ICCJ. Decizia nr. 189/2014. Civil

Decizii civile ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 189/2014

Dosar nr. 648/33/2013

Şedinţa publică din 22 ianuarie 2014

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, la data de 21 mai 2013, sub nr. 648/33/2013, revizuientul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Cluj, a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 471 din 24 aprilie 2013 pronunţate de Tribunalul Cluj, în Dosarul nr. 25869/211/2012, despre care a arătat că este potrivnică deciziei civile nr. 2272/R din 23 iunie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, în Dosarul nr. 8374/117/2010, în sensul anulării primei hotărâri judecătoreşti şi rejudecării recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 141 din 9 ianuarie 2013, pronunţate de Judecătoria Cluj-Napoca, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta S.A.

În motivarea cererii, revizuientul-pârât a arătat că intimata a deţinut un titlu împotriva sa, constând în decizia civile nr. 2272/R din 23 iunie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, în Dosarul nr. 8374/117/2010, care a fost valorificat prin punerea acestuia în plată şi achitarea integrală. Prin această hotărâre judecătorească, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost obligat să-i plătească intimatei-reclamante suma de 174.000 euro, respectiv echivalentul în RON la data plăţii potrivit cursului Băncii Naţionale a României, reprezentând despăgubiri materiale pentru cota de 1/2 parte din apartamentele nr. X1, X2 şi X3 situate în imobilul din municipiul Cluj-Napoca, str. P.

A mai arătat revizuientul-pârât că ulterior, prin sentinţa civilă nr. 141 din 9 ianuarie 2013, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, în Dosarul nr. 25869/211/2012, a fost obligat să plătească reclamantei suma de 28.084 RON, cu titlu de dobândă legală. Împotriva acestei soluţii a formulat recurs care a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 471 din 24 aprilie 2013 a Tribunalului Cluj, această din urmă soluţie fiind, în opinia sa, vădit nelegală întrucât intimatei-reclamante i s-au acordat alte sume de bani, în temeiul acelaşi raport juridic obligaţional, aducându-se atingere atât principiului autorităţii de lucru judecat, cât şi principiului stabilităţii raporturilor juridice.

Mai mult decât atât, prin decizia civilă nr. 2272/R din 23 iunie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, nu s-a dispus obligarea pârâtului la plata de dobânzi deoarece actualizarea sumei în valută acoperă orice pretinsă pierdere a reclamantei.

Din actele privind plata rezultă că aceasta a fost efectuată în RON, actualizată la cursul din ziua în care s-a făcut plata, aşa cum rezultă din copia O.P. din 5 iulie 2012, O.P. din 25 mai 2012 şi O.P. din 14 august 2012.

În drept, cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca nefondată.

În susţinerea poziţiei procesuale, intimata-reclamantă a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a D.G.F.P. în formularea cererii de revizuire, susţinând că actul de împuternicire din 15 mai 2013 nu precizează limita mandatului acordat, numărul de dosar sau demersul judiciar pentru care este acordat şi nici instanţa de judecată, procura fiind semnată în alb, transmisă prin fax şi completată ulterior de destinatar la rubrica privind „instanţa de judecată”.

A susţinut intimata-reclamantă că, având în vedere că declararea unei căi de atac reprezintă un act de dispoziţie procesuală, mandatarul trebuie să-şi justifice calitatea printr-o procură specială, cu dată certă, anterioară exercitării actului de dispoziţie şi că cererea de revizuire nu este admisibilă întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., în sensul ca hotărârile potrivnice să fi fost pronunţate în procese având aceleaşi părţi, obiect şi cauză.

Pe fond, intimata-reclamantă a arătat că cererea de revizuire nu este întemeiată, deoarece instanţa de judecată nu a stabilit obligaţia de plată a revizuientului-pârât în euro pentru a anticipa întârziere la plată şi pentru a acoperi prejudiciul cauzat de aceste întârzieri.

Intimatul Primarul Municipiului Cluj-Napoca, legal citat, nu şi-a delegat reprezentant în instanţă şi nu a depus întâmpinare prin care să-şi exprime poziţia procesuală.

Prin încheierea nr. 3068/R/2013, pronunţată în şedinţa publică din 14 iunie 2013, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa soluţionării cererii de revizuire în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a pronunţa această încheiere, Curtea de Apel Cluj a reţinut că, potrivit art. 322 C. proc. civ., „Revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în urmatoarele cazuri: pct. 7 teza I, dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate”.

Conform art. 323 alin. (2) C. proc. civ., în cazul prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., cererea de revizuire se va îndrepta la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa sau instanţele care au pronunţat hotărârile potrivnice. Când cele două instanţe care au dat hotărârile potrivnice fac parte din circumscripţii judecatoreşti deosebite, instanţa mai mare în grad la care urmează să se îndrepte cererea de revizuire va fi aceea a instanţei care a dat prima hotarâre.

Din interpretarea acestui text legal rezultă fără echivoc că pentru motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., cererea de revizuire se îndreaptă la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa sau instanţele care au pronunţat hotărârile potrivnice.

A concluzionat Curtea de Apel Cluj că având în vedere că prin prezenta cerere, s-a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 471 din 24 aprilie 2013 pronunţate de Tribunalul Cluj, despre care s-a arătat că este potrivnică deciziei civile nr. 2272/R din 23 iunie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, soluţionarea cererii de revizuire este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă mai mare în grad faţă de instanţele care au pronunţat hotărârile pretins potrivnice.

Pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dosarul a fost înregistrat la data de 5 iulie 2013.

Cererea de revizuire a fost formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi este scutită de plata taxei judiciare de timbru în temeiul dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Deliberând cu prioritate, conform dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., asupra excepţiilor invocate de intimata S.A., respectiv excepţia lipsei calităţii de reprezentant a D.G.F.P. Cluj şi excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, Înalta Curte constată că nu sunt fondate şi urmează să le respingă pentru următoarele considerente:

Intimata a susţinut că actul de împuternicire din 15 mai 2013 nu precizează limita mandatului acordat, numărul de dosar sau demersul judiciar pentru care este acordat şi nici instanţa de judecată, procura fiind semnată în alb, transmisă prin fax şi completată ulterior de destinatar la rubrica privind „instanţa de judecată”, precum şi că pentru declararea unei căi de atac, care reprezintă un act de dispoziţie procesuală, mandatarul trebuie să-şi justifice calitatea printr-o procură specială, cu dată certă, anterioară exercitării actului de dispoziţie.

Înalta Curte reţine că adresa din 15 mai 2013, emisă de Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Juridică, la care face referire intimata, aflată la dosarul Curţii de Apel Cluj, este însoţită de adresa emisă de aceeaşi instituţie, înregistrată la D.G.F.P. Cluj, în care se menţionează că adresa din 15 mai 2013 reprezintă mandatul în vederea formulării cererii de revizuire împotriva deciziei civile nr. 471 din 24 aprilie 2013 pronunţate de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 25869/211/2012.

Prin urmare, în cauză s-a făcut dovada că anterior înregistrării cererii de revizuire a existat o împuternicire scrisă şi expresă dată D.G.F.P. Cluj de către Ministerul Finanţelor Publice, în vederea declarării căii de atac, iar aceasta a fost depusă la dosar încă de la data înregistrării dosarului.

Împrejurarea că împuternicirea nu menţionează instanţa la care urmează să fie înregistrat dosarul nu afectează valabilitatea mandatului având în vedere că, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, nu există un drept de opţiune al titularului în determinarea instanţei competente; cum mandatul a fost dat chiar în vederea exercitării dreptului la acţiune, în mod obiectiv nu putea fi menţionat numărul de dosar întrucât acesta este alocat de instanţa de judecată ulterior înregistrării cererii de revizuire.

În consecinţă, excepţia lipsei calităţii de reprezentant nu este fondată.

Cu referire la excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire în susţinerea căreia s-a arătat că nu este îndeplinită condiţia ca hotărârile pretins contradictorii să fie pronunţate în cauze în care să fi existat tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, Înalta Curte reţine că, în speţă, există două hotărâri irevocabile pronunţate în două cauze distincte având aceleaşi părţi despre care revizuientul susţine că au fost date în baza aceluiaşi raport juridic obligaţional, cu încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat.

Or, examinarea identităţii de cauză şi obiect din perspectiva motivelor expuse de revizuient implică cercetarea cererii de revizuire, urmând a se determina dacă aceasta este fondată.

Examinând cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondată şi urmează să o respingă pentru considerentele ce succed.

Prin decizia civilă nr. 2272/R/ din 23 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, în Dosarul nr. 8374/117/2010, a fost admis, în parte, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi cel declarat de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca împotriva sentinţei civile nr. 243 din 11 martie 2011 a Tribunalului Cluj, şi a fost a modificată sentinţa, în sensul că a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamantă a sumei de 174.000 euro, respectiv echivalentul în RON la data plăţii potrivit cursului Băncii Naţionale a României, reprezentând despăgubiri materiale pentru cota de 1/2 parte din apartamentele X1, X2, X3 situate în imobilul din municipiul Cluj-Napoca, str. P.

Au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 5.309 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă, au fost menţinute dispoziţiile sentinţei referitoare la anularea dispoziţiilor emise de Primarul Municipiului Cluj-Napoca iar recurenţii au fost obligaţi la plata către intimată, a sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de recurs a reţinut că imobilul situat în Cluj-Napoca, str. P., casă din cărămidă acoperită cu ţiglă, cu 6 camere, 2 bucătării şi dependinţe şi casă din cărămidă acoperită cu tinichea, cu 2 camere, 2 bucătării, curte şi grădină, respectiv 652 mp, a fost proprietatea familiilor I.A. şi soţia M.E., şi A.I. şi soţia născută M.M. în cotă de 1/2 parte fiecare.

Imobilul a fost trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 92/1950, ulterior clădirea fiind împărţită în 5 apartamente care au fost închiriate.

În baza Legii nr. 112/1995, numiţilor A.I. şi I.A., descendenţii foştilor proprietari li s-au acordat despăgubiri pentru imobilul naţionalizat, măsură contestată de aceştia prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, şi soluţionată prin sentinţa civilă nr. 7757 din 21 septembrie 1999, prin care s-a constatat că imobilul situat în Cluj-Napoca, str. P. a fost preluat nelegal de Statul Român, s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, s-a constatat că reclamanţii sunt moştenitorii proprietarilor înscrişi în cartea funciară şi s-a dispus înscrierea în carte funciară a dreptului de proprietate al acestora, cu titlu de moştenire, în cote egale.

Demersul reclamanţilor pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare pentru 3 din cele 5 apartamente vândute chiriaşilor a rămas fără rezultat, întrucât contractele de vânzare-cumpărare au fost menţinute, reţinându-se buna-credinţă a cumpărătorilor la încheierea acestora.

La data de 5 august 2002, în temeiul art. 34 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, I.A. împreună cu fratele lui A.I. au sesizat C.E.D.O. pentru constatarea încălcării art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei cu privire la privarea de proprietate.

Prin hotărârea din 17 ianuarie 2008 Curtea europeană a constatat că există o încălcare a Convenţiei, a dispus obligarea Statului Român la plata către A.I. a despăgubirilor în cuantum de 174.000 euro şi 2.000 euro daune morale pentru cota de 1/2 parte din imobilul revendicat.

Cu privire la cererea formulată de I.A., antecesorul reclamantei, decedat pe parcursul procesului, C.E.D.O. a decis radierea acesteia de pe rol, întrucât cererea nu a fost continuată de moştenitori în temeiul art. 37 alin. (1) din Convenţie şi regula nr. 431 din Regulament.

După pronunţarea acestei hotărârii pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca a emis dispoziţia din 20 ianuarie 2009 prin care le-a acordat lui A.I. şi reclamantei (în calitate de moştenitoare a lui I.A.), măsuri reparatorii constând în despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru apartamentele X1, X2 şi X3 din imobilul în litigiu.

Prin dispoziţia din 27 septembrie 2010 pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca a dispus revocarea dispoziţiei din 20 ianuarie 2009, ca rămasă fără obiect.

Curtea de apel a reţinut că în mod corect instanţa de fond a apreciat că cele două dispoziţii emise de pârât sunt nelegale.

Astfel, cu referire la dispoziţia din 29 septembrie 2010 prin care a fost revocată dispoziţia din 20 ianuarie 2009, curtea de apel a constatat că aceasta din urmă nu-l privea numai pe A.I. căruia i s-au acordat despăgubiri prin hotărârea C.E.D.O. Prin dispoziţia din 20 ianuarie 2009 emisă de pârât s-au propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi în favoarea reclamantei S.A., astfel că prin revocarea acestei decizii pârâtul a încălcat drepturile reclamantei îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în calitate de moştenitoare a lui I.A.

Soluţia adoptată de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca cu motivarea că anterior emiterii dispoziţiei s-a pronunţat decizia C.E.D.O. este nelegală, întrucât C.E.D.O. nu a respins sesizarea antecesorului reclamantei, ci urmare decesului acestuia, constatând că cererea nu a fost continuată de moştenitori, a scos-o de pe rol.

A arătat curtea de apel că dispoziţia din 20 ianuarie 2009 emisă de pârât prin care au fost acordate despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 lui I.A. şi S.A. este nelegală, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, pentru următoarele considerente:

Recurenţii au criticat hotărârea sub aspectul că instanţa de fond a anulat dispoziţiile emise de pârât şi a stabilit cuantumul despăgubirilor care se cuvin reclamantei, pentru partea din imobil care nu poate fi restituită în natură, că stabilirea cuantumului despăgubirilor este atributul exclusiv al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, instanţa neputându-se substitui acestei autorităţi publice.

Prin decizia nr. 20/2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în cadrul soluţionării unui recurs în interesul legii că în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei sau dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului preluat abuziv, ci şi notificarea persoanelor îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate. Or, soluţionarea pe fond a notificării în sensul statuat prin decizie presupune şi stabilirea despăgubirilor, ceea ce ar evita un nou proces în faţa instanţei de contencios administrativ, în cazul în care s-ar parcurge procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, proces care ar duce la o durată nerezonabilă a termenului de soluţionare a notificării, încălcându-se astfel art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

A accepta că instanţa de judecată nu se poate substitui autorităţii investite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ar contraveni practicii C.E.D.O., care a pronunţat numeroase hotărâri prin care a stabilit că procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu este una efectivă, atâta timp cât executarea deciziei administrative prin care s-au stabilit despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv se face prin intermediul Fondului Proprietatea, fond care nu este în măsură să conducă la acordarea de despăgubiri efective, într-un termen rezonabil în acord cu cerinţele art. 6 din Convenţie, astfel că soluţia instanţei de stabilire în mod direct a despăgubirilor cuvenite reclamantei este admisibilă.

Prin cauza care face obiectul judecăţii, reclamanta a invocat dreptul său la despăgubiri directe în considerarea ingerinţei Statului Român în dreptul său de proprietate, ingerinţă care a fost constatată cu putere de lucru judecat de către C.E.D.O., cele constatate de Curte fiindu-i aplicabile reclamantei ca urmare a efectului pozitiv al puterii lucrului judecat.

În consecinţă, urmare admiterii în parte a recursului, curtea de apel a modificat parţial sentinţa atacată în sensul că a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata în favoarea reclamantei a sumei de 174.000 euro, echivalentul în RON la data plăţii potrivit cursului Băncii Naţionale a României, reprezentând despăgubiri materiale pentru cota de 1/2 parte din apartamentele X1, X2, X3 şi a înlăturat obligaţia de plată în favoarea reclamantei a daunelor morale în sumă de 2.000 euro, menţinând dispoziţiile sentinţei referitoare la anularea dispoziţiilor emise de Primarul municipiului Cluj-Napoca.

Ulterior pronunţării hotărârii judecătoreşti sus-menţionate, prin sentinţa civilă nr. 141 din 9 ianuarie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 25869/211/2012, Judecătoria Cluj-Napoca a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 28.084 RON, cu titlu de dobândă legală precum şi a sumei de 1.739 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, judecătoria a reţinut că prin decizia civilă nr. 2272/R din 23 iunie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, s-a stabilit în sarcina pârâtului, în mod irevocabil, obligaţia de a plăti reclamantei suma de 174.000. euro, în echivalent în RON la cursul Băncii Naţioanle a României din data plăţii, cu titlu de despăgubiri materiale pentru cota de 1/2 din apartamentele X1, X2 şi X3 ale imobilului situat în Cluj-Napoca, str. P., precum şi la plata sumei de 9.309 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Conform art. 1073 C. civ., creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare; obligaţia de plată a pârâtului s-a născut la data la care hotărârea judecătorească mai sus amintită a rămas definitivă şi irevocabilă, respectiv la 23 iunie 2011 câtă vreme nu s-a stabilit un alt termen pentru executarea obligaţiei.

Obligaţia stabilită în sarcina pârâtului prin decizia civilă nr. 2272/R/2011 a fost executată ulterior datei de 23 iunie 2011, în trei tranşe astfel: la data de 28 aprilie 2012 s-a achitat suma de 406.612,50 RON, la data de 6 iulie 2012 s-a achitat suma de 356.378,55 RON iar la data de 16 august 2012 s-a achitat suma de 356.378,55 RON, conform extraselor de cont depuse la dosar.

S-a mai arătat că potrivit dispoziţiilor art. 1088 C. civ., în cazul obligaţiilor care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate.

Având în vedere efectuarea cu întârziere a plăţii de către pârât, la data scadenţei obligaţiei (23 iunie 2011) a început să curgă, în temeiul art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000, dobânda legală aferentă sumei de 782.473 RON, modalitatea de calcul a acesteia fiind cârmuită, începând cu data de 1 septembrie 2011, de prevederile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, care a abrogat O.G. nr. 9/2000; conform calculului reclamantei, necontestat de pârât, dobânda legală aferentă sumei de plată pe perioada 23 iunie 2011-16 august 2012, în raport de tranşele de plată, calculată conform prevederilor legale menţionate, este în cuantum de 28.084 RON.

Pentru considerentele expuse, Judecătoria Cluj-Napoca a admis cererea de chemare în judecată şi l-a obligat pe pârât la plata sumei de 28.084 RON reprezentând dobânda legală aplicată sumei de 782.473 RON; de asemenea, pârâtul a fost obligat la plata sumei de 1.739 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; acest recurs a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 471 din 24 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Cluj.

Pentru a pronunţa această decizie, Tribunalul Cluj a reţinut, în esenţă, că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 28.084 RON, cu titlul de dobândă legală şi cheltuieli de judecată, iar instanţa de fond s-a pronunţat asupra obiectului cererii deduse judecăţii, cu respectarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

De asemenea, instanţa de fond a analizat obligaţia de plată din perspectiva tuturor textelor de lege care reglementează dobânda, atât art. 1088 C. civ., cât şi O.G. nr. 9/2000, în vigoare la data scadenţei obligaţiei, precum şi O.G. nr. 13/2011, în vigoare de la 1 septembrie 2011.

Cu referire la motivul de recurs care a vizat împrejurarea că plata s-a făcut la cursul de schimb euro/RON din ziua plăţii şi la susţinerea că din acest motiv reclamanta nu a înregistrat niciun prejudiciu, tribunalul a reţinut că, în cauză, sunt incidente prevederile legale privind aplicarea dobânzii legale, potrivit cu care dobânda este datorată de drept în situaţia executării cu întârziere a obligaţiei de plată a unei sume de bani, fără a mai fi necesar a se dovedi vreun prejudiciu.

Înalta Curte reţine că susţinerile revizuientului conform cărora decizia civilă nr. 471 din 24 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Cluj, este potrivnică deciziei civile nr. 2272/R din 23 iunie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, întrucât în temeiul aceluiaşi raport juridic obligaţional s-au acordat alte sume de bani, sunt nefondate.

Astfel, se constată că prin decizia civilă nr. 2272/R din 23 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, s-au acordat intimatei din prezenta cauză, S.A., despăgubiri materiale, constând în ehivalentul în RON la data efectuării plăţii, la cursul Băncii Naţionale a României a sumei de 174.000 euro.

Aceste despăgubiri materiale au fost acordate ca urmare a preluării de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, a unui imobil care a aparţinut, în coproprietate, autorului acesteia.

Prin decizia civilă nr. 471 din 24 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Cluj, a fost respins recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 141 din 9 ianuarie 2013, prin care Judecătoria Cluj-Napoca a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.A. şi l-a obligat pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 28.084 RON, cu titlu de dobândă legală, pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată stabilite prin decizia civilă nr. 2272/R din 23 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Cluj.

Revizuientul a susţinut că în procesul care s-a finalizat cu pronunţarea de către Curtea de Apel Cluj a deciziei civile nr. 2272/R din 23 iunie 2011 s-a dispus ca plata despăgubirilor stabilite în euro să se facă în echivalentul în RON de la data plăţii, fără a se dispune obligarea la dobânzi întrucât actualizarea sumei în valută acoperă orice pretinsă pierdere a reclamantei.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că prin cererea de chemare în judecată formulată în Dosarul nr. 8374/117/2010, reclamanta S.A. nu a învestit instanţa cu un capăt de cerere prin care să solicite acordarea de dobânzi.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor şi a modalităţii de plată, au fost preluate de instanţele de fond şi recurs din hotărârea pronunţată de C.E.D.O. la 17 ianuarie 2008 la cererea numitului A.I., care a avut calitatea de coproprietar al imobilului situat municipiul Cluj-Napoca, str. P., în cotă egală cu autorul reclamantei.

Instanţele judecătoreşti care au pronunţat hotărârile din acest dosar nu au expus considerente care să privească alte prejudicii suferite de reclamantă în afara celor rezultând din preluarea nelegală a imobilului de către stat şi imposibilitatea restituirii în natură a acestuia.

Aşadar, susţinerea revizuientului conform căreia decizia civilă nr. 2272/R din 23 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, se bucură de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în privinţa despăgubirilor rezultând din executarea cu întârziere a titlului executoriu reprezentat chiar de această hotărâre judecătorească nu este întemeiată.

Sub un alt aspect, Înalta Curte reţine că din hotărârile judecătoreşti pronunţate în Dosarul nr. 8374/117/2010, nu rezultă că stabilirea modalităţii de plată a despăgubirilor în moneda naţională, la cursul valutar oficial din ziua plăţii, s-a făcut în scopul compensării unui prejudiciu rezultat din efectuarea cu întârziere a despăgubirilor.

În consecinţă, se constată că nu există identitate de obiect între hotărârile pretins contrare, după cum nu există nici identitate de cauză.

Astfel, în vreme ce prin prima hotărâre, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, s-au acordat despăgubiri materiale ca o consecinţă a lipsirii de proprietate în mod nelegal şi imposibilităţii de restiture în natură a bunului, prin cea de-a doua hotărâre pârâtul a fost obligat la plata dobânzii legale calculate de la data exigibilităţii obligaţiei, până la efectuarea plăţii.

În ceea ce priveşte susţinerile formulate de revizuient prin notele scrise depuse la data de 13 septembrie 2013, cu privire la modalitatea de soluţionare a Dosarului nr. 25869/211/2012 de către Tribunalul Cluj (privitoare la aspecte de nulitate, de temeinicie şi de legalitate ale sentinţei civile nr. 141 din 9 ianuarie 2013, inclusiv cu referire la incidenţa O.G. nr. 22/2002), care reprezintă veritabile critici aduse unei decizii irevocabile, Înalta Curte reţine că exced analizei pe care o implică soluţionarea căii de atac de retractare pendinte.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei calităţii de reprezentant a D.G.F.P. Cluj şi excepţia de inadmisibilitate a cererii de revizuire, invocate de intimata S.A.

Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Cluj, împotriva deciziei nr. 471 din 24 aprilie 2013 pronunţate de Tribunalul Cluj, în Dosarul nr. 25869/211/2012.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 188/2014. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie...  ICCJ. Decizia nr. 190/2014. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 189/2014. Civil