ICCJ. Decizia nr. 214/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 214/2014

Dosar nr. 54867/3/2010

Şedinţa publică din 23 ianuarie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 15 noiembrie 2010 sub nr. 54867/3/2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta S.E.G. a chemat în judecată pe pârâta Universitatea B. din România, pentru ca, pe baza probelor ce se vor administra, să fie obligată pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul format din teren în suprafaţă de 9860 mp din str. R., sector 6, Bucureşti, cu obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii sale reclamanta arata că, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 11 iunie 1938 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, autorul său, T.D., a cumpărat de la numita E.V.S. un teren în suprafaţă de 2 pogoane şi 1260 mp situate în comuna suburbană M.

La data de 23 mai 1945, moştenitorii lui T.D. şi anume: reclamanta E.G.S., V.D. şi E.F.D. au partajat în mod voluntar bunurile rămase de pe urma tatălui acestora, la punctul 2 menţionându-se şi o grădină în suprafaţă de cca 2 ha situată în Bucureşti, Oraşul M., str. B.B., acest imobil fiindu-i atribuit reclamantei.

Prin decretul de expropriere din 12 martie 1962 a fost trecută în proprietatea Statului prin expropriere suprafaţa de 12923 mp situată în Bucureşti, str. R, aflată în proprietatea moştenitorilor lui T.D., în realitate această suprafaţă aparţinându-i reclamantei în totalitate în baza actului de partaj voluntar încheiat în anul 1945. Rezultă că terenul expropriat prin decret a fost mai mic ca întindere faţă de suprafaţa totală efectiv preluată de stat, respectiv suprafaţa de 16260 mp identificaţi prin raportul de expertiză extrajudiciară efectuat de domnul expert C.V.T.

În ceea ce priveşte titlul pârâtei, acesta este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 25 aprilie 2001 încheiat cu vânzătoarea SC F. SA, care, la rândul său, a dobândit dreptul de proprietate în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 8 septembrie 1994 emis de Ministerul Industriilor, în temeiul H.G. nr. 834/1991 pentru aplicarea Legii nr. 15/1990, Statul, la rândul său, dobândindu-l în temeiul decretului de expropriere nr. 175/1962.

Pentru întreaga suprafaţă de 16260 mp reclamanta a depus notificările înregistrate din 21 iunie 2001 prin Biroul Executorului Judecătoresc S.D., soluţionate prin emiterea dispoziţiilor din 19 iunie 2006.

Prin dispoziţia nr. X1 din 19 iunie 2006 s-a dispus restituirea în natură către reclamantă a terenului în suprafaţă de 6386 mp, iar prin dispoziţia nr. X2 din 19 iunie 2006 s-a decis acordarea de măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 9860 mp (suprafaţă ce formează obiectul prezentului dosar).

Fără niciun motiv, Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, decide prin dispoziţia nr. X3 din 25 martie 2008 revocarea dispoziţiei nr. X1 din 19 iunie 2006, iar prin dispoziţia nr. X4 din 25 martie 2008 decide: „Art. 1 al dispoziţiei nr. X2 din 19 iunie 2006 se modifică şi va avea următorul cuprins: Se propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, str. R., sector 6, compus din construcţie demolată şi teren în suprafaţă de 16.246 mp.”

Împotriva dispoziţiei nr. X2 din 19 iunie 2006, reclamanta a formulat contestaţie la Tribunalul Bucureşti (Dosarul nr. 27786/3/2006), soluţionată prin sentinţa civilă nr. 538 din 13 aprilie 2007 în sensul admiterii acţiunii, anulării dispoziţiei nr. X2 din 19 iunie 2006 şi obligarea Primăriei Municipiului Bucureşti la emiterea unei dispoziţii de restituire în natură a suprafeţei de 9860 mp situată în Bucureşti, str. R., sector 6. Această sentinţă a devenit definitivă prin decizia nr. 113A din 20 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti prin care s-a respins apelul apelantei intimate Primăria Municipiului Bucureşti şi irevocabilă prin decizia nr. 7067 din 14 noiembrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a menţinut sentinţa de fond ca fiind legală şi temeinică.

Împotriva celor două dispoziţii nr. X3 şi nr. X4 din 25 martie 2008, reclamanta a arătat că a formulat contestaţie la Tribunalul Bucureşti (Dosarul nr. 28951/3/2008), ce a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 568 din 15 aprilie 2009 în sensul admiterii cererii şi anulării dispoziţiilor nr. X3 din 25 martie 2008 şi X4 din 25 martie 2008 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti. Această sentinţă a devenit definitivă prin decizia nr. 467A din 7 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti prin care s-a respins apelul apelantei intimate Primăria Municipiului Bucureşti şi irevocabilă prin decizia nr. 2387 din 21 aprilie 2010 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a menţinut sentinţa de fond ca fiind legală şi temeinică.

În aceste condiţii reclamanta a susţinut că, dreptul său de proprietate este preferabil titlului pârâtei, fiind mai bine caracterizat în raport de considerentele preluării abuzive de către stat, motiv pentru care solicită admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 480, art. 481 C. civ., art. 41 din Constituţia României din 1991, art. 1 alin. (4)-alin. (6) din H.G. nr. 11/1997, art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Prin întâmpinare pârâta a ridicat excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de sentinţa civilă nr. 8325 din 19 decembrie 2007 pronunţată de Judecătoria sectorului 6 Bucureşti.

O dată cu întâmpinarea pârâta a formulat şi cerere de chemare în garanţie a SC F. SA, SC I.C. SA, SC S. SA şi SC T. SA, prin care a solicitat ca, în cazul în care se va admite acţiunea formulată de reclamantă, să fie obligate chematele în garanţie la sumele corespunzătoare valorilor de piaţă a imobilelor pe care pârâta le-a cumpărat de la chematele în garanţie.

La termenul din 25 mai 2011 tribunalul a respins ca neîntemeiate excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia autorităţii de lucru judecat, a încuviinţat pentru părţi proba cu înscrisuri şi proba cu expertiză topografică şi a respins ca nefiind utile soluţionării cauzei proba cu interogatoriul reclamantei şi proba testimonială.

Prin sentinţa civilă nr. 1239 din 20 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 54867/3/2010 a fost admite acţiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâta fiind obligată pârâta să lase în deplina proprietate şi liniştita posesie a reclamantei imobilul în suprafaţă de 7286,53 mp situat în str. R., sector 6, Bucureşti şi a fost obligată pârâta la 2.480 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că atât reclamanta cât şi pârâta au titluri de proprietate pentru terenul din litigiu.

Acţiunea în revendicare imobiliară reprezintă mijlocul procedural prin care o persoană solicită recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată prin restituirea în natură a acestui bun.

Această acţiune presupune compararea titlurilor deţinute de părţi, urmând a se acorda preferabilitate titlului de proprietate mai bine caracterizat.

Din acest punct de vedere tribunalul a constat că titlul de proprietate al reclamantei în prezenta cauză este reprezentat de dispoziţia nr. X5 din 10 ianuarie 2011 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General prin care s-a luat act de sentinţa civilă nr. 538 din 13 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 27786/3/2006, definitivă şi irevocabilă, prin care Primăria Municipiului Bucureşti a fost obligată să emită dispoziţie de restituire în natură a suprafeţei de 9.860 mp situat în str. R., sector 6, motiv pentru care s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea reclamantei, a suprafeţei de teren anterior menţionate. Această dispoziţie are caracter retroactiv în ceea ce priveşte preluarea imobilului de către stat.

Acest titlu de proprietate a fost obţinut de reclamantă în cadrul procedurii speciale instituite de Legea nr. 10/2001, procedură ce a fost finalizată prin emiterea dispoziţiei anterior menţionate de restituire în natură a imobilului revendicat în cauză, fără însă ca reclamanta să beneficieze şi de posesia imobilului din litigiu.

Pe de altă parte, pârâta a dobândit, începând cu anul 2001, dreptul de proprietate asupra terenului din litigiu prin cumpărare de la SC F. SA, SC I.C. SA, SC S. SA şi SC T. SA, acestor societăţi fiindu-le constituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 15/1990 şi a H.G. nr. 834/1991; în acest caz, tribunalul a constat că autoarele pârâtei au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu în baza legii, care constituie un mod de dobândire a proprietăţii în conformitate cu art. 645 C. civ.

Aceasta înseamnă că certificatele de proprietate emise în favoarea societăţilor SC F. SA, SC I.C. SA, SC S. SA şi SC T. SA au un efect constitutiv cu privire la imobilul din litigiu, spre deosebire de efectul declarativ, cu caracter retroactiv, al dispoziţiei Primarului General nr. X5 din 10 ianuarie 2011 prin care reclamantei i s-a restituit în natură suprafaţa de 9860 mp situată în Bucureşti, str. R., sector 6.

Rezultă, din cele mai sus expuse, că titlul de proprietate al reclamantei este preferabil titlului de proprietate exhibat de către pârâtă.

Din raportul de expertiză topografică întocmit în cauză tribunalul a constat că întregul imobil situat în str. R., sector 6, este în suprafaţă totală de 13799,54 mp din care reclamanta deţine, ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare imobiliare îndreptate împotriva aceleiaşi pârâte (acţiune ce a format obiectul Dosarului nr. 38802/3/2006 soluţionat prin sentinţa civilă nr. 8325 din 19 decembrie 2007 de către Judecătoria sectorului 6 Bucureşti, sentinţă rămasă definitivă şi irevocabilă), o suprafaţă de 6513,01 mp ce a şi fost intabulată.

Aceasta înseamnă că, în prezent, pârâta mai deţine din terenul proprietatea reclamantei o suprafaţă de 7286,53 mp, aspect ce rezultă, de altfel, şi din anexa 2 a raportului de expertiză topografică.

În aceste condiţii tribunalul a apreciat că soluţia care se impune este aceea a admiterii acţiunii în revendicare imobiliară şi a obligării pârâtei să lase în deplina proprietate şi liniştita posesie a reclamantei imobilul în suprafaţă de 7286,53 mp situat în str. R., sector 6, Bucureşti.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâta, care a căzut în pretenţii, la suma de 2.480 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierilor de şedinţă din data de 25 mai 2011 şi din data de 30 mai 2011, în termenul legal a formulat apel motivat apelanta pârâtă Universitatea Biblică din România, criticând-o ca netemeinică şi nelegală şi solicitând admiterea apelului, casarea sentinţei şi trimiterea spre rejudecare.

Apelanta a arătat că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 12681.72 mp precum şi a construcţiilor edificate pe acesta prin acte autentice, necontestate şi neanulate.

Cel mai important contract de vânzare-cumpărare este cel încheiat cu SC F. SA la data de 25 aprilie 2001. De reţinut este faptul că la acea dată, vânzătoarea era o persoana juridica de drept privat, la care statul nu mai avea participaţii încă din anul 1995.

Mai mult de atât, la data încheierii tuturor contractelor de vânzare cumpărare este evidentă buna sa credinţă, prin prisma faptului că am respectat în tot prevederile legale aplicabile, depunând toate diligentele posibile.

Prin sentinţa civilă nr. 8325 din 19 decembrie 2007 pronunţată de Judecătoria sectorului 6 Bucureşti în Dosarul cu nr. 38802/3/2006, din proprietatea situată la adresa Bucureşti, str. R., sector 6, aparţinând Universităţii B. din România a fost atribuită reclamantei S.E.G. suprafaţa de 6386 mp.

Prin urmare, la data prezentei, la adresa Bucureşti, str. R., sector 6. apelanta deţine în proprietate o suprafaţă de teren de 6295.72 mp, afectată de construcţii, utilităţi şi drumuri ce îi aparţin.

În continuarea criticilor formulate apelanta pârâtă a prezentat istoricul dobândirii dreptului de proprietate în litigiu.

Apelanta a criticat sentinţa în principal sub următoarele aspecte:

Primul motiv de apel, invocat şi ca motiv de casare şi trimitere spre rejudecare, constă în respingerea cererii de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea cauzei cu nr. 4028/3/2012, aflata pe rolul Tribunalului Bucureşti, cu termen în data de 5 octombrie 2012.

Prin respingerea cererii, instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ., soluţionând cauza în temeiul unui act atacat de apelantă pentru cauza de nulitate absolută.

În fapt, apelanta arată că a luat cunoştinţa de existenta dispoziţiei nr. X5 din 10 ianuarie 2011 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti cu ocazia depunerii acesteia la Dosarul cu nr. 54867/3/2010.

Deşi arată că a depus la dosarul cauzei dovada existenţei pe rolul instanţelor de judecată a acestei cereri, ce are ca obiect anularea unei dispoziţii prin care i se conferă petentului un drept de care atârna dezlegarea acestei pricini, instanţa a refuzat să suspende cauza până la soluţionarea respectivei cauze, ba mai mult de atât, în ciuda faptului că apelanta a solicitat să nu se ţină seama de respectivul înscris se poate observa cu uşurinţă că instanţa de fond s-a pronunţat exclusiv în temeiul respectivului document, încălcând astfel drepturile sale procesuale şi nu numai.

O astfel de soluţie, în condiţiile în care din înscrisurile depuse instanţa putea observa cu uşurinţă că dispoziţia nr. X5 din 10 ianuarie 2011 are ca obiect restituirea în natură a unui teren ce se află în proprietate privată, nu poate fi decât un motiv pentru casarea şi trimiterea spre rejudecare a prezentei cauze.

Cel de-al doilea motiv de apel, constă în ignorarea de către instanţa de fond a apărărilor apelantei referitoare la faţa de inaplicabilitatea art. 1 şi art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale în prezenta speţă.

Apelanta a arătat că deşi a invocat acest aspect atât pe cale de excepţie cât şi ca apărare de fond, instanţa nu s-a pronunţat pe această cerere, ignorând-o cu desăvârşire.

Este lesne de observat din înscrisurile depuse că reclamanta nu poate justifica nici o încălcare a convenţiei, în cursul anului 2006 Primăria Municipiului Bucureşti emiţând deciziile nr. X1 (restituire în natură suprafaţa de 6386 mp aflată la adresa Bucureşti, str. R., sector 6, suprafaţă neafectată de construcţii) şi nr. X2 (acordare de despăgubiri pentru suprafaţa afectată de construcţii şi utilităţi).

Pentru a invoca art. 1 şi art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale este necesar ca reclamanta să dovedească întârzierea efectivă, cauzată de lipsa de răspuns al autorităţilor administrative la cererile de restituire, însă nu este cazul său, deoarece este evident că masurile au fost stabilite încă din anul 2006. Faptul că petenta nu este mulţumită de conţinutul acelor decizii nu înseamnă că suntem în prezenţa unei încălcări de natură a aduce atingere dreptului lor de acces la o instanţă.

Deşi petenta invoca art. 1 şi art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, text de lege ce prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale precum şi la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, omite un aspect deosebit de important şi anume faptul că acest articol de lege poate fi invocat numai în eventualitatea în care este evident că nu mai are posibilitatea să i se restituie bunurile sau să primească despăgubiri.

Cum în cursul anului 2005 primăria a emis o decizie de acordare despăgubiri, este evident că prin contestarea acesteia, petenta însuşi s-a pus în situaţia de nu mai putea invoca art. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, mai ales că la data prezentei A.N.R.P. a achitat deja despăgubirile aferente anului 2005.

Din practica recentă a C.E.D.O. reiese fără tăgadă că aceasta impune ca prioritară aplicarea procedurii speciale, restituirea fiind consecinţa respectării procedurilor, achitarea de despăgubiri nu reprezintă o încălcarea a dreptului de proprietate ci doar o formă de restituire prevăzuta de legislaţia în vigoare (Legea nr. 10/2001) pentru anumite cazuri distincte, în care se încadrează şi cauza apelantei.

Nu în ultimul rând, C.E.D.O. arată că aprecierea asupra criteriilor ce stau la baza diferitelor modalităţi de restituire ţine exclusiv de teoria şi practica internă a fiecărui stat în parte, enunţând însă în acelaşi timp că unul dintre cele mai importante principii în momentul de faţă este cel al preeminenţei dreptului prin respectarea elementului sau principal şi anume securitatea raporturilor juridice.

Instanţa de fond nu a cercetat aplicabilitatea recomandărilor deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008 şi respectarea principiului securităţii juridice

Prin decizia nr. 33/2008, instanţa suprema a statuat că „Dacă lucrul (...) a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri (...).”

Această interpretare este în deplină concordanţă cu prevederile Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, urmând un principiu extrem de simplu: cel al securităţii juridice.

Este imperios necesar ca drepturile actuale legal dobândite să fie protejate în dauna drepturilor vechi, mai ales când pentru acestea a fost instituit un mijloc legislativ de despăgubire.

Practic, instanţa de fond nu face altceva decât să acopere neîndeplinirea în termen de către reclamantă a unei proceduri la care o obligă legea specială şi anume atacarea titlului apelantei sau efectuarea unei notificări către adevăratul deţinător al terenului a cărui restituire a solicitat-o în temeiul Legii nr. 10/2001.

A confirma absenţa unei astfel de proceduri, la mai bine de 10 ani de la data dobândirii de către apelantă a dreptului de proprietate şi la mai bine de 15 ani de când acest drept se află în circuitul civil privat, nu poate reprezenta decât o încălcare flagranta a unui drept de proprietate actual, legal dobândit şi conservat.

Instanţa de fond nu a cercetat aplicabilitatea art. 10 din Legea nr. 10/2001, text de lege ce arată că nu pot face obiectul restituirii în natură terenurile pe care s-au edificat construcţii noi.

Atât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 cât şi practica recentă a C.E.D.O. arată că „în vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte va stabili că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale .”

Astfel, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Practic, nesocotirea acestui principiu, în condiţiile în care instanţa de fond nu a constatat existenţa unei încălcări a Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, reprezintă atât o încălcare a drepturilor apelantei de proprietate cât şi o îngrădire nejustificată a drepturilor sale procesuale, fiind ignorată în totalitate protecţia dreptului nostru de proprietate, legal dobândit.

Având în vedere că la data prezentei Fondul Proprietatea este funcţional, acţiunile acestuia făcând atât obiectul tranzacţiilor pe piaţa reglementată cât şi obiectul răscumpărării chiar de către fond. În consecinţă, nu se mai poate spune despre despăgubirile stabilite în baza Legii nr. 10/2001 că ar fi iluzorii.

Instanţa de fond nu a cercetat nerespectarea de către reclamantă a dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 (în formă aplicabilă la acea dată), articolul invocat de apelantă ce prevedea un termen de un an în care revendicatorul putea cere anularea actelor juridice de înstrăinare făcute în cadrul procesului de privatizare, indiferent dacă motivul de nulitate avea caracter absolut sau relativ.

Nerespectarea respectivei prevederi decade revendicatorul, în deplina concordanţă cu principiul specialia generalibus derogant, din dreptul de a solicita restituirea în natură a imobilului ce a făcut obiectul înstrăinării.

Scopul şi sensul în care trebuie interpretată această indisponibilizare reiese deosebit de clar din precizările oferite de art. 21.1. lit. e) din Normele de pune în aplicare care statuează că „societăţile comerciale privatizate integral sau cele constituite din iniţiativa privată, care au dobândit astfel de bunuri după privatizare sau, după caz, după înfiinţarea lor, nu sunt entităţi investite cu soluţionarea notificărilor”, text de lege ce atrage fără dubiu concluzia că bunurile aflate în proprietate privată nu pot fi restituite în natură decât dacă actul de înstrăinare a fost anulat.

Este evidentă buna credinţă de care apelanta a dat dovada cu ocazia dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului ce face obiectul prezentului litigiu cât şi asupra construcţiilor edificate pe acesta, astfel, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 25 aprilie 2001, terenul se afla în proprietatea unei societăţi comerciale de drept privat, deţinută în proprietate privată încă din anul 2005.

Buna credinţă rezidă din toate aspectele ce pot fi cercetate în vederea soluţionării cauzei:

- Legea nr. 10/2001 nu indisponibiliza terenul sau construcţiile;

- actul de dobândire a fost încheiat în formă autentică şi nu a fost viciat sub nici un aspect;

- actul de dobândire a fost public şi s-au respectat toate formalităţile prevăzute de lege cu privire la publicitatea imobiliară;

- nu există nici o notificare privitoare la vreo pretenţie, de orice natură, asupra terenului sau construcţiilor de la adresa Bucureşti, str. R., sector 6, către autorităţi (Primărie, A.P.A.P.S., F.P.P. sau F.P.S.) sau către SC F. SA;

Instanţa a acordat reclamantei o suprafaţă mai mare decât cea deţinută de apelantă.

Astfel, deşi din actele apelantei de proprietate dar şi din expertiza tehnică de specialitate, rezulta că suprafaţa deţinută de apelantă la adresa Bucureşti, sector 6, Str. R., a fost de 12681.72 mp, din care reclamanta a intrat în posesia şi proprietatea unei suprafeţe de 6386 mp, instanţa de fond a admis cererea acesteia pentru suprafaţa de 7286,53 mp, apărând astfel o diferenţa de 990.81 mp.

Deşi expertul a constatat că din suprafaţa de 12681,72 mp, o suprafaţă este deţinuta de A.D.P. sector 6, iar apelanta a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, arătând că nu poate deţine o suprafaţă mai mare decât cea din actele de proprietate, instanţa de fond a considerat că se impune să o oblige la lăsarea în proprietatea şi posesia reclamantei a unei suprafeţe pe care nu o deţine în totalitate.

În concluzie, î n cazul în care instanţa ar admite că se impune compararea celor două titluri, cu excluderea dispoziţiei nr. X5 din 10 ianuarie 2011 şi cu aplicarea Legii nr. 10/2001, este lesne de observat că titlul apelante, în opinia acesteia, este mai bine caracterizat, ţinându-se cont de următoarele prezumţii:

- imobilul a trecut în proprietatea statului în baza unui decret de expropriere pentru cauza de utilitate publică, cu respectarea legislaţiei în vigoare la data emiterii lui, decret ce nu a fost abrogat, anulat sau declarat caduc ori abuziv;

- titlul apelantei este încheiat cu respectarea cerinţelor de formă şi fond, fiind un act autentic perfect legal, necontestat şi neanulat;

- reclamanta nu a depus minima diligentă cerută de lege şi de manifestarea bunei credinţe, nesolicitând anularea titlului nostru de proprietate;

- Legea nr. 10/2001 precum şi jurisprudenţa acordă preferinţă titlului apelantei, considerându-l mai bine caracterizat prin prisma respectării principiilor de drept contemporane şi a respectării dreptului de proprietate;

- normele de drept european acordă preferinţă în primul rând procedurii legii speciale şi în al doilea rând conservării actelor contemporane încheiate cu respectarea legii;

- terenurile ce fac obiectul cererii fac parte din categoria celor ce nu intră sub incidenţa obligaţiei de restituire în natură, revendicatorul având dreptul de a primi doar despăgubiri băneşti;

- nu se poate ţine cont de un titlu lovit de nulitate absolută şi care se află la data pronunţării în stadiu de drept litigios.

Apelanta a arătat că a atacat atât sentinţa de fond cât şi încheierile privitoare la:

- respingerea cererii de suspendare a cauzei până la soluţionarea definitivă a cauzei înregistrată sub nr. 4028/3/2012 la Judecătoria sectorului 6 Bucureşti şi declinată spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, pronunţată prin încheierea din data de 25 mai 2011;

- măsura disjungerii cererii de chemare în garanţie a SC F. SA, SC I.C. SA, SC S. SA, SC T. SA, pronunţată prin încheierea din data de 30 mai 2011.

Prin decizia civilă nr. 180/A din 7 decembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă pentru cauze privind proprietate intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă Universitatea B. din România împotriva sentinţei civile nr. 1239 din 20 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut în esenţă următoarele:

Prin dispoziţia nr. X1 din 19 iunie 2006 a Primarului General al Municipiului Bucureşti s-a dispus restituirea în natură către intimata reclamantă a terenului în suprafaţă de 6386 mp situat în Bucureşti, str. R., sector 6, însă prin dispoziţia nr. X3 din 25 martie 2008 s-a dispus revocarea acestei dispoziţii.

Prin dispoziţia nr. X2 din 19 iunie 2006 a Primarului General al Municipiului Bucureşti s-a decis acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 9860 mp situat în Bucureşti, str. R., sector 6 cu a cărei revendicare a fost investită prima instanţă prin cererea introductivă de instanţă, însă prin sentinţa civilă nr. 538 din 13 aprilie 2007 a Tribunalului Bucureşti s-a admis contestaţia formulată de către intimata reclamantă împotriva dispoziţiei nr. X2 din 19 iunie 2006, dispunîndu-se anularea acesteia şi obligarea Primăriei Municipiului Bucureşti la emiterea unei dispoziţii de restituire în natură a suprafeţei de 9860 mp situată în Bucureşti, str. R., sector 6. Această sentinţă definitivă prin decizia nr. 113A din 20 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin decizia nr. 7067 din 14 noiembrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost pusă în executare de către Primarul General al Municipiului Bucureşti prin dispoziţia nr. X5 din 10 ianuarie 2011, prin care s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea intimatei reclamante a suprafeţei de teren de 9860 mp situată în Bucureşti, str. R., sector 6, iar prin sentinţa civilă nr. 1825 din 12 octombrie 2012 a Tribunalului Bucureşti secţia a V-a pronunţată în Dosarul nr. 4028/3/2012 s-a dispus respingerea contestaţiei formulate de către apelanta din prezenta cauză împotriva dispoziţiei nr. X5 din 10 ianuarie 2011.

Prin dispoziţia nr. X4 din 25 martie 2008 a Primarului General al Municipiului Bucureşti s-a decis acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, str. R., sector 6, compus din construcţie demolată şi teren în suprafaţă de 16.246 mp însă prin sentinţa civilă nr. 568 din 15 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. 28951/3/2008, contestaţia formulată de către intimata reclamantă împotriva celor două dispoziţii nr. X3 şi nr. X4 din 25 martie 2008 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti a fost admisă, dispunîndu-se anularea dispoziţiilor, sentinţă definitivă prin decizia nr. 467A din 7 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin decizia nr. 2387 din 21 aprilie 2010 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, prin sentinţa civilă nr. 8325 din 19 decembrie 2007 pronunţată de către Judecătoria sectorului 6 Bucureşti, sentinţă rămasă definitivă şi irevocabilă, ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare imobiliare îndreptate de intimata reclamantă împotriva aceleiaşi apelante pârâte în Dosarul nr. 38802/3/2006, s-a dispus obligarea apelantei din prezenta cauză să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie o suprafaţă de 6386 mp din situat în Bucureşti, str. R., sector 6.

Curtea a apreciat ca fiind nefondată prima critică formulată de către apelantă, potrivit căreia prima instanţă ar fi respins în mod nelegal prin încheierea de şedinţă din 25 mai 2011 cererea apelantei de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea cauzei cu nr. 4028/3/2012 aflată pe rolul Tribunalului Bucureşti, câtă vreme dispoziţiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ., instituie un caz de suspendare legală facultativă, lăsată la latitudinea instanţei.

Pe de altă parte, în condiţiile în care prin dispoziţia nr. X5 din 10 ianuarie 2011 a Primarului General al Municipiului Bucureşti prin care se dispusese restituirea în natură în proprietatea intimatei reclamante a suprafeţei de teren de 9860 mp situată în Bucureşti, str. R., sector 6, teren al cărei revendicare făcea obiectul prezentei cereri introductive de instanţă, se punea practic în executare sentinţa civilă nr. 538 din 13 aprilie 2007 definitivă şi irevocabilă a Tribunalului Bucureşti prin care s-a dispus obligarea Primăriei Municipiului Bucureşti la emiterea unei dispoziţii de restituire în natură a suprafeţei de 9860 mp în discuţie iar aceasta nu reprezenta rezultatul analizei şi aprecierii autorităţii administrative în privinţa temeiniciei cererii de restituire în natură a imobilului, şi avîndu-se în vedere împrejurarea că ulterior pronunţării sentinţei apelate, prin sentinţa civilă nr. 1825 din 12 octombrie 2012 a Tribunalului Bucureşti secţia a V-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. 4028/3/2012 s-a dispus respingerea contestaţiei formulate de către apelanta din prezenta cauză împotriva dispoziţiei nr. X5 din 10 ianuarie 2011, Curtea a considerat că nu se poate reţine că prin măsura atacată prima instanţă ar fi încălcat formele legale prescrise de dispoziţiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ. şi nici că s-ar fi produs apelantei vreo vătămare a drepturilor sale procesuale, după cum fără temei susţine apelanta.

A respins ca nefondată şi critica potrivit căreia prima instanţă ar fi încălcat drepturile procesuale ale apelantei prin aceea că deşi aceasta a solicitat să nu se ţină seama de dispoziţia nr. X5 din 10 ianuarie 2011 a Primarului General al Municipiului Bucureşti instanţa s-a pronunţat exclusiv în temeiul respectivului document, deoarece prima instanţă era oricum obligată să aibe în vedere împrejurarea că prin sentinţa civilă nr. 538 din 13 aprilie 2007 definitivă şi irevocabilă a Tribunalului Bucureşti s-a dispus obligarea Primăriei Municipiului Bucureşti la emiterea unei dispoziţii de restituire în natură a suprafeţei de 9860 mp.

Curtea a reţinut şi faptul că, pe de-o parte la data la care Tribunalul a reţinut cauza în pronunţare, respectiv la data de 30 mai 2011, dispoziţia nr. X5 din 10 ianuarie 2011 a Primarului General al Municipiului Bucureşti fusese legal comunicată apelantei care la data de 29 aprilie 2011 formulase deja contestaţie împotriva acesteia, iar pe de altă parte faptul că dispoziţia menţionată reprezintă un act decizional al unităţii administrativ teritoriale legal investită potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 a dispune cu privire la notificarea formulată cu privire la imobilul în litigiu de către intimata reclamantă în calitate de persoană îndreptăţită însă în executarea unei hotărîri judecătoreşti irevocabile; dat fiind faptul că prin sentinţa civilă nr. 1825 din 12 octombrie 2012 a Tribunalului Bucureşti secţia a V-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. 4028/3/2012 s-a dispus respingerea contestaţiei formulate de către apelantă din împotriva dispoziţiei nr. X5 din 10 ianuarie 2011 constatându-se, astfel cum se reţine în considerentele sentinţei că aceasta a constituit un act de executare a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile şi executorii, nu se poate reţine că prin măsura atacată prima instanţă ar fi încălcat formele legale prescrise şi nici că s-ar fi produs apelantei vreo vătămare a drepturilor sale procesuale.

De asemenea, a respins ca nefondate susţinerile apelantei referitoare la abuzul de drept săvârşit de prima instanţă deoarece în situaţia în care prin exercitarea căilor de atac împotriva sentinţei civile nr. 1825 din 12 octombrie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, pronunţată această hotărâre va fi modificată, apelanta are la îndemână în conformitate cu prevederile art. 322 pct. 5 teza a II-a C. proc. civ., calea revizuirii împotriva hotărârilor judecătoreşti de faţă. Totodată Curtea apreciază ca nefondate susţinerile apelantei potrivit cărora prima instanţă ar fi amânat în mod nejustificat a se pronunţa asupra cererii formulate de către apelantă de introducere în cauză a chemaţilor în garanţie, cerere formulată de către apelantă în calitate de pârâtă la primul termen de judecată, deoarece această cerere a fost legal disjunsă în conformitate cu prevederile art. 63 alin. (2) C. proc. civ. ce prevăd posibilitatea legală a disjungerii cererii de chemare în garanţie când soluţionarea cererii principale ar fi întârziată prin cererea de chemare în garanţie, ipoteză regăsită şi în speţă, şi cu atât mai mult apelanta nu a fost în măsură a invoca vreo vătămare a intereselor sale procesuale ca urmare a dispunerii acestei măsuri procesuale de către prima instanţă.

A apreciat ca nefondate şi criticile formulate de către apelantă prin motivul al doilea de apel, cum, că instanţa de fond ar fi ignorat apărările apelantei referitoare la faţa de inaplicabilitatea art. 1 şi art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale în prezenta speţă, deoarece Curtea reţine că Tribunalul a fost investit cu acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, reprezentat de dispoziţiile art. 480 C. civ., în condiţiile în care intimata reclamantă uzase deja de procedura administrativă prevăzută de normele speciale ale Legii nr. 10/2001, procedură în cadrul căreia acesteia i s-a recunoscut validitatea dreptului său de proprietate asupra imobilului revendicat, însă în cadrul acestei proceduri nu a putut obţine redobândirea posesiei bunului.

Totodată, acţiunea formulată de către intimata reclamantă nu a fost fondată pe dispoziţiile art. 1 şi art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, iar prima instanţă nu şi-a întemeiat soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi cea referitoare la fondul litigiului, prin care a acordat preferabilitate titlului intimatei reclamante în raport de cel al apelantei pârâte, pe dispoziţiile art. 1 şi art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ci în cauză acţiunea în revendicare a fost admisă ca efect al comparării titlurilor părţilor în conformitate cu regulile stabilite de doctrină şi jurisprudenţă în aplicarea legii naţionale, şi considerării ca preferabil a titlului intimatei reclamante al cărei drept de proprietate a fost recunoscut între altele, prin mai multe hotărâri judecătoreşti irevocabile ce au dispus, prin dispozitiv restituirea imobilului.

A respins şi criticile formulate de către apelantă prin motivul al treilea de apel, cum, că instanţa de fond ar fi omis a cerceta aplicabilitatea recomandărilor deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008 şi respectarea principiului securităţii juridice deoarece Curtea a apreciat că în cauză sunt inaplicabile dezlegările date de decizia menţionată pentru că în speţă intimatul reclamant prin acţiunea formulată nu tinde la obţinerea măsurilor reparatorii pentru imobilul trecut fără titlu în proprietatea statului ci acţiunea acestuia are ca finalitate exercitarea dreptului de proprietate deja recunoscut cu efect reparator, în mod legitim, aşa cum s-a stabilit deja prin două hotărâri judecătoreşti irevocabile, respectiv prin sentinţa civilă nr. 538 din 13 aprilie 2007 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin decizia nr. 113A din 20 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin decizia nr. 7067 din 14 noiembrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi sentinţa civilă nr. 568 din 15 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin decizia nr. 467A din 7 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin decizia nr. 2387 din 21 aprilie 2010 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În cadrul prezentei acţiuni în revendicare cu care Tribunalul a fost investit întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, şi, în condiţiile în care intimata reclamantă uzase deja de procedura administrativă prevăzută de normele speciale ale Legii nr. 10/2001, procedură în cadrul căreia acesteia i s-a recunoscut validitatea dreptului său de proprietate asupra imobilului revendicat, instanţa avea a compara titlurile celor două părţi, nepunându-se problema inexistenţei titlului de proprietate al apelantei, astfel că nu are relevanţă faptul că titlul apelantei nu a fost anulat ca urmare a exercitării de către intimata reclamantă a acţiunii în anulare prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Curtea a apreciat ca nefondată şi cea de-a patra critică formulată de către apelantă deoarece nici dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, şi nici interpretările date de decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008 nu au aplicabilitate în prezenta cauză deoarece acţiunea introductivă de instanţă cu care intimata a investit Tribunalul nu are ca finalitate, după cum s-a reţinut şi mai sus obţinerea măsurilor reparatorii, respectiv confirmarea sau stabilirea dreptului de proprietate al intimatei reclamante asupra terenului în litigiu, drept ce a fost recunoscut în favoarea intimatei reclamante deja prin două hotărîri judecătoreşti irevocabile, respectiv prin sentinţa civilă nr. 538 din 13 aprilie 2007 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin decizia nr. 113A din 20 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin decizia nr. 7067 din 14 noiembrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi sentinţa civilă nr. 568 din 15 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin decizia nr. 467A din 7 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin decizia nr. 2387 din 21 aprilie 2010 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

A respins ca nefondat şi cel de-al cincilea motiv de apel, referitor la pretinsa omisiune a primei instanţe de a cerceta dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 (în formă aplicabilă la acea dată şi buna credinţă a apelantei deoarece Tribunalul a realizat, corespunzător acţiunii cu care a fost investit, compararea titlurilor părţilor în raport de criteriile generale de preferabilitate iar nu cu criteriile speciale decurgând şi din Legea nr. 10/2001, cum susţine apelanta; prin urmare aflându-ne în cadrul acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, nu au relevanţă în cauză prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001, după cum fără temei susţine apelanta, deoarece chestiunea bunei credinţe a cumpărătorului nu are relevanţă în cazul acţiunii în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., în cadrul căreia se compară titlurile de proprietate ale părţilor dându-se cîştig de cauză celui ce este mai bine caracterizat. Curtea a reţinut că prima instanţă nu a fost investită să evalueze nevalabilitatea titlului de proprietate al apelantei şi nici nu a făcut o asemenea analiză, astfel că nu se poate reţine nerespectarea acestei norme; în acest context nu are relevanţă nici funcţionalitatea Fondului Proprietatea invocată de către apelantă.

Curtea a apreciat ca nefondată şi cea de-a şasea critică formulată prin motivele de apel, potrivit căreia prima instanţă ar fi acordat intimatei reclamante, o suprafaţă mai mare decât cea deţinută de apelantă. Astfel, potrivit actelor de vânzare cumpărare în baza cărora apelanta a dobândit terenul în litigiu (respectiv a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 25 aprilie 2001 de Biroul Notarial Public M.I. încheiat cu societatea SC F. SA apelanta a dobândit 10.669,16 mp din terenul în litigiu, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 iunie 2005 de Biroul Notarial Public M.I. încheiat cu societatea SC I.C. SA apelanta a dobândit 424.65 mp din terenul în litigiu, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 12 decembrie 2002 de Biroul Notarial Public M.I. încheiat cu societatea SC T. SA apelanta a dobândit 1195.83 mp din terenul în litigiu, iar prin sentinţa civila nr. 6546 din 17 octombrie 2005 a Judecătoriei sectorul 6 s-a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea între părţi cu privire la terenul în suprafaţă de 392.08 mp), aceasta avea în proprietate 12681,72 mp situaţi în str. R., sector 6.

În conformitate cu raportul de expertiză topografică întocmit în cauză şi din răspunsul la obiecţiunile încuviinţate de prima instanţă în favoarea apelantei, rezultă că apelanta care deţine în baza titlurilor de proprietate menţionate mai sus 12681,72 mp, a împrejmuit şi ocupă şi o suprafaţă de teren ce aparţine A.D.P. sector 6 pe latura de nord-est a proprietăţii sale de 990,81 mp, astfel că întregul imobil situat în str. R., sector 6, aflat în posesia apelantei este în suprafaţă totală de 13799,54 mp, în această suprafaţă fiind inclusă şi diferenţa de 990,81 mp faţă de cea justificată prin actele de proprietate.

Curtea a mai reţinut şi faptul că intimata deţine în proprietate 16.245 mp din terenul în litigiu, din care potrivit dispoziţiei nr. X1 din 19 iunie 2006 a Primarului General al Municipiului Bucureşti 6386 mp situat în Bucureşti, iar potrivit sentinţei civile definitive şi irevocabile nr. 538 din 13 aprilie 2007 a Tribunalului Bucureşti 9860 mp situaţi în Bucureşti, str. R., sector 6, iar potrivit sentinţei civile definitive şi irevocabile nr. 8325 din 19 decembrie 2007 a Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti, ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare imobiliare îndreptate de intimata reclamantă împotriva aceleiaşi apelante pârâte în Dosarul nr. 38802/3/2006, s-a dispus obligarea apelantei din prezenta cauză să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie o suprafaţă de 6386 mp din situat în Bucureşti; prin urmare în mod temeinic a dispus prima instanţă restituirea de către apelanta nu doar a diferenţei de teren de 6295,72 de mp care ar reprezenta diferenţa dintre terenul apelantei aşa cum acesta este justificat cu actele de proprietate mai sus menţionate şi suprafaţa deja restituită către intimată ci cea mai mare, deoarece era aflată în posesia apelantei de 7286,53 mp şi aparţinea intimatei, incluzând şi diferenţa de 990,81 mp aflată în posesia apelantei şi aparţinând A.D.P. sector 6. Totodată, în condiţiile în care intimata deţine în proprietate 16.245 mp din terenul în litigiu, iar 6386 mp au fost deja restituiţi, intimata avea posibilitatea a obţine pe calea acţiunii în revendicare 9860 mp, însă prima instanţă a constatat decăzută intimata din dreptul de a-şi completa cererea cu privire la diferenţa de până la 9860 mp din str. L.

Împotriva acestei din urmă hotărâri a formulat recurs pârâta Universitatea B. din România invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele critici de nelegalitate:

Situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită, întrucât raportul de expertiză tehnică judiciară, realizat în cauză, în prima etapă procesuală nu a lămurit pe deplin circumstanţele cauzei.

Că, la o simplă lectură a acestui raport, se observă că expertul a realizat o identificare superficială a terenurilor, fără a arăta şi probele pe care şi-a întemeiat constatările.

De asemenea, nu a identificat terenurile prin raportare la cele din vecinătatea lui, pentru o delimitare exactă şi completă a acestora, dacă suprafaţa de 9860 mp teren a aparţinut reclamantei şi dacă această suprafaţă se suprapune peste terenul aparţinând recurentei.

Mai mult, instanţa a dispus admiterea acţiunii pentru suprafaţa de 7286,53 mp, fără ca în raportul de expertiză să se menţioneze această suprafaţă şi în condiţiile în care terenul ce a format obiectul exproprierii a fost de 12923 mp, fiind deţinut în coproprietate de patru persoane.

Instanţa a schimbat înţelesul vădit al înscrisului reprezentat de sentinţa civilă nr. 538 din 13 aprilie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, considerând că prin aceasta s-a dispus cu privire la dreptul de proprietate al reclamantului.

Sub acest aspect recurenta a arătat că, în considerarea respingerii motivelor de apel, unu, doi, trei şi patru, instanţa în mod greşit a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 538 din 13 aprilie 2007 a Tribunalului Bucureşti i s-ar fi recunoscut reclamantei dreptul de proprietate, această concluzie fiind greşită întrucât prin sentinţa evocată nu s-a analizat dreptul de proprietate, astfel încât nu poate exista autoritatea de lucru judecat.

Sentinţa mai sus menţionată nu a analizat îndrituirea intervenientei la restituirea în natură a terenului sub aspectul existenţei în patrimoniul sau în administrarea Primăriei Municipiului Bucureşti a terenului în discuţie, singurul aspect analizat fiind incidenţa art. 10 din Legea nr. 10/2001, ce nu ar fi permis restituirea terenului.

Că, la momentul punerii în executare a hotărârii judecătoreşti prin care a fost obligat la emiterea unei dispoziţii în favoarea reclamantei, emitentul avea obligaţia de a verifica şi celelalte dispoziţii din Legea nr. 10/2001, respectiv calitatea de unitate deţinătoare.

Instanţa de apel a aplicat greşit legea, atunci când a menţinut hotărârea primei instanţe întemeiată pe faptul că dispoziţia emisă de Primăria Municipiului Bucureşti are efect retroactiv în ceea ce priveşte preluarea imobilului de către stat, întrucât nici la momentul emiterii dispoziţiei şi nici anterior, Primăria nu a deţinut un drept asupra imobilului în discuţie.

Faţă de faptul că imobilul se afla în patrimoniul unei alte persoane, nu era întrunită condiţia legală ca acesta să fie liber.

În explicarea sintagmei „teren liber”, în accepţiunea Legii nr. 10/2001, Înalta Curte a arătat că „prin teren liber, nerestituibil în natură, se înţelege nu numai terenul neconstruit sau neafectat de amenajări de utilitate publică, ci şi cel care nu face obiectul unor acte juridice de înstrăinare încheiate/întocmite anterior intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie”.

A mai arătat recurenta că, în speţă, situaţia este esenţial diferită întrucât dreptul de proprietate asupra mai multor suprafeţe de teren şi a construcţiilor aferente a fost dobândit începând cu anul 2001, în urma încheierii mai multor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu mai multe societăţi ce dobândiseră proprietatea în temeiul Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991.

S-a ajuns astfel să se dispună în mod nelegal asupra unui bun aparţinând unei alte persoane, iar instanţa de apel nu a analizat niciun moment lipsa calităţii esenţiale de unitate deţinătoare a Primăriei Municipiului Bucureşti.

O altă critică adusă hotărârii atacate se referă la faptul că instanţa de apel a considerat în mod eronat că decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii nu este aplicabilă în speţă.

A mai susţinut recurenta că, în condiţiile în care deţine calitatea de titular al unui bun protejat atât de dispoziţiile art. 44 din Constituţia României cât şi în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, lipsirea acesteia de bun în favoarea reclamantelor echivalează cu o expropriere forţată fără nicio despăgubire.

Recurenta-pârâtă a mai criticat hotărârea atacată şi pentru faptul că operaţiunea de comparare a titlurilor de proprietate opuse în prezenta cauză nu s-a făcut în conformitate cu regulile consacrate de jurisprudenţă şi doctrină.

Dezvoltând această critică, recurenta a arătat că, a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu prin contracte încheiate anterior emiterii dispoziţiei, iar antecesorii săi aveau la rândul lor titluri emise în condiţiile legii.

În această situaţie titlul pe care îl deţine este mai bine caracterizat, fiind preferabil titlului reclamantei, iar dispoziţia nr. X5 din 10 ianuarie 2011 fiind emisă în urma notificării reclamantei nu produce efecte juridice.

S-a mai susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii întrucât intimata reclamantă nu a deţinut un drept de proprietate exclusivă cu privire la terenul revendicat.

Principalul înscris pe care reclamanta şi-a fundamentat dreptul de proprietate îl constituie un act de partaj voluntar încheiat la 23 mai 1945, înscris ce nu se regăseşte în Arhivele Naţionale, şi nu a fost niciodată prezentat în original, iar încheierea de autentificare nu există.

Conform decretului de expropriere din 12 martie 1962, terenul expropriat era deţinut de moştenitorii defunctului T.D.: D.S., E.F.D., V.D. şi E.G.S.

Cu toate acestea, reclamanta a acţionat invocând calitatea de unic proprietar, deşi avea doar o cotă parte din terenul expropriat şi nu putea cere mai mult decât avea la momentul exproprierii.

În raport cu cele mai sus expuse, recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului şi respingerea acţiunii ca nefondată.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Deşi recurenta Universitatea B. din România a indicat drept temei juridic al criticilor formulate motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea pot fi încadrate în cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., în raport de care vor fi analizate în cele ce vor fi expuse.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., referitor la lipsa motivării calităţii de unitate deţinătoare a Primăriei Municipiului Bucureşti raportat la terenul în litigiu, Înalta Curte constată că această critică a fost examinată, motivată şi bine argumentată de instanţa de apel.

S-a reţinut că, prin dispoziţia nr. X5 din 10 ianuarie 2011 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea reclamantei a suprafeţei de 9860 m.p., teren situat în str. R., sector 6, teren care face obiectul prezentei cereri introductive de instanţă, punându-se în executare sentinţa civilă nr. 538 din 13 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, definitivă prin decizia civilă nr. 113 A din 20 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 7067 din 14 noiembrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin urmare, intimata-reclamantă a uzat de procedura Legii nr. 10/2001, obţinând restituirea terenului de care a fost abuziv deposedată.

Neavând posesia deplină asupra terenului în litigiu, reclamanta a apelat la calea acţiunii în revendicare prevăzută de dispoziţiile art. 480 din vechiul C. civ.

În mod corect instanţa de apel, a statuat că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pronunţată într-un recurs în interesul legii, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială de care reclamanta a uzat şi a obţinut restituirea în natură a terenului.

În cauza dedusă judecăţii prima instanţă a fost învestită cu acţiuni în revendicare prin comparare de titluri.

În procedura comparării titlurilor, instanţa a analizat modalitatea de dobândire a titlurilor de proprietate, dând preferabilitate titlului intimatei-reclamante.

S-a reţinut că titlul de proprietate al reclamantei-intimate este reprezentat de dispoziţia nr. X5 din 10 ianuarie 2011 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti prin care s-a luat act de sentinţa civilă nr. 538 din 13 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, prin care Primăria Municipiului Bucureşti a fost obligată să dispună restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 9860 m.p., situat în str. R., sector 6.

Dispoziţia de restituire are caracter retroactiv şi declarativ în ceea ce priveşte preluarea imobilului de către stat, şi face dovada dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.

Or, recurenta pârâtă a dobândit terenul în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 25 aprilie 2001 încheiat cu SC F. SA care la rândul său a dobândit dreptul de proprietate în baza certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 8 septembrie 1994, în temeiul H.G. nr. 834/1991 pentru aplicare Legii nr. 15/1990.

Aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, certificatele de proprietate emise în favoarea societăţilor SC F. SA, SC I.C. SA, SC S. SA şi SC T. SA au doar un efect constitutiv cu privire la imobilul în litigiu spre deosebire de dispoziţia de restituire care are un efect declarativ cu caracter retroactiv, în ceea ce priveşte titlul de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu.

În consecinţă, ambele instanţe au ajuns la concluzia legală că titlul de proprietate al reclamantei este preferabil titlului de proprietate exhibat de recurenta-pârâtă.

În raport cu cele expuse mai sus, este nefondată critica potrivit căreia compararea titlurilor de proprietate opuse în prezenta cauză nu s-ar fi făcut în conformitate cu regulile consacrate de jurisprudenţă şi doctrină.

Având în vedere că reclamantei-intimate i s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului în litigiu, circumstanţele cauzei permit acesteia recunoaşterea unui drept la restituirea imobilului şi o îndreptăţesc la redobândirea posesiei.

Ca urmare, reclamanta are un „bun actual” din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O. şi speranţa legitimă de a-l dobândi, astfel încât recurenta nu poate pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi nici a art. 44 din Constituţia României.

Critica referitoare la faptul că reclamanta şi-a fundamentat dreptul său de proprietate asupra imobilului pe un act de partaj voluntar încheiat la 23 mai 1945, şi a cărui încheiere de autentificare nu a fost depusă niciodată la dosar nu a constituit motiv de apel şi nu poate fi analizată pentru prima dată în recurs.

Criticile referitoare la incidenţa art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu au legătură cu cauza şi obiectul acţiunii în revendicare astfel încât urmează a fi respinse.

Nefondate sunt şi criticile referitoare la faptul că instanţa de fond i-ar fi acordat reclamantei mai mult decât a cerut.

Raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză a stabilit că suprafaţa de teren situată în str. R., sector 6 este de 13779,54 mp, din care reclamanta deţine ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare (sentinţa civilă nr. 8325 din 19 februarie 2007 pronunţată de Judecătoria sectorului 6 Bucureşti), suprafaţa de 6513,01 mp.

În această suprafaţă se include şi diferenţa de 990,81 mp ocupată de recurentă.

Din anexa 2 a raportului de expertiză topografică rezultă că recurenta-pârâtă mai deţine în plus suprafaţa de 7286,53 mp, fiind obligată să o restituie reclamantei.

Criticile referitoare la necesitatea administrării unei noi expertize pentru stabilirea suprafeţei totale de teren ce a aparţinut reclamantei, şi dacă această suprafaţă se suprapune peste terenul aparţinând recurentei, privesc situaţia de fapt şi nu pot fi încadrate în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ., care permit analizarea hotărârii atacate numai pentru motive de nelegalitate.

Nu subzistă nici cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât recurenta nu a formulat în concret nicio critică care să se circumscrie acestui motiv de recurs.

Aşa fiind, pentru considerentele mai sus expuse, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamanta Universitatea B. din România împotriva deciziei civile nr. 180 A din 7 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Universitatea B. din România împotriva deciziei nr. 180/A din 7 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 215/2014. Civil. Expropriere. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 181/2014. Civil. Expropriere. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 214/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs