ICCJ. Decizia nr. 1880/2014. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1880/2014
Dosar nr. 2195/108/2012
Şedinţa publică din 12 iunie 2014
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 6 aprilie 2012 pe rolul Tribunalului Arad şi precizată ulterior, la data de 3 mai 2012, reclamantele P.E.R. prin mandatar G.E., G.E.R. şi B.C. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale Bucureşti, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 45.371 RON către P.E.R., a sumei 45.371 RON către G.E.R. şi a sumei de 90.742 lei B.C. cu titlu de despăgubire pentru imobilul expropriat compus din teren extravilan situat pe raza oraşului Pecica, judeţul Arad, având numărul cadastral 303701, în suprafaţă de 9152 mp, înscris în cartea funciară iniţială 300847 Pecica, în prezent sistată, în temeiul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, coroborat cu art. 1 din Legea nr. 33/1994, obligarea pârâtului la plata dobânzilor legale calculate de la data de 1 august 2010 până la data plăţii efective a despăgubirii solicitate, precum şi la consemnarea sumele solicitate în contul deschis la CEC Bank pe numele reclamantelor, în termen de 90 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauză.
În principal, reclamantele au arătat că, pentru a evita discriminarea între proprietari din aceeaşi zonă şi potrivit dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 255/2010, trebuie aplicate expertizele de evaluare a terenurilor întocmite în baza H.G. nr. 416 din 28 aprilie 2010 privind declanşarea procedurilor de expropriere pentru amplasamentul "Autostrada Arad - Nădlac", prin care s-a stabilit valoarea despăgubirilor, atât unitar cât şi în sumă globală.
Reclamantele au solicitat şi valoarea recoltelor ce nu mai pot fi obţinute, valoarea subvenţiilor, valoarea arendei şi valoarea părţii din teren rămasă aflată în zona de protecţie şi de siguranţă de la marginea autostrăzii.
Prin Sentinţa civilă nr. 973 din 6 martie 2013, pronunţată în dosarul nr. 2195/108/2012, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea civilă, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantele G.E.R. şi B.C. atât în nume propriu cât şi ca moştenitoare după defuncta P.E.R. şi a dispus anularea, în parte, a Hotărârii de despăgubiri nr. 30/50 din data de 6 octombrie 2011, emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 256/2010, cu privire la valoarea despăgubirilor, obligând pârâtul să plătească reclamantelor suma de 13.406 RON cu titlu de dobândă legală calculată de la data de 1 august 2010 până la plata efectivă a despăgubirii, pentru exproprierea suprafeţei de 9152 mp şi la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată.
Tribunalul a reţinut că prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 30/58 din data de 6 octombrie 2011, emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2010, s-a dispus exproprierea suprafeţei de 9152 mp, compusă din terenul extravilan situat pe raza oraşului Pecica judeţul Arad, având nr. cadastral 303701, suma totală propusă cu titlu de despăgubiri fiind de 6.525,38 lei, iar reclamantele contestă hotărârea, susţinând că suma este derizorie faţă de valoarea de circulaţie a terenurilor şi faţă de sumele oferite pentru alte terenuri, în baza legilor de expropriere anterioare.
În urma probatoriului administrat, instanţa de fond a considerat că este exorbitantă, raportată la caracteristicile terenului, suma determinată prin raportul de expertiză întocmit potrivit art. 25 din Legea nr. 33/1994, din analiza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în cursul anilor 2011-2012 de un birou notarial, având ca obiect imobile din aceeaşi zonă cu imobilul expropriat, instanţa reţinând o valoare medie de 0,31 euro/mp, respectiv, globală de 2837,12 euro pentru suprafaţa de 9152 mp de teren din proprietatea reclamantelor, expropriată pentru construirea autostrăzii Arad - Nădlac.
A mai reţinut tribunalul că în cuantumul despăgubirilor cuvenite, trebuie inclusă suma de 141,85 euro, respectiv comisioane necesare reclamanţilor pentru a-şi reîntregi proprietatea diminuată prin expropriere, echivalentul a 5 % din valoarea terenului expropriat.
Instanţa de fond a apreciat însă că nu se justifică acordarea valorii producţiei agricole pierdute, pentru un an de zile, deoarece din probele administrate nu rezultă că la momentul exproprierii terenul ar fi fost cultivat, nici acordarea unor despăgubiri suplimentare pentru dauna provocată ca urmare a interdicţiei de construire pe lăţimea benzii de siguranţă şi protecţie, cât timp reclamantul nu a făcut dovada că prin plan urbanistic zonal anterior ar fi fost schimbată categoria de folosinţă a terenului în teren cu construcţii.
Prin Decizia nr. 166 din 12 noiembrie 2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins apelul declarat de pârât şi, admiţând apelul declarat de reclamantele G.E.R. şi B.C. împotriva aceleiaşi hotărâri, a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamante a sumei de 151.078,8 iei, cu titlu de despăgubiri pentru exproprierea suprafeţei de 9152 mp şi la plata sumei de 3.700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Faţa de apelul declarat de reclamante, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă nu s-a conformat dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în sensul că nu a avut în vedere preţul cu care s-au vândut imobile similare la data întocmirii raportului de expertiza, motiv pentru care a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză prin care să se stabilească despăgubirea conform art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, raportat la dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, prin raportul de expertiză administrat în cauză fiind stabilită valoarea de 151.036 RON, necontestată.
Instanţa de apel a considerat nu poate fi inclusă în valoarea despăgubirilor suma de 141,85 euro pentru achiziţionarea unui teren arabil, deoarece un atare prejudiciu nu este determinat de măsura exproprierii şi nici nu are un caracter cert.
Totodată, instanţa de apel a considerat că nu trebuie acordată nici contravaloarea producţiei agricole, a subvenţiei acordate pentru aceasta ori a valorii arendei, cât timp cât nu s-a probat că reclamanţii au suferit o astfel de pagubă, terenul nefiind nici cultivat, nici arendat.
Curtea de apel a considerat că este corectă concluzia primei instanţe, în sensul că, faţă de suprafaţa şi configuraţia parcelei rămase în proprietatea reclamanţilor, aceasta este aptă a fi întrebuinţată conform destinaţiei sale.
Nu se cuvin reclamanţilor nici dobânzile solicitate pentru diferenţa dintre cuantumul despăgubirilor stabilite în prezentul proces şi cel oferit prin hotărârea contestată, de la data scadenţei obligaţiei pârâtei de plată a despăgubirilor şi până la data plăţii, neexistând un temei legal pentru admiterea acestui petit.
Cu privire la cererea de acordare a cheltuielile suplimentare de transport, curtea a constatat că este întemeiată, în raport de concluziile experţilor în sensul că accesul la parcelele rămase nu se mai poate face pe drumurile de exploatare existente.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, Curtea a reţinut că nu aduce critici concrete cu privire la soluţia atacată, ci face referiri cu caracter general la aplicabilitatea Legii nr. 255/2010 în materie de expropriere, fără a menţiona care au fost normele legale nerespectate de prima instanţă.
La data de 27 ianuarie 2014, pârâtul Statut Român prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii reprezentat de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara a declarat recurs împotriva deciziei pronunţată de Curtea de Apel întemeiat de dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 312 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârilor atacate, iar pe fondul cauzei, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În motivare, pârâtul a indicat elementele componente ale despăgubirii propuse şi neacceptate de expropriat (valoarea imobilului şi prejudiciul cauzat), elemente care, în opinia sa, au fost avute în vedere la calcului despăgubirilor contestate în prezenta cauză şi a expus criteriile ce stau la baza stabilirii cuantumului despăgubirilor.
A învederat că preţul stabilit prin raportul de evaluare este corect, iar datele cuprinse în raportul de evaluare ce a stat la baza hotărârii de stabilire a despăgubirilor sunt conforme cu dispoziţiile legale. A arătat că, în prezent, cadrul legal al exproprierii este reprezentat de dispoziţiile Legii nr. 255/2010, raportul de evaluare fiind întocmit cu respectarea dispoziţiilor art. 11 din legea specială, ale Legii nr. 33/1994 şi ale standardelor internaţionale de evaluare, valoarea stabilită în cuprinsul său fiind una specială, mai mare decât valoarea de piaţă, interesul general, în sensul art. 2 alin. (1) lit. I din Legea nr. 554/2004, fiind corelat cu cel privat, al proprietarilor.
Pârâtul a mai invocat faptul că indicatorii tehnico-economici ai obiectivului "Autostrada Nădlac-Arad" au fost aprobaţi prin H.G. 1.480/2009, iar suma globală necesară despăgubirilor a fost stabilită prin H.G. nr. 416/2010 şi suplimentată prin H.G. nr. 1248/2010.
Examinând recursul în raport de excepţia tardivităţii, invocată de intimate, a cărei analiză este prioritară, Înalta Curte urmează a respinge calea de atac, ca tardivă, pentru următoarele considerente:
Căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.
În consecinţă, nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prevăzute de lege pentru exerciţiul unei cai de atac şi de la modalitatea în care acestea se calculează.
Conform dispoziţiilor art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, termen care se calculează pe zile libere, potrivit art. 101 alin. (1) C. proc. civ.
Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosarul cauzei, decizia recurată a fost comunicată pârâtului Statul Român la data de 23 decembrie 2013, atât la sediul Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din Bucureşti, cât şi la sediul Direcţiei Regionale de Drumuri şi Poduri Timişoara din Timişoara.
În consecinţă, termenul de recurs, calculat potrivit dispoziţiilor art. 101 C. proc. civ., s-a împlinit în data de 8 ianuarie 2014.
Înalta Curte reţine că recursul a fost declarat, prin fax, la data de 27 ianuarie 2014 şi a fost înregistrat la registratura Curţii de Apel Timişoara, la data de 28 ianuarie 2014, conform ştampilei serviciului registratură, aplicată pe memoriul de recurs.
În atare situaţie, se constată că recurentul a încălcat prevederile art. 301 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca tardiv formulat.
Dată fiind prioritatea soluţionării excepţiei tardivităţii, celelalte aspecte subsumate prezentei căi de atac, nu mai pot fi analizate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin. (1) din acelaşi cod, excepţia tardivităţii fiind o excepţie de procedură absolută şi peremptorie, ce face de prisos analiza excepţiei de fond a nulităţii, precum şi a fondului recursului.
Faţă de prevederile art. 274 C. proc. civ. potrivit cărora, partea care cade în pretenţii va fi obligată a cerere să plătească cheltuieli de judecată, coroborat cu art. 298 şi art. 316 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a obliga recurentul-pârât la plata sumei de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă G.E.R. şi la plata sumei de 3000 RON către intimata-reclamantă B.C., conform dovezilor depuse la dosarul cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii reprezentat de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara împotriva Deciziei nr. 166 din 12 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă G.E.R. şi 3000 RON către intimata-reclamantă B.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1879/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1881/2014. Civil. Partide politice. Recurs → |
|---|
