ICCJ. Decizia nr. 1879/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1879/2014
Dosar nr. 41808/3/2009*
Şedinţa publică din 12 iunie 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 22 decembrie 2009, sub nr. 41808/3/2009, reclamanţii H.A. şi H.M. au chemat în judecată pe pârâţii T.C., S.N., S.I., Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând:
1. să se constate ca imobilul situat în Bucureşti, str. L. a fost preluat de statui român fără titlu;
2. obligarea pârâţilor persoane fizice să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul sus-menţionat, compus din teren în suprafaţă de 300 mp şi construcţie;
3. în subsidiar, în cazul respingerii capătului 2 de cerere, să fie obligaţi pârâţii persoane juridice la plata unor despăgubiri băneşti echivalente cu preţul de piaţă al imobilului.
Prin Sentinţa civilă nr. 455 din 01 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea, ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.
Prin Decizia civilă nr. 575 din 05 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către pârâţii S.N., S.I., T.C. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin Decizia nr. 5999 din 14 septembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins recursurile pârâţilor, ca nefondate.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 41808/3/2009*.
Prin Sentinţa civilă nr. 1.220 din 03 iunie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea şi în consecinţă:
- a constatat că imobilul situat în Bucureşti, str. L. nr. 46, sector 3, proprietatea autorilor reclamanţilor, compus din teren în suprafaţă de 320,39 mp (300 mp din acte) şi construcţie, a fost preluat de stat fără titlu valabil;
- a respins capetele de cerere 2 şi 3, ca neîntemeiate;
- a respins capătul 3 de cerere în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca inadmisibil;
- a obligat pe reclamanţi la plata către pârâţii S.N. şi S.I. a sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Imobilul a cărui retrocedare se solicită a aparţinut autorilor reclamanţilor, R. şi S.H., fiind dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secţia notariat sub nr. 14900/1940, ulterior imobilul trecând în proprietatea statului în baza Decretului 223/1974, conform deciziei 276/1979 a CPMB.
Faţă de această situaţie de fapt, s-a apreciat întemeiat primul capăt de cerere, întrucât potrivit art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974, construcţiile care aparţineau persoanelor ce au plecat în mod fraudulos din ţară sau care, fiind plecate în străinătate nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit, treceau fără plată în proprietatea statului.
În conformitate cu art. 4 din acelaşi act normativ, identificarea bunurilor, precum şi preluarea sau trecerea lor în proprietatea statului se face prin Decizia Comitetului Executiv al Municipiului Bucureşti.
Decretul nr. 223/1974 nu poate fi apreciat ca un act normativ constituţional în raport de Constituţia din 1965, în vigoare la acea dată, încălcând art. 36 şi 17 din legea fundamentală, precum şi dispoziţiile art. 481 C. civ.
În ceea ce priveşte capetele doi şi trei de cerere, tribunalul le-a apreciat ca neîntemeiate.
Astfel, ulterior trecerii imobilului în proprietatea statului, pârâţii S.N. şi I. au dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament în str. L. nr. 46, în baza Contractului de vânzare-cumpărare nr. 5247/1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, cu teren situat sub construcţie, iar pârâtul T.C. a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament - nr. 1, în str. L. nr. 46, în baza Contractului de vânzare-cumpărare nr. 3193/1997 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, cu teren situat sub construcţie.
Instanţa de casare a stabilit că, în rejudecare, urmează să se analizeze fondul dreptului pretins de reclamant, respectiv existenţa sau nu în patrimoniul acestuia a unui "bun" ori a unei "speranţe legitime", apărate de art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, precum şi consecinţele neformulării în termen a notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, potrivit dispoziţiilor art. 22 din acest act normativ.
În raport de dispoziţiile deciziei de casare, tribunalul a constatat că reclamanţii nu au calitatea de persoană îndreptăţită la restituire fie în natură, fie în bani, întrucât în speţa dedusă judecăţii, reclamanţii nu au făcut dovada că ar fi formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, prin care să solicite acordarea de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, or, potrivit art. 22 din acest act normativ, lipsa formulării în termen a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca şi ocrotirea drepturilor concrete şi efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naţionalizate de la fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului practicii CEDO (cauza Pincova şi Pine c. Cehiei).
A fost avută în vedere, de către tribunal, şi Decizia dată în recurs în interesul legii nr. 33/2008, precum şi art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Consecinţa directă care se desprinde este aceea că, neformulând notificare conform Legii nr. 10/2001, reclamanţii au pierdut dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, fie în natură, fie prin echivalent. Cu alte cuvinte, au pierdut posibilitatea valorificării pe orice cale a dreptului de proprietate pe care susţin că îl au cu privire la imobilul în litigiu.
Tribunalul a constatat şi că, chiar şi în ipoteza în care ar fi existat notificare, restituirea în natură, respectiv admiterea capătului doi nu era posibilă întrucât potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, ceea ce este cazul în speţă, unde actele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi se bucură de prezumţia de validitate, raportat la dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii şi pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pria Decizia civilă nr. 345A din 03 decembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor şi a admis apelurile pârâţilor, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei apelate, în sensul că a respins capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului de preluare a imobilului litigios, ca fiind lipsit de interes şi a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei; totodată, a obligat pe apelanţii-reclamanţi la 3000 RON cheltuieli de judecată în apel către intimatul-pârât T.C. şi 5000 RON cheltuieli de judecată în apel către intimaţii-pârâţi S.I. şi S.N.
Pentru a respinge apelul reclamanţilor, curtea a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recurs în interesul legii, s-a stabilit că, în concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) şi legea generală, se acordă prioritate legii speciale. De asemenea, s-a statuat că o acţiune în revendicare pe calea dreptului comun poate fi admisibilă şi se poate da prioritate Convenţiei europene a drepturilor omului, în măsura în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
Instanţa de fond, în al doilea ciclu procesual a urmat întocmai dezlegările date prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, respingând cererea reclamanţilor nu pe motiv că aceştia nu ar mai putea aprioric să formuleze o cerere în revendicare, ci a respins-o chiar pe fondul ei, fiind acordată preferinţă pârâţilor în raportul juridic cu reclamanţii, pe motivul ca reclamanţii nu mai deţin un bun, dreptul lor la măsuri reparatorii fiind pierdut conform art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în vreme ce pârâţii deţin un bun, protejat de legea specială.
Într-adevăr, în aplicarea deciziei menţionate a ICCJ, în măsura în care s-ar constata că reclamanţii au un "bun" sau o "speranţă legitimă", în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, s-ar putea da eficienţă prevederilor Convenţiei, înlăturând dreptul intern (în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţie) şi, în consecinţă, s-ar putea admite acţiunea în revendicare.
Examinând împrejurarea dacă apelanţii-reclamanţi sunt titularii unui "bun" sau a unei "speranţe legitime", în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, curtea a constatat corectă concluzia tribunalului în sensul inexistentei unui bun actual în favoarea acestora.
Reclamanţii nu au susţinut şi nu au făcut dovada că ar fi formulat anterior vreo altă acţiune în revendicare, în contradictoriu cu statul sau cu autoritatea locală, admisă prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Reclamanţii nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici nu invocă existenţa unor piedici obiective în calea formulării notificării în termenul legal.
Însă reclamanţii consideră că, indiferent de această împrejurare, pot formula oricând o acţiune în revendicare, alegerea între aceste două căi le-ar reveni, iar în cadrul cererii de revendicare ar trebui să se opereze cu criteriile clasice de preferabilitate, cu ignorarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Curtea a constatat că în mod corect instanţa de fond a reţinut că, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie şi, implicit, pentru a putea pretinde că au un titlu ce poate fi supus operaţiunii de comparare în cadrul acţiunii în revendicare, reclamanţii ar trebui să aibă un "bun" în sensul acestui articol.
În ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-au conturat câteva principii. În primul rând, dispoziţiile Convenţiei europene nu se aplică decât în măsura în care ingerinţa s-a produs după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate reţine aplicabilitatea în speţă a art. 1 din Protocolul 1 în privinţa actului de preluare a imobilului de către stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenţiei de către statul român.
În al doilea rând, Convenţia nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecţia Convenţiei trebuie să facă dovada existenţei în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranţe legitime.
Noţiunea de "bun" are semnificaţie autonomă în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Ea cuprinde nu numai drepturile reale aşa cum sunt ele definite în dreptul intern, dar şi aşa-numitele speranţe legitime, cum ar fi speranţa de a obţine o despăgubire. Speranţele legitime trebuie să fie suficient de clar determinate în dreptul intern şi recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ.
În al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.
Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condiţiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Una dintre condiţiile esenţiale pe care persoanele îndreptăţite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.
Iar în contextul acestei legi speciale, art. 22 alin. (5) prevede că neformularea notificării în termenul legal atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
În speţă, reclamanţii nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2003, situaţie în care, pe de o parte, aceştia nu pot invoca în condiţiile dreptului comun un bun în raport de care să fie atrasă protecţia conferită de art. 1 din Protocolul 1, iar, pe de altă parte, în mod esenţial, în aplicarea prevederilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, aceştia au pierdut ireversibil dreptul la măsuri reparatorii pentru bunul preluat de statul comunist.
Aşadar, în cauză, reclamanţii nu au recunoscut un bun actual, în vreme ce pârâţii au un bun în baza contractului de vânzare-cumpărare neanulat.
Aşa fiind, instanţa nu este în situaţia de a proceda la o comparare de titluri, în sensul strict al acestei operaţiuni, căci reclamanţii nu mai au un asemenea titlu care să îşi producă efectele actual, ci este în situaţia unei revendicări în care doar una dintre părţi prezintă titlu de proprietate - în cauza această parte fiind pârâţii, care au şi posesia. Or, într-o asemenea acţiune în revendicare nu se poate da câştig de cauză decât pârâţilor, care au şi titlu şi posesia.
Pentru aceste motive, toate susţinerile reclamanţilor referitoare la existenţa în patrimoniul lor a unui drept de proprietate care se impune a fi ocrotit, la preferabilitatea titlului lor de proprietate şi la caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat nu mai pot fi primite.
În ce priveşte practica instanţei europene invocată de reclamanţi, curtea a constatat că aceasta este grefată pe o altă situaţie de fapt, anume a recunoaşterii în favoarea reclamanţilor din acele cauze a unui bun printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce nu este cazul în speţă.
Susţinerea reclamanţilor, în sensul că admiterea primului capăt de cerere prin hotărârea primei instanţe (capătul de cerere privind constatarea preluării fără titlu valabil) ar valora recunoaşterea unui bun, este nefondată.
Astfel, trebuie avută în vedere distincţia pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut-o în hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu contra României între situaţia în care reclamantul are o hotărâre judecătorească prin care se dispune expres restituirea bunului, caz în care are în patrimoniul său un "bun actual" care i-ar permite restituirea imobilului în natură, chiar şi în cadrul unei acţiuni în revendicare de felul celei de faţă, şi situaţia în care reclamantul se prevalează de o simplă constatare a nelegalităţii titlului statului, care poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţieri procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (a se vedea paragrafele 140 - 143 din hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu).
Aşadar, în cauza Atanasiu şi alţii contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), se arată că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, dar în mod esenţial şi aceasta sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (paragrafele 141, 142 şi 143).
Aşadar, în speţă, din perspectiva principiilor enunţate în hotărârea pronunţată de instanţa europeană în cauza Atanasiu, chiar şi în condiţiile admiterii primului capăt de cerere referitor la constatarea nevalabilităţii titlului de preluare, nu poate fi recunoscut în favoarea reclamanţilor un bun actual.
Faţă de cele expuse, rămân total nerelevante referirile făcute de apelanţii-reclamanţi la nerespectarea Legii nr. 112/1995 la momentul vânzării către pârâţi sau lipsa de bună-credinţă a pârâţilor.
În raport de aceste considerente, este temeinică şi legală soluţia dată de tribunal capătului 2 de cerere.
În ce priveşte soluţia dată de tribunal capătului 3 de cerere, curtea a constatat că potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, neformularea notificării în termenul legal atrage pierderea dreptului de a solicita În justiţie orice fel de măsuri reparatorii, în natură sau echivalent, în orice cadru procedural. Aşa cum s-a arătat deja, Legea nr. 10/2001 se aplică cu prioritate faţă de dreptul comun, cu excluderea dreptului comun.
Aceleaşi principii au fost reluate cu referire directă la solicitarea de acordare de despăgubiri în cadrul unei cereri întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun prin Decizia dată în recurs în interesul legii nr. 27/2011. Această decizie a tranşat problema acţiunilor în despăgubiri îndreptate împotriva statului, în condiţiile dreptului comun şi în baza art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO, declarându-le inadmisibile.
De aceea, în ce priveşte această pretenţie formulată în contradictoriu cu Statul Român, curtea a constatat că este incidenţă Decizia în interesul legii nr. 27/2011, soluţia tribunalului sub acest aspect - dată prin Încheierea din data de 21 ianuarie 2013 fiind perfect legală, faţă de dispoziţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., care impun cu forţă obligatorie deciziile pronunţate în recurs în interesul legii.
În ce priveşte aceeaşi pretenţie formulată în contradictoriu cu Municipiului Bucureşti, curtea a constatat că, deşi această decizie în recurs în interesul legii nu poate fi avută în vedere în condiţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., fără îndoială raţionamentul enunţat în motivarea ei este comun şi în cadrul acestui raport juridic, căci se afirmă acelaşi principiu al aplicării prioritare a legii speciale faţă de dreptul comun, care nu poate fi încălcat.
Aşadar, nici aceasta pretenţie nu poate fi primită, cererea fiind neîntemeiată, în condiţiile în care pentru formularea oricărei pretenţii pentru bunul imobil în discuţie exista reglementată o procedură specială, aplicabilă cu prioritate. Iar aplicând această procedură specială, curtea a constatat că dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevăd pierderea dreptului la orice măsuri reparatorii, de orice natură, aşadar inclusiv în echivalent, cum cer reclamanţii în capătul 3 de cerere.
În ce priveşte invocarea cauzei Atanasiu contra României în analiza capătului 3 de cerere, curtea a constatat că instanţa europeană a tăcut vorbire de dreptul la despăgubiri al persoanei îndreptăţite numai sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (paragrafele 140 - 143 din Hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu).
Or, această cerinţă nu a fost îndeplinită de către reclamanţi, anume nu a fost formulată notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, cu consecinţa prevăzută de art. 22 alin. (5), a pierderii dreptului la orice măsuri reparatorii.
Nu pot fi primite criticile aduse de apelanţii-reclamanţi procedurii instituite de această lege specială, în sensul că ar fi prevăzut un termen scurt pentru formularea notificării sau inconsecvenţele şi deficienţele acestei legislaţii, pentru că, pe de o parte, instanţa europeană a afirmat constant ca nu există nicio obligaţie specifică pentru statele naţionale de a adopta o anumită legislaţie reparatorie şi acestea au o largă marjă de apreciere în adoptarea unei astfel de legislaţii, iar, pe de alta parte, atâta timp cât reclamanţii nu au urmat procedura Legii nr. 10/2001 nici nu se pot plânge de ineficienţa ei, cererea prezentă în justiţie neconstituindu-se într-un "proces al Legii nr. 10/2001", ci putând pune în discuţie doar aspectele de aplicare a acesteia la cazul concret al reclamanţilor. Numai în măsura în care reclamanţii ar fi formulat notificarea şi ar fi declanşat astfel mecanismul acestei legi speciale, s-ar fi putut verifica modul în care aplicarea acestei legi s-a făcut la cazul lor concret, pentru a stabili eventuale încălcări.
Este străină cauzei referirea făcută de apelanţi la art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO, întrucât reclamanţii nu se află sub protecţia acestui text, atâta timp cât încălcarea dreptului lor (al autorului lor) s-a săvârşit anterior ratificării de către România a CEDO şi, pe de altă parte, la acest moment reclamanţii nu beneficiază de un bun actual.
În consecinţă, este temeinică şi legală soluţia tribunalului şi sub acest aspect.
Pentru a admite recursurile pârâţilor persoane juridice, curtea a avut în vedere următoarele:
În ce priveşte primul capăt de cerere - care a vizat constatarea preluării fără titlu/constatarea nevalabilităţii titlului de preluare de către stat, într-adevăr art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 recunoaşte competenţa instanţelor de judecată de a verifica valabilitatea preluării imobilului de către stat.
Art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 nu trebuie însă interpretat decât corelat cu art. 6 alin. (2) din aceeaşi lege, dar şi în contextul Legii nr. 10/2001 şi al Deciziei în interesul legii nr. 33/2008.
Aşadar, şi acest text care vizează stabilirea de către instanţa de judecată a nelegalităţii preluării imobilului de către stat nu poate fi aplicat decât în sensul că această stabilire poate fi făcută numai în condiţiile în care pentru aceasta nu există prevăzută o procedură legală specială care să permită restabilirea proprietăţii pierdută sub regimul comunist, iar în măsura în care această procedură specială există, ea se aplică cu prioritate faţă de dreptul comun.
Interesul este definit în doctrina juridică ca fiind folosul practic pe care o parte îl urmăreşte prin punerea în mişcare a procedurii judiciare.
În cauză, reclamanţii nu pot justifica niciun interes în formularea acestui capăt de cerere, întrucât niciun fel de consecinţe juridice nu sunt atrase de această constatare.
Reclamanţii au dezvoltat o construcţie în sensul că admiterea acestui capăt de cerere ar reprezenta recunoaşterea în patrimoniul lor a unui bun actual, care apoi ar influenţa modul de soluţionare a capetelor 2 şi 3 de cerere.
Constatarea caracterului nevalabil al preluării de către stat nu atrage, însă, pentru reclamanţi recunoaşterea unui bun actual în patrimoniul lor, nici măcar cu conţinutul unui drept la despăgubiri, pentru că neformularea notificării conform Legii nr. 10/2001 a produs consecinţa inevitabilă a pierderii de către aceştia a dreptului la orice măsuri reparatorii, în orice cadru procedural, în condiţiile legii speciale sau ale dreptului comun. Dreptul la despăgubiri al persoanei îndreptăţite este recunoscut ca un bun prin hotărârea pronunţată de instanţa europeană în cauza Atanasiu numai sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (paragrafele 140 - 143 din hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu).
Faţă de aceasta, s-a constatat că formularea acestui capăt de cerere este total lipsită de folos practic pentru reclamanţi, sens în care sentinţa primei instanţe a fost reformată, dispunându-se respingerea respectivului capăt de cerere ca fiind lipsit de interes, cu aplicarea art. 274 C. proc. civ., prin instituirea în sarcina apelanţilor a obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată suportate de intimaţi în apel.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii criticând-o ca fiind lipsită de temei legal şi pronunţată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În dezvoltarea acestui motiv, recurenţii au formulat următoarele critici:
1. Imobilul litigios a fost preluat în mod nelegal de către stat, fără titlu valabil.
Interesul pentru a formula un astfel de petit rezidă chiar din reglementările internaţionale la care România era şi este parte, respectiv Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit căreia nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa.
Faţă de aceste aspecte, este clar că în mod retroactiv li s-a recunoscut reclamanţilor dreptul de proprietate asupra imobilului, fiind astfel titularii unui bun în sensul art. I din Primul Protocol la CEDO.
2. Fără a aplica dispoziţiile legale potrivit cărora reglementările internaţionale au prioritate în faţa legislaţiei interne contradictorii şi neconforme, atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel, în mod nelegal, au respins acţiunea în revendicare.
Solicitarea de obligare a pârâţilor să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, precum şi capătul subsidiar de cerere referitor la acordarea de despăgubiri sunt respinse pe motiv că acestea sunt condiţionate de "formularea unei notificări în baza Legii nr. 10/2003, notificare care în speţa de faţă nu există".
Respingerea cererii, exclusiv pentru acest motiv, contravine chiar deciziei de casare, unde se arată că "instanţa trebuia să analizeze cererea de chemare în judecată, respectiv să aprecieze dacă reclamanţii deţin un bun, în sensul Convenţiei, iar dacă răspunsul la această întrebare este afirmativ, să verifice mai departe dacă şi pârâţii, la rândul lor, se pot prevala de un bun şi care dintre părţi este îndreptăţită să păstreze bunul respectiv".
Având în vedere aceste cerinţe obligatorii, condiţionarea făcută de instanţele de fond şi de apel, care a dus la respingerea cererii, este greşită, în condiţiile în care s-a făcut dovada că reclamanţii sunt titularii unui bun în sensul Convenţiei.
Vânzarea bunului în aceste condiţii, chiar dacă s-a făcut anterior confirmării în justiţie a dreptului de proprietate, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor.
O astfel de interpretare a fost dată şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze pronunţate împotriva României (Păduraru, Porţeanu, Radu, Străin, etc).
În aceste condiţii, compatibilitatea acestei vânzări a imobilului cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului trebuie analizată prin prisma justificării ingerinţei în dreptul de proprietate al reclamanţilor.
Or, este clar că ingerinţa care a avut loc este lipsită de bază legală, încălcându-se astfel art. 1 din Protocolul 1.
Mai mult, Legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă în cauză, aceasta aplicându-se doar în cazul bunurilor cu privire la care statul avea un titlu de proprietate, neexistând posibilitatea vânzării unui bun pentru care nu există niciun titlu.
În analizarea prezentei cauze trebuie avute în vedere şi soluţiile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, în cauza Czaran şi Grofcsik pronunţată la data de 02 iunie 2009 "Curtea a reafirmat că, în contextul legislaţiei în vigoare în România, care reglementează acţiunile în revendicarea imobilelor şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţe persoane de bună-credinţă, chiar dacă este anterioară confirmării în justiţie, în mod definitiv, a dreptului de proprietate, se analizează ca o privare de proprietate. O astfel de privare, combinată cu lipsa oricărei despăgubiri, este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1. O astfel de privare de proprietate, combinată cu lipsa oricărei despăgubiri, reprezintă o sarcină excesivă şi disproporţionată, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1."
În speţa de faţă este vorba de o lipsire a reclamanţilor de bunurile ce le aparţin. Prin modificările legislative ce au avut loc şi au loc în continuare (împreună cu schimbarea nejustificată a practicii instanţelor de judecată) li se anulează dreptul de proprietate, sunt lipsiţi de orice modalitate de a-şi apăra drepturile. Practic, are loc o nouă naţionalizare.
Este încălcată în acest fel şi Constituţia României, art. 44, care garantează şi ocroteşte proprietatea.
O nelegalitate săvârşită de Statul Român (naţionalizarea) este rezolvată tot printr-o nelegalitate a aceluiaşi stat: împiedicarea reclamanţilor de a obţine o compensaţie (prin restituire în natură sau prin acordare de despăgubiri) pentru imobilul ce le aparţine.
Adoptarea acestor soluţii contravine cu principiile enunţate în Convenţia europeană a drepturilor omului, iar acest lucru este în continuu sancţionat de Curtea Europeană, culminând cu pronunţarea unei hotărâri pilot şi suspendarea soluţionării cauzelor aflate pe rolul acesteia.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 33/2008 a preluat motivările Curţii Europene, explicând, cu titlu obligatoriu, că privarea de bun, în absenţa oricărei despăgubiri, constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, or, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti.
În sensul existenţei unui drept de despăgubire în favoarea foştilor proprietari s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea pilot din data de 12 octombrie 2010.
La punctul 145 se arată că în cazul în care constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire când condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar, erau întrunite.
Reclamanţii au dovedit faptul că bunul a fost preluat ilegal şi, de asemenea, au făcut dovada calităţii de moştenitori, astfel încât acţiunea este întemeiată.
3. Decizia recurată este nelegală şi în ce priveşte cheltuielile de judecată acordate în apel.
Suma de 3.000 RON acordată intimatului T.C. şi suma de 5.000 RON acordată intimaţilor Stoian sunt total disproporţionate faţă de durata apelului (dosarul a rămas în pronunţare la primul termen de judecată în apel) şi faţă de activitatea depusă (în întâmpinare fiind reluate considerentele din hotărârea pronunţată în fond).
Pentru aceste considerente, sumele acordate cu titlu de cheltuieli de judecată sunt excesive, motiv pentru care se solicită a fi diminuate.
În concluzie, recurenţii au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului lor şi respingerea apelurilor declarate de către pârâţi, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi precizată.
Intimaţii-pârâţi T.C., respectiv S.N. şi S.I. au depus întâmpinări, solicitând respingerea recursului reclamanţilor, ca nefondat.
Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., în care acestea se încadrează, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Critica prin care se contestă soluţia de respingere, pentru lipsă de interes, a capătului de cerere în constatarea nevalabilităţii titlului statului este nefondată.
Instanţa de apel a constatat lipsa interesului în promovarea acestui capăt de cerere faţă de criteriile de apreciere a dreptului reclamanţilor în cadrul unei acţiuni în revendicare, care se raportează la noţiunea de "bun" din perspectiva Convenţiei europene a drepturilor omului. Sub acest aspect, a reţinut că, neexistând în favoarea reclamanţilor o hotărâre judecătorească de restituire a imobilului sau o dispoziţie administrativă în acelaşi sens, ei nu beneficiază de un "bun" în sensul Convenţiei şi, în consecinţă, promovarea capătului de cerere în constatarea nevalabilităţii titlului de preluare al statului este lipsită de interes, neputându-le aduce niciun folos practic chiar de ar fi admis.
Soluţia curţii de apel este legală.
Astfel, curtea de apel a raportat în mod corect interesul reclamanţilor în promovarea cererii în discuţie la aspectul referitor la existenţa unui "bun" în înţelesul Convenţiei europene a drepturilor omului, care să poată fi valorificat în cadrul acţiunii în revendicare formulată împotriva chiriaşilor cumpărători. Cum finalitatea urmărită de reclamanţi în demersul lor judiciar, privit în ansamblu, vizează obţinerea în natură a imobilului de la pârâţii cumpărători, iar, pentru considerentele ce se vor prezenta în continuare, o asemenea finalitate nu se poate realiza în cadrul acţiunii de faţă, tocmai determinat de împrejurarea că reclamanţii nu au un "bun" în sensul Convenţiei, aceştia nu justifică folos practic în cererea de constatare a nevalabilităţii titlului statului.
Cu alte cuvinte, şi dacă ar fi obţinut admiterea acestei cereri, o atare soluţie nu reprezintă un element suficient pentru admiterea acţiunii în revendicare, care este scopul principal în promovarea cauzei de faţă.
Faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, este incontestabilă posibilitatea instanţelor de a decide asupra modalităţii de preluare a unui imobil în regimul politic trecut, dar această chestiune este subsecventă interesului, ca şi condiţie de exerciţiu în formularea unei asemenea cereri, astfel încât, în absenţa justificării interesului, instanţele nu pot proceda la verificarea aspectelor de fond privind titlul statului. Dispoziţiile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, la care fac trimitere recurenţii, ar fi avut relevanţă pe fondul acestei cereri, iar nu în justificarea interesului în promovarea ei şi de aceea nu sunt relevante în speţă.
Referitor la efectul retroactiv al nulităţii, care ar justifica, în opinia recurenţilor, interesul lor în promovarea primului petit din acţiune, nici această susţinere nu este întemeiată. Pentru cele ce se vor arăta în continuare, constatarea nulităţii titlului statului, indiferent de consecinţele pe care le-ar produce dacă această cerere ar fi admisă, nu este suficientă pentru ca reclamanţii să obţină câştig de cauză în disputa lor judiciară cu pârâţii persoane fizice care sunt, în prezent, titularii dreptului de proprietate, astfel încât efectul retroactiv pe care l-ar crea desfiinţarea titlului statului este nerelevant în speţă.
Noţiunea de "bun", la care se referă recurenţii în justificarea interesului, trebuie apreciată în raport de art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei şi de practica recentă a instanţei de contencios european, iar această noţiune cuprinde criterii mai largi pentru a atrage protecţia instituită de documentul european, nerezumându-se la constatarea nulităţii actului de preluare a imobilului de către stat (cauza Atanasiu ş.a. contra României).
În concluzie, în mod corect instanţa de apel a schimbat soluţia primei instanţe pe capătul de cerere în constatarea nevalabilităţii titlului statului de preluare a imobilului litigios, reţinând lipsa de interes în promovarea acestuia. Soluţia fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, nu devine incident în cauză motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. În ceea ce priveşte soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a cererii în revendicare, dată în primă instanţă şi confirmată în apel, recurenţii au susţinut că aceasta este nelegală, întrucât instanţa nu a aplicat cu prioritate reglementările internaţionale faţă de legislaţia internă contrară acestora. De asemenea, au susţinut că respingerea cererii în revendicare, motivată pe faptul că nu au formulat notificare de restituie în baza Legii nr. 10/2001, contravine deciziei de casare pronunţată în primul ciclu procesual al cauzei, prin care s-a impus instanţei de trimitere să analizeze existenţa, în patrimoniul părţilor, a unui "bun", în sensul Convenţiei, condiţie pe care ei o îndeplinesc.
Critica privind nerespectarea deciziei de casare este nefondată, cu consecinţa inaplicabilităţii cazului de casare în care se încadrează, cel prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar nu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., indicat greşit prin cererea de recurs.
Aşa cum susţin chiar recurenţii, prin decizia de casare s-a impus instanţei de trimitere ca, în analiza pe fond a cererii de chemare în judecată, să aprecieze dacă reclamanţii deţin un "bun", în sensul Convenţiei şi, dacă răspunsul la această întrebare este afirmativ, să verifice, mai departe, dacă şi pârâţii persoane fizice se pot prevala de un "bun", caz în care urma a stabili care dintre părţi este îndreptăţită să păstreze bunul, cu respectarea celor statuate prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 şi a practicii Curţii Europene în materie.
Or, tocmai în acest sens a procedat curtea de apel, verificând, cu prioritate, dacă reclamanţii sunt titularii unui "bun", în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi a jurisprudenţei recente în materie a Curţii Europene, reflectată în cauza Atanasiu ş.a. contra României.
Aprecierile curţii de apel privind consecinţele neformulării, de către reclamanţi, a notificării de restituire în condiţiile Legii nr. 10/2001 se circumscriu analizei noţiunii de "bun", potrivit celor ce se vor arăta în continuare, astfel că, din această perspectivă, nu se poate reţine încălcarea deciziei de casare, cum greşit pretind recurenţii.
Concluzia curţii de apel privind inexistenţa în patrimoniul reclamanţilor a unui "bun", în sensul Convenţiei, este corectă, raportat la dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol la Convenţie şi la jurisprudenţa recentă a Curţii Europene, criticile pe acest aspect fiind, de asemenea, nefondate, ceea ce face inaplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenţii pretind încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, care ar fi trebuit aplicat cu prioritate, în opinia lor, faţă de conflictul dintre legea naţională şi Convenţie, iar existenţa, în patrimoniul lor, a unui "bun" în sensul documentului european o justifică prin invocarea nevalabilităţii titlului statului de preluare a imobilului litigios.
În speţă, însă, nu se poate pune problema conflictului între legea naţională şi Convenţie, deoarece reclamanţii nu au un "bun actual" din perspectiva documentului european şi nici "speranţa legitimă" de a-l dobândi, cum în mod corect au considerat ambele instanţe.
Astfel, Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condiţiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar una dintre condiţiile esenţiale pe care persoanele îndreptăţite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.
Numai în cazul în care reclamanţii ar fi formulat notificarea, iar aceasta ar fi rămas nesoluţionată sau ar fi fost respinsă, instanţa ar fi putut proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, la examinarea cererii de restituire şi stabilirea măsurilor reparatorii. Formularea notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaşte dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască "o speranţă legitimă" în patrimoniul reclamanţilor, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1.
În speţă însă, reclamanţii nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să li se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), motiv pentru care aceştia nu au un "bun actual" care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul 1. În acest sens este şi jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârea Atanasiu şi alţii vs. România din 12 octombrie 2010, parag. 140, 143, 144).
De asemenea, reclamanţii nu au nici "speranţa legitimă" de a obţine bunul, care atrage protecţia conferită de art. 1 din Primul Protocol în aceleaşi condiţii ca şi "un bun actual", întrucât nicio dispoziţie din legea naţională nu permite părţii, în circumstanţele date ale litigiului de faţă, să obţină imobilul în cadrul acţiunii în revendicare şi, în aceste condiţii, nu există nicio jurisprudenţa care să permită o soluţie favorabilă reclamanţilor în acţiunea în revendicare. În acelaşi sens, în hotărârea Curţii Europene sus-menţionată se arată că "... de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri (parag. 141).
Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi" (parag. 142).
Rezultă că, în lipsa notificării şi în condiţiile inexistenţei unui drept de proprietate actual în patrimoniul lor, reclamanţii nu mai pot pretinde restituirea în natură a bunului sau despăgubiri pe calea legii speciale, dar nici pe calea dreptului comun.
Această soluţie este în acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în considerentele căreia s-a reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Aşadar, instanţa supremă recunoaşte posibilitatea exercitării unei acţiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situaţia în care reclamantul dovedeşte existenţa în patrimoniul său a unui "bun", situaţie care nu se regăseşte în speţă.
Analiza conflictului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocat de recurenţi, s-ar fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada existenţei unui "bun" în patrimoniul lor. Este adevărat că, în numeroase hotărâri pronunţate împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că mecanismul Legii nr. 10/2001 şi Fondul Proprietatea nu sunt funcţionale într-o manieră care să corespundă exigenţelor Convenţiei. Însă, în toate situaţiile, această constatare a fost subsecventă constatării existenţei unui "bun" în patrimoniul reclamanţilor din cauzele respective.
Aşa cum în mod corect au reţinut prima instanţă şi instanţa de apel, reclamanţii aveau la dispoziţie calea legii speciale, care le permitea, cu respectarea condiţiilor şi termenelor legale, să obţină fie restituirea în natură a imobilului, dacă acesta era liber, fie măsuri reparatorii în echivalent şi care stabilea o procedură specială de acces la instanţă.
Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării putea fi atacată de reclamanţi la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
În aplicarea prevederilor legii speciale, practica judiciară, unificată prin Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a ICCJ, a statuat că instanţa de judecată poate analiza pe fond notificarea, chiar şi în ipoteza refuzului unităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.
O astfel de procedură reglementată de norma internă specială nu este, în principiu, contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului. În repetate rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenţiei o anumită marjă de apreciere.
În ce măsură o astfel de cale era una concretă şi efectivă s-ar fi impus a se examina în măsura în care s-ar fi făcut dovada că reclamanţii au îndeplinit condiţiile prevăzute de lege pentru a putea beneficia de restituire, prima dintre ele fiind aceea de a formula notificarea.
Împrejurarea că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul era deja vândut către chiriaşi, în temeiul Legii nr. 112/1995, nu poate justifica lipsa de diligentă a reclamanţilor în efectuarea demersurilor legale pentru obţinerea măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială de reparaţie. De asemenea, aspectul vânzării bunului către chiriaşi anterior anului 2001 nu poate conferi reclamanţilor dreptul de a opta pentru aplicarea dreptului comun în materia revendicării, în condiţiile în care demersul lor judiciar se situează în timp după intrarea în vigoare a legii speciale şi, deci, se supune dispoziţiilor acestei legi, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Mai trebuie avut în vedere şi faptul că, prin hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu şi alţii contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), instanţa europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilităţii titlului statului relevanţa urmărită de reclamanţi, în sensul că nu se mai recunoaşte dreptul la restituire (revendicare) în natură în astfel de situaţii, ci doar un drept de creanţă având ca obiect măsurile reparatorii prevăzute de legea specială. Astfel, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 145).
Dacă până la pronunţarea hotărârii în cauza Atanasiu, existenţa unei hotărâri judecătoreşti pronunţată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilităţii titlului statului îşi găsea utilitatea, deoarece practica instanţei europene era în sensul că recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilităţii titlului statului echivalează cu o recunoaştere indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor, care au astfel un "interes patrimonial" protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 458 din 02 iulie 2009, Czaran şi Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu şi Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o atare concluzie nu mai este posibilă, potrivit celor anterior arătate.
Întrucât reclamanţii nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să îi se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), aceştia nu au un "bun actual" şi nici măcar "o speranţă legitimă" care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, motiv pentru care nu pot obţine restituirea în natură sau despăgubiri pe calea dreptului comun, astfel că acţiunea dedusă judecăţii nu putea fi admisă, după cum corect au apreciat şi instanţele anterioare.
Recurenţii neavând un "bun" în sensul Convenţiei, nu se mai poate pune problema caracterului justificat sau nu al ingerinţei statului în dreptul lor de proprietate şi nici a verificării dacă privarea de proprietate respectă principiul proporţionalităţii între interesul general al comunităţii şi imperativul protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, motiv pentru care nu pot fi primite susţinerile recurenţilor în acest sens.
Nici încălcarea dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Constituţia României, care garantează şi ocrotesc proprietatea, nu poate fi reţinută, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat deja, reclamanţii nu au un drept de proprietate actual, nefiind titularii unui "bun", în accepţiunea dată acestei noţiuni de jurisprudenţa recentă a Curţii Europene (cauza Atanasiu ş.a. contra României).
În ceea ce priveşte cererea subsidiară în despăgubiri îndreptată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte reţine, ca şi instanţa de apel, că fiind o cerere întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, privind un imobil de intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, îi este aplicabilă Decizia în interesul legii nr. 27/2011, care statuează că o astfel de cerere este inadmisibilă, raportat la principiul aplicării prioritare a legii speciale faţă de dreptul comun (specialia generalibus derogant).
Raţionamentul expus în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 27/2011, întemeiat pe principiul aplicării prioritare a legii speciale faţă de dreptul comun, a fost în mod corect avut în vedere, de către instanţa de apel, atunci când a confirmat soluţia primei instanţe de respingere, ea neîntemeiată, a cererii în despăgubiri îndreptată împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti, dată fiind similitudinea problemei de drept în discuţie. Existând o lege specială de reparaţie, care reglementează condiţiile acordării de despăgubiri pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aceasta se aplică cu prioritate faţă de dreptul comun, conform principiului specialia generalibus derogant. Or, potrivit acestei legi speciale - art. 22 alin. (5), neformularea în termen a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, ceea ce este şi cazul reclamanţilor, care nu au formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte, contrar susţinerilor din recurs, hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană în cauza Atanasiu ş.a. contra României nu recunoaşte un drept la despăgubire decât sub condiţia iniţierii procedurii prevăzute de legea specială de reparaţie şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 145), situaţie care nu se regăseşte în speţă, întrucât recurenţii nu au formulat notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001, după cum s-a arătat deja.
3. Criticile prin care se solicită diminuarea cuantumului cheltuielilor de judecată la care reclamanţii au fost obligaţi în apel, în raport cu dispoziţiile art, 274 alin. (3) C. proc. civ., nu pot fi analizate, neîncadrându-se în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Aceasta deoarece, criteriile prevăzute de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., pe care recurenţii le invocă pentru micşorarea onorariului de avocat suportat de părţile adverse şi pus în sarcina lor în etapa apelului (valoarea pricinii, munca îndeplinită de avocat), sunt criterii de apreciere lăsate la latitudinea instanţei, punând astfel în discuţie o chestiune de temeinicie a hotărârii atacate, iar nu de legalitate, sustrasă controlului judiciar în recurs, cale extraordinara de atac deschisă exclusiv pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie a hotărârii atacate.
Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte va respinge recursul reclamanţilor, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurenţilor-reclamanţi, care au pierdut procesul, Înalta Curte îi va obliga, la cererea intimaţilor-pârâţi S.I. şi S.N., la plata cheltuielilor de judecată suportate de aceştia în faza recursului, în cuantum de 4.400 RON, reprezentând onorariu de avocat, dovedit cu factura şi chitanţa de la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii H.A. şi H.M. împotriva Deciziei nr. 345A din 03 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă recurenţii-reclamanţi la plata sumei de 4.400 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi S.I. şi S.N.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedintă publică, astăzi 12 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1876/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1880/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
