ICCJ. Decizia nr. 2119/2014. Civil

Decizii civile ICCJ 2014


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2119/2014

Dosar nr. 3514/99/2012

Şedinţa publică din 2 iulie 2014

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, la data de 05 aprilie 2012, sub nr. 3514/99/2012, reclamantul T.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii SC O.P. SA şi Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat, din 18 iunie 2007, de B.N.P. D.G., încheiat între pârâte, pentru o suprafaţă de 664 m.p. teren situat în municipiul Iaşi, str. C., cu revenirea acestei suprafeţe în proprietatea SC O.P. SA de la Mitropolia Moldovei şi Bucovinei şi înscrierea în C.F. nr. xx a imobilului, teren, din Iaşi str. C., a dreptului de proprietate a SC O.P. SA asupra a 664 m.p.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în baza Legii nr. 10/2001, a formulat notificare către Primăria Municipiului Iaşi, prin B.E.J. A.C. şi M.R., solicitând retrocedarea imobilului compus din teren şi construcţie cunoscut sub denumirea „Baia D.” situat în municipiul Iaşi, str. M. S-a arătat că imobilul, care se întindea pe suprafaţa totală de 2690 m.p, a aparţinut tatălui reclamantului, T.A.

În urma identificării imobilului de către Primăria Municipiului Iaşi, s-a stabilit că, în prezent, imobilul este deţinut de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, astfel că dosarul care conţinea notificarea a fost direcţionat către această instituţie la data de 11 noiembrie 2004, conform adresei din 11 noiembrie 2004. Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, apreciind că nu deţine imobilul precizat în notificare, a restituit dosarul către Primăria Municipiului Iaşi, instituţie care, prin adresa nr. AA/2007, a retrimis dosarul Mitropoliei în vederea soluţionării notificării.

Mitropolia Moldovei şi Bucovinei a emis decizia nr. 2759 din 21 aprilie 2008, prin care a respins notificarea. Împotriva acestei decizii, reclamantul a depus contestaţie la Tribunalul Iaşi, iar cu prilejul soluţionării acesteia, s-a efectuat o expertiză de identificare a imobilului. Conform raportului de expertiză întocmit de expertul R.P. în Dosarul nr. 2641/99/2008 al Tribunalului Iaşi, fosta proprietate a familiei T. având o suprafaţă totală de teren de 2690 m.p. se prezintă astfel: suprafaţa de 1774 m.p. este deţinută de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei; suprafaţa de 664 m.p. a fost proprietatea fostei SC P. SA, actualmente SC O.P. SA , şi este liberă de construcţii, staţia Peco fiind demolată (nu a fost identificat proprietarul actual al acestei suprafeţe de teren); suprafaţa de 124 m.p. este ocupată de elemente de sistematizare, trotuar şi str. C., iar suprafaţa de 128 m.p. este teren aflat în proprietatea statului şi administrarea R.A.”Locuinţa”.

Urmare situaţiei stabilite prin raportul de expertiză, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei a emis decizia nr. 10038 din 19 octombrie 2009 prin care a propus acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa de 1774 m.p.; Primarul municipiului Iaşi a propus acordarea de despăgubiri, prin emiterea dispoziţiei nr. 185 din 09 februarie 2010, pentru suprafaţa de 252 m.p. (formată din 124 m.p. suprafaţa ocupată de elemente de sistematizare şi 128 m.p. teren de stat - RA .”Locuinţa” ).

Pentru suprafaţa de 664 m.p. teren a fost identificată SC O.P. SA (fosta SC P. SA) ca deţinătoare şi entitate ce urmează a se pronunţa asupra notificării. Astfel, dosarul conţinând notificarea, a fost trimis către SC O.P. SA pentru a se pronunţa competent asupra notificării.

A mai arătat reclamantul că terenul în suprafaţă de 664 m.p., face parte din suprafaţa de teren pe care SC O.P. SA a înstrăinat-o către Mitropolia Moldovei şi Bucovinei prin contractul de vânzare cumpărare autentificat, din 18 iunie 2007, de B.N.P. D.G. din Bucureşti, (intabulat în C.F. nr. xx nr. cadastral C1 şi C2), având în prezent adresa Iaşi str. C.

Contractul autentificat din 18 iunie 2007 de B.N.P. D.G. a fost încheiat în perioada în care notificarea depusă de reclamant se afla în curs de soluţionare în procedura administrativă, astfel încât, conform art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, acesta este lovit de nulitate absolută; cu privire la suprafaţa de 664 m.p. teren, notificarea nu este soluţionată nici în prezent.

Mitropolia Moldovei şi Bucovinei a fost de rea-credinţă la încheierea contractului atacat întrucât cunoştea, încă din anul 2004, când a primit de la Primăria Municipiului Iaşi, dosarul ce conţinea notificarea, cu adresa din 11 noiembrie 2004, că pentru imobilul din fosta str. M. era depusă notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Reclamantul a apreciat că şi-a dovedit interesul în cauză cu notificarea depusă către SC O.P. SA, în baza art. 27 din Legea nr. 10/2001, pentru retrocedarea imobilului compus din teren, în suprafaţă de 664 m.p. - „Staţia Peco”, care s-a aflat pe această suprafaţă de teren (fiind demolată în anul 2006), astfel că, în prezent, terenul este liber şi poate fi restituit în natură după desfiinţarea parţială a contractului de vânzare-cumpărare.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 50 şi 52 din Legea nr. 10/2001, respectiv pe pct. 50.1, pct. 21.1 şi pct. 52.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Pârâtele au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acţiunii; pârâta SC O.P. SA a invocat excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune, lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi a prematurităţii acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 515 din 20 februarie 2013, Tribunalul Iaşi a respins excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune, lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi prematurităţii acţiunii.

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul T.C. în contradictoriu cu pârâţii SC O.P. SA şi Mitropolia Moldovei şi Bucovinei a fost respinsă, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că e xcepţia prescripţiei dreptului la acţiune este neîntemeiată, având în vedere faptul că reclamantul T.C. şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cu modificările ulterioare. Conform prevederilor art. 9 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură, în starea în care se află la data cererii de restituire, libere de orice sarcini.

Art. 21 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.

Prin Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 s-a prevăzut că articolele legale sus menţionate statuează indisponibilizarea imobilelor restituibile pe calea prevăzută de lege cu privire la orice alte proceduri legale care tind să înstrăineze imobilul respectiv către alte persoane decât cele îndreptăţite potrivit legii; indisponibilizarea a operat începând cu data de 14 februarie 2001, chiar dacă notificarea a fost făcută la o dată ulterioară. Totodată, s-a stabilit, prin aceleaşi Norme metodologice, că restituirea în natură este obligatorie în cazul în care unitatea deţinătoare este o societate comercială la care statul sau o unitate a administraţiei publice centrale ori locale este acţionar sau asociat majoritar.

Or, SC O.P. SA era, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o societate/companie naţională, astfel că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile legale sus-menţionate, iar indisponibilizarea imobilului în litigiu - teren în suprafaţă de 664 m.p., s-a produs începând cu data de 14 februarie 2001.

Prin urmare, dispoziţiile art. 45 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în cauză, acestea referindu-se la alte imobile decât cele menţionate în art. 21 alin. (1) din acelaşi act normativ, respectiv la imobilele deţinute, la data intrării în vigoare a legii, de o regie autonomă sau o societate ori companie naţională, la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar sau asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană de drept public, dintre care face parte şi actuala SC O.P. SA.

Contractul de vânzare-cumpărare atacat a fost încheiat la data de 18 iunie 2007, iar dispoziţiile art. 45 alin. (4) şi (5) vizează situaţia în care prescripţia intervine în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Astfel, această dispoziţie se poate aplica doar actelor juridice de înstrăinare încheiate înainte de data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost apreciată ca neîntemeiată, reţinându-se că reclamantul, prin cererea formulată, a solicitat revenirea în proprietatea SC O.P. SA a suprafeţei de 664 m.p., care interesează cauza şi înscrierea în CF a dreptului de proprietate a SC O.P. SA, pentru această suprafaţă de teren. Or, pentru ca această suprafaţă de teren să poată fi restituită în natură reclamantului, prin soluţionarea notificării, este necesar ca proprietatea să revină în patrimoniul SC O.P. SA.

În consecinţă, reclamantul a dovedit că justifică un interes legitim, născut, direct şi actual.

Excepţia prematurităţii formulării acţiunii a fost respinsă având în vedere dispoziţiile sentinţei civile nr. 842/2011 din Dosarul nr. 63841/3/2011 al Tribunalului Bucureşti, prin care a fost desfiinţată, în parte, decizia nr. 16/2011.

Pe fond, tribunalul a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul T.C. a solicitat constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat, din 18 iunie 2007 încheiat între pârâte pentru o porţiune de 664 m.p. teren situat în Iaşi, str. C. , întemeindu-şi, în drept, cererea pe dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data formulării notificării din 6 august 2001, reclamantul a notificat Primăria Municipiului Iaşi, solicitând „restituirea în natură sau măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Iaşi, fostă str. M. denumită Baia D.".

În notificare s-a precizat că „imobilul se compune din clădirea fosta Baia D. şi teren"; notificarea nu a menţionat elementele de identificare a bunului imobil solicitat.

A arătat tribunalul că, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 6269 din 2 octombrie 2007, a statuat în sensul că solicitarea de restituire în natură trebuie să cuprindă atât elementele de identificare a persoanei îndreptăţite, cât şi pe cele referitoare la bunul imobil respectiv, precum şi valoarea estimată a acestuia.

Din economia art. 21 din Legea nr. 10/2001 (art. 22 în forma actuală) rezultă că solicitările formulate pe această cale nu pot fi echivoce, ci trebuie atent şi detaliat precizate, iar imobilele trebuie strict individualizate.

S-a apreciat că formularea notificării nu respectă cerinţele impuse de art. 21 din Legea nr. 10/2001 (art. 22 în forma actuală) şi s-a reţinut că Primăria Municipiului Iaşi a direcţionat notificarea din 6 august 2001 Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei spre competentă soluţionare; prin decizia nr. 2759 din 21 aprilie 2008, aceasta a respins cererea reclamantului.

Împotriva deciziei nr. 2759 din 21 aprilie 2008, reclamatul a formulat contestaţie care a fost soluţionată de Tribunalul Iaşi, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 1043 pronunţată în Dosarul nr. 2641/99/2008, sentinţă al cărei dispozitiv, (respectiv alin. (3)) a fost lămurit, în sensul că a fost admisă cererea reclamantului şi s-a propus acordarea de despăgubiri, în condiţiile Legii speciale nr. 247/2005, privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, pentru imobilul situat în Iaşi, str. U. (fostă str. M.), imobil compus din construcţii şi teren în suprafaţă totală de 1174 m.p., identificat conform expertizei.

Prin alin. (5) al dispozitivului sentinţei mai sus menţionate, Primarul municipiului Iaşi, în calitate de chemat în garanţie, a fost obligat să emită dispoziţie de soluţionare a cererii reclamantului pentru restul suprafeţei de 696 m.p. (diferenţa până la 2740 m.p.), situat în Iaşi, str. U.

Sentinţa nr. 1043, al cărei dispozitiv, respectiv alin. (3), a fost lămurit prin încheierea nr. 329 din 19 octombrie 2009, este definitivă şi irevocabilă.

Primarul Municipiului Iaşi, prin dispoziţia nr. 185 din 9 februarie 2010, a propus acordarea de despăgubiri reclamantului pentru suprafaţa de 252 m.p., teren sistematizat situat în Iaşi, str. U. , în condiţiile Legii nr. 247/2005 - Titlul VII, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 81/2007 şi a declinat competenţa de soluţionare a notificării cu privire la suprafaţa de 664 m.p. teren către entitatea deţinătoare, SC O.P. SA.

Dispoziţia nr. 185 din 9 februarie 2010 nu a fost contestată în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Ulterior emiterii dispoziţiei nr. 185 din 9 februarie 2010 de către Primarul Municipiului Iaşi, SC O.P. SA a pronunţat decizia nr. 16 din 25 august 2011, prin care a respins notificarea nr. BB/2010 şi notificarea din 6 august 2001, formulate de reclamant, şi a declinat competenţa de soluţionare a notificării cu privire la terenul în suprafaţă de 664 m.p., situat în Iaşi, str. U. către Primăria Municipiului Iaşi, în acord cu dispoziţiile sentinţei civile nr. 1043 din 1 iunie 2009, definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. 2641/99/2008.

Împotriva deciziei nr. 16 din 25 august 2011, pronunţată de SC O.P. SA , reclamantul a formulat contestaţie prin care a solicitat înlăturarea menţiunilor privitoare la respingerea notificării şi păstrarea menţiunilor referitoare la declinarea competenţei în favoarea Primarului Municipiului Iaşi, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 842 din 30 aprilie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 63841/3/2011, a admis contestaţia formulată de reclamant, a desfiinţat decizia nr. 16 din 25 august 2011 emisă de SC O.P. SA, a înlăturat din art. 1 dispoziţia de respingere a notificării şi a păstrat celelalte menţiuni; atât sentinţa civilă nr. 1043 din 1 iunie 2009 a Tribunalului Iaşi, cât şi sentinţa civilă nr. 842 din 30 aprilie 2012 a Tribunalului Bucureşti se referă la terenul situat în Iaşi, str. U.

Aceste constatări ale celor două instanţe sus-menţionate sunt în acord cu decizia nr. 1063 din 31 octombrie 1961 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Oraşului Iaşi, în baza căreia „imobilul (teren) din str. U., în suprafaţă de 2740 m.p. se trece în administrarea operativă a secţiunei agricole oraş Iaşi".

În cererea de chemare în judecată, reclamantul a făcut referire la raportul de expertiză tehnică judiciară aflat în Dosarul nr. 2641/99/2008 al Tribunalului Iaşi din care a rezultat că imobilul pentru care a fost notificată primăria, care a direcţionat notificarea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, este situat în str. M., denumit „Baia D.”.

Cu toate aceste precizări, expertul nu a menţionat unde se afla „Baia D.” (strada, numărul, vecinătăţile ori suprafaţa), ci doar faptul că proprietatea T., imobilul se află pe strada U. aşa cum au reţinut cele două instanţe (Tribunalul Iaşi şi Tribunalul Bucureşti).

A concluzionat tribunalul că nu există identitate între imobilul notificat (fostă str. M. denumit „Baia D.”) şi imobilul care a făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 18 iunie 2007 (str. C.) şi că reclamantului îi revenea obligaţia, conform art. 21 (actualul art. 22) din Legea nr. 10/2001 de a formula câte o notificare pentru fiecare imobil - alin. (1) şi de a identifica imobilul prin notificare.

Urmare respingerii acţiunii principale, prima instanţă a respins şi capetele de cerere accesorii.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, recalificat de instanţa de control judiciar în apel, reclamantul T.C. şi pârâta SC O.P. SA.

În motivarea apelului, apelantul-reclamant T.C. a susţinut că în mod greşit prima instanţă a respins cererea sa de administrare a probei cu expertiza judiciară pentru identificarea suprafeţei de teren în litigiu, pentru că astfel, nu a avut posibilitatea de a determina în mod clar împrejurarea că suprafaţa de teren de 664 m.p. (care a făcut parte din fostul imobil compus din teren şi construcţie „Baia D.” - aflat în anul 1919, când a fost achiziţionat de tatăl reclamantului T.A., la adresa din Iaşi str. M.), face parte sau nu din suprafaţa de teren pe care SC O.P. SA a înstrăinat-o către Mitropolia Moldovei şi Bucovinei şi dacă este liberă pentru a putea fi restituită în natură.

A mai susţinut apelantul-reclamant că prima instanţă nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. şi că e xpertiza de identificare a terenului trebuia efectuată cu atât mai mult cu cât raportul de expertiză realizat de expertul R.P. în Dosarul nr. 2641/99/2008 al Tribunalului Iaşi nu s -a efectuat în contradictoriu şi cu SC O.P. SA.

În plus, instanţa trebuia să ţină cont şi de dispoziţiile pct. 27.1 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, conform cărora dacă persoana juridică notificată nu deţine bunurile imobile solicitate, aceasta va proceda la direcţionarea notificării entităţii investite cu soluţionarea acesteia, cât şi de dispoziţiile art. 28 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora în cazul în care persoana îndreptăţită nu cunoaşte deţinătorul bunului imobil solicitat, notificarea se va trimite primăriei în a cărei rază se află imobilul, iar primăria notificată este obligată să identifice unitatea deţinătoare şi să comunice persoanei îndreptăţite elementele de identificare a acesteia.

În cauză, reclamantul a adresat notificarea către Primăria Municipiului Iaşi, indicând adresa la care avea cunoştinţă că s-a aflat imobilul. Ulterior, atât prin expertiza efectuată în Dosarul nr. 2641/99/2008, cât şi prin demersurile Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Iaşi a fost stabilită fiecare porţiune din fostul imobil „Baia D.”, iar dosarul a fost trimis deţinătorilor acestor porţiuni spre competentă soluţionare a notificării.

A susţinut apelantul-reclamant că prima instanţă contrazice afirmaţiile din sentinţa atacată, stabilind, pe de o parte, că reclamantul şi-a dovedit interesul în cauză, în sensul că atât timp cât a depus notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru retrocedarea imobilului „Baia D.” are un interes legitim, născut şi actual de a solicita constatarea nulităţii absolute parţiale a contractul de vânzare-cumpărare iar, pe de altă parte, a stabilit că între terenul revendicat şi cel pentru care s-a promovat prezenta acţiune nu există identitate.

De asemenea, apelantul-reclamant a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a d-nei O.L.

Apelanta-pârâtă SC O.P. SA a criticat sentinţa cu privire la soluţiile date excepţiilor invocate de aceasta.

Astfel, cu privire la e xcepţia prescripţiei dreptului la acţiune s-a arătat că, în mod nelegal, a fost respinsă, având în vedere că r eclamantul nu a făcut dovada formulării în termen legal a vreunei notificări, prin care să fi solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Iaşi, str. C., motiv pentru care este prescris atât dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, cât şi dreptul de a solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 iunie 2007, care a avut ca obiect imobilul din str. C.

Mai mult, prin notificarea din 6 august 2001 înregistrată la Primarul Municipiului Iaşi, reclamantul a solicitat despăgubiri, iar prin cererea înregistrată la Primăria Municipiului Iaşi din 04 august 2004, reclamantul a redenumit imobilul, arătând că acesta era denumit „Baia D.” din str. M.

Or, în str. C., în perioada 1978 - 1996, a existat în funcţiune un punct de lucru al apelantei - pârâte, respectiv Staţia de distribuţie produse petroliere nr. 9, a cărui dezafectare şi reconstruire pe un teren din apropiere - intersecţia str. C.L. cu str. S.A., s-a făcut cu bună credinţă; imobilul din strada C., care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 iunie 2007, nu a constituit obiectul vreunei notificări a reclamantului T.C.

Nici notificarea transmisă SC O.P. SA , prin declinare de către Primarul Municipiul Iaşi, prin adresa din 16 februarie 2010, şi nici cea transmisă de către reclamant sub nr. BB/2010 prin BEJ B.G., la data de 26 octombrie 2010, nu au ca obiect imobilul din str. C.

Prin urmare, instanţa de fond a reţinut, în mod nelegal, în cauză, incidenţa dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, motivând că O.P. SA era la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 o societate sau o companie naţională, astfel încât, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile legale menţionate anterior, iar indisponibilizarea imobilului în litigiu, teren în suprafaţă de 664 m.p. operează începând cu data de 14 februarie 2001”.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, apelanta-pârâtă a arătat că în mod nelegal instanţa de fond a respins această excepţie, iar sentinţa recurată cuprinde motive străine de natura pricinii.

Astfel, având în vedere finalitatea litigiului din perspectiva reclamantului, instanţa de fond era obligată să verifice identitatea dintre reclamantul T.C. şi titularul dreptului pretins, respectiv calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului în suprafaţă de 664 m.p., situat în Iaşi str. C., raportat la prevederile Legii nr. 10/2001.

Or, în cauză, reclamantul nu a depus niciun înscris prin care să facă dovada că autorii săi ar fi avut vreo proprietate în Iaşi, str. C., după cum nu a făcut dovada că ar fi înregistrat vreo notificare pentru acest imobil, în termenul prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Prin înscrisurile ale căror copii au fost obţinute de la instituţiile abilitate, autorii săi sunt identificaţi ca fiind proprietari în str. U. (str. Sf. P.M.), în str. M. (str. C., respectiv, str. Arh. G.M.C.), dar nu există niciun înscris prin care autorii săi să figureze ca proprietari ai unui imobilul din str. C., în condiţiile în care, în certificatul care atestă istoricul adresei, eliberat de Municipiul Iaşi referitor la cele două artere de circulaţie, se menţionează expres că, în perioada 1931 - 1996, schimbarea denumirii străzilor nu a modificat numerele factoriale ale imobilelor, care au rămas neschimbate.

Cu privire la excepţia prematurităţii acţiunii, apelanta-pârâtă a susţinut că în mod nelegal instanţa de fond a respins-o, sentinţa recurată necuprinzând motivele pe care se sprijină această soluţie; totodată, sentinţa este lipsită de temei legal.

Astfel, la data pronunţării sentinţei recurate, notificarea reclamantului privind imobilul din Iaşi, str. U., în suprafaţă de 664 m.p. întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu era soluţionată de Primarul Municipiului Iaşi.

Faţă de această situaţie, cererea reclamantului prin care solicită constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare a imobilului din str. C., este prematur introdusă.

Deşi, există două hotărâri irevocabile prin care s-a stabilit că Primarul municipiului Iaşi este instituţia care urmează a soluţiona notificarea cu privire la imobilul în suprafaţă de 664 m.p. din Iaşi, str. U., reclamantul susţine că pentru stabilirea entităţii care urmează a se pronunţa competent asupra notificării cu privire la acest imobil, Primarul Municipiului Iaşi sau SC O.P. SA , „există pe rolul Tribunalul Bucureşti Dosarul nr. 56306/3/2010, în prezent suspendat până la soluţionarea Dosarului nr. 63841/3/2011 ”.

În realitate şi acest din urmă dosar a fost soluţionat irevocabil. În acord cu dispoziţiile sentinţei civile nr. 842 din 30 aprilie 2012, notificarea având ca obiect imobilul în suprafaţă de 664 m.p. din Iaşi, str. U. a fost transmisă spre competentă soluţionare Primarului Municipiului Iaşi.

Faţă de situaţia în care prin, două hotărâri judecătoreşti irevocabile, (sentinţa civilă nr. 1043/2009 a Tribunalului Iaşi şi sentinţa civilă nr. 842/2012 a Tribunalului Bucureşti), s-a dispus soluţionarea cererii reclamantului T.C. pentru suprafaţa de 664 m.p. din Iaşi, str. U., de către Primarul Municipiului Iaşi, iar această cerere se află înregistrată la Primarul Municipiului Iaşi din septembrie 2012, urmând a fi soluţionată, apreciază că cererea reclamantului este prematur introdusă.

Mitropolia Moldovei şi Bucovinei a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelurilor, ca nefondate.

Prin decizia civilă nr. 156 din 22 noiembrie 2013, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant convenţional al av. L.O. pentru SC O.P. SA.

A respins apelurile declarate de reclamantul T.C. şi de pârâta SC O.P. SA împotriva sentinţei civile nr. 515 din 20 februarie 2013 a Tribunalului Iaşi.

Pentru a dispune astfel, Curtea de apel a reţinut următoarele:

Criticile apelantului T.C. privind excepţia lipsei calităţii de reprezentant convenţional al av. L.O. pentru SC O.P. SA nu sunt întemeiate, deoarece „împuternicirea” din 24 septembrie 2013, emisă de SC O.P. SA, atestă că av. L.O. a fost împuternicită de către această societate să-i reprezinte interesele în cauza ce formează obiectul Dosarului nr. 3514/99/2012 al Curţii de Apel Iaşi, iar la termenul din 1 noiembrie 2013, avocat L.O. şi-a probat această calitate cu legitimaţia din 2 septembrie 2013.

Împrejurarea că avocat L.O. nu a prezentat o delegaţie cu semnătura certificată potrivit legii avocaţilor poate determina răspunderea avocatului, conform prevederilor Legii nr. 51/1995, însă nu poate atrage lipsa calităţii de reprezentant convenţional al avocatului, câtă vreme partea precizează expres că îl împuterniceşte să-i reprezinte interesele în cauză.

Criticile apelantului-reclamant T.C. referitoare la respingerea greşită a probei cu expertiză tehnică de identificare a terenului din litigiu au fost găsite nefondate de către instanţa de apel, care a apreciat că proba solicitată nu era utilă cauzei atât timp cât situaţia terenului, inclusiv amplasamentul său, a putut fi stabilită în baza înscrisurilor administrate în cauză, precum şi în baza expertizei efectuate de expertul tehnic R.P. în Dosarul nr. 2641/99/2008 al Tribunalului Iaşi, la data de 19 ianuarie 2009.

Nu a fost primită nici susţinerea apelantului-reclamant referitoare la ignorarea de către tribunal a prevederilor pct. 10.3 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, care reglementează obligaţia entităţii investite cu soluţionarea notificării de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile şi, totodată, de a verifica destinaţia actuală a terenului solicitat, înainte de a dispune orice măsură cu privire la acesta.

Instanţa de apel a apreciat că aceste prevederi prezintă relevanţă în cadrul contestaţiilor formulate împotriva deciziilor/dispoziţiilor de respingere a cererilor de restituire în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, nu şi în cazul cererilor privind constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare care au ca obiect imobile revendicate în baza Legii nr. 10/2001.

S-a arătat că tribunalul a reţinut în mod corect împrejurarea că SC O.P. SA era, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o societate/companie naţională, astfel că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, indisponibilizarea imobilului în litigiu, teren în suprafaţă de 664 m.p., intervenind la data de 14 februarie 2001, însă şi în această ipoteză, la verificarea valabilităţii actelor de înstrăinare a imobilelor intervenite până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de legea mai sus menţionată trebuie să se aibă în vedere reaua-credinţă a părţilor din actul de înstrăinare.

În ceea ce priveşte buna-credinţă, Curtea de apel a reţinut că aceasta reprezintă convingerea eronată a dobânditorului că transmiţătorul este veritabilul proprietar al imobilului. Eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului trebuie să fie comună şi invincibilă, imposibil de prevăzut şi de înlăturat, iar buna-credinţă a dobânditorului trebuie să fie lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă.

Aceasta presupune ca dobânditorul să facă toate verificările necesare cu privire la calitatea de proprietar a transmiţătorului, între care verificarea înregistrărilor din cartea funciară şi a documentelor care au stat la baza acestei înregistrări.

Instanţa de apel a apreciat că, în cauză, s-a făcut dovada bunei-credinţe a intimatelor SC O.P. SA, în calitate de vânzătoare şi Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, în calitate de cumpărătoare, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare ce are ca obiect suprafaţa de 664 m.p. teren, situată în Iaşi str. C.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că, prin notificarea din 6 august 2001, reclamantul T.C. a notificat Primăria Municipiului Iaşi, solicitând restituirea în natură sau măsuri reparatorii sub forma de despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în municipiul Iaşi, fostă str. M., denumit „Baia D.".

Faţă de conţinutul acestei notificări, apelantul-reclamant a avut reprezentarea împrejurării că numele străzii şi numerotarea imobilelor au suferit modificări de la momentul preluării abuzive a imobilului notificat şi până la cel al formulării cererii de restituirea în natură sau de acordare de măsuri reparatorii, însă nu a depus diligenţe minime, în sensul de a solicita informaţii de la Primăria Municipiului Iaşi cu privire la numele actual al străzii şi la numărul la care s-a aflat imobilul său.

Pe de altă parte, aşa cum a reţinut şi tribunalul, reclamantul T.C. nu a menţionat în notificare elementele de identificare ale bunului imobil solicitat.

Ulterior, Primăria Municipiului Iaşi a direcţionat notificarea din 6 august 2001, spre competentă soluţionare, Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei care, prin decizia nr. 2759 din 21 aprilie 2008, a respins cererea apelantului - reclamant.

Prin sentinţa civilă nr. 1043 pronunţată în Dosarul nr. 2641/99/2008, Tribunalul Iaşi a admis contestaţia formulată de către T.C. împotriva deciziei nr. 2759 din 21 aprilie 2008, emisă de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, a admis cererea apelantului - reclamant şi a propus acordarea de despăgubiri, în condiţiile Legii speciale nr. 247/2005 pentru imobilul situat în Iaşi, str. U. (fost str. M.) imobil compus din construcţii şi teren în suprafaţă totală de 1174 m.p.

Prin aceeaşi sentinţă, Primarul Municipiului Iaşi, în calitate de chemat în garanţie, a fost obligat să emită dispoziţie de soluţionare a cererii formulate de T.C. pentru diferenţa de 696 m.p. teren, situată în Iaşi, str. U.

Prin dispoziţia nr. 185 din 9 februarie 2010, Primarul Municipiului Iaşi a propus acordarea de despăgubiri, în condiţiile Legii nr. 247/2005 - Titlul VII, reclamantului apelant pentru suprafaţa de 252 m.p., teren sistematizat, situată în Iaşi, str. U., iar pentru suprafaţa de 664 m.p. teren şi, a declinat competenţa de soluţionare a notificării către entitatea deţinătoare SC O.P. SA.

Astfel, la data învestirii cu soluţionarea notificării apelantului - reclamant, pentru suprafaţa de 664 m.p. teren, SC O.P. SA nu mai avea în patrimoniu acest teren, ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 iunie 2007 de B.N.P. D.G., prin care a transmis dreptul de proprietate Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.

Curtea de apel a reţinut că, la momentul perfectării actului translativ de proprietate, pe de o parte, imobilul nu avea înscrisă vreo sarcină - sau vreun litigiu - în cartea funciară, aspect care rezultă din extrasul de CF nr. zz din 13 iunie 2007, iar, pe de altă parte, nu se cunoştea adresa exactă a imobilului notificat de către T.C., câtă vreme acesta a solicitat, în notificarea iniţială, restituirea în natură sau măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Iaşi, fost str. M., denumit „Baia D.".

Mitropolia Moldovei şi Bucovinei a soluţionat notificarea referitoare la imobilul situat în Iaşi, str. U. (fost str. M.) imobil compus din construcţii şi teren în suprafaţă totală de 1174 m.p., iar Primarul Municipiului Iaşi a fost obligat prin sentinţa civilă nr. 1043, pronunţată de Tribunalul Iaşi, să emită dispoziţie de soluţionare a cererii formulate de T.C. pentru diferenţa de 696 m.p. teren, situată în Iaşi, str. U., în vreme ce imobilul care formează obiectul contractului contestat de către apelantul - reclamant se află în str. C.

În aceste condiţii, în lipsa elementelor de identificare exactă a imobilului în notificare şi în lipsa unei notări a cererii de restituire în cartea funciară, atât societatea vânzătoare, cât şi cumpărătoarea nu au avut cunoştinţă despre existenţa cererii de retrocedare în natură a terenului din litigiu.

Cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de apel a reţinut că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă.

Astfel, în cauza Raicu împotriva României, Curtea europeană a arătat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăţi distorsionate „legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credinţă să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilităţii statului care, cândva, a confiscat aceste bunuri.”

Au fost înlăturate şi criticile apelantei-pârâte SC O.P. SA referitoare la greşita respingere a excepţiilor prescripţiei dreptului la acţiune, lipsei calităţii procesuale active şi prematurităţii cererii de chemare în judecată.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, s-a arătat că, în mod corect tribunalul a reţinut că reclamantul şi-a fundamentat juridic cererea de constatare a nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 iunie 2007 pe dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care reglementează nulitatea absolută a actelor juridice care au ca obiect înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor legii, acte care au fost încheiate între momentul apariţiei legii reparatorii şi cel al soluţionării procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de această lege.

Însă, potrivit art. 45 alin (4) „Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

(5) Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

A apreciat Curtea de apel că dispoziţiile art. 45 alin. (4) şi (5) ale Legii nr. 10/2001 se referă la alte acte juridice de înstrăinare a imobilelor preluate cu titlu valabil, şi anume la cele încheiate până la momentul intrării în vigoare a legii reparatorii, caz în care dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii.

În prezenta cauză, fiind vorba de constatarea nulităţii unui contract de vânzare - cumpărare încheiat la data de 18 iunie 2007 - după intrarea în vigoare a legii reparatorii - sunt aplicabile prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi nu cele ale art. 45 alin. (4), (5), cum, eronat susţine apelanta-pârâtă SC O.P. SA.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală activă a reclamantului T.C., instanţa de apel a reţinut că acesta a probat identitatea dintre terenul din contractul de vânzare - cumpărare încheiat la data de 18 iunie 2007 - 664 m.p. - şi cel din expertiza efectuată de expertul tehnic R.P. în Dosarul nr. 2641/99/2008 al Tribunalului Iaşi, teren ce a fost preluat de către stat în anul 1961, prin decizia nr. 1063 a Sfatului Popular al Oraşului Iaşi.

Nici excepţia prematurităţii acţiunii formulate de reclamantul T.C. nu este întemeiată, deoarece o acţiune este prematură doar atunci când dreptul sau interesul invocat nu este actual.

Însă, în cauza pendente, reclamantul T.C. a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare încheiat între pârâte în ceea ce priveşte terenul de 664 m.p., urmărind restituirea în natură a acestei suprafeţe, în condiţiile în care notificarea sa nu a fost încă soluţionată, astfel că acesta justifică un interes actual.

A mai arătat instanţa de apel că sentinţa tribunalului este motivată în mod clar, convingător şi în deplină concordanţă cu probele de la dosar, motivarea conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv, astfel că aceasta corespunde exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., recurentul-reclamant T.C. şi recurenta-pârâta SC O.P. SA.

Recurentul-reclamantul T.C. a criticat decizia recurată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea pronunţată în apel este dată cu aplicarea greşită a legii; a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei iar pe fond admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de recurs, recurentul-reclamant a arătat că deşi instanţa de apel a reţinut în mod corect că reclamantul a probat identitatea dintre terenul din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în data de 18 iunie 2007 - 664 m.p. şi cel din expertiza efectuată de expertul tehnic R.P. în Dosarul nr. 2641/99/2008 al Tribunalului Iaşi, teren ce a fost preluat de către stat în anul 1961, prin decizia nr. 1063 a Sfatului Popular al Oraşului Iaşi, aceasta a aplicat greşit dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 conform cărora sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative generate de această lege, este interzisă înstrăinarea bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate, precum şi dispoziţiile pct. 21.1 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 prin care se statuează indisponibilizarea imobilelor restituibile pe calea prevăzută de lege cu privire la orice alte proceduri legale care tind să înstrăineze imobilul respectiv.

Conform Normelor de aplicare a Legii nr. 10/2001, în cazul în care unitatea deţinătoare este o companie naţională - precum SC O.P. SA - şi restituirea în natură este posibilă potrivit legii, măsura indisponibilizării imobilului este obligatorie, obligaţia legală de restituire prevalând asupra oricărei alte opţiuni a deţinătorului bunului imobil solicitat.

În opinia recurentului-reclamant, Curtea de apel a reţinut în mod greşit că s-a făcut dovada bunei-credinţe a intimatelor SC O.P. SA (în calitate de vânzător) şi Mitropolia Moldovei şi Bucovinei (în calitate de cumpărător), la încheierea contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect suprafaţa de 664 m.p., teren situat în municipiul Iaşi str. C.

Astfel, Legea nr. 10/2001 nu condiţionează constatarea nulităţii absolute a actelor juridice arătate în textul său de notarea în cartea funciară a notificării, fapt care a fost reţinut şi în jurisprudenţă (decizia civilă nr. 19 din 12 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru proprietate intelectuală) în sensul că “din interpretarea gramaticală şi sistematică a acestor dispoziţii legale (art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 - n.n.) rezultă că legiuitorul nu a înţeles să lege aplicarea sancţiunii nulităţii de atitudinea subiectivă a părţilor la momentul încheierii contractului, aşa cum a făcut-o în cuprinsul normei generale în materie, respectiv art. 45 din lege, care nu este aplicabilă în speţă, motiv pentru care în soluţionarea pricinii nu este relevantă buna sau reaua-credinţă a părţilor”.

A susţinut recurentul-reclamant că motivarea instanţei de apel nu este corectă întrucât cumpărătoarei Mitropolia Moldovei şi Bucovinei i-a fost trimis, cu adresa din 11 noiembrie 2004, dosarul care conţinea notificarea sa, adresată Primăriei Municipiului Iaşi, astfel că aceasta avea cunoştinţă de faptul că pentru imobilul din Iaşi str. M. (identificată ulterior ca fiind str. U.) era depusă notificare în baza Legii nr. 10/2001. Mai mult, la data de 18 iunie 2007 la care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu SC O.P. SA, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei deţinea dosarul care conţinea notificarea sa; dosarul a fost înaintat de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei către SC V.O.T. abia la data de 05 septembrie 2007, după încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

În opinia recurentului-reclamant nu au fost corect aplicate dispoziţiile pct. 10.3 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 (conform cărora “în toate cazurile, entitatea investită cu soluţionarea notificării are obligaţia, înainte de a dispune orice măsură de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile (...)”, deoarece Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, începând din anul 2004, odată cu primirea dosarului conţinând notificarea formulată de T.C., trebuia să identifice cu exactitate terenul care a făcut parte din imobilul Baia D. din Iaşi str. M.

Prin urmare, nu poate fi reţinută buna-credinţă a cumpărătoarei Mitropolia Moldovei şi Bucovinei la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 18 iunie 2007 cu SC O.P. SA.deoarece în perioada 11 noiembrie 2004 - 05 septembrie 2007 (cât a deţinut dosarul cu notificarea) a avut obligaţia legală de identificare “cu exactitate” a terenului şi vecinătăţilor; susţinerile Curţii de Apel Iaşi referitoare la existenţa bunei-credinţe a cumpărătoarei ar fi putut fi reţinută doar în situaţia în care cumpărătoare ar fi fost oricare altă persoană fizică sau juridică, nu Mitropolia Moldovei şi Bucovinei care era în posesia dosarului cu notificarea la data încheierii contractului, situaţie care o situează în afara sferei bunei-credinţe la cumpărarea terenului de la SC O.P. SA, chiar şi în lipsa notării notificării în cartea funciară.

În opinia recurentului-reclamant, şi trimiterile făcute de Curtea de Apel Iaşi la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sunt greşite, atât timp cât în speţă cumpărătoarea Mitropolia Moldovei şi Bucovinei nu a fost de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 18 iunie 2007 încheiat cu SC O.P. SA.

Principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectat, însă aşa cum se arată chiar în speţa invocată de instanţă în decizia recurată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că persoanele care au dobândit cu bună-credinţă să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri". Or, în cauza de faţă dobânditorul nu a fost de bună-credinţă la încheierea contractului din 18 iunie 2007.

A concluzionat recurentul-reclamant că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pe cele ale pct. 21.1 şi pct. 10.3 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului; a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor instanţelor anterioare şi, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată din toate fazele procesuale.

Recurenta-pârâtă SC O.P. SA a solicitat admiterea recursului şi modificarea, în parte, a deciziei civile nr. 156/2013, în sensul admiterii excepţiilor invocate de aceasta.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., aceasta a arătat următoarele:

Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost respinsă în mod nelegal de instanţa de apel, decizia civilă nr. 156/2013, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), deoarece reclamantul T.C. nu a făcut dovada formulării în termenul legal a vreunei notificări către SC O.P. SA (ca unitate deţinătoare), prin care să solicite restituirea în natură sau măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Iaşi, str. C., adică pentru terenul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 18 iunie 2007, a cărui nulitate parţială o solicită, nici către Municipiul Iaşi, reprezentat prin Primar şi nici către Mitropolia Moldovei şi Bucovinei.

Pe de altă parte, reclamantul nu a făcut dovada cu înscrisuri a identităţii imobilului situat în str. C. cu terenul pretins şi situat în str. M. (denumit Baia D.) sau în str. U.

A arătat recurenta-pârâtă că prin notificarea înregistrată la Primăria Municipiului Iaşi din 04 august 2004, reclamantul a solicitat despăgubiri pentru imobilul denumit „Baia D.” din Iaşi, str. M. menţionând că „imobilul există şi în prezent şi solicit restituirea în natură a terenului şi a construcţiilor de pe acesta“.

Or, terenul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 18 iunie 2007, a fost ocupat în perioada anilor 1978 - 2006, cu o staţie de distribuţie produse petroliere. Aceasta a fost ulterior dezafectată iar în anul 2006 s-a obţinut autorizaţie de demolare de la Primăria Iaşi.

În condiţiile în care Municipiul Iaşi, prin Primar ar fi fost notificat în termenul legal de către T.C. cu privire la terenul situat în str. C., având în vedere dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 şi din Norma nr. 7/2007 de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu ar fi fost eliberată autorizaţia de demolare iar, pe de altă parte, ar fi fost declinată competenţa de soluţionare a notificării către SC O.P. SA, în condiţiile art. 28 din Legea nr. 10/2001.

Din acest punct de vedere, în opinia recurentei-pârâte, nu se poate susţine că terenul proprietatea SC O.P. SA situat în str. C. este unul şi acelaşi cu terenul situat în str. M., denumit “fosta Baia D.” sau cu terenul din str. U.

A mai arătat recurenta-pârâtă că, raportat la temeiul legal al nulităţii actului de vânzare-cumpărare, invocat de către reclamant, respectiv dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, acţiunea este prescrisă având în vedere că acţiunea în nulitate putea fi introdusă doar într-un termen de un an de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv cel mai târziu până la data de 08 februarie 2002.

În consecinţă, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este întemeiată iar instanţele de fond şi apel trebuiau să admită excepţia şi să respingă acţiunea, ca fiind prescrisă.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, recurenta-pârâtă a arătat că în mod nelegal instanţele de fond şi apel au respins-o şi că decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a arătat că reclamantul - intimat nu a depus niciun înscris din care să rezulte dovada că autorul său ar fi avut o proprietate în Iaşi, str. C. şi nu a făcut dovada că ar fi înregistrat vreo notificare pentru acest imobil la SC O.P. SA, la Municipiul Iaşi, prin Primar, sau la Mitropolia Moldovei şi Bucovinei.

Pe de altă parte, reclamantul este un terţ faţă de contractul de vânzare-cumpărare din 18 iunie 2007 şi nu poate solicita repunerea părţilor contractului în situaţia anterioară şi nici revenirea în proprietatea SC O.P. SA a terenului în suprafaţă de 664 m.p. Terenul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare a avut suprafaţa de 719,51 m.p. iar nu de 664 m.p. şi este situat în str. C., iar nu în str. M. şi nici în str. U.

Repunerea în situaţia anterioară, cu revenirea suprafeţei de teren de 664 m.p. în patrimoniul vânzătoarei, poate fi un efect al anularii, rezilierii, rezoluţiunii, sau desfiinţării unui act juridic bilateral şi poate fi solicitată numai de către părţile actului juridic, nu şi de terţi.

Prin urmare, reclamantul-intimat nefiind parte în contractul de vânzare-cumpărare din 18 iunie 2007, încheiat între SC O.P. SA şi Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, nu are calitate procesuală activă în formularea acestei cereri, astfel că, în mod eronat şi nelegal s-a apreciat că reclamantul a dovedit că are un interes legitim, născut, direct şi actual, existenţa interesului reprezentând o condiţie diferită de cea a calităţii procesuale active.

În opinia recurentei-pârâte, considerentele pe care se sprijină această soluţie sunt preluate din Dosarul nr. 2641/99/2008, în care SC O.P. SA nu a fost parte, dosar având ca obiect contestaţie împotriva dispoziţiei de respingere a notificării de către Municipiul Iaşi, prin primar, în care s-a efectuat o expertiză în specialitatea topografie, prin care expertul, în mod eronat şi fără să aibă la bază un act doveditor al dreptului de proprietate, a concluzionat că “terenul în suprafaţă de 664 m.p. din Iaşi, str. U., aparţine SC O.P. SA”.

Cu privire la excepţia prematurităţii acţiunii, recurenta-pârâtă a arătat că, în mod nelegal instanţa de fond şi instanţa de apel au respins această excepţie, soluţia fiind lipsită de temei legal, (motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.), având în vedere că la data pronunţării deciziei civile nr. 156 din 22 noiembrie 2013, notificarea reclamantului privind imobilul din Iaşi str. U., în suprafaţă de 664 m.p. întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu era soluţionată de către Municipiul Iaşi, reprezentat prin Primar.

Faţă de această situaţie, cererea reclamantului prin care solicită constatarea nulităţii contractului de vânzare - cumpărare din 18 iunie 2007, încheiat între SC O.P. SA şi Mitropolia Moldovei şi Bucovinei având ca obiect terenul în suprafaţă de 719,51 m.p. situat în Iaşi, str. C., este prematur formulată.

Având în vedere sentinţa civilă nr. 842 din 30 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, în Dosarul nr. 63841/3/2011, devenită definitivă şi irevocabilă prin nerecurare, reclamantul a achiesat la soluţia pronunţată de instanţa judecătorească potrivit căreia Municipiul Iaşi, prin Primar, trebuie să soluţioneze notificarea privind restituirea imobilul în suprafaţă de 664 m.p. din str. U.

În acord cu dispoziţiile instanţei, respectiv sentinţa civilă nr. 842 din 30 aprilie 2012, dosarul notificării primite în anul 2010 de la Municipiul Iaşi, prin Primar, acestei entităţii juridice având numărul de înregistrare 79514 din 21 septembrie 2011, a fost înaintat spre competentă soluţionare.

În aceste condiţii, este evident că prezenta acţiune este prematur introdusă, astfel că se impunea admiterea excepţiei prematurităţii.

A mai arătat recurenta-pârâtă, că reclamantul nu a făcut dovada cu acte de proprietate asupra terenului în suprafaţa de 664 m.p., respectiv nu a făcut dovada că terenul este unul şi acelaşi cu terenul situat în str. M., sau în str. U. sau în str. C.

Faţă de aceste aspecte, decizia civilă nr. 156/2013, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, este nelegală şi nu clarifică în deplină concordanţă cu probele din dosar şi cu dispoziţiile legale incidente faptul că acţiunea nu ar fi prematur introdusă.

Până la soluţionarea notificării de către Municipiul Iaşi, reprezentat prin Primar, pentru suprafaţa de teren 664 m.p., în acord cu dispoziţiile sentinţei civile nr. 842 din 30 aprilie 2012 a Tribunalul Bucureşti, orice demers judiciar al reclamantului prin care solicită acelaşi teren este prematur.

În combaterea motivelor de recurs formulate de recurentul-reclamant T.C., recurenta-pârâtă SC O.P. SA, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului iar, pe fond, a solicitat respingerea acestuia.

A susţinut în esenţă recurenta-pârâtă că recursul formulat de reclamantul T.C. nu cuprinde motive de nelegalitate care să poată fi încadrate în prevederile art. 304 C. proc. civ.

Astfel, recurentul-reclamant a reluat aceleaşi motive prezentate de către acesta în faţa instanţei de fond şi instanţei de apel, cercetate şi avute în vedere de către acestea la pronunţarea soluţiei de respingere a cererii ca neîntemeiată; criticile recurentului-reclamant împotriva deciziei civile nr. 156 din 22 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, nu sunt întemeiate şi nu vizează motive de nelegalitate care să poată fi încadrate în prevederile art. 304 C. proc. civ.

Pe fond, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-reclamant.

De asemenea, a formulat întâmpinare la recursul formulat de recurentul-reclamant, intimata Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, solicitând respingerea acestuia.

Recurentul-reclamant T.C. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă SC O.P. SA, prin care a solicitat respingerea acestuia.

Conform dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată, cererile de recurs sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru.

În faza procesuală a recursului s-a administrat proba cu înscrisuri.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine că recursurile sunt fondate şi urmează a fi admise, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, la data de 05 aprilie 2012, sub nr. 3514/99/2012, reclamantul T.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii SC O.P. SA şi Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 iunie 2007 de B.N.P. D.G., încheiat între pârâte, având ca obiect o suprafaţă de 664 m.p. teren situat în municipiul Iaşi, str. C., repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul redobândirii dreptului de proprietate de către SC O.P. SA şi înscrierea în CF nr. xx a dreptului de proprietate al SC O.P. S.A asupra terenului în suprafaţă de 664 m.p., situat în municipiul Iaşi str. C.

În esenţă, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, susţinând că a formulat în termenul legal, pentru un imobil care include şi suprafaţa de 664 m.p., notificarea prevăzută de legea specială de reparaţie.

Notificarea transmisă prin B.E.J. A.C. şi M.R., conţine solicitarea reclamantului de restituire în natură a imobilului compus din teren şi construcţie, cunoscut sub denumirea „Baia D.”, situat în municipiul Iaşi, fostă str. M. ori de acordare de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a respins cererea principală reţinând că nu există identitate între imobilul notificat (fostă str. M., denumit „Baia D.”) şi imobilul care a făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 18 iunie 2007 (str. C.) şi că, reclamantului îi revenea obligaţia, conform art. 21 (actualul art. 22) din Legea nr. 10/2001 de a formula câte o notificare pentru fiecare imobil - alin. (1) şi de a identifica imobilul prin notificare.

Instanţa de apel, respingând apelurile a apreciat că stabilirea situaţiei de fapt este posibilă pe baza înscrisurilor depuse la dosar şi a raportului de expertiză întocmit de expertul R.P. în Dosarul nr. 2641/99/2008 al Tribunalului Iaşi, care a avut ca obiect contestaţia formulată de reclamantul T.C. împotriva deciziei nr. 2759 din 21 aprilie 2008, emisă de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei (prin care a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului situat în municipiul Iaşi, str. U., fostă str. M.).

Cererea de efectuare a unei expertize topografice, solicitată de reclamant, a fost respinsă de tribunal, în şedinţa publică de la 13 februarie 2013, cu motivarea că “obiectul cererii este constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, raportat la un anumit temei juridic.”

La rândul său, instanţa de apel, răspunzând criticilor formulate de apelantul-reclamant, a apreciat că administrarea probei cu expertiză pentru identificarea terenului în litigiu nu era utilă “atât timp cât situaţia terenului, inclusiv amplasamentul său, a putut fi stabilită, în baza înscrisurilor administrate în cauză, precum şi în baza expertizei efectuată de expertul tehnic R.P., în Dosarul nr. 2641/99/2008, la data de 19 ianuarie 2009. ”

Potrivit dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., “Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite”.

Prin urmare exercitarea controlului de legalitate, trebuie să fie precedată de stabilirea situaţiei de fapt.

În speţă, se constată că cererea de chemare în judecată fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că: “Sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea (...) bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi.”, este necesar să se determine prin probe administrate cu respectarea principiilor nemijlocirii şi respectării dreptului la apărare, dacă imobilul înstrăinat a făcut obiectul unei notificări în condiţiile reglementate de Legea nr. 10/2001.

Se reţine, de asemenea, că raportul de expertiză valorificat de instanţa de apel a fost efectuat într-un alt dosar, în care recurenta-pârâtă SC O.P. SA nu a fost parte şi care s-a derulat ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 18 iunie 2007.

Această parte a contestat corectitudinea concluziilor raportului de expertiză întocmit de expertul tehnic R.P., în Dosarul nr. 2641/99/2008, susţinând, în esenţă că nu există suficiente elemente de identificare a imobilului indicat în notificarea reclamantului. De asemenea, s-a opus la administrarea probei cu expertiză topografică invocând lipsa de identitate între imobilul solicitat prin notificare şi cel care a făcut obiectul vânzării.

Prin urmare, în cauză nu s-a administrat un probatoriu suficient pentru stabilirea situaţiei de fapt, fiind necesară administrarea probei cu expertiză judiciară de identificare a imobilului despre care reclamantul a arătat în notificare că a purtat adresa poştală str. M., fiind cunoscut sub denumirea “Baia D.”; de asemenea, este necesar să se verifice dacă imobilul astfel individualizat se suprapune, în tot sau în parte, cu terenul care a făcut obiectul contractului de vânzare încheiat de pârâte.

Cu referire la dispoziţiile art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte apreciază că prin indicarea adresei poştale pe care imobilul a purtat-o la un moment dat, bunul este identificabil, astfel că s-a dat eficienţă prevederilor legale care impun notificatorului să menţioneze date de identificare a bunului, cu atât mai mult cu cât s-a invocat şi un element de notorietate care poate facilita identificarea imobilului.

Înalta Curte subliniază că potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanţele de judecată au obligaţia de a pune în discuţia părţilor administrarea probelor necesare pentru stabilirea situaţiei de fapt. Cu atât mai mult rolul activ al judecătorului trebuie să se manifeste în ipoteza litigiilor ce decurg din legile speciale de reparaţie, având în vedere dificultăţile practice rezultând din preluarea abuzivă a unor bunuri, timpul îndelungat scurs de la preluare şi modificările intervenite în acest interval cu privire la compunerea imobilelor şi identificarea lor.

Sub aspectul criticilor recurentei-pârâte care vizează soluţiile date excepţiilor prescripţiei dreptului material la acţiune şi prematuritatea cerererii de chemare în judecată, Înalta Curte reţine că nu sunt fondate.

Astfel, în regulă generală, cererea de constatare a nulităţii absolute este imprescriptibilă.

Cu titlu de excepţie de la această regulă, dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 instituie un termen de prescripţie de un an, pentru actele juridice de înstrăinare care intră sub incidenţa acestui articol, indiferent de cauza de nulitate, însă numai pentru contractele încheiate până la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat, şi aceasta deoarece pentru contractele încheiate ulterior, în mod obiectiv termenul de prescripţie nu poate să curgă înainte de a se naşte dreptul la acţiune.

În ceea ce priveşte prematuritatea cererii de chemare în judecată Înalta Curte reţine că a fost susţinută, în principal, cu argumentul că notificarea reclamantului privind imobilul din Iaşi str. U., în suprafaţă de 664 m.p., întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu era soluţionată de către Municipiul Iaşi, reprezentat prin Primar.

Or, într-o ordine logică, cererea ce constatare a nulităţii parţiale a contractului de vânzare-cumpărare despre care reclamantul a arătat că intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, trebuie soluţionată anterior notificării pentru că numai în acest fel, în ipoteza constatării nulităţii actului de înstrăinare sau a celorlalte acte juridice prevăzute de textul legal, se poate da eficienţă dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001, în sensul restituirii bunului în natură.

Criticile privitoare la lipsa calităţii procesuale active prin care, în esenţă, s-a susţinut că imobilul din municipiul Iaşi, str. C. este diferit de cel menţionat în notificarea formulată de reclamant (prin urmare nu există o notificare, deci nu există premisa pentru constatarea nulităţii absolute în condiţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001) nu pot fi examinate în această fază procesuală, fiind necesară administrarea de probe noi.

Cu toate acestea, Înalta Curte reţine că, sub rezerva dovedirii îndeplinirii condiţiilor prevăzute de dispoziţiile legale în baza cărora s-a solicitat constatarea nulităţii absolute (respectiv că terenul în litigiu face parte din imobilul care a aparţinut autorului reclamantului şi a fost situat în municipiul Iaşi str. M. ) reclamantul justifică legitimare procesuală de a solicita, ca efect al admiterii cererii principale, repunerea vânzătoarei în situaţia anterioară în scopul valorificării dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, de restituire a bunului în natură.

Cu referire la recursul formulat de recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că urmare aplicării dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., nu se impune examinarea criticilor care vizează fondul cauzei, însă sub aspectul interpretării dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, reţine că motivul de nulitate reglementat de acest text legal, priveşte încălcarea obligaţiei de indispozibilizare a bunului, fiind nerelevantă reprezentarea pe care părţile au avut-o la încheierea actului, respectiv buna sau reaua-credinţă a acestora.

Astfel, actele juridice prevăzute de art. 45 din Legea nr. 10/2001 au o sferă mai largă decât cele vizate de art. 21 alin. (5) din acelaşi act normativ, acestea din urmă fiind, prin ipoteză, încheiate după intrarea în vigoare a legii de reparaţie.

Un argument suplimentar, în sensul că buna-credinţă a părţilor nu are relevanţă juridică în ipoteza reglementată de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, este reprezentat de prevederile pct. 21.1. lit. b) şi c) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007, care prevăd că indisponibilizarea operează începând cu data de 14 februarie 2001, chiar dacă notificarea s-a făcut la o dată ulterioară, respectiv că indisponibilizarea acestor bunuri are ca scop primordial îndeplinirea obligaţiei de restituire în natură către adevăratul proprietar.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi art. 314 C. proc. civ., vor fi admise recursurile şi se va dispune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curţii de Apel Iaşi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurentul - reclamant T.C. şi de recurenta - pârâta SC O.P. SA împotriva deciziei nr. 156 din 22 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iulie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2101/2014. Civil  ICCJ. Decizia nr. 2149/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2119/2014. Civil