, reclamantul a fost achitat cu privire la toate capetele de acuzare din actul de inculpare, stabilindu-se că nu el este autorul infracţiunilor descrise în rechizitoriu.

Faţă de prevederile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. şi având în vedere temeiul juridic care a stat la baza hotărârii de achitare, tribunalul a apreciat că se impune acordarea de daune morale, iar faţă de durata lipsirii de libertate şi a condiţiilor în care s-a petrecut, a obligat statul să plătească reclamantului suma de 100.000 euro cu acest titlu.

În ceea ce priveşte daunele materiale, tribunalul a apreciat că acestea se ridică la suma de 40.000 RON: deplasările părinţilor la vizită, plata onorariilor avocaţilor, pachetele trimise în arest şi la penitenciar, 6.000 RON cheltuielile cu onorariile experţilor, expertize de analiză a scrisului, 20.000 RON deplasările la procesul penal şi pentru pregătirea apărării, 13.500 euro onorariile avocaţilor din cursul cercetării penale.

Prima instanţă a considerat că nu pot fi acordate despăgubirile reprezentând pierderile materiale rezultate din faptul că, după eliberarea din penitenciar, reclamantul a fost nevoit să înstrăineze două imobile pentru a restitui împrumuturile contractate de părinţii lui pentru suportarea anumitor cheltuieli.

În acest sens, tribunalul a reţinut că înscrisul sub semnătură privată, depus la dosar, din care rezultă că tatăl reclamantului ar fi împrumutat de la numitul C.V. suma de 30.000 euro la data de 25 august 2004, nu are dată certă şi nu este semnat de niciun martor, ceea ce duce la ideea că s-ar fi putut întocmi pro causa. De asemenea, nu există o dovadă a faptului că imobilele pretins înstrăinate de reclamant ar fi fost vândute în scopul acoperirii datoriilor cu procesele şi nimic nu justifică înstrăinarea lor la o valoare atât de mică.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul R.P.C., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.

Prin Decizia civilă nr. 57/2010-A din 27 mai 2010, Curtea de Apel Oradea a admis apelurile declarate de apelanţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, a redus daunele morale acordate reclamantului R.P.C., de la suma de 100.000 euro la 75.000 euro şi a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul R.P.C. împotriva aceleaşi sentinţe.

Prin Decizia nr. 2805 din 25 martie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de reclamantul R.P.C., de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei nr. 57/A din 27 mai 2010 a Curţii de Apel Oradea - Secţia civilă mixtă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte a constatat că se impune casarea acesteia şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la curtea de apel, în considerarea criticii de recurs formulată de pârât referitoare la întrunirea cerinţelor legale pentru formularea acţiunii şi pentru care sunt necesare verificări incompatibile cu judecata în recurs.

Rejudecând cauza, prin Decizia civilă nr. 3029/R din 15 decembrie 2011, Curtea de Apel Oradea a admis recursurile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor - Oradea şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva Sentinţei civile nr. 374/C din 21 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bihor.

A modificat în parte sentinţa primei instanţe în sensul că a redus daunele morale acordate reclamantului R.P.C. de la 100.000 euro la 75.000 euro.

A fost respins ca nefondat recursul declarat de R.P.C. şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

Prin Decizia civilă nr. 6430 din 19 octombrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Încheierii din data de 15 decembrie 2011 şi a Deciziei nr. 3209/R din 15 decembrie 2011, ambele pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Au fost casate încheierea şi decizia recurată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi curte, ca instanţă de apel.

Înalta Curte reţinut că sentinţa Tribunalului Bihor a fost pronunţată la data de 21 decembrie 2009, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, fiind supusă apelului, iar nu recursului, în conformitate cu prevederile art. 282 alin. (1) C. proc. civ.

Rejudecând cauza, prin Decizia civilă nr. 127/A din 27 noiembrie 2013, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a admis apelurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva Sentinţei civile nr. 374/C din 21 decembrie 2009 a Tribunalului Bihor şi a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul R.P.C. împotriva aceleiaşi sentinţe.

A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a redus daunele morale acordate reclamantului de la suma de 100.000 euro la suma de 75.000 euro, păstrând restul dispoziţiilor sentinţei.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prin cererea dedusă judecăţii, reclamantul R.P.C. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata daunelor morale şi materiale ce i-au fost cauzate prin privarea şi restrângerea de libertate în mod nelegal (arest preventiv pe o perioadă de 8 luni şi jumătate şi obligarea de a nu părăsi ţara).

Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 504 şi următoarele C. proc. pen., art. 998 - 1000 C. civ., art. 1084 C. civ., art. 21, art. 41 şi art. 52 alin. (3) din Constituţia României şi art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin rechizitoriul din 12 noiembrie 2004 întocmit în dosar nr. 139/P/2002 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reclamantul a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, pentru săvârşirea infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată prevăzută de art. 288 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., uz de fals în formă continuată prevăzută de art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi prezentarea de acte false la autoritatea vamală în formă continuată prevăzută de art. 178 din Legea nr. 141/1997, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Prin Sentinţa penală nr. 10 din 11 ianuarie 2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, a fost schimbată încadrarea juridică, referitor la reclamantul din prezenta cauză, din infracţiunea prevăzută de art. 178 din Legea nr. 141/1997 în cea prevăzută de art. 273 din Legea nr. 86/2006, iar în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a dispus achitarea reclamantului, întrucât s-a reţinut că faptele nu au fost săvârşite de acesta. Hotărârea a fost menţinută în căile de atac.

S-a reţinut, totodată, că reclamantul a fost arestat în perioada 20 mai 2004 - 04 februarie 2005.

Conform actelor de la dosar, arestarea reclamantului a fost dispusă prin Încheierea penală nr. 214 din 21 mai 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, iar prin Încheierea din 31 ianuarie 2005 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu cea de obligare de a nu părăsi ţara, măsură revocată prin Încheierea din 23 octombrie 2006 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti.

Analizând incidenţa art. 504 alin. (2) C. proc. pen. în cauză, instanţa a reţinut următoarele:

Reclamantul a fost privat de libertate, fiind arestat preventiv pe perioada 20 mai 2004 - 04 februarie 2005 şi ulterior i-a fost restrânsă libertatea prin aplicarea interdicţiei de a părăsi ţara, iar prin Sentinţa penală nr. 10 din 11 ianuarie 2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, rămasă definitivă, a fost achitat în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., întrucât faptele nu au fost săvârşite de acesta. Sunt îndeplinite cerinţele art. 504 alin. (2) C. proc. pen., scopul urmărit de aceste dispoziţii fiind acela de a materializa principiul constituţional potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, săvârşite în procesele penale, restrângerea adusă libertăţii persoanei în cadrul procedurii judiciare, urmată de recunoaşterea nevinovăţiei sale, având semnificaţia unei erori judiciare în sensul art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care protejează dreptul la libertate şi siguranţă, prin numeroase hotărâri ale instanţei europene, insistându-se asupra caracterului primordial al dreptului la libertate şi siguranţă şi asupra faptului că, pentru a nu lipsi garantarea libertăţii de esenţă, orice detenţie trebuie să fie excepţională, justificată în mod obiectiv şi să nu depăşească strictul necesar.

În jurisprudenţa sa, cu referire la art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului subliniază că autoritatea care ia astfel de măsuri trebuie să arate motivele concrete care au justificat-o, nefiind suficientă redarea generică a textelor de lege. Motivele de drept reţinute în justificarea măsurii arestării trebuie argumentate în raport de persoana în cauză şi conduita acesteia. În ceea ce priveşte prelungirea detenţiei, în cauza Tase contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat că o persoană acuzată de o infracţiune trebuie să fie întotdeauna eliberată în procesul pendinte, exceptând cazul în care statul poate arăta că există motive "relevante şi suficiente" pentru a justifica detenţia continuă; justificarea pentru orice perioadă de detenţie, indiferent cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorităţi, iar prelungirea aproape automată a detenţiei contravine garanţiilor stabilite în art. 5 alin. (3) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În speţă, din cuprinsul încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă a reclamantului, rezultă că măsura a fost dispusă avându-se în vedere existenţa unor indicii în sensul că acesta împreună ceilalţi inculpaţi din dosar ar fi săvârşit infracţiunile pentru care era cercetat, respectiv că lăsarea în libertate sa prezintă pericol pentru ordinea publică. Ulterior, măsura arestului preventiv a fost prelungită pe o perioadă de 8 luni şi jumătate şi apoi înlocuită cu măsura interdicţiei de a părăsi ţara. Or, pentru a se asigura respectarea garanţiilor prevăzute de art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu este suficient ca privarea de libertate să fie prevăzută conform legii naţionale, ci trebuie să fie şi necesară în circumstanţele specifice ale cauzei, detenţia unei persoane fiind o măsură extrem de restrictivă, justificată numai în ultimă instanţă, atunci când alte măsuri, mai puţin severe, au fost analizate şi s-a considerat că sunt insuficiente pentru a proteja interesul public sau individual. Împrejurarea că la momentul la care s-a dispus măsura arestării preventive, instanţa s-a bazat pe existenţa unor indicii că reclamantul ar fi săvârşit infracţiunile pentru care era cercetat nu justifică susţinerile apelantului pârât, prin raportare la aspectele anterior reţinute. În plus, câtă vreme prin hotărârea de achitare s-a stabilit că faptele pentru care s-au dispus măsurile preventive nu au fost săvârşite de către reclamant, indiciile pe care s-a bazat instanţa când a dispus arestarea preventivă s-au dovedit a fi greşite, fapt ce justifică reţinerea erorii judiciare. Efectele hotărârii de achitare se extind şi asupra măsurilor preventive dispuse anterior, acestea neputând fi altfel calificate decât nelegale.

Prin urmare, instanţa de apel a concluzionat că măsurile preventive dispuse faţă de reclamant s-au dovedit a fi o eroare judiciară, reclamantul fiind îndreptăţit la repararea prejudiciului material şi moral suferit ca urmare a arestării pe nedrept şi a restrângerii libertăţii prin măsura obligării de a nu părăsi ţara, prin prisma dispoziţiilor art. 504 alin. (2) şi 3 C. proc. pen. şi a art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

S-a reţinut că, prin privarea şi restrângerea de libertate a reclamantului, pe perioada arestării preventive - 20 mai 2004 - 04 februarie 2005 -, urmată de măsura interdicţiei de a părăsi ţara, s-a adus atingere unor valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, libertatea, sănătatea, ori viaţa privată, reclamantul fiind îndreptăţit la acordarea unor despăgubiri băneşti pentru repararea prejudiciului moral cauzat de această eroare judiciară.

Curtea de apel a apreciat că, din probele administrate în cauză, rezultă existenţa acestui prejudiciu moral, măsurile preventive dispuse faţă de reclamant pentru fapte în legătură cu care, în final, acesta a fost achitat, având consecinţe grave asupra acestuia şi asupra familiei sale, vătămându-i onoarea, poziţia socială, sănătatea,viaţa de familie, aspecte ce definesc personalitatea umană şi constituie criterii importante în stabilirea daunelor morale.

Astfel, din copia ziarului "G.N.V.", rezultă că a fost mediatizat cazul în care reclamantul a fost cercetat, arestat şi trimis în judecată, făcându-se referire la faptul că acesta împreună cu ceilalţi inculpaţi au introdus în ţară maşini ce aveau documente falsificate, aspecte regăsite şi în copia ziarului "A.S.". Reclamantul a fost prezentat ca un infractor, ceea ce a dus la o gravă ştirbire a imaginii sale în societate, această mediatizare având efecte negative nu doar asupra reclamantului, ci şi asupra familiei acestuia, aşa cum rezultă şi din declaraţiile martorilor M.A. şi S.Ş.

Prin raportul de expertiză medico-legală psihiatrică întocmit de Serviciul de Medicină Legală Bihor sub nr. 1306/IV/150/2009, s-a concluzionat că reclamantul nu suferă de o boală psihică, că la orice persoană privată de libertate se poate instala o stare de suferinţă psihică de tip depresiv, ce nu se constituie ca o entitate de boală, în cazul reclamantului neconstatându-se tulburări psihopatologice care pot fi puse în legătură cu starea de detenţie. Faptul că starea de detenţie nu ar fi cauzat probleme medicale de natură psihică nu este de natură a înlătura reţinerea traumelor psihice care au existat şi au continuat să existe urmare a acestei măsuri şi a condiţiilor de detenţie, astfel cum rezultă din declaraţiile martorilor M.A. şi A.R.

Se reţin în acest sens, condiţiile improprii în care a fost deţinut reclamantul în arestul I.G.P.R. Bucureşti, astfel cum au fost descrise de martorul A.R.: o cameră extrem de mică, prost iluminată, aflată la subsolul clădirii, în care doi oameni nu puteau sta în picioare lângă pat, toaleta se afla în cameră, în prima perioadă a reţinerii nu a avut hârtie şi pix pentru a coresponda cu familia, scrisorile i-au fost deschise, acesta a intrat în greva foamei convins fiind de nevinovăţia sa, plimbarea zilnică ce trebuia să aibă durata de o oră era redusă la 20 de minute într-un ţarc de 5 mp, reclamantul nebeneficiind de condiţiile minime de igienă cu tot ce implică aceasta. Condiţiile din Penitenciarul Jilava au fost descrise ca fiind la fel de improprii.

În ceea ce priveşte măsura interdicţiei de a părăsi ţara, instanţa de apel a reţinut că aceasta aduce atingere dreptului la liberă circulaţie în general, în cazul reclamantului având consecinţe şi sub aspectul dreptului la muncă, afectându-i totodată şi viaţa de familie.

Astfel cum rezultă din actele dosarului, anterior arestării preventive urmată de interdicţia de a părăsi ţara, reclamantul şi-a desfăşurat activitatea ca agent de marketing, calitate în care avea numeroase ieşiri în străinătate pentru contractări cu parteneri străini, conform fişei postului depusă la dosar. Urmare a măsurii interdicţiei de a părăsi ţara, reclamantul a fost împiedicat să-şi continue activitatea în cadrul societăţilor comerciale la care era angajat ori asociat, în conformitate cu atribuţiile ce-i reveneau. Această măsură a avut consecinţe şi sub aspectul păstrării unor legături de familie mai strânse cu sora lui, care avea domiciliul în străinătate, astfel încât, şi în privinţa măsurii interdicţiei de a părăsi ţara se impune repararea prejudiciului produs reclamantului.

Prin urmare, arestarea, restrângerea libertăţii prin interdicţia de a părăsi ţara, durata acestor măsuri, condiţiile de detenţie, împiedicarea accesului la corespondenţă fără a fi verificată anterior, nepunerea la dispoziţie a instrumentelor necesare scrisului pe perioada arestului, lipsirea de prezenţa familiei, mediatizarea negativă, durata litigiului de la momentul arestării până la achitarea definitivă au fost elemente care au avut drept consecinţă producerea unor traume fizice şi psihice ce au determinat un prejudiciu moral care se impune a fi reparat.

Cât priveşte cuantumul daunelor morale acordate, curtea de apel a apreciat ca fiind fondate criticile apelantului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi cele ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, raportat la principiul proporţionalităţii şi al justului echilibru între natura valorilor lezate şi suma acordată.

Reţinând că scopul acordării daunelor morale constă, în primul rând, în realizarea unei satisfacţii morale pentru suferinţele de acelaşi ordin, instanţa de apel a apreciat că suma de 55.000 euro este în măsură să acopere prejudiciul moral produs prin măsura arestului preventiv pentru o perioadă de 8 luni şi jumătate şi să ofere o satisfacţie echitabilă raportat la suferinţele cauzate reclamantului, respectând totodată principiul proporţionalităţii între eroarea judiciară şi consecinţele acesteia.

În acelaşi sens, judecând în echitate, pe baza probaţiunii administrate în cauză, având în vedere valorile nepatrimoniale lezate prin măsura interdicţiei de a părăsi ţara, instanţa de apel a apreciat că suma de 20.000 euro este în măsură să acopere prejudiciul moral produs reclamantului şi respectă cerinţa proporţionalităţii între eroarea judiciară şi consecinţele acesteia.

Cât priveşte apelul declarat de apelantul reclamant cu referire la neacordarea despăgubirilor materiale reprezentând pierderile rezultate din faptul că, după eliberarea sa, a fost nevoit să înstrăineze două imobile pentru a restitui împrumutul contractat de părinţii săi pentru cheltuielile efectuate cu procesul penal, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin probele administrate în cauză, nu s-a dovedit că suma împrumutată a fost folosită exclusiv pentru susţinerea cheltuielilor în procesul penal, respectiv că prejudiciul pretins a fost urmarea acestui proces. Pe de altă parte, nu poate fi reţinut prejudiciul rezultat din diferenţa dintre valoarea imobilelor la momentul vânzării şi valoarea actuală a acestora, reclamantul nefiind obligat să înstrăineze bunurile sub preţul pieţii.

S-au apreciat ca nefondate şi criticile vizând neacordarea cheltuielilor de deplasare a martorului A.R., în cauză nefăcându-se dovada că aceste cheltuieli, respectiv suma de 972 RON, au fost suportate de reclamant. Referitor la expertiza de evaluare întocmită de expert T.C., instanţa de apel a reţinut că, atâta timp cât această probă nu a fost luată în considerare, criticile privind neacordarea sumelor cheltuite cu efectuarea ei apar ca nefondate.

Curtea de apel a mai reţinut că despăgubirile materiale reprezentând cheltuielile suportate în cadrul procesului penal - onorariile avocaţiale, deplasările familiei în vizită, deplasările la instanţă pe durata litigiului, a onorariilor pentru expertize, pachetele trimise de familie reclamantului pe perioada arestului - au fost corect stabilite şi acordate de către prima instanţă, criticile invocate de apelanţi sub acest aspect fiind nefondate.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat şi motivat recurs reclamantul R.P.C., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

1. Reclamantul R.P.C. critică decizia instanţei de apel pentru următoarele motive, pe care le întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

a. Din cuprinsul art. 998 - 999 C. civ. şi art. 504 - 505 C. proc. pen., rezultă că reparaţia daunelor suferite de victima erorii judiciare trebuie să fie integrală.

Recurentul arată că a făcut pe deplin dovada că înstrăinarea succesivă a bunurilor proprietatea sa s-a făcut ca urmare a procesului penal şi că a probat existenţa unei diferenţe de valoare considerabilă între preţul proprietăţilor vândute (preţul pieţei la acel moment) şi preţul lor la momentul actual. Faptul că acel contract de împrumut nu are dată certă şi nu e semnat de martori nu are ca efect ineficacitatea actului, înscris sub semnătură privată. În plus, peste proba cu înscrisul menţionat, se suprapune şi proba cu martori, în acest sens fiind audiaţi martorii C.V., S.Ş. şi M.A. care confirmă realitatea datelor înscrise în contract. Diferenţa de valoare este cea stabilită de expert, ea datorându-se exploziei pieţei imobiliare.

Probele cu martori administrate în cauză confirmă că suma împrumutată a fost utilizată de părinţii reclamantului exclusiv pentru suportarea cheltuielilor legate de starea de detenţie, obligaţia de restituire revenind reclamantului. În plus, nu s-a produs nicio probă în sensul că reclamantul a vândut imobilele proprietate personală sub preţul pieţei la acel moment.

b. Recurentul susţine că soluţia instanţei de apel, de a reduce despăgubirile de la 100.000 euro la 75.000 euro, este dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor legale ce garantează o justă, echitabilă şi completă despăgubire a celui arestat în mod nelegal.

Recurentul arată că declaraţiile martorilor confirmă coşmarul prin care a trecut, teroarea care l-a stăpânit din momentul încarcerării şi până la eliberarea din penitenciar, nedreptăţile, abuzurile, frustrările ce l-au făcut să intre în greva foamei în perioada detenţiei. Totodată, raportul de audiere întocmit de dl. T.A. - psiholog clinician - relevă că există deteriorări în structurile cognitive interpersonale şi sociale, cum sunt deteriorarea încrederii în relaţiile interumane, deteriorarea încrederii în structurile de ordine ale statului, acomodarea extremă a aşteptărilor privind libertatea şi deteriorarea sentimentului de siguranţă, şi care, cel mai probabil, au apărut în urma privării de libertate.

Recurentul mai arată că imaginea sa a fost grav şi iremediabil distrusă de publicitatea negativă ce i-a fost făcută pe tot parcursul procesului penal, presa scrisă fiind invadată (cel puţin la început) de comunicate ale Ministerului Public în legătură cu arestarea sa, iar mai apoi în legătură cu trimiterea în judecată. În perioada cât a avut restricţionat dreptul de a se deplasa în afara graniţelor ţării, sora sa, stabilită în Belgia, a năsut o fetiţă, iar reclamantul nu am putut să se deplaseze să o vadă până nu i-a fost ridicată interdicţia de a părăsi ţara.

Recurentul solicită ca la cuantificarea daunelor morale să se ţină seama de familia din care provine, tatăl său, dr. R.P.M., fiind medic la Serviciul de Medicină Legală Bihor şi de împrejurarea că, la momentul arestării, era membru activ al Salvamont Bihor, iar în momentul arestării, tocmai se întorsese dintr-o acţiune de căutare şi recuperare a trupurilor neînsufleţite a patru speologi bihoreni dispăruţi într-o avalanşă în munţii Făgăraşului.

2. Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor critică decizia instanţei de apel pentru următoarele considerente, pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.:

a. Aşa cum rezultă din cuprinsul Sentinţei penale nr. 10 din 11 ianuarie 2008 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti, reclamantul a fost achitat în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., iar procesul nu a încetat în temeiul art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen., condiţie cerută în mod expres de prevederile art. 504 pct. 3 C. proc. pen. pentru ca reclamantul să poată beneficia de măsuri reparatorii din partea Statului Român.

Recurentul afirmă că nu sunt îndeplinite nici condiţiile art. art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. şi susţine că instanţa ar fi trebuit să constate inadmisibilitatea acestei acţiuni.

Astfel, reclamantul trebuia să deţină o hotărâre definitivă de condamnare, iar apoi, în rejudecarea cauzei, să fie achitat printr-o hotărâre definitivă, aşa cum prevede textul de lege mai sus menţionat.

b. În ceea ce priveşte cuantumul daunelor acordare, recurentul arată că principiul reparării integrale a pagubei împiedică acordarea, cu titlu de despăgubiri, a unor sume mari de bani, nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, instituţia răspunderii delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei.

Printr-o cerere depusă ulterior, la data de 23 mai 2014, recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a completat motivele de recurs formulate prin critici pe care le-a apreciat ca fiind de ordine publică.

Înalta Curte constată că prin aceste motive de recurs suplimentare, deşi indică nemotivarea deciziei, pârâtul afirmă nerespectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. şi nelămurirea deplină a situaţiei de fapt, reluând susţineri din cererea iniţială de recurs. Or, astfel cum sunt dezvoltate, aceste motive suplimentare de recurs nu pot fi apreciate ca motive de ordine publică şi, fiind formulate, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ., nu învestesc în mod legal instanţa de recurs cu analizarea lor.

3. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

a. Erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea directă a statului în baza art. 504 C. proc. pen. se referă la existenţa a cel puţin uneia dintre cele două ipoteze avute în vedere de text: o persoană a fost privată de libertate în mod nelegal în cursul procesului penal, respectiv după condamnarea definitivă a unei persoane, în urma rejudecării cauzei, aceasta a fost achitată definitiv.

În prezenta cauză, nu este îndeplinită niciuna dintre aceste cerinţe. Astfel, în procesul penal invocat drept temei al cererii prin care a fost declanşat prezentul litigiu nu s-a pronunţat o hotărâre de condamnare a inculpatului R.P.C., iar măsurile privative/restrictive de libertate au fost legale la momentul luării acestora.

Practica Curţii Europene a Drepturilor Omului a stabilit că art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu presupune ca autorităţile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzaţii încă din momentul dispunerii arestării (cauza Brogan şi Murray/Regatul Unit), fiind suficient să existe "motive plauzibile" din care să reiasă că acea persoană este posibil să fi comis respectiva infracţiune.

Este adevărat că, în cauză, instanţa penală a reţinut că probele prezentate de acuzare nu au fost de natură să conducă la condamnarea reclamantului, însă, trimiterea în judecată a inculpatului R.P.C. s-a bazat pe probe certe de vinovăţie, iar soluţia de achitare, dispusă prin Sentinţa penală nr. 10 din 11 ianuarie 2008 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, s-a pronunţat ca urmare a readministrării probelor din faza de urmărire penală şi care au fost contrare celor administrate în această fază a procesului penal.

Pe de altă parte, măsura arestării preventive a inculpatului R.P.C. în perioada 20 mai 2004 - 4 februarie 2005, dispusă prin Încheierea penală nr. 214 din 21 mai 2004 a Tribunalului Bucureşti, urmată de măsura interdicţiei de a părăsi ţara, dispusă prin Încheierea din 31 ianuarie 2005 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, măsura revocată prin Încheierea din 23 octombrie 2006 a aceleiaşi instanţe, s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la aceea dată.

b. Recurentul susţine nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul cuantumului daunelor acordate, pentru următoarele considerente:

Datorită diversităţii şi complexităţii daunelor morale care pot fi cauzate printr-o multitudine de fapte ilicite, penale, de natură să lezeze viaţa fizică, psihică, afectivă, onoarea, reputaţia sau alte asemenea drepturi personale nepatrimoniale, legiuitorul nu a înscris în lege criterii după care prejudiciile morale să fie evaluate, ci a lăsat judecătorului posibilitatea ca în fiecare caz concret să stabilească cuantumul despăgubirilor.

Criteriile pe care instanţa ar trebui să le ia în considerare sunt: natura faptei penale prin care s-a produs prejudiciul moral, respectiv a valorii sociale ocrotite prin norma care incriminează ca infracţiune acea faptă, culpa autorului faptei prejudiciabile, gravitatea şi intensitatea suferinţelor, personalitatea victimei.

Recurentul arată că, raportat la probele administrate în cauză, ţinând cont atât de criteriile generale menţionate cât şi de particularităţile cauzei, daunele morale acordate în cauză, în sumă de 75.000 euro, sunt exagerat de mari şi tind să constituie o sursă de îmbogăţire pentru reclamant.

c. Recurentul mai arată că decizia apelată este nemotivată şi nu îndeplineşte cerinţele art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Considerentele deciziei civile se limitează la enumerarea consecinţelor măsurilor preventive asupra reclamantului şi a familiei sale, redarea condiţiilor de detenţie precum şi la restricţiile la care acesta a fost supus pe perioada detenţiei şi implicit pe perioada derulării procesului penal, susţinerile reclamantului din acţiunea civilă fiind preluate întocmai de instanţa de apel şi de fond.

Or, acţiunile civile în despăgubiri pentru erori judiciare au, de cele mai multe ori, o stare de fapt şi de drept destul de complexă, care necesită o analizare minuţioasă a faptelor, a probelor, a existenţei sau nu a temeiurilor legale invocate.

Mai mult, nu s-a motivat de loc acordarea daunelor morale în cuantum de 75.000 euro şi de ce această sumă ar fi proporţională cu perioada de 8 luni şi jumătate de arest preventiv şi obligarea de a nu părăsi ţara o perioadă de aproximativ 1 an şi 9 luni.

În opinia recurentului, hotărârea instanţei de apel este nelegală şi netemeinică sub aspectul cuantumului daunelor morale şi materiale acordate în speţă, raportat la: perioada relativ redusă a lipsirii de libertate a reclamantului şi faptul că achitarea acestuia nu echivalează cu nelegalitatea măsurii privării sau restrângerii de libertate, deoarece la momentul luării măsurilor, respectiv menţinerii lor, exista bănuiala verosimilă că a săvârşit o infracţiune; luarea/menţinerea măsurii privative/restrictive de libertate a fost amplu motivată de instanţa penală, în fapt şi în drept, cu respectarea prevederilor dreptului intern şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Câtă vreme, prin hotărârea de achitare, nu s-a stabilit că măsura privării, respectiv cea a restrângerii de libertate ar fi nelegală, reclamantul nu are dreptul la acordarea daunelor morale.

Se susţine că, prin decizia recurată, a fost încălcat raportul rezonabil, de proporţionalitate între prejudiciul efectiv suferit şi valoarea despăgubirii, prin comparaţie cu sumele acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi că probele depuse la dosar nu se coroborează, nefiind dovedită legătura de cauzalitate între prejudiciul moral şi eventuale efecte negative asupra activităţii societăţii unde era angajat reclamantul ca agent de marketing.

d. Recurentul solicită şi reducerea sumei reprezentând cheltuieli judiciare la care statul a fost obligat către reclamant, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., arătând că acestea sunt exagerate.

Înalta Curte apreciază că este nefondată susţinerea reclamantului în sensul că recursurile declarate de recurenţi vizează exclusiv aspecte de temeinicie ale deciziei instanţei de apel, deoarece o parte din criticile formulate pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Recursul declarat de reclamantul R.P.C.:

Prin recursul declarat, reclamantul critică decizia pronunţată de instanţa de apel sub aspectul cuantumului daunelor materiale şi morale acordate.

În ceea ce priveşte daunele materiale, reclamantul susţine că, prin probele administrate, a dovedit că înstrăinarea imobilelor proprietatea sa s-a făcut la un preţ inferior valorii bunurilor, că sumele împrumutate au fost utilizate exclusiv pentru suportarea cheltuielilor legate de starea de detenţie, iar obligaţia de restituire a revenit reclamantului. Recurentul face referire în acest sens la un înscris sub semnătură privată şi la declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.

Criticile astfel formulate nu pot fi circumscrise prevederilor art. 304 C. proc. civ. deoarece vizează aprecierea materialului probator administrat în cauză.

Or, modul de interpretare a dovezilor administrate nu poate fi cenzurat pe calea recursului, în condiţiile în care prevederile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permiteau exercitarea controlului judiciar sub acest aspect, au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Şi în ceea ce priveşte daunele morale, recurentul arată că au fost greşit cuantificate. Indică probele şi menţionează aspectele care reies din acestea, şi care, în opinia sa, ar justifica o sumă mai mare decât cea acordată de instanţă cu acest titlu.

Niciunul dintre argumentele subsumate acestei critici nu se circumscrie motivelor de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. care să permită instanţei de recurs să exercite controlul judiciar de nelegalitate a deciziei instanţei de apel sub acest aspect. Atât timp cât recurentul nu invocă omisiunea instanţei de apel de a aplica vreunul dintre criteriile legale sau jurisprudenţiale aplicabile în materia evaluării prejudiciului moral, ci reia descrierea circumstanţelor de fapt în care a avut loc cercetarea sa penală, suferinţele produse şi prejudiciu creat, criticile formulate nu pot fi analizate din perspectiva art. 304 C. proc. civ.

Aspectele indicate de recurent, legate de raportul întocmit de psiholog, de publicitatea negativă creată de presa scrisă, ca şi cele vizând familia din care reclamantul provine ori circumstanţele şi momentul în care s-a produs arestarea sa sunt argumente care susţin lezarea anumitor valori, a căror încălcare a fost analizată de instanţa de apel.

Aceste argumente nu se constituie în criterii de evaluare a daunelor morale, şi pe care curtea de apel să nu le fi avut în vedere la pronunţarea deciziei, ci susţin criteriile deja analizate de instanţa de apel, astfel încât nu pot atrage nelegalitatea hotărârii pronunţate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

2. Recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor şi recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea

a. Ambii recurenţi formulează critici întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând nelegala aplicare în cauză a prevederilor art. 504 C. proc. pen.

Astfel, recurenţii pretind că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 504 C. proc. pen. deoarece reclamantul nu a beneficiat de o hotărâre definitivă de achitare care să se fi pronunţat în urma rejudecării cauzei şi nici de încetarea procesului penal în temeiul art. 10 alin. (1) lit. j. C. proc. pen.

Recurenţii susţin, de asemenea, că măsurile privative/restrictive de libertate luate faţă de reclamantul R.P.C. au fost legale la momentul la care au fost dispuse, iar Sentinţa penală nr. 10 din 11 ianuarie 2008 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, prin care reclamantul a fost achitat, a fost pronunţată în baza unor probe contrare celor administrate în faza de urmărire penală. Câtă vreme, prin hotărârea de achitare, nu s-a stabilit că măsura privării ori a restrângerii de libertate a reclamantului ar fi nelegale, acesta nu are dreptul la acordarea daunelor morale.

Se invocă în acest sens, practica Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care s-a stabilit că art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu presupune ca autorităţile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzaţii încă din momentul dispunerii arestării, fiind suficient să existe "motive plauzibile" din care să reiasă că acea persoană este posibil să fi comis respectiva infracţiune.

Înalta Curte va grupa argumentele folosite de părţi în susţinerea acestei critici de nelegalitate, urmând a le răspunde prin considerente comune:

Art. 504 alin. (1) C. proc. civ. prevede că persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

Este adevărat că reclamantul R.P.C. a fost achitat prin Sentinţa penală nr. 10 din 11 ianuarie 2008 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 352 din 09 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, fără ca această hotărâre să fie pronunţată în urma rejudecării cauzei după o condamnare definitivă a reclamantului. Este totodată real faptul că nu a existat în privinţa sa o cauză de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j).

Din acest motiv, este corectă susţinerea formulată prin recursurile analizate, în sensul neaplicării în cauză a dispoziţiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen. şi ale art. 504 C. proc. pen. alin. (3) teza finală.

Însă, hotărârea recurată a fot întemeiată pe prevederile art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. prin raportare la hotărârea de achitare pronunţată în favoarea reclamantului R.P.C. şi, pentru considerentele ce vor urma, Înalta Curte a apreciat că instanţa de apel a aplicat şi interpretat corect aceste dispoziţii legale.

Potrivit art. 504 alin. (2) C. proc. pen. are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Conform alin. (3) al acestui articol, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

În cauză, măsura arestării preventive a reclamantului a fost dispusă prin Încheierea nr. 214 R din 21 mai 2004 a Tribunalului Bucureşti.

Reclamantul era cercetat la acea dată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 288 C. pen., art. 291 C. pen., art. 178 din Legea nr. 141/1997, toate cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi a art. 33 lit. a) C. pen., precum şi a infracţiunilor prevăzute de art. 179 din Legea nr. 141/1997, art. 293 şi art. 323 C. pen.

Măsura arestării preventive a fost prelungită, prin încheieri succesive, până la data de 15 noiembrie 2004.

La data de 13 noiembrie 2004, reclamantul a fost trimis în judecată, în stare de arest, în baza rechizitoriului din data de 12 noiembrie 2004.

Prin rechizitoriul menţionat, instanţa a fost sesizată, în ceea ce-l priveşte pe reclamantul R.P.C., numai cu privire la săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 288 C. pen., art. 291 C. pen. şi art. 178 din Legea nr. 141/1997, toate cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi a art. 33 lit. a) C. pen., deoarece, prin acelaşi rechizitoriu s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului pentru celelalte infracţiuni pentru care fusese cercetat, respectiv cele prevăzute de art. 179 din Legea nr. 141/1997, art. 293 şi art. 323 C. pen.

Prin Deciziile penale nr. 1970 din 24 noiembrie 2004, nr. 2108 din 10 decembrie 2004 şi nr. 2219 din 27 decembrie 2004, Tribunalul Bucureşti a menţinut măsura arestării preventive a reclamantului, iar prin Încheierea din data de 31 ianuarie 2005, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a înlocuit măsura arestării preventive a inculpatului cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.

Prin Sentinţa penală nr. 10 din 11 ianuarie 2008 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, rămasă definitivă, reclamantul a fost achitat pentru restul infracţiunilor pentru care fusese trimis în judecată, instanţa reţinând că respectivele fapte nu au fost săvârşite de acesta.

Din cuprinsul art. 504 C. proc. pen., rezultă că actele procedurale de natura celor menţionate în alin. (3) al articolului constituie mijloace de probă care trebuie evaluate de instanţa civilă pentru a se stabili dacă acestea infirmă, direct sau indirect, legalitatea măsurii preventive. Numai în acest fel, art. 504 C. proc. civ. devine aplicabil de către instanţa civilă şi numai astfel instanţa civilă şi-ar putea respecta obligaţia de a soluţiona litigiul cu care este învestită în conformitate cu prevederile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, caracterul nelegal al unei măsuri preventive poate fi stabilit prin raportare la soluţia dată în procesul penal pentru faptele în legătură cu care a fost luată respectiva măsură preventivă.

Or, atâta timp cât măsura arestării preventive şi cea a obligării de a nu părăsi localitatea au fost dispuse faţă de reclamant pentru fapte pentru care a fost scos de sub urmărire penală sau pentru care a fost achitat, motivul achitării fiind acela că respectivele fapte nu au fost săvârşite de reclamant, privarea de libertate, respectiv restrângerea dreptului de a părăsi ţara au caracter nelegal şi nasc dreptul reclamantului la repararea pagubei suferite, în temeiul art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.

b. Ambii recurenţi formulează critici legate de soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la daunele morale acordate reclamantului.

Sunt enumerate criteriile care, în opinia recurenţilor, trebuie avute în vedere la stabilirea întinderii acestor daune, şi se arată că, raportat la probele administrate în cauză, daunele morale acordate, în sumă de 75.000 euro, sunt prea mari şi tind să constituie o sursă de îmbogăţire pentru reclamant.

Recurenţii susţin că, prin decizia recurată, a fost încălcat raportul rezonabil, de proporţionalitate între prejudiciul efectiv suferit şi valoarea despăgubirii, prin comparaţie cu sumele acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, şi că probele depuse la dosar nu se coroborează în ceea ce priveşte dovedirea daunelor morale acordate.

Înalta Curte apreciază ca nefondate aceste critici.

La stabilirea cuantumului daunelor morale acordate, instanţa de apel a făcut referire la durata măsurilor preventive, la consecinţele suferite de reclamant pe plan moral, social şi profesional, constând în lezarea unor valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, libertatea, sănătatea, ori viaţa privată, valori pe care instanţa de apel le-a apreciat ca reprezentând criterii de stabilire a daunelor morale.

Aceste împrejurări avute în vedere de instanţa de apel se circumscriu prevederilor art. 505 C. proc. pen., dovedind valorificarea de către instanţă a criteriilor legale prevăzute de articolul menţionat şi care sunt aplicabile în cazul particular al daunelor rezultate din erori judiciare. Prin urmare, hotărârea recurată este dată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu consacră regula acordării unui anumit cuantum al daunelor morale. Principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene este acela al statuării în echitate asupra despăgubirilor, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz, astfel încât despăgubirile acordate să asigure o satisfacţie morală victimei prejudiciului nepatrimonial.

Or, instanţa de apel a făcut aplicarea acestui principiu în cauză, ceea ce a dus la stabilirea unui cuantum al daunelor pe care Înalta Curte îl apreciază ca fiind rezonabil, echitabil şi proporţional cu prejudiciul produs reclamantului prin măsurile preventive dispuse în privinţa sa.

Recurenţii critică decizia pronunţată de instanţa de apel nu doar pentru ignorarea ori aplicarea greşită a criteriilor de cuantificare a daunelor morale, ci şi pentru cuantumul stabilit în privinţa acestor daune, prin raportare la criteriile aplicabile în materie.

Motivele de recurs formulate în acest sens, care fac referire la probele administrate şi care, în opinia recurenţilor, nu ar susţine prejudiciul reţinut de instanţă, vizează reevaluarea situaţiei de fapt.

Însă, ceea ce poate fi cenzurat pe calea recursului este numai respectarea de către instanţa de apel a criteriilor legale şi jurisprudenţiale în stabilirea daunelor acordate. Cuantificarea daunelor, în urma aplicării acestor criterii, reprezintă o chestiune de apreciere, rezultată în urma analizării probelor administrate în cauză. De aceea, criticile privind cuantumul daunelor acordate pun în discuţie temeinicia deciziei recurate. Însă, modul în care instanţa de apel a apreciat probele administrate în cauză nu mai poate fi verificat pe calea recursului, faţă de actuala structură a art. 304 C. proc. civ. care permite numai un control de legalitate în această cale de atac.

c. Recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea susţine că decizia instanţei de apel este nemotivată şi nu îndeplineşte cerinţele articolului 261 pct. 5 C. proc. civ.

Deşi această critică este întemeiată de recurent tot pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte o va analiza din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei atât sub aspectul aplicării în cauză a prevederilor art. 504 - 505 C. proc. pen. cât şi în privinţa întinderii prejudiciului suferit de reclamant. Modul de redactare a considerentelor deciziei permite exercitarea controlului judiciar, astfel încât admiterea recursului şi modificarea hotărârii în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.. nu se pot dispune.

d. Acelaşi recurent susţine nelegalitatea deciziei recurate şi pentru stabilirea unui cuantum al cheltuielilor judiciare care, în opinia sa, este exagerat, şi solicită aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Nici această critică nu poate fi primită.

Cenzurarea hotărârii pronunţate din perspectiva modului în care instanţa a determinat cuantumul cheltuielilor de judecată în urma aplicării prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. se rezumă la a verifica aplicarea criteriilor legale, prevăzute de textul menţionat, în raport cu care se apreciază cuantumul onorariilor avocaţilor, şi anume: valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocat.

Recurentul nu a indicat însă care ar fi eroarea făcută de instanţa de apel în legătură cu aceste criterii, menţionând numai că suma acordată cu titlu de cheltuieli "este exagerată".

Înalta Curte constată că aceasta nu este o critică care să poată fi circumscrisă prevederilor art. 304 C. proc. civ. şi care să învestească în mod legal instanţa de recurs cu analiza ei.

Cerinţele art. 302¹ C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale.

Recurentul Statul Român şi-a întemeiat cererea de recurs şi pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă niciuna dintre criticile formulate nu poate fi circumscrisă acestui motiv de recurs. În consecinţă, Înalta Curte apreciază că nu este legal învestită cu cenzurarea deciziei pronunţate de curtea de apel în baza acestui caz de modificare a hotărârii, simpla indicare a unui text de lege nefiind suficientă pentru declanşarea controlului de legalitate pe calea recursului.

Prin urmare, faţă de considerentele expuse, apreciind ca legală hotărârea recurată, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul R.P.C., de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor şi de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei civile nr. 127/A din 27 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1858/2014. Civil		ICCJ. Decizia nr. 1876/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 1856/2014. Civil. Fond funciar. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1858/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 1876/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1879/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 1880/2014. Civil. Expropriere. Recurs