ICCJ. Decizia nr. 2165/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2165/2014
Dosar nr. 3753/84/2009*
Şedinţa publică din 16 septembrie 2014
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Şimleul Silvaniei sub nr. 597/30/2009 la 17 aprilie 2009, reclamanţii R.V.I., O.E., C.H.V.V., M.T., D.L. şi S.E. au chemat în judecată pe pârâta Societatea Comercială R. SRL Cluj-Napoca, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei să le lase reclamanţilor în deplină proprietate, terenul cu pomi fructiferi în suprafaţă de 41.600 m.p. situat în extravilanul oraşului Şimleu Silvaniei, înscris în CF nr. xx, număr cadastral nr. C1; obligarea pârâtei la contravaloarea beneficiului nerealizat din cultivarea acestui teren în ultimii 3 ani, în sumă de 500.000 RON, cu dobânzile legale de la data introducerii acţiunii până la achitare şi cu actualizarea acestei sume, în raport de rata inflaţiei la data achitării; obligarea pârâtei să le lase calea de acces liberă pentru utilaje agricole de la drumul public pe poarta nr. 2 a fermei administrate de pârâtă şi până la terenul în litigiu, iar, în caz contrar, să le plătească daune-interese, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1047 din 4 noiembrie 2009 a Judecătoriei Şimleu Silvaniei, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi, în consecinţă, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Sălaj, reţinându-se, în esenţă, că valoarea obiectului litigiului depăşeşte 500.000 RON şi, ca atare, competenţa materială revine tribunalului în primă instanţă, conform art. 2 pct. b C. proc. civ. (valoarea totală fiind de 520.800 RON).
După înregistrarea dosarului, pe rolul Tribunalului Sălaj sub nr. 3753/84/2009, prin sentinţa civilă nr. 7332 din 29 decembrie 2011, s-a admis acţiunea civilă precizată, şi în consecinţă, a fost obligată pârâta SC R. SRL să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 41.600 m.p. teren extravilan înscris în CF nr.xx Şimleu Silvaniei, număr cadastral C1.
A fost obligată pârâta la plata sumei de 23.884 RON, reprezentând beneficiu nerealizat în perioada 2007-2009, actualizată cu rata inflaţiei şi cu dobândă legală aferentă de la data introducerii acţiunii 17 aprilie 2009 şi până la plata efectivă a sumei.
S-a respins acţiunea reclamanţilor privind obligarea pârâtei să lase cale de acces liberă, la drumul public pe poarta nr. 1.
A fost obligată pârâta să le plătească reclamanţilor, cheltuieli de judecată, în cuantum de 8.277 RON.
Dosarul fiind pe rolul Tribunalului Sălaj, prin precizarea acţiunii, reclamanţii au arătat că referitor la obligarea pârâtei de a le lăsa acestora, calea de acces liberă pentru pietoni şi utilaje agricole, aceasta vizează accesul de la drumul public dintre Şimleul Silvaniei şi Nusfălau pe poarta nr. 1 a fermei administrată de pârâtă şi până la terenul în litigiul.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că reclamanţii sunt proprietari tabulari asupra terenului înscris în CF nr. xx Şimleu Silvaniei, nr. cadastral C1, în suprafaţă de 41.600 m.p., dobândit în baza titlului de proprietate din 8 decembrie 2003.
Între Direcţia Generală de Muncă şi Protecţie Sălaj (în calitate de vânzătoare) şi SC R. Telecomunicaţii SRL (în calitate de cumpărătoare) a avut loc o convenţie, prin care s-a stipulat că terenul din incinta aferent Fermei nr. 9 „Piersicărie”, urmează a fi vândut, după obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate prin vânzare directă cumpărătorului de active, la preţul de vânzare a aceleiaşi categorii de teren practicat în zonă.
La data de 5 noiembrie 2002, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare active Fermele nr. 9 şi nr. 16 Şimleu Silvaniei, între SC A. SA Zalău (reprezentată legal prin lichidatori judiciari) în calitate de vânzătoare şi SC R. SRL Cluj-Napoca în calitate de cumpărătoare, în baza procesului-verbal de adjudecare prin licitaţie din data de 20 iunie 2002, privind pomii fructiferi descrişi în acest act.
Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, a fost respinsă irevocabil prin decizia civilă nr. 409 din 7 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în Dosarul nr. 5041/33/2006.
Faţă de această situaţie, instanţa, în temeiul art. 480 C. civ. a admis capătul de cerere având ca obiect revendicarea terenului în suprafaţă de 41.600 m.p.
În privinţa petitului având ca obiect despăgubirile solicitate pentru perioada 2007-2009, prima instanţă a reţinut că, în cauză, există un prejudiciu, reclamanţii neputând recolta produsele din cauza opunerii pârâtei de a-i lăsa în fermă, opunere ce echivalează cu o faptă ilicită, în condiţiile în care reclamanţii au titlu de proprietate asupra terenului.
Pe baza raportului de expertiză efectuat în cauză şi a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., pârâta a fost obligată să le plătească reclamanţilor despăgubiri pentru anii 2008 şi 2009, în sumă de 23.884 RON, cu dobânda legală, iar pentru anul 2007 acestea nu au fost acordate, deoarece din probele administrate în cauză, a rezultat că din cauza îngheţurilor târzii, recolta a fost compromisă în proporţie de 91%.
Petitul referitor la obligarea pârâtei de a lăsa reclamanţilor cale de acces pentru pietoni şi utilaje agricole de la drumul public pe poarta nr. 1 a fermei administrată de pârâtă şi până la terenul în litigiu, a fost respins, cu motivarea că, din concluziile raportul de expertiză efectuat în cauză, instanţa a reţinut că reclamanţii au acces la terenul lor, fără a fi necesar să utilizeze drumul de exploatare din interiorul fermei aparţinând pârâtei.
Prin decizia civilă nr. 86 din 21 septembrie 2012, Curtea de Apel Cluj a admis apelul declarat de pârâta SC R. SRL Cluj - Napoca împotriva sentinţei civile nr. 7332 din 29 decembrie 2011 a Tribunalului Sălaj.
A dispus schimbarea sentinţei, în sensul respingerii acţiunii formulată în contradictoriu cu pârâta SC R. SRL, vizând lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului, precum şi a pretenţiilor referitoare la despăgubirile reprezentând beneficiu nerealizat.
Au fost obligaţi reclamanţii, în solidar, să îi plătească pârâtei cheltuieli de judecată, în sumă de 5.000 RON.
Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei privind respingerea acţiunii pentru capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei să lase liberă calea de acces de la drumul public pe poarta nr. 1.
S-a respins apelul declarat de reclamanţi împotriva aceleiaşi sentinţe, în ceea ce priveşte pretenţia acestora de obligare a pârâtei, la plata sumei de 138.566 RON, precum şi la obligarea pârâtei de a lăsa liberă calea de acces de la drumul public, pe poarta nr. 2.
S-a anulat, în parte, apelul reclamanţilor împotriva sentinţei, în ceea ce priveşte pretenţiile în sumă de 361.434 RON.
Au fost obligaţi reclamanţii în solidar să îi plătească pârâtei cheltuieli de judecată parţiale în apel, în sumă de 4.457,1 RON.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că în privinţa sumei de 361.434 RON cu titlu de pretenţii, se impune anularea apelului reclamanţilor, care au arătat că, îşi susţin calea de atac numai pentru suma de 162.450 RON, nu şi pentru diferenţa de 361.434 RON, până la totalul sumei de 500.000 RON, cu titlu de despăgubiri.
Capătul de cerere având ca obiect revendicarea terenului în suprafaţă de 41.600 m.p. s-a respins, cu motivarea că pârâta este titulara unui drept de superficie, ce implică folosinţa terenului pe care se află plantaţia.
În ceea ce priveşte despăgubirile pretinse de reclamanţi, instanţa de apel a reţinut că, din probele administrate în cauză, a rezultat că pârâta nu mai foloseşte terenul reclamanţilor, de aproximativ 10 ani.
Tot din probele administrate în cauză a rezultat şi că reclamanţii au acces spre terenul lor, printr-un drum de exploatare din pământ, care nu traversează incinta fermei, proprietatea pârâtei.
Faptul că pârâta le-a oprit reclamanţilor accesul de a se deplasa la terenul proprietatea lor, pe drumurile din incinta fermei proprietatea pârâtei, nu poate fi asimilat cu o activitate ce i-ar fi împiedicat pe reclamanţi să îşi exercite prerogativele dreptului de proprietate asupra terenului.
Instanţa de control judiciar a reţinut că nu sunt întrunite elementele angajării răspunderii civile delictuale, pentru a putea dispune obligarea pârâtei la despăgubiri în sumă de 23.884 RON.
Cea de-a doua expertiză agricolă, a relevat că livada de măr pe rod de pe terenul reclamanţilor nu a fost exploatată din anul 2003, iar tăierile de fructificare nu s-au mai efectuat de 7-8 ani, deşi reclamanţii aveau acces la terenul lor.
Probele administrate în cauză au condus la concluzia că reclamanţii au acces la terenul proprietatea lor din DJ 108 F, pe un drum de exploatare din pământ, prin păşunea oraşului Şimleu Silvaniei.
La finele primului ciclu procesual, prin decizia nr. 4422 din 10 octombrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a respins excepţia nulităţii recursului reclamanţilor, excepţie ce a fost invocată de pârâta SC R. SRL.
S-a admis recursul declarat de reclamanţii R.V.I., M.T., O.E., C.H.V.V., D.L. şi S.E. (aceasta din urmă decedată, calitatea procesuală fiind preluată de S.O.) împotriva deciziei nr. 86/A din 21 septembrie 2012 a Curţii de Apel Cluj.
Decizia sus menţionată a fost casată şi cauza a fost trimisă spre rejudecarea apelului, aceleiaşi curţi de apel, în esenţă, pentru ca, în baza efectului devolutiv al apelului, să se stabilească pe deplin care este situaţia de fapt şi regimul juridic aplicabil terenului în litigiu, cu trimitere la probatoriile şi la dispoziţiile legale apreciate a fi relevante în cauză.
De asemenea, s-a mai stabilit ca instanţa de trimitere să aibă în vedere examinarea şi a celorlalte aspecte invocate prin motivele de recurs şi, care au fost apreciate ca fiind într-o strânsă legătură cu petitul privind revendicarea imobilului.
După casarea cu trimitere, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, sub nr. 3753/84/2009*.
Obiectul acestui dosar (3753/84/2009*) îl constituie apelurile declarate de reclamanţi şi de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 7332 din 29 decembrie 2011 a Tribunalului Sălaj.
Pentru a pronunţa decizia sus menţionată, instanţa de recurs a reţinut că, în încercarea de a clarifica petitul privind revendicarea suprafeţei de 41.600 m.p. teren extravilan, instanţa de apel a reţinut că pârâta SC R. SRL, a dobândit dreptul de proprietate asupra întregului activ al Fermei nr. 9 Piersicărie Şimleu Silvaniei în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 13 septembrie 2000, precum şi a Fermei nr. 16 Şimleu Silvaniei, compusă din pomi fructiferi, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 5 noiembrie 2002, contracte a căror valabilitate a fost confirmată pe cale judecătorească, prin respingerea irevocabilă a acţiunii având ca obiect constatarea nulităţii lor absolute.
Ulterior cumpărării de către pârâtă a întregului activ al celor două ferme, prin titlul de proprietate din 8 decembrie 2003, reclamanţilor li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 4,16 ha livezi, pe care sunt plantaţi pomi fructiferi cumpăraţi de pârâtă în anul 2002.
Instanţa de apel nu a procedat la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, aspect ce este de esenţa acţiunii în revendicare, mărginindu-se la reluarea situaţiei de fapt, astfel cum rezultă din probele dosarului.
Înalta Curte a constatat că, deşi Curtea de apel a stabilit obiectul şi limitele învestirii sale, a reţinut în mod contradictoriu în considerente, că pârâta, în calitate de proprietară a plantaţiilor de pomi fructiferi edificate asupra terenului proprietatea reclamanţilor este titulara unui drept de superficie, ce implică folosinţa terenului pe care se află plantaţia proprietatea sa, că pârâta nu mai foloseşte terenul reclamanţilor, nu mai exploatează pomii fructiferi plantaţi pe suprafaţa de teren ce a fost restituită reclamanţilor de aproximativ 10 ani şi că există cale de acces spre terenul reclamanţilor, constând într-un drum de exploatare din pământ, care nu traversează incinta fermei proprietatea pârâtei.
În acest context, s-a reţinut că există contradicţie în considerente, în sensul că, rezultă că asupra terenului, recurenţii-reclamanţi au un drept de proprietate reconstituit în baza Legii nr. 18/1991, iar intimata-pârâtă are un drept de superficie derivat din dreptul de proprietate asupra plantaţiei de pomi fructiferi, existente pe teren.
În acelaşi timp, a rezultat că intimata-pârâtă nu mai foloseşte terenul reclamanţilor, în sensul că nu mai exploatează pomii fructiferi de aproximativ 10 ani, deci nu mai are calitatea de posesor neproprietar şi că există cale de acces spre terenul reclamanţilor, constând într-un drum de exploatare din pământ, care nu traversează incinta fermei proprietatea pârâtei, deşi nu există şi un petit privind stabilirea unei servituţi de trecere.
Raportat la aceste ultime considerentele, s-a reţinut că pârâta nu mai foloseşte porţiunea de teren asupra căreia reclamanţilor li s-a reconstituit dreptul de proprietate şi că aceştia au acces la terenul lor, pe o altă cale decât drumurile din incinta fermei, iar instanţa de apel a constatat că acţiunea în revendicare nu este fondată.
Or, nu se poate respinge o acţiune în revendicare doar pentru că temporar, posesorul/proprietarul nu mai foloseşte terenul în litigiu, sau că ar exista o altă cale de acces la acest teren.
Pronunţând această soluţie, instanţa de apel a dat o hotărâre ce cuprinde motive contradictorii, ce au generat nelămurirea aspectelor legate de revendicarea terenului în litigiu.
Ca atare, nefiind lămurită situaţia de fapt sub aceste aspecte esenţiale, instanţa de recurs a apreciat că nu poate verifica aplicarea corectă a legii în cauză.
Neputând exercita un control de legalitate asupra acestor chestiuni, care nu au fost lămurite pe fond şi neputând priva părţile de un grad de jurisdicţie prin rezolvarea lor direct în recurs, s-a admis recursul reclamanţilor împotriva deciziei, care a fost casată cu trimitere la aceeaşi curte de apel.
În rejudecare după casare, reclamanţii au solicitat efectuarea unei expertize topografice prin care să se stabilească suprafaţa şi configuraţia terenului în litigiu înscris în CF nr. xx Şimleu Silvaniei, număr cadastral C1 în suprafaţă de 41.600 m.p., suprafaţa de teren cu pomi fructiferi (meri) neîngrijiţi; suprafaţa de teren defrişată, suprafaţa de teren cu pomi fructiferi îngrijiţi, dacă de la limita dinspre păşunea oraşului Şimleu Silvaniei a Fermei nr. 9 a fostului IAS Sălaj până la terenul în litigiu este necesar să se parcurgă un drum din incinta acestei ferme şi care este lungimea acestui drum; dacă pentru a accede de la calea publică la terenul în litigiu există mai multe drumuri de exploatare practicabile în tot cursul anului, indiferent de condiţiile atmosferice; ce drumuri de acces a avut în vedere comisia de fond funciar care a dispus retrocedarea terenurilor, precum şi o expertiză agricolă prin care să se stabilească beneficiul nerealizat de reclamanţi în anii 1997, 1998 şi 1999 pentru lipsa de exploatare a terenului în litigiu.
La termenul din 15 ianuarie 2014, reprezentantul reclamanţilor a susţinut efectuarea expertizei topografice pentru stabilirea traseului căii de acces spre terenul reclamanţilor, a expertizei agricole pentru stabilirea beneficiului nerealizat de ei în anii 1997-1999, ani pentru care nu s-au formulat pretenţii prin acţiunea introductivă de instanţă, respectiv pentru anii 2007-2009, precum şi audierea martorului A.N., care ar avea cunoştinţă despre situaţia, potrivit căreia, în prezent, o parte din terenul reclamanţilor ar fi lucrat de pârâtă, a martorei E.L., pentru a dovedi că reclamanţii ar fi împiedicaţi să îngrijească şi să producă recolta din pomii fructiferi.
Instanţa de apel după deliberare, a respins cererile de încuviinţare a probelor, ca nefiind utile şi concludente soluţionării cauzei, întrucât în primul ciclu procesual s-au administrat suficiente probe pentru dezlegarea problemelor de drept supuse judecăţii, respectiv rapoarte de expertiză topografică şi agricolă, precum şi probe testimoniale, la care se adaugă înscrisurile depuse la dosar.
Prin decizia nr. 60/A din 22 ianuarie 2014, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a admis, în parte, apelul declarat de pârâta SC R. SRL împotriva sentinţei civile nr. 7332 din 29 decembrie 2011 a Tribunalului Sălaj, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins capătul de cerere al reclamanţilor, având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 23.884 RON, beneficiu nerealizat în anii 2007-2009, actualizată cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală aferentă de la data introducerii acţiunii 17 aprilie 2009 şi până la plata efectivă a sumei.
Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei cu privire la admiterea capătului de cerere din acţiunea reclamanţilor, având ca obiect revendicarea terenului în suprafaţă de 41.600 m.p. înscris în CF nr. xx Şimleul Silvaniei şi în ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere, având ca obiect obligarea pârâtei să lase cale de acces liberă reclamanţilor pe poarta nr. 1.
A fost înlăturată din sentinţă, dispoziţia privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 8277 RON, în favoarea reclamanţilor.
Au fost compensate în totalitate cheltuielile de judecată făcute de pârâţi în primă instanţă.
A fost respins apelul declarat de reclamanţi împotriva aceleiaşi sentinţe.
S-a dispus obligarea reclamanţilor la plata către pârâtă, a cheltuielilor de judecată parţiale în apel, în sumă de 3.377,02 RON.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Din raportul de expertiză topografică efectuat de expertul N.A., a rezultat că prima cale de acces la terenul în litigiu face legătura parcelei în cauză, cu DJ 108 F Şimleu Silvaniei - Măierişte, utilizând drumul de exploatare care face legătura cu Ferma 20 şi păşunea „La cruce”, drum situat în partea de nord a imobilului, care traversează păşunea şi se intersectează cu drumul judeţean.
A doua şi a treia variantă susţinută de reclamanţi, fac legătura parcelei aflate în litigiu, cu DN 1H Şimleu Silvaniei-Nuşfalău, folosind drumurile de exploatare din interiorul fermei, trecând prin faţa sediului administrativ al societăţii şi intersectându-se cu drumul naţional.
Identificarea terenului în litigiu a fost făcută de expertul topograf în planul de situaţie, aflat la dosar tribunal.
În completarea la raportul de expertiză, efectuată de acelaşi expert topograf A.N. s-a concluzionat că accesul la terenul în litigiu se poate realiza prin drumurile existente, în una din cele 3 variante marcate în planul de situaţie nr. 2.
Instanţa a reţinut incidenţa art. 480 C. civ., potrivit căruia, proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă, în limitele determinate de lege.
Art. 492 din acelaşi Cod stipulează că orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contră.
Pârâta nu a solicitat printr-o cerere reconvenţională să se stabilească dreptul de superficie în favoarea sa, cu privire la plantaţia de meri aflată pe terenul în suprafaţă de 4 ha şi 1600 m.p., reconstituit reclamanţilor.
În această situaţie, instanţa de apel a apreciat ca fiind corect aplicat art. 480 C. civ., respectându-se totodată şi îndrumările obligatorii date de instanţa de casare, conform cărora „nu se poate respinge, însă, o acţiune în revendicare doar pentru că, temporar, posesorul/proprietarul nu mai foloseşte terenul în litigiu, sau că ar exista o altă cale de acces la acest teren”.
Aşadar, instanţa de apel a considerat că este legală şi temeinică soluţia primei instanţe de admitere a capătului de cerere având ca obiect revendicarea imobiliară, respectiv că, în mod corect a fost obligată pârâta să le lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 41.600 m.p. situat în extravilanul oraşului Şimleu Silvaniei, identificat în CF nr. xx Şimleu Silvaniei, număr cadastral C1, astfel că a menţinut aceste dispoziţii.
De asemenea, instanţa de apel a stabilit că şi respingerea capătului de cerere al reclamanţilor având ca obiect obligarea pârâtei să le lase cale de acces liberă de la drumul public Şimleu Silvaniei-Nuşfalău, DN 1H, pe poarta nr. 1 a fermei pârâtei la terenul revendicat, s-a făcut în mod legal şi temeinic, urmând a fi menţinută şi această dispoziţie.
S-a mai reţinut că reclamanţii nu au procedat în conformitate cu dispoziţiile art. 616 şi urm. C. civ., astfel că nu i-au chemat în judecată pe toţi proprietarii terenurilor pe care ar urma să se stabilească în opinia lor servitutea de trecere, pârâta nefiind proprietară decât asupra porţiunii de teren situat în incinta fermei.
În ceea ce priveşte despăgubirile în sumă de 23.884 RON acordate de prima instanţă, Curtea de apel a considerat că este nelegală aprecierea primei instanţe, deoarece din probele administrate a rezultat că reclamanţii au acces la terenul reconstituit, pe drumul de exploatare ce trece peste păşunea oraşului Şimleu Silvaniei.
Astfel, dacă reclamanţii ar fi dorit acest lucru, ar fi efectuat lucrările de tăiere, de stropire a pomilor, de recoltare a merelor, dar au stat în pasivitate, nelucrând, speculând, în mod neîntemeiat, că îşi vor recupera paguba prin obligarea pârâtei la plata contravalorii recoltelor de mere pentru care nu au făcut, însă, nicio investiţie şi nu au depus niciun efort.
S-a reţinut că şi în raportul de expertiză de la dosar apel, expertul I.P. a arătat că suprafaţa reclamanţilor de 41.600 m.p. nu este lucrată din anul 2002, fiind în proporţie de 80-90% distrusă. Expertul B.C., a concluzionat că „se pot obţine anual circa 11-15 mii RON la hectarul de livadă pe rod, cu condiţia ca aceasta să fie exploatată eficient”, dar „livada de măr pe rod proprietatea reclamanţilor, nu a fost deloc exploatată, încă din anul 2002”.
Împotriva deciziei nr. 60/A din 22 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Cluj-, secţia I civilă, au declarat recurs, reclamanţii R.V.I., O.E., C.H.V.V., D.L. şi S.O. criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul motivelor încadrate de aceştia, în conţinutul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, au fost dezvoltate critici privind faptul că instanţa de apel a pronunţat soluţia, în baza unor motive contradictorii şi străine pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865) reţinând, eronat, că reclamanţii ar fi avut un drum de acces peste păşunea oraşului Şimleul Silvaniei, direct la terenul din litigiu, deşi, din raportul de expertiză a rezultat că pentru a accede la teren este necesar a se pătrunde de la limita fermei deţinută de pârâtă în arendă, peste plantaţia pomicolă a lui P.L.
S-a reţinut astfel, în mod greşit, că se poate ajunge la terenul reclamanţilor pe drumul judeţean 108 F Şimleul Silvaniei, utilizând drumul de exploatare care face legătura între Ferma nr. 20 şi păşunea „La Cruce” situată în partea de nord a imobilului, când, în realitate, nu există un astfel de drum de exploatare.
S-au dezvoltat critici privind interpretarea eronată a unor probatorii de către instanţa de apel, cu privire la respingerea capătului de cerere al reclamanţilor privind obligarea pârâtei la plata sumei de 23.884 RON, beneficiu nerealizat în anii 2007-2009, cu referire, în concret, la declaraţiile martorilor R.M. (şef fermă), S.O. (contabil fermă) şi A.T. (paznic fermă).
S-a arătat că, nelegalitatea deciziei recurate, referitor la neacordarea despăgubirilor, a rezultat şi din omisiunea instanţei de a analiza declaraţia martorei R.F. - care a confirmat că a constatat o producţie foarte mare de mere pe terenul reclamanţilor - precum şi a celor menţionate de expertul B.C., care a concluzionat în raportul de expertiză că, „pe terenul în litigiu se pot obţine anual 11000-15000 RON/ha cu condiţia ca terenul să poată fi exploatat suficient” şi, în realitate, livada nu a putut fi exploatată datorită refuzului pârâtei de a permite accesul reclamanţilor pe terenul în litigiu, ci nu unei atitudini pasive a reclamanţilor.
Aşa fiind, respingerea audierii unor martori în apel, cu prilejul rejudecării, a determinat concluzia greşită a instanţei de control judiciar, în rejudecare, în sensul că reclamanţii nu au efectuat lucrări şi nu au recoltat terenul din anul 2002, împrejurare pe care aceştia doreau să o probeze şi cu declaraţia martorei E.L., fiind nerespectate, astfel, îndrumările obligatorii ale instanţei supreme, care a casat hotărârea, trimiţând cauza spre rejudecare pentru administrarea probatoriilor.
O altă critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din acelaşi Cod, vizează faptul că instanţa de apel a reţinut greşit, că există o altă cale acces a reclamanţilor şi s-a respins greşit proba cu expertiză agricolă care să stabilească beneficiul nerealizat de reclamanţi în anii 1997, 1998 şi 1999, ca urmare a neexploatării terenului în litigiu, iar la expertiza încuviinţată şi efectuată în cauză, reclamanţii nu au fost citaţi. Astfel, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel nu a avut în vedere că temeiul juridic al acestor despăgubiri pe care aceştia le-au pretins au fost solicitate pe tărâmul răspunderii civile delictuale prev. de art. 998-999 C. civ.
Recurenţii-reclamanţi au criticat şi greşita compensare a cheltuielilor de judecată, de către instanţa de apel şi au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în primă instanţă, în sumă de 8277 RON şi a despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului.
Recursul declarat de reclamanţi este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:
Primul motiv de recurs invocat de reclamanţi se referă la nelegalitatea deciziei recurate, conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, în sensul că „hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine pricinii”, însă acest motiv nu a fost dezvoltat, recurenţii-reclamanţi neindicând care sunt motivele contradictorii sau străine pricinii.
În principiu, hotărârea supusă recursului trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.
În înţelesul acestui motiv, astfel cum acesta este reglementat de C. proc. civ. de la 1865 sunt incidente trei situaţii şi numai acestea pot fi supuse analizei, şi anume: a) hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârşire sau există o motivare, dar aceasta este insuficientă şi nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii; b) motivele hotărârii sunt contradictorii, iar această contradicţie poate fi constatată în cuprinsul considerentelor, sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul; c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce ar echivala, practic, cu o nemotivare.
În primul rând este de observat că, ipoteza la care fac referire reclamanţii are în vedere situaţia în care instanţa de apel „fără nicio motivare, a respins probele” (efectuarea unei noi expertize topografice; a unei noi expertize agricole prin care să se stabilească beneficiul nerealizat de reclamanţi în anii 1997, 1998 şi 1999, ca urmare a neexploatării terenului; audierea expertului A.N., a martorei E.L.), deci criticile expuse conturează, în realitate, alte motive ce erau circumscrise art. 304 pct. 10 şi 11 C. proc. civ. şi care au fost abrogate, prin O.U.G. nr. 138/2000.
Ca atare, pe de o parte, prin recursul declarat, reclamanţii au invocat doar formal, (fără un conţinut explicit şi care să poate fi integrat sub aspectul criticilor), motivul reglementat de art. 304 pct. 7 din acelaşi Cod, nefiind demonstrată incidenţa în cauză a dispoziţiilor de procedură invocate. Pe de altă parte, criticile referitoare la administrarea şi interpretarea probatoriilor de către instanţa de apel, nu mai pot fi valorificate în recurs, sub cenzura nelegalităţii hotărârii atacate, întrucât analiza probatoriilor vizează chestiuni de netemeinicie, care nu mai pot constitui obiect al analizei de legalitate, în recurs, după abrogarea pct. 10 şi 11 ale art. 304 din Cod.
Deşi reclamanţii încearcă să „integreze” nemotivarea respingerii unor probe, în conţinutul motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 din Cod, este de subliniat că, nu este incident acest caz de nelegalitate, întrucât decizia nr. 60/A din 22 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Cluj cuprinde în considerentele sale o amplă motivare a criticilor formulate de reclamanţi.
Fără a depăşi limitele cenzurii de legalitate cu examinarea unui motiv care vizează chestiuni de netemeinicie (analiza şi interpretarea probatoriilor), Înalta Curte constată că nu poate fi incident motivul de recurs invocat de reclamanţi, ca fiind reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865, întrucât toate criticile din apel au fost analizate de instanţa de control judiciar, care a reţinut pe larg argumentele pentru care a respins apelul declarat de reclamanţi.
Aşadar, instanţa de apel a descris situaţia de fapt argumentat cu declaraţiile martorilor R.M., S.O. şi cu concluziile raportului de expertiză topografică efectuat de ing. expert N.A., a reţinut că a respins cererile de încuviinţare a probatoriilor, întrucât în primul ciclu procesual au fost admise suficiente probe pentru dezlegarea problemelor de drept deduse judecăţii (considerentele deciziei nr. 60/A/2014) şi a răspuns de ce nu au fost încuviinţate noi expertize.
Instanţa de apel a reţinut corect, în desluşirea raportului juridic dedus judecăţii, că nu se poate stabili o servitute de trecere, în temeiul art. 616 C. civ. (Dosar nr. 3753/84/2009*). Aceasta a motivat în încheierea pronunţată la data de 15 ianuarie 2014, că potrivit răspunsului reprezentantului reclamanţilor-apelanţi la interpelarea instanţei cu privire la stabilirea unui drept de servitute, în cadrul procesual al rejudecării după casare, obiectul acţiunii nu poate fi modificat.
De altfel, potrivit concluziilor la completarea raportului de expertiză (dosar Tribunalul Sălaj), reclamanţii au acces la terenul aflat în litigiu, care se poate realiza prin drumurile existente, în una din cele 3 variante marcate în planul de situaţie nr. 2 (varianta 1, reprezentată de drumul de exploatare din pământ ce face legătura între drumul judeţean DJ 108 F şi terenul aflat în litigiu, prin păşunea oraşului Şimleul Silvaniei/Cehei, cu o lăţime medie de 3 m, ce este practicabil, doar în condiţii climatice favorabile; variantele 2 şi 3, reprezentate de drumul de pietriş şi beton cu o lăţime medie de 5 m, ce intră pe drumul naţional DN 1H trecând prin faţa sediului fermei şi drumurile de exploatare din pământ, cu o lăţime medie de 4 m, ce fac legătura cu terenul aflat în litigiu prin partea de nord şi de sud).
De asemenea, păstrând cadrul cenzurii sub aspectul legalităţii, este de menţionat că, nu se poate reţine că decizia atacată, nu cuprinde o motivare a criticilor expuse de reclamanţi, instanţa de apel motivând de ce a respins probele solicitate, iar reclamanţii nu au invocat, în apel, aspecte noi, care să nu fi fost analizate de instanţa de fond şi care să fi impus o extindere a probatoriului, întrucât apelul are caracter devolutiv.
Aşadar, susţinerile recurenţilor-reclamanţi referitor la critica adusă instanţei de apel prin care s-a menţionat că hotărârea atacată cuprinde „motive contradictorii şi străine pricinii”, nu se pot constitui argumentat în critici care să fie incidente motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865.
Referitor la critica adusă instanţei de apel privind încălcarea drepturilor procesuale ale reclamanţilor, prin necitarea acestora cu prilejul efectuării expertizelor tehnice, nu se poate reţine o încălcare a nelegalităţii hotărârii atacate, sub aspectul art. 304 pct. 7 din acelaşi Cod.
Motivul de recurs invocat de reclamanţi, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constând în aplicarea greşită sau încălcarea legii, de către instanţa de apel este, de asemenea, nefondat.
Astfel, criticile reclamanţilor ce vizează faptul că instanţa de apel a respins, în mod nelegal, capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor, nu pot fi reţinute, ca pertinente.
În cadrul procesual determinat de reclamant şi potrivit probelor administrate, s-a reţinut corect de către instanţa de apel, că nu poate fi reţinută culpa pârâtei pe tărâmul răspunderii civile delictuale conform art. 998-999 C. civ. şi, pe cale de consecinţă, nu se poate stabili un raport culpabil, care să determine un prejudiciu şi nici elementele constitutive şi obligatorii ale acestei răspunderi, deoarece reclamanţii au avut acces la terenul lor din drumul judeţean DJ 108 F Şimleul Silvaniei, utilizând drumul de exploatare ce face legătura cu Ferma nr. 20 şi păşunea oraşului Şimleul Silvaniei.
Deşi, cum corect a reţinut instanţa de apel (considerente decizia nr. 60 din 22 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Cluj), drumul sus individualizat este un drum de pământ ce nu permite deplasarea cu vehicule, atunci când plouă abundent sau când ninge, acesta, însă, poate fi accesat în condiţii climaterice normale, dar pe care reclamanţii nu l-au folosit, în sensul de a efectua lucrări de tăiere, stropire a pomilor fructiferi, stând în pasivitate din anul 2002, dată de la care reclamanţii nu au mai lucrat livada (expertiză Dosar nr. 3753/84/2009 Tribunalul Sălaj).
Aşa fiind, nici sub acest aspect, criticile privind greşita aplicare a legii de către instanţa de apel nu subzistă unei analize pertinente, referitor la respingerea capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor.
Petitul privind acordarea despăgubirilor a fost apreciat ca nefondat, iar instanţa de apel, în mod corect, a constatat că nu poate fi obligată pârâta la despăgubiri pentru beneficiul nerealizat în perioada 2007-2009, deoarece conform probatoriilor administrate la dosar, pârâta nu a mai folosit terenul reclamanţilor din anul 2002 şi nici nu i-a împiedicat pe aceştia să îl folosească.
Pârâta a cumpărat Ferma nr. 9 Piersicărie, respectiv întregul pasiv al acestei ferme, compus din clădiri, lucrări de îmbunătăţiri funciare şi drumuri, prin vânzare la licitaţie publică, conform contractului din 13 septembrie 2000, iar ulterior a dobândit în proprietate şi terenul aferent acestor construcţii, aprox. 2 ha şi, prin contractul de vânzare-cumpărare perfectat în 5 noiembrie 2002, pârâta a cumpărat şi plantaţiile cu pomi fructiferi, urmare a licitaţiei din 20 iunie 2002, terenul în suprafaţă de 2 ha fiind situat la poarta nr. 1.
Astfel cum s-a stabilit de instanţa de apel, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâtă sunt perfect valabile, respingându-se, cu caracter irevocabil, în temeiul deciziei nr. 409 din 7 februarie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, acţiunea prin care reclamanţii au solicitat în instanţă constatarea nulităţii absolută a contractelor de vânzare-cumpărare a activelor şi fostelor Ferme nr. 9 şi 16 Şimleul Silvaniei pentru suprafaţa de 4,16 ha teren (Dosar nr. 5041/33/2006).
Referitor la ultima critică adusă de reclamanţi deciziei atacate, subsumată art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care se arată că, în mod eronat, instanţa de apel a înlăturat din sentinţa civilă nr. 7332 din 29 decembrie 2011 a Tribunalului Sălaj, dispoziţia privind obligarea pârâtei SC R. SRL la plata sumei de 8277 RON în favoarea reclamanţilor, nici aceasta nu este fondată.
Potrivit prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.”
Această dispoziţie procedurală se interpretează în sensul că, partea care a pierdut procesul suportă atât cheltuielile făcute de aceasta, cât şi cheltuielile făcute de partea care a câştigat procesul, deoarece se află în culpă procesuală.
Ca atare, cum prin decizia nr. 60/A din 22 ianuarie 2014, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a respins apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 7332/2011 a Tribunalului Sălaj şi a admis, în parte, apelul exercitat de pârâtă este evident că măsura de înlăturare a dispoziţiei prin care pârâta a fost obligată la cheltuieli de judecată în fond către reclamanţi este corect aplicată de instanţa de apel.
Totodată, Înalta Curte va reţine că este interpretată legal şi prevederea privind compensarea în totalitate a cheltuielilor de judecată făcute de pârâţi în primă instanţă, întrucât, în speţă, instanţa de apel s-a raportat la proporţia în care a fost admisă acţiunea introductivă de instanţă, iar reclamanţii, cărora le-a fost respins apelul au fost obligaţi la cheltuieli de judecată, parţiale în apel, în sumă de 3372 RON.
Aşa fiind, pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat, nefiind incidente criticile prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. de la 1865.
PENTU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C.H.V.V., D.L., O.E., R.V.I. şi S.O. împotriva deciziei nr. 60 A din 22 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2149/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2170/2014. Civil → |
|---|
