ICCJ. Decizia nr. 211/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 211/2014
Dosar nr. 4623/99/2010
Şedinţa publică de la 23 ianuarie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 626 din 21 martie 2012, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii; a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul M.A.C., în contradictoriu cu pârâta SC I. SA; a obligat pârâta să-i lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 915 mp, situat în str. M. şi a obligat pe pârâtă să plătească reclamantului 1.400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul M.A.C. a chemat în judecată pe pârâta SC I. SA solicitând obligarea acesteia să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 900 mp, situat în Iaşi, deţinut de pârâtă la adresa din str. P.
Din actele depuse la dosar de reclamant, rezultă că, potrivit actului de veşnică vânzare din 31 decembrie 1942 autentificat de către Tribunalul Iaşi, preotul D.R., în numele şi pentru D.F., a vândut soţilor M.C. şi M.M. (ascendenţii reclamantului) imobilul situat în Iaşi, str. M., în suprafaţă de aproximativ 900 mp, teren, pe care se aflau construite două corpuri de casă.
Prin decizia nr. 296 din 1 aprilie 1949 a Consiliului de Miniştri (depusă de reclamant la dosar), au fost expropriate mai multe proprietăţi din zonă în vederea construirii Filaturii din Iaşi, în acest decret nefiind trecut însă terenul în litigiu.
Reclamantul face dovada dreptului de proprietate asupra terenului revendicat cu acte autentice de proprietate (contract de vânzare-cumpărare), adresa din 25 august 2006 a Municipiului Iaşi, Direcţia de Dezvoltare Urbană şi Serviciul Cadastru, adresa şi extrasul legalizat din „Borderoul populaţiei, proprietăţilor şi exploataţiilor agricole” din Municipiul Iaşi, care arată că terenul din str. M. se află în sectorul cadastral nr. X1, şi a aparţinut proprietarilor M.C., M.M. şi M.A.
Deşi pârâta a invocat că deţine legitim terenul în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu a putut opune reclamantului un titlu de proprietate care să fie preferat celui deţinut de autorii acestuia.
Pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantului, arătând că acesta putea beneficia de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001, promovarea unei acţiuni în revendicare nefiind posibilă după apariţia legii speciale.
Reţine însă instanţa, având în vedere jurisprudenţa C.E.D.O., că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 ar exclude posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, deoarece este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Pârâta SC I. SA a opus reclamantului, pentru a-şi justifica dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiul, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Ministerul Industriilor.
Acest certificat a fost emis pentru stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat după o procedură stabilită de lege, dar nu poate fi considerat titlu de proprietate asupra terenului în litigiu, el fiind emis în scopul înscrierii acestuia în registrul unic al societăţilor comerciale.
Reclamantul nu a putut beneficia de despăgubiri în temeiul legii speciale, tocmai datorită faptului că nu s-a făcut dovada preluării abuzive de către stat prin act de expropriere a terenului în litigiu.
În atare condiţii, se poate reţine că terenul nu a ieşit niciodată din proprietatea autorilor reclamantului care l-au dobândit prin cumpărare, respectiv, prin act autentic de vânzare-cumpărare.
Terenul revendicat de reclamant a fost identificat în raportul de expertiză tehnică topografică efectuat în cauză.
Raportat la aceste considerente, având în vedere dispoziţiile art. 480 C. civ., instanţa a admis acţiunea reclamantului.
Curtea de Apel Iaşi, secţia I civilă, prin decizia nr. 179 din 22 octombrie 2012, a admis apelul formulat de pârâta SC I. SA împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamantul M.A.C., în contradictoriu cu pârâta SC I. SA, reţinând, în esenţă, următoarele;
Greşit a fost respinsă de tribunal excepţia inadmisibilităţii acţiunii, această excepţie operând în cauză, pentru considerentele expuse în cele ce urmează;
Prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a stabilit că un concurs între legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
S-a reținut, în considerentele deciziei în interesul legii, că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, dispoziţiile art. 480 C. civ.
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula „electa una via” şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României, 1997). Principiul stabilit în art. 3307 C. proc. civ. este că dezlegarea dată problemelor de drept judecate în deciziile în interesul legii este obligatorie pentru instanțe.
În speță, astfel cum corect a argumentat și apelanta, reclamantul a utilizat calea legii speciale, acțiunea în revendicare întemeiată pe C. civ. apărând inadmisibilă, în considerarea celor expuse. Referirile pe care intimatul reclamant M.A.C. le face la decizia în interesul legii sunt limitate la enunțul care îl avantajează, omițând să observe că esența statuării din decizia nr. 33/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se găsește în paragraful precedent.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul M.A.C., care, în dezvoltarea criticilor formulate, a arătat următoarele;
Instanţa de apel a apreciat greşit că în cauză ar opera excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întrucât nu a avut în vedere admisibilitatea cererilor în revendicare formulate în temeiul dreptului comun, preferând să dea întâietate dreptului intern şi nu legislaţiei europene, şi, pe cale de consecinţă, să apere pe cel care a preluat abuziv un bun de la adevăratul proprietar.
Instanţa de fond a făcut o corecta aplicare a legii, inclusiv a deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care indică admisibilitatea cererilor de revendicare pe drept comun, dându-se prioritate legislaţiei europene atunci când se constată discordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
O asemenea discordanţă există câtă vreme legiuitorul naţional nu menţine în folosul proprietarului deposedat abuziv de bunul său toate mijloacele şi remediile juridice de natură să asigure respectarea principiului înscris în art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.
Nu este acceptabil ca preluările abuzive să fie consolidate prin alte inechităţi ca cele ce s-ar produce prin nerecunoaşterea dreptului proprietarului de a-şi valorifica în folosul său toate mijloacele de redobândire a proprietăţii.
În aceste repere, acţiunea în revendicare pe drept comun este un remediu legal care dă conţinut garanţiilor constituţionale din dreptul intern, conform cărora statul garantează proprietatea, potrivit art. 44 din Constituţia României, cât şi garanţiilor înscrise în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în Protocoalele adiţionale.
S-a mai arătat, că aplicarea acestor principii nu poate fi sacrificată securităţii raporturilor juridice decât atunci când actualul deţinător ar avea un titlu legitim, ar fi de buna-credinţă şi ar fi plătit vreo sumă de bani, încât să apară ca o persoană ce ar suporta o pagubă disproporţionată în raport de beneficiarul remediului juridic recunoscut prin sentinţa criticată.
Dimpotrivă, în speţa, intimata este fosta întreprindere de stat căreia acesta i-a dat în administrare terenul recurentului, continuând o posesie bazată pe violenţă şi valorificând patrimonial un bun sfidând drepturile proprietarului, căruia nu i se poate opune nici un impediment, câtă vreme face dovada dreptului său şi a unui titlu preferabil.
Mai mult de atât, în timp ce intimata ar avea acces la despăgubiri conform art. 324 din Legea nr. 99/1999, recurentul ar rămâne expus acestei încălcări perpetue şi neindemnizate a dreptului său, fapt ce apare în discordanţă în legislaţia europeană.
Prin urmare, în timp ce pentru intimata există un remediu, recurentului nu i se recunoaşte dreptul la o compensaţie, ceea ce apare ca inechitabil şi în contradicţie cu spiritul normelor europene şi ale dispoziţiilor deciziei nr. 33/2008, care sunt aplicabile în speţă.
Ceea ce nu a avut în vedere instanţa de apel atunci când a judecat prezenta cauza este tocmai faptul ca decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se limitează doar la a acorda prioritate legii speciale, în speţa Legea nr. 10/2001, în defavoarea dreptului comun, ci vine cu o completare legată de neconcordantele dintre între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, situaţie în care aceasta din urmă are prioritate.
Instanţa de judecată, atunci când a analizat prevederile legale aplicabile în speţa de faţă, a interpretat greşit această decizie şi nu a avut în vedere prioritatea care poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, câtă vreme nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
S-a conchis, că, întrucât legea a înţeles să asigure protecţia dreptului de proprietate, reclamantul acţionând conform prevederilor legale, iar formularea prezentei acţiuni este o punere în practică a garanţiei protecţiei dreptului de proprietate, în cauză nu există niciun impediment legal care să lipsească pe fostul proprietar de dreptul de a uza de toate posibilităţile legale pentru recuperarea bunului imobil preluat în mod abuziv, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, având în vedere art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 parag. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 480 din vechiul C. civ.; că reclamantul a făcut dovada proprietăţii cu acte autentice de proprietate, în timp ce intimata SC I. SA, pentru a-şi justifica dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, a depus la dosar certificatul de atestară a dreptului de proprietate asupra terenurilor, emis de Ministerul Industriilor, care nu face dovada unui drept de proprietate dobândit în condiţii legitime, întrucât nu are valoarea unui titlu de proprietate, şi că, procedând la compararea titlurilor, prima instanţă legal a dat eficienţă acţiunii în revendicare, apreciind că reclamantul a făcut dovada celui mai bine caracterizat titlu de proprietate.
Însă, instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că, prin admiterea acestei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, nu se aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice, pentru că în situaţia în care reclamantului i s-ar admite acţiunea în revendicare nu s-ar desfiinţa niciun titlu de proprietate şi nu s-ar încălca nici o hotărâre cu autoritate de lucru judecat şi cu aplicabilitate în speţa de faţă, întrucât intimata beneficiază doar de un certificat de atestare a dreptului de proprietate, care nu reprezintă un veritabil titlu de proprietate.
Având în vedere aceste aspecte, s-a concluzionat că instanţa de apel a omis să aplice decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, încălcând tocmai esenţa deciziei la care a făcut trimitere.
S-a mai arătat, că, în mod corect, prima instanţa a considerat că, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada modului de preluare, deţinerea terenului de către stat şi actualul detentor este abuzivă, întrucât terenul nu a ieşit niciodată din proprietate autorilor reclamantului, care l-au dobândit cu acte autentice, iar principiul securităţii raporturilor juridice nu poate opera în sensul menţinerii în proprietate a unui bun dobândit prin abuz în dispreţul unui drept dobândit legal de către reclamant.
Examinând decizia recurată în limita criticilor formulate de către reclamantul M.A.C., ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., de către instanţă, se constată următoarele;
Obiectul acţiunii deduse judecăţii la primă instanţă îl constituie acţiunea în revendicare pe dreptul comun, potrivit art. 480-art. 481 C. civ., a imobilului teren în suprafaţă de aproximativ 900 mp, ce a fost preluat de stat abuziv de la autorii reclamantului.
Prin criticile formulate cu privire la soluţionarea cauzei în apel, reclamantul a susţinut că decizia recurată, prin care acţiunea în revendicare formulată pe dreptul comun a fost respinsă, ca inadmisibilă, este nelegală, întrucât, greşit, a reţinut instanţa de apel că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială cu caracter reparator, acţiunea în revendicare promovată pe dreptul comun privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ este inadmisibilă în raport de prevederile Convenţiei Europene şi că acesta deţine un „bun” cu privire la imobilul în litigiu, în raport de dispoziţiile art. l din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în timp ce pârâta nu este titulara unui drept de proprietate asupra terenului în litigiu.
Aceste critici sunt nefondate, pentru următoarele considerente;
Cu privire la starea de fapt, aşa cum a fost reţinută de instanţele de fond şi apel şi care nu poate fi reevaluată în recurs, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ., în vigoare la data pronunţării deciziei recurată, s-a constatat că imobilul în litigiu, teren în suprafaţă de aproximativ 900 mp, situat în str. M., a aparţinut autorilor reclamantului, fiind preluat de stat fără titlu şi că, în prezent, terenul este deţinut de pârâta SC I SA în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, emis de Ministerul Industriilor.
Prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a soluţionat litigiul pe fond, în sensul că a admis acţiunea în revendicare promovată de reclamant pe dreptul comun şi a obligat pe pârâtă să-i lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 915 mp, situat în str. M., iar instanţa de apel, prin decizia recurată, urmare a admiterii apelului pârâtei, a schimbat în tot sentinţa apelată şi a respins acţiunea formulată de reclamant, ca inadmisibilă.
Prin urmare, câtă vreme instanţa de apel, prin decizia ce face obiectul prezentului recurs, a tranşat chestiune litigioasa dedusă judecăţii pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi nu pe fond, pe calea prezentului recurs vor fi primite şi analizate numai criticile ce vizează soluţia instanţei de apel dată pe excepţie, nu şi cele ce vizează fondul cererii de chemare în judecată, întrucât decizia recurată poate face obiectul controlului de legalitate numai în limita a ceea ce s-a judecat.
Analizând critica formulată de reclamant potrivit căreia greşit instanţa de apel a apreciat că în cauză ar opera excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare pe dreptul comun, întrucât a dat preferabilitate dreptului intern şi nu legislaţiei europene, şi, pe cale de consecinţă, a apărat pe cel care a preluat abuziv un bun de la adevăratul proprietar, se constată următoarele;
Raportat la dreptul intern, fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, se constată că în mod corect instanţa de apel a apreciat că sunt incidente în cauză dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, dispoziţii ce se aplică cu prioritate în raport de dreptul comun, art. 480-art. 481 C. civ.
Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”.
În raport de aceste dispoziţii legale, se constată că odată cu apariţia Legii nr. 10/2001 bunurile preluate de stat abuziv puteau fi solicitate în condiţiile acestei legi, care, în art. 2, menţionează ce se înţelege prin imobile preluate în mod abuziv de către stat.
În scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptăţite la această formă de reparaţie trebuia să formuleze notificare în condiţiile şi în termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001, către unitatea deţinătoare, aşa cum este determinată prin dispoziţiile acestui act normativ.
Inaplicabilitatea dreptului comun în raport de legea specială rezultă dintr-un principiu fundamental de drept şi anume „specialia generalibus derogant”, legile speciale derogă de la cele generale.
Conform acestui principiu, în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs, respectiv sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
De asemenea, cu privire la problema supusă analizei în cauză, aceea a admisibilităţii acţiunii în revendicare pe dreptul comun a imobilelor ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, se constată că decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 329 C. proc. civ., vizând problema în discuție, a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului enunţat mai sus, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă aceasta nu este prevăzută în cuprinsul legii speciale.
În ceea ce privește critica formulată de reclamant potrivit căreia instanţa de apel, atunci când a soluţionat cauza, nu a avut în vedere tocmai faptul că decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu s-a limitat doar la dreptul intern potrivit căruia se acorda prioritate legii speciale, în speţă Legea nr. 10/2001, în concursul dintre aceasta şi dreptul comun, ci a venit cu „o completare” ce vizează neconcordanţele dintre legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, constatând ca aceasta din urmă are prioritate, se constată următoarele;
Reclamantul a susţinut implicit că greşit s-a analizat numai raportat la dreptul intern excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare pe dreptul comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, întrucât decizia nr. 33/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, a statuat că, dacă există neconcordanţă dintre Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, are prioritate aceasta din urmă şi că, în raport de dreptul convenţional, acţiunea în revendicare este admisibilă, întrucât reclamantul deţine un titlu mai bine caracterizat, spre deosebire de pârâtă care nu este titulara unui drept de proprietate dobândit în condiţii legitime, certificatul de atestare a dreptului de proprietate neavând valoarea unui titlu de proprietate.
Această critică este nefondată, întrucât, deşi prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că acţiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, deoarece nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi să i se asigure accesul la justiţie, în speţă, reclamantul nu se poate prevala de un „bun” în sensul dispoziţiilor Convenţiei Europene cu privire la imobilul în litigiu.
Astfel, cu privire la acest aspect, se constată că s-a statuat de către C.E.D.O., cu putere obligatorie pentru instanţele naţionale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului decât în măsura în care deciziile pe care le încriminează se raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziţii,
Noţiunea de bunuri poate acoperi atât „bunurile actuale”, cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, în virtutea cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „speranţa legitim” de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., „bunul actual” presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vederea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009).
În schimb, C.E.D.O. a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul art. menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, prin neexercitare, aşa cum este cazul în speţă, când reclamantul în susţinerea temeiniciei acţiunii în revendicare invocă dreptul autorilor săi asupra imobilului în litigiu preluat abuziv de stat în anul 1949.
Prin urmare, se constată că reclamantul nu se poate prevala de garanţii în justiţie pentru un drept pe care nu l-a dobândit, deoarece dreptul aflat iniţial în patrimoniul autorilor săi nu este garantat de prevederile art. 1 din Primul Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, acesta neîndeplinind condițiile esențiale pentru a putea redobândi proprietatea terenului în litigiu trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, așa cum au fost expuse mai sus, existând o diferență evidentă între simpla speranță de restituire, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o speranță legitimă, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară, astfel că acţiunea în revendicare promovată de reclamant pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă, iar soluţia instanţei de apel, dată prin decizia recurată, este legală şi din perspectiva normelor convenţionale.
Critica formulată de reclamant potrivit căreia, prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv, accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, este nefondată, deoarece în condiţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, acesta putea beneficia de toate drepturile şi garanţiile procesuale pentru valorificarea dreptului ce a aparţinut autorilor săi, respectiv putea solicita entităţii deţinătoare fie restituirea în natură, fie în echivalent a terenului în litigiu, iar soluţia adoptată de aceasta este supusă controlului jurisdicţional în condiţiile art. 26 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată,
Pentru considerentele expuse, instanţa constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, astfel că, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge în consecinţă.
ÎNALTA CURTE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul M.A.C. împotriva deciziei nr. 179 din 22 octombrie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 210/2014. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 212/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
