ICCJ. Decizia nr. 2149/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2149/2014

Dosar nr. 34964/3/2007**

Şedinţa publică din 11 iulie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 930 din 15 mai 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins cererea principală formulată de reclamanta N.I.E. împotriva pârâtei SC M. SA pentru lipsa calităţii procesuale active, admiţând, în prealabil, excepţia cu acest obiect; totodată, a respins cererile de chemare în garanţie succesiv formulate de către pârâta SC M. SA împotriva SC Me. SA, respectiv de către SC Me. SA împotriva SC N.S.R. SRL.

În motivarea sentinţei, s-a reţinut, în esenţă, că anunţurile citite de reclamantă nu pot fi calificate drept „operă” în sensul art. 7 lit. a)-i) din Legea nr. 8/1996, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 95 din acelaşi act normativ, reclamanta neavând calitatea de artist interpret sau executant în sensul legii şi, prin urmare, nefiind titulară de drepturi conexe celui de autor protejate de Legea nr. 8/1996.

Prin decizia civilă nr. 109 din 28 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinţei menţionate şi, în consecinţă, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă.

Prin decizia nr. 3915 din 22 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondate recursurile declarate de către pârâta SC M. SA şi chemata în garanţie SC Me. SA împotriva deciziei menţionate, reţinând, în esenţă, următoarele:

În ce priveşte recursul pârâtei SC M. SA, s-a apreciat că prima critică referitoare la posibilitatea ca instanţa de apel să soluţioneze în fond cauza, fără a o trimite spre rejudecare instanţei de fond, nu poate fi primită. Instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, reţinând că în cauză, aceasta nu a interpretat o operă care să poată face obiectul dreptului de autor ceea ce nu îi conferă calitate de artist-interpret şi ca atare nu este titulara vreunui drept conex dreptului de autor protejat de Legea nr. 8/1996. În raport de admiterea excepţiei instanţa de fond a respins acţiunea, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă şi tot pe acest considerent a respins şi cererile de chemare în garanţie, fără a intra în cercetarea fondului. În aceste condiţii, instanţa de apel nu putea proceda decât în conformitate cu art. 297 alin. (1) C. proc. civ., atât timp cât s-a constatat că, în mod greşit.

Nici critica privitoare la modalitatea de stabilire a calităţii de producător al înregistrării sonore nu poate fi primită. Contractul nr. XX/1999 încheiat între constructorul SC Me. SA şi beneficiarul SC M. SA, având ca obiect execuţia lucrărilor pentru investiţia racord 2- Gara de Nord 2 - 1 Mai - Semnalistică în staţii completat cu actul adiţional nr. 2/2000 şi finalizat prin procesul de predare primire din 21 decembrie 2000 dovedeşte cu prisosinţă calitatea de producător a recurentei pârâte.

În mod corect, instanţa de apel a reţinut că perfectarea de către pârâtă a contractului cu SC Me. SA pentru scopul menţionat în contract reprezintă o măsură de organizare a semnalisticii în staţiile de metrou la iniţiativa sa, cu titlu de obiectiv de investiţii dar şi o modalitate de asumare a responsabilităţii finanţării acestei a sunetelor ce aveau să constituie anunţurile staţiile în staţiile de metrou. Dispoziţiile art. 103 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind stabilirea calităţii de producător, chiar dacă sunetele nu constituie operă în sensul acestei legi, sunt pe deplin aplicabile cauzei de faţă, cu consecinţa înlăturării dispoziţiilor art. 7 referitoare la obiectul dreptului de autor.

În ce priveşte recursul declarat de către Me. SA, a fost înlăturată critica de nelegalitate referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 7 şi 94 din Legea nr. 8/1996 de către instanţa de apel, în condiţiile în care Curtea de Apel Bucureşti a constatat doar că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a legii, raportându-se la prevederile acestui text, fără a observa incidenţa în cauză a art. 103.

Din analiza art. 103 alin. (1) rezultă că înregistrarea sonoră este protejată independent de orice criteriu de originalitate şi valoare, iar dreptul la protecţie se naşte din primul moment al fixării sunetelor. Fixarea unor sunete ce nu reprezintă operă protejată generează tocmai prin operaţiunea de fixare o existenţă proprie a sunetelor care devin astfel creaţii autonome.

A fost înlăturată şi critica vizând nelegalitatea deciziei pronunţate în apel în raport de art. 65 alin. (2) rap. la art. 101 din Legea nr. 8/1996, recurenta-chemată în garanţie susţinând, în mod greşit, că stabilirea calităţii de producător a pârâtei SC M. SA declanşează prezumţia deţinerii de către aceasta a drepturilor asupra înregistrării sonore în lipsa unei stipulaţii contrare.

Dispoziţiile art. 101 din Legea nr. 8/1996 creează prezumţia legală a cesionării de către artistul interpret către producător a dreptului exclusiv de utilizare a prestaţiei sale în schimbul unei remuneraţii echitabile. Or, această prezumţie legală relativă poate fi răsturnată prin dovada contrară pe care reclamanta tinde să o facă. Această concluzie poate fi trasă chiar din promovarea cererii de chemare în judecată. Nici recurenta-pârâtă, nici chemat în garanţie nu au făcut vreo apărare în sensul că în schimbul prestaţiei reclamantei ar fi plătit vreo remuneraţie. În aceste condiţii se consolidează prezumţia legală a cesiunii drepturilor de utilizare a înregistrării sonore. În lipsa dovezii remuneraţiei echitabile prezumţia legală instituită de art. 101 din Legea nr. 8/1996 nu funcţionează şi nu poate genera consecinţa lipsei calităţii procesual active a reclamantei.

Rejudecând fondul cauzei, Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 1065 din 31 mai 2011, a admis în parte acţiunea, a admis cererea de chemare în garanţie a SC Me. SA formulată de pârâtul SC M. SA, a obligat SC Me. SA la plata către reclamantă a sumei de 1000 RON reprezentând remuneraţia cuvenită pentru înregistrarea audio pentru semnalistică în staţiile de metrou, reactualizată cu indicele de inflaţie la momentul plăţii şi suma de 3000 RON cu titlu de despăgubiri, a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale şi cererea de chemare în garanţie a SC N.S.R. SRL, obligând totodată SC Me. SA ca pe cheltuiala ei să publice hotărârea instanţei de judecată în mijloace de comunicare în masă, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinţei, Tribunalul a reţinut că reclamantei, în calitate de actriţă a Teatrului Piatra Neamţ, i s-a înregistrat vocea de către SC N.S.R., în anul 2000, pentru anunţurile staţiilor de metrou. Reclamanta nu a făcut dovada celor susţinute în sensul că înregistrările au avut loc în prezenţa a 2 reprezentanţi ai intimatei pârâte SC M. SA. Aşa cum rezultă din acţiunea formulată de reclamantă, înregistrările s-au efectuat ca o probă de voce şi au durat aprox. 3-4 ore, timp în care au fost înregistrate anunţuri pentru toate staţiile în 2 variante. Ulterior, fără vreun acord, pârâta SC M. SA a început să difuzeze înregistrările făcute cu titlu de probe în staţiile metrou şi garniturile de trenuri de călători.

Din actele depuse la dosar rezultă că SC M. SA a încheiat cu SC Me. SA contractul nr. XX/1999, care a avut ca obiect executarea lucrărilor pentru investiţia racord 2 - Gara de Nord 2 - 1 mai - Semnalistica în staţii în conformitate cu prevederile proiectelor de execuţie elaborate de SC Me. SA, a detaliilor şi devizelor de execuţia aprobate anexa 1 la contract precum şi standardelor şi prescripţiilor tehnice în vigoare. La art. 2 din acest contract se precizează „obiectul prezentului contract îl constituie execuţia lucrărilor pentru investiţia racord 2 - Gara de Nord 2 - 1 mai - Semnalistica în staţii”, în conformitate cu prevederile proiectului de execuţie a detaliilor şi devizelor de execuţie aprobate prin anexa 1 la contract.

La 18 decembrie 2000 se încheie un proces-verbal de negociere ofertă pentru anunţurile de sonorizare, în care se arată că în urma aplicării formulelor de calcul şi a tarifului orei de proiectare, valoarea ofertată şi acceptată este de 94.248.000 RON fără TVA conform fişei de normare anexă. Alăturat s-a depus actul adiţional 2/2000 la contractul nr. XX/1999, în care se precizează la art. 2 că anexele la contractul nr. XX/1999 se modifică în conformitate cu cele specificate în procesul verbal anexat. Prin art. 9 alin. (1) din actul adiţional se stabileşte valoarea de 94.248.000 RON fără TVA pentru lucrările ce formează obiectul acestui contract.

Tot la 21 decembrie 2000, în aceeaşi zi cu actul adiţional, se întocmeşte şi procesul verbal prin care SC Me. SA în calitate de executant şi beneficiarul SC TMB M. SA au constatat terminarea şi predarea în 2 exemplare respectiv 2 bucăţi CD-ROM a listei de anunţuri staţii de sonorizare conform contractului nr. XX/1999. Rezultă că SC Me. SA s-a obligat faţă de SC M. SA să predea lucrarea angajată la cheie, inclusiv să asigure semnalistica în staţiile de metrou pentru suma de 94.248.000 RON fără TVA care a fost achitată de SC M. conform facturii din 21 decembrie 2000 şi ordinului de plată din 15 februarie 2001 şi din 16 mai 2001. Pe factura fiscală se specifică: furnizor SC Me. SA cu ştampilă şi reprezintă racord II lucrări C + M decembrie 2000 Semnalistică, bun de plată pentru 105.557.760 RON reprezentând 94.248.000 RON + TVA, se plăteşte din alocaţie bugetară cu ordinul de plată din 15 februarie 2001 şi este achitat de SC M., plătitor pentru suma de 105.557.760 RON către beneficiar SC Me. SA.

Operaţia juridică prin care SC Me. SA procură Semnalistică Staţii metrou pentru beneficiar SC M. SA are configuraţia unui contract de mandat prête nom, mandat fără reprezentare, dat fiind că SC Me. SA încheie un contract pe numele său, dar în mod evident pentru interesele SC M. SA cu SC N.S.R. din 06 decembrie 2000 pe care SC N.S.R. se obligă să livreze lui SC Me. SA material audio sub formă WAV pentru informaţii în circulaţia trenurilor de metrou. Termenul de livrare a fost pentru data de 15 decembrie 2000. Valoarea contractului s-a ridicat la 3.000 dolari, fără TVA (TVA-ul a fost calculat la 570 dolari) şi implica selecţia timbrului vocal, 70 ore x 15 dolari ora = 1.050 dolari şi procesarea timbrului vocal cu mastering final 130 ore x 15 dolari/ora=1.950 dolari. Astfel, SC N.S.R. negociază selecţia timbrului vocal luând în calcul 70 ore înregistrare (în condiţiile în care reclamanta a înregistrat doar aproximativ 3-4 ore, aşa cum ea însăşi susţine în acţiunea promovată) la preţul de 1.050 RON.

Tribunalul a constatat că reclamanta este titulara unor drepturi de natura celor recunoscute de art. 94 şi 103 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, iar producătorul înregistrării sonore realizate în cauză, ce a avut iniţiativa şi şi-a asumat responsabilitatea organizării şi finanţarea realizării primei fixări a sunetelor, fie că acestea constituie sau nu o operă în sensul prezentei legi, este SC M. SA, numai că aceasta a negociat plata remuneraţiei prin mandatar conform unui contract scris şi executat cu bună credinţă. S-au depus la dosar factura şi ordinul de plată din care rezultă că producătorul a achitat contravaloarea prestaţiei.

În ceea ce priveşte SC Me. SA, aceasta a negociat tot prin contract cu SC N.S.R., care la rândul său a negociat drepturile reclamantei fără contract cu aceasta, acţionând cu rea credinţă în detrimentul intereselor reclamantei. Ţinând seama de buna credinţă a mandantului, la încheierea contractului din 06 decembrie 2000, care nu putea cunoaşte că SC N.S.R. acţionează fără consimţământul reclamantei (nici nu s-a administrat vreo probă în acest sens) acesta nu poate fi ţinut decât de plata retribuţiei convenite prin contract şi stabilită după bunul plac al SC N.S.R., fiind în acest caz angajată în mod exclusiv răspunderea contractuală.

Ţinând seama că SC M. SA a plătit contravaloarea înregistrării către SC Me. SA, acesta este chemat să răspundă în locul producătorului încasând suma negociată de la acesta, aşa cum rezultă din factura şi ordinul de plată depuse la dosar şi aşa cum s-a arătat din subvenţii de stat.

Pe de altă parte, SC Me. SA nu a făcut dovada plăţii preţului convenit cu SC N.S.R., astfel că în cauză nu se justifică nici cererea de chemare în garanţie a acestei ultime societăţi, aflată de altfel la acest moment în stare de insolvenţă. În aceste condiţii, ca mandant al producătorului SC Me. SA va achita reclamantei preţul convenit prin contract, în condiţiile art. 101 din Legea nr. 8/1996, în cuantum de 1.050 dolari care se va calcula la valoarea în RON, la cursul dolarului la BNR, valabil la data emiterii facturii aşa cum s-a stabilit prin contractul din 06 decembrie 2000, reactualizat cu indicele de inflaţie la momentul plăţii.

Având în vedere că în afara sumei legal datorate, conform contractului în raport de dispoziţiile art. 101 din Legea nr. 8/1996, a constatat Tribunalul că în cauză nu s-a justificat aplicarea altui criteriu pentru plata despăgubirilor, astfel că a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 139 alin. (2) lit. b) şi a) obligat pârâtul SC Me. SA la plata de despăgubiri către reclamantă, reprezentând triplul sumelor care au fost legal datorate conform contractului, pentru lipsă de vigilenţă la încheierea contractului cu o firmă ce a înstrăinat înregistrări provenite dintr-o activitate ilicită, fără contract şi fără consimţământul autoarei.

În speţă este antrenată răspunderea civilă delictuală conform art. 998, 999 C. civ. prin comercializarea înregistrării sonore fără consimţământul reclamantei. La acest moment, nu poate fi pusă în discuţie răspunderea SC N.S.R., deşi aceasta este autoarea faptei ilicite, întrucât potrivit art. 136¹ din Legea nr. 85/1996, la data deschiderii procedurii insolvenţei, se suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau măsurile de executare silită, pentru executarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, cu excepţia căilor de atac declanşate de debitor. Cu privire la daunele morale, a reţinut Tribunalul că reclamanta nu a făcut dovada unor consecinţe negative suferite pe plan profesional, psihic sau afectiv.

Prin încheierea din 14 iulie 2011, Tribunalul a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale din cuprinsul dispozitivului sentinţei, în sensul obligării chematei în garanţie SC Me. SA la plata către reclamantă a sumei de 2698,5 RON, reprezentând echivalentul a 1050 dolari la cursul BNR din 21 decembrie 2000, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, și a sumei de 3150 dolari la cursul BNR din 21 decembrie 2000.

Prin decizia nr. 35 din 28 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondat apelul declarat de chematul în garanţie SC Me. SA împotriva sentinţei menţionate şi a admis apelul declarat de reclamanta N.I.E. împotriva aceleiaşi sentinţe şi a încheierii de la 14 iulie 2011, schimbând în parte sentinţa şi obligând pârâtul SC M. SA la plata către reclamantă a despăgubirilor stabilite de către prima instanţă şi chematul în garanţie SC Me. SA la plata către SC M. SA a sumei menţionate anterior, menţinând celelalte dispoziţii.

Prin decizia civilă nr. 1672 din 26 martie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de reclamanta N.I.E. şi de chemata în garanţie SC Me. SA împotriva deciziei menţionate, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, respingând totodată ca nefondat recursul declarat de pârâta SC M. SA împotriva aceleiaşi decizii.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a constatat următoarele:

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantă, s-a reţinut că, prin decizia de apel pronunţată în primul ciclu procesual, confirmată prin decizia de recurs, s-au dezlegat probleme de drept în cauză, care se impuneau în rejudecare, din perspectiva dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.

S-au stabilit astfel calitatea procesuală activă, calitatea pârâtei de producător al înregistrării sonore din cauză - protejată de art. 103 din lege, necesitatea obţinerii acordului reclamantei pentru utilizarea conţinutului înregistrării (fapta ilicită) din punctul de vedere al încălcărilor afirmate (art. 98 alin. (1) lit. a), b), d) şi g) din Legea nr. 8/1996). Prin decizia de recurs s-a înlăturat şi operarea prezumţiei prevăzute de art. 101 din lege în favoarea producătorului, în lipsa dovezii unei remuneraţii echitabile către reclamantă.

S-a impus instanţei de rejudecare să verifice şi să realizeze încadrarea încălcării pe temeiul art. 98 în una sau mai multe dintre ipotezele enumerate de reclamantă, care trebuie să indice exact criteriile pe care le-a avut în vedere pentru dimensionarea prejudiciului, din perspectiva art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, republicată, în funcţie de care va fi coordonată administrarea probelor pentru dezlegarea fondului cauzei.

În ceea ce priveşte temeiul juridic de cuantificare a despăgubirilor, instanţa de apel a reţinut că este corectă susţinerea apelantei în sensul că temeiul acordării despăgubirilor ar fi trebuit să fie art. 139 alin. (2) lit. a) şi nu lit. b). S-a schimbat cadrul juridic de calcul al drepturilor cuvenite reclamantei-intimate, menţinându-se cuantumul sumei acordate de prima instanţă cu acest titlu, îndreptat ca modalitate de calcul prin încheierea din 14 iulie 2011, cu menţiunea schimbării motivării, astfel cum este aceasta redată mai sus. Pe de o parte, s-au făcut referiri la chestiuni procedurale, faţă de limitele cererilor de apel, iar pe de altă parte la aspecte, inclusiv de probatoriu, care ar susţine suma respectivă.

Recurenta-chemată în garanţie a susţinut că dosarul a mai cunoscut un ciclu procesual în care prin hotărârea instanţei de apel s-au dat îndrumări şi cu privire la probele pe care reclamanta ar trebui să le administreze, respectiv proba cu expertiză. În condiţiile în care reclamanta a arătat că nu ţine seama de îndrumarea dată şi nu au fost depuse dovezi ale acţiunii introductive, instanţa a făcut aplicarea corectă a art. 139 alin. (1) pct. b) şi a hotărât în raport de înscrisurile depuse de chemata în garanţie.

În litigiul anterior nu s-a dat o îndrumare în acest sens, instanţa de apel nepronunţându-se, neputând de altfel, asupra probatoriului faţă de limitele de judecată fixate prin hotărârea primei instanţe, lăsând această sarcină instanţei de rejudecare, care are a se pronunţa cu privire la utilitatea probatoriului de administrat în cauză.

Totodată, în cazul în care recurenta-chemată în garanţie avea obiecţiuni cu privire la legalitatea modului de dezlegare al instanţei de apel cu privire la temeiul juridic incident, ar fi trebuit să facă apărarea corespunzătoare pe calea recursului.

În condiţiile în care cu privire la aplicarea art. 139 alin. (1) lit. a) din lege nu s-au formulat critici care să vizeze înlăturarea de la aplicare, dezlegarea instanţei sub acest aspect se bucură de putere de lucru judecat.

În ceea ce priveşte aspectul menţinerii cuantumului despăgubirilor, a fost analizat odată cu criticile din celelalte recursuri formulate în cauză.

În condiţiile în care, la cererea reclamantei, în apel s-au schimbat modul de calcul al despăgubirilor şi temeiul aferent, nu mai prezenta relevanţă cuantumul stabilit de prima instanţă.

Sub celălalt aspect al motivării, în determinarea despăgubirilor materiale instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile legale reţinute a fi incidente în cauză, respectiv cele ale art. 139 alin. (2) lit. a) din lege.

Aceasta întrucât este necesar să se stabilească pe bază de probe care este suma pe care reclamanta ar fi obţinut-o în condiţiile unei utilizări legale a înregistrărilor, iar în aplicarea normelor legale este relevantă comparaţia cu situaţii similare.

În ceea ce priveşte probatoriul administrat, instanţa de apel a constatat că reclamanta nu a depus contracte încheiate la momentul relevant 1999-2000 de către ea sau de către alte persoane aflate într-o situaţie similară, ci contracte încheiate în perioada 2004-2010 după ce devenise relativ cunoscută în domeniul anunţurilor publicitare, precum şi că aceasta nu a făcut dovada că era cunoscută datorită timbrului său vocal sau calităţilor sale actoriceşti la momentul 1999-2000, când a avut loc înregistrarea sunetelor în cauză.

Ceea ce trebuie să se stabilească este despăgubirea care i se cuvine reclamantei pentru utilizarea înregistrărilor, fără acordul său, pe o perioadă strict determinată, iar probatoriul de care este ţinută reclamanta nu poate viza decât prejudiciul pe care l-a suferit pe perioada respectivă, urmare faptei ilicite imputată. Nu se pune problema acordării de despăgubiri pentru înregistrări, ci pentru difuzarea acestora, când a avut loc încălcarea reclamată a drepturilor sale, conferite de Legea nr. 8/1996.

Întrucât instanţa de recurs nu poate proceda la analiza probelor faţă de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. şi ale art. 314 din acelaşi Cod, Înalta Curte a admis recursul formulat de reclamantă, a casat decizia de apel şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, urmând să se aprecieze şi asupra suplimentării probatoriului sub acest aspect, în măsura în care se consideră necesar.

Celelalte critici ale recurentei - reclamante au fost respinse ca nefondate.

Astfel, nu a fost primită critica privind moneda de stabilire a obligaţiei în sarcina debitorului, în discuţie în litigiul de faţă este şi modalitatea de plată, nu numai modalitatea de determinare a contravalorii unei prestaţii, întrucât debitul se şi execută după stabilire.

Or, plăţile pe teritoriul României se fac numai în RON, aşa cum prevede Regulament Băncii Naţionale a României nr. 4/2005, republicat în M. Of. nr. 616/06.09.2007, cu modificările ulterioare - capitolul II - Regimul valutar, secţiunea a II-a - Operaţiuni valutare între rezidenţi. Nimic nu împiedică instanţa, dacă dispune de elemente de evaluare a despăgubirilor într-o monedă străină, să dispună corespunzător, însă cu menţiunea executării numai în RON, la cursul BNR de la data plăţii.

Cât priveşte dispoziţiile legale din materia cesiunii de drepturi conexe, acestea nu sunt aplicabile în speţă pentru cuantificarea despăgubirilor. În speţă, nu se discută situaţia dedusă judecăţii în contextul art. 92 alin. (2) cu referire la art. 39 alin. (1) din lege, ci se reclamă folosirea înregistrării sonore fără acordul reclamantei-recurente.

Au fost înlăturate şi criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât contractul încheiat între cele două chemate în garanţie nu a justificat soluţia pronunţată de instanţa de apel, aceasta doar confirmând suma acordată de către prima instanţă, dar în temeiul unor considerente diferite - ceea ce înlătura analiza criticii aferente, din perspectiva aceluiaşi motiv de recurs.

Instanţa a reţinut şi că persoanele care dau probe pentru a fi angajate în cadrul unui proiect artistic sau pentru anunţuri publicitare nu sunt plătite pentru simpla participare la aceste probe, iar în speţă despăgubirile sunt stabilite numai pentru difuzarea înregistrărilor, nu şi pentru prestaţia efectivă de la înregistrare.

Instanţa de apel a reţinut că pârâta răspunde faţă de reclamantă în calitate de producător, în temeiul răspunderii civile delictuale (art. 998, 999 C. civ.), fapta ilicită constând în utilizarea conţinutului înregistrării fără plata remuneraţiei cuvenite şi fără obţinerea acordului reclamantei, în timp ce chemata în garanţie răspunde în temeiul contractului de antrepriză de prestări servicii pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei asumate faţă de M. SA pentru realizarea obiectului contractului pe care l-au încheiat.

În aceste condiţii, nu se pune problema greşitei calificări a raportului juridic dintre reclamantă şi pârâtă ca fiind unul de natură convenţională.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtă, s-a apreciat că este admisibil, contrar celor susţinute de reclamanta-recurentă, întrucât pârâta nu avea interes să declare apel împotriva hotărârii primei instanţe, care îi era favorabilă, fiind obligată la plată chemata în garanţie către reclamantă.

Recursul este, însă, nefondat, întrucât în cauză nu s-a făcut o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii, care să atragă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Contractul în discuţie nu este unul de mandat, iar înţelesul său nu este vădit neîndoielnic în acest sens. O asemenea natură a contractului nu a fost stabilită cu putere de lucru judecat de prima instanţă de apel, contrar celor susţinute de către pârâta-recurentă.

Contractul dintre pârâtă şi chemata în garanţie nu este denumit, este numai numerotat XX/1999, iar la art. 2 se arată că obiectul îl constituie execuţia lucrărilor pentru investiţia „Racord 2 Gara de Nord 2 - 1 Mai - Semnalistică în staţii, în conformitate cu prevederile proiectelor de execuţie (elaborate de către SC Me. SA), a detaliilor şi devizelor de execuţie aprobate (anexa 1 la contract), precum şi alte standardelor şi prescripţiilor tehnice în vigoare. Aceeaşi concluzie este valabilă şi pentru actul adiţional nr. 2 din 21 decembrie 2000. În ambele acte părţile au calităţile de constructor şi beneficiar.

În egală măsură, nici contractul încheiat între chematele în garanţie, în calitate de furnizor şi beneficiar, nu are natura sau un înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic în sensul reclamat.

Pe de altă parte, calea procedurală prin care pârâta a introdus-o în proces pe chemata sa în garanţie a fost cererea de chemare în garanţie, justificată pe dispoziţiile art. 60-63 C. proc. civ., care prevăd că partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau în despăgubiri.

Excepţia lipsei calităţii procesuale invocată de chemata în garanţie a fost şi respinsă prin încheierea din 4 februarie 2008 a primei instanţe cu referire exclusivă la cererea de chemare în garanţie - aspect care nu denotă în niciun caz natura raporturilor dintre pârâtă şi chemata în garanţie, în sensul invocat prin recurs.

Prin utilizarea căii procedurale de chemare în judecată a chematei în garanţie se confirmă, în subsidiar, calitatea de persoană care ar putea cădea în pretenţii, deci de pârât debitor. Pe această cale procedurală nu se conferă dreptul solicitării obligării directe a chematului în garanţie.

Prin chemarea în garanţie formulată de către pârâtă, susţinută inclusiv pe plata/executarea contractului încheiat cu chemata în garanţie, nu se formează raporturi juridice directe între reclamantă şi chemarea în garanţie.

În această materie se conturează două raporturi juridice distincte, respectiv între partea vătămată şi cel ce a săvârşit fapta ilicită, pe de o parte, şi între acesta din urmă şi chematul în garanţie, pe de altă parte - raţiunea judecării acestora împreună fiind cea a preîntâmpinării un alt litigiu ulterior, bazat pe chemarea în garanţie, dându-i totodată posibilitatea chematului în garanţie să facă toate apărările pertinente în înlăturarea obligaţiei debitorului din cererea principală. În nicio ipoteză însă nu se pune problema obligării directe a chematului în garanţie către reclamant.

În cauză s-a reclamat şi s-a constatat în primul ciclu procesual natura delictuală a folosirii înregistrărilor, iar în această materie răspunzător este autorul faptei ilicite - în speţă de necontestat pârâta, care a utilizat înregistrările fără acordul reclamantei-recurente.

Pentru înlăturarea caracterului ilicit al faptei imputate, s-a apelat la dispoziţiile art. 101 din lege, care prevede că în lipsa unei clauze contrare, artistul interpret sau executant, care a participat la realizarea unei opere audiovizuale, a unei înregistrări audiovizuale ori a unei înregistrări sonore, se prezumă că cedează producătorului acesteia, în schimbul unei remuneraţii echitabile, dreptul exclusiv de utilizare a prestaţiei sale astfel fixate, prin reproducere, distribuire, import, închiriere şi împrumut.

Sub acest aspect s-a stabilit în primul ciclu procesual, impunându-se cu puterea conferită de art. 315 C. proc. civ., că pârâta, în calitate de producător, nu beneficiază de această prezumţie.

Date fiind aceste considerente şi cadrul procesual al litigiului de faţă, contractul încheiat între pârâtă şi chemata în garanţie interesează exclusiv raporturile dintre acestea.

Faptul că între reclamantă şi pârâtă nu s-a încheiat un contract pentru utilizarea înregistrărilor în perioada dedusă judecăţii justifică tocmai fapta ilicită a acesteia din urmă, iar necesitatea obţinerii acordului reclamantei - interpretă a fost reţinută prin decizia de apel din primul ciclu procesual, confirmată prin decizia de recurs - dezlegare care se impune în lumina art. 315 C. proc. civ.

În privinţa sarcinii probei, s-a reţinut că aceasta, în materia faptelor negative, prin derogare de la regula prevăzută de art. 1169 C. civ., se deplasează către faptul pozitiv conex. Astfel, în speţă dovada nu revine reclamantei, care reclamă tocmai lipsa consimţământului său în utilizarea înregistrărilor de către pârâtă, acesteia din urmă revenindu-i sarcina dovedirii faptului pozitiv.

În menţinerea sumei acordată de prima instanţă, instanţa de apel a reţinut că pârâta nu a declarat apel şi că, mai mult, a solicitat prin întâmpinare menţinerea sentinţei.

Pârâta-recurentă nu avea, însă, interes să declare apel împotriva sentinţei instanţei, care îi era favorabilă, fiind obligat la plată chematul în garanţie către reclamantă. Contrar celor susţinute de către pârâta-recurentă, faptul că prin întâmpinarea formulată la apelul reclamantei, ar fi criticat sumele pe care instanţa de judecată i le-a acordat intimatei - reclamante nu prezintă relevanţă pentru aspectul în discuţie, aceste apărări neputând echivala în nici un caz cu formularea unei cereri de apel.

Chiar dacă este greşit considerentul instanţei, acest lucru nu poate atrage incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât acesta nu este singurul care a fundamentat decizia şi, oricum, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pe considerente care vizează cuantumul despăgubirilor, după cum s-a arătat în analiza recursului formulat de reclamantă.

În ceea ce priveşte recursul declarat de chemata în garanţie SC Me. SA, s-a apreciat că este fondat, din perspectiva primului motiv de recurs, pe care Înalta Curte l-a analizat, cu toate că reprezentantul recurentei a declarat că nu îl mai susţine, în lipsa unui mandat expres în acest sens, aşa cum cere art. 69 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, s-a constatat că hotărârea primei instanţe a fost schimbată în sensul obligării pârâtei la plată către reclamantă, însă a fost admis doar apelul reclamantei, deşi critici în acest sens au fost formulate şi prin apelul chematei în garanţie, astfel încât se impunea reflectarea corespunzătoare a apelului recurentei în decizia instanţei, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

A fost respinsă critica referitoare la neanalizarea apelului intervenientei pe aspectul cuantumului despăgubirilor, cu toate că, într-adevăr, acest aspect se regăseşte în apelul împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale, întrucât dispoziţia primei instanţe din încheierea în discuţie nu mai subzistă, faţă de argumentele pentru care s-a admis recursul declarat de reclamantă. Temeiul juridic al obligării directe a chematei în garanţie a fost infirmat în apel - confirmată fiind în recurs dispoziţia instanţei de apel în acest sens, iar în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor trebuie subliniat că în cenzurarea încheierii în cauză instanţa era ţinută numai de dispoziţia la care aceasta se referea.

De asemenea, a fost înlăturat şi motivul de recurs vizând aplicarea greşită a legii, în condiţiile în care s-a reţinut în primul ciclu procesual, cu efectele conferite de art. 315 C. proc. civ., nu numai că pârâta este producătorul înregistrărilor, ci şi că în favoarea acesteia nu operează prezumţia legală instituită de art. 101 din Legea nr. 8/1996, fiind necesar să se fi obţinut acordul reclamantei-recurente pentru difuzarea înregistrărilor în discuţie. În ipoteza în care se susţine existenţa unui contract, cu relevanţă în contextul juridic al cauzei de faţă, această apărare trebuia valorificată, cu aplicarea art. 1169 C. civ.

Prin decizia nr. 254 din 19 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost respins apelul formulat de reclamanta N.I.E. împotriva sentinţei nr. 1065 din 31 mai 2011 şi a fost admis apelul formulat de chemata în garanţie SC Me. SA; a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta N.I.E. în contradictoriu cu pârâta SC M. SA, ca neîntemeiată şi, totodată, a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC M. SA în contradictoriu cu SC Me. SA ca rămasă fără obiect, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a precizat, în primul rând, care sunt titularii dreptului de apel, limitele apelurilor, principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, limitele rejudecării şi chestiunile acoperite de autoritatea de lucru judecat, dezlegate cu putere obligatorie pentru instanţa de rejudecare a apelurilor:

Astfel, s-a constatat că, deşi sentinţa atacată menţionează atât admiterea cererii principale, cât şi a celei de chemare în garanţie, SC Me. SA, chemată în garanţie de către pârâta SC M., a fost obligată direct către reclamantă la plata unei sume de bani. Faţă de acest aspect, pârâta nu era, în mod firesc, interesată în declararea apelului (astfel cum se arată şi în decizia nr. 1672 din 26 martie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cel de-al doilea recurs declarat în cauză, pag. 25, ultimul paragraf), şi, deopotrivă, se impune a fi recunoscut dreptul chematei în garanţie de a formula apel nu doar cu privire la cererea de chemare în garanţie, ci şi cu privire la cererea principală, din moment ce obligaţia sa de plată este consecinţa directă a admiterii cererii principale.

Prin urmare, câtă vreme nu doar reclamanta, ci şi chemata în garanţie au formulat apeluri cu privire la fondul cererii principale, sentinţa atacată poate fi schimbată şi în defavoarea reclamantei, ca o consecinţă a admiterii apelului chematei în garanţie, fără a se încălca principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac.

De asemenea, schimbarea sentinţei în defavoarea reclamantei nu încalcă principiul general menţionat mai sus nici din perspectiva primului ciclu procesual. Astfel, se afirmă în mod constant cu privire la principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, că acesta îşi păstrează efectivitatea pe tot parcursul ulterior al cauzei, inclusiv la rejudecarea pe fond şi în ciclurile procesuale ulterioare. În speţă, însă, se constată că soluţia iniţială, a respingerii cererii reclamantei ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale active, soluţie atacată de reclamantă cu apelul a cărui admitere a declanşat toate etapele procesuale ulterioare, este o soluţie mai defavorabilă pentru parte decât cea a respingerii cererii pe fond. Aceasta, întrucât admiterea excepţiei menţionate ar fi avut ca efect împiedicarea, inclusiv pentru viitor, pe considerente strict procedurale, a examinării de către o instanţă a pretenţiilor reclamantei sub toate aspectele.

În ceea ce priveşte chestiunile intrate în puterea lucrului judecat şi care se impun instanţei de rejudecare a apelurilor, s-a reţinut în decizia nr. 1672 din 26 martie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cel de-al doilea recurs declarat în cauză (pag. 22, ultimul paragraf), că prin decizia de apel pronunțată în primul ciclu procesual, confirmată prin decizia de recurs, s-au dezlegat probleme de drept în cauză, respectiv calitatea procesuală activă a reclamantei, calitatea pârâtei de producător al înregistrării sonore din cauză - protejată de art. 103 din lege, necesitatea obţinerii acordului reclamantei pentru utilizarea conţinutului înregistrării (fapta ilicită) din punct de vedere al încălcărilor afirmate (art. 98 alin. (1) lit. a), b), d) şi g) din Legea nr. 8/1996) . Prin decizia de recurs (este vorba despre recursul exercitat în primul ciclu procesual) s-a înlăturat şi operarea prezumţiei prevăzute de art. 101 din lege în favoarea producătorului, în lipsa dovezii unei remuneraţii echitabile către reclamantă.

Toate cele de mai sus se impun instanţei de rejudecare a apelurilor în virtutea art. 315 alin. (1) C. proc. civ. exclusiv ca aspecte de drept dezlegate în cauză, însă nu ar putea fi interpretate ca statuări ale instanţei de recurs asupra unor chestiuni de fapt şi a aprecierii probelor, întrucât o asemenea interpretare ar veni în contradicţie cu textul legal menţionat. Mai mult, este evident că, prin considerentele citate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere exclusiv chestiunile de drept, întrucât decizia face referire la apelul şi recursul exercitate în primul ciclu procesual, ciclu în care prima instanţă a respins cauza ca urmare a admiterii unei excepţii procesuale, fără a analiza în nici un fel fondul acesteia, astfel că şi căile de atac exercitate împotriva acestei hotărâri au fost limitate exclusiv la aspecte de drept legate de calificarea cererii de chemare în judecată, textele legale incidente în speţă şi calitatea procesuală a reclamantei.

Prin urmare, deşi în virtutea art. 315 alin. (1) C. proc. civ. aplicabilitatea în cauză a art. 101 din Legea nr. 8/1996 este incontestabilă, la fel ca şi modalitatea de interpretare a acestuia, în sensul inoperativităţii prezumţiei statuate de acest text de lege în cazul în care se dovedeşte că remuneraţia echitabilă nu a fost plătită, nu s-ar putea susţine că situaţia de fapt, în ceea ce priveşte plata în concret a remuneraţiei impuse de textul legal menţionat, ar fi făcut obiectul unei dezlegări obligatorii în cauză.

Cu privire la apelul chematei în garanţie SC Me. SA, s-a constatat că acesta este fondat şi urmează a fi admis.

Astfel, chemata în garanţie contestă, prin apelul formulat, existenţa obligaţiei sale de plată, susţinând, printre altele, contrar celor reţinute prin sentinţa apelată, că prezumţia prevăzută de art. 101 din Legea nr. 8/1996 produce efecte în cauză, cu motivarea că reclamanta, căreia îi revenea sarcina probei cu privire la raporturile sale cu SC N.S.R. SRL, nu a administrat probe pentru lămurirea acestor aspecte, mulţumindu-se a face afirmaţii neverosimile, preluate ca atare de către instanţa de fond.

Potrivit art. 101 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, „în lipsa unei clauze contrare, artistul interpret sau executant, care a participat la realizarea unei […] înregistrări sonore […] se prezumă că cedează producătorului acesteia, în schimbul unei remuneraţii echitabile, dreptul exclusiv de utilizare a prestaţiei sale astfel fixate”.

Din faptul participării la realizarea înregistrării sonore a artistului, legiuitorul deduce, aşadar, atât faptul vecin şi conex al plăţii unei remuneraţii echitabile, cât şi pe cel al cesiunii către producător al dreptului exclusiv de utilizare a acestei înregistrări.

În cauză, este necontestat că reclamanta a participat la realizarea înregistrărilor în studioul N.S.R. SRL.

În ceea ce priveşte destinaţia înregistrării efectuate, nu sunt credibile susţinerile reclamantei în sensul că nu a considerat-o decât o simplă „probă”, ca test al aptitudinilor sale vocale. Dimpotrivă, în sensul cunoaşterii finalităţii înregistrării pledează chiar situaţia de fapt descrisă de reclamantă în cererea sa şi necontestată în cauză, în sensul că, pe parcursul a 3-4 ore, au fost înregistrate anunţuri pentru toate staţiile, în două variante, respectiv una cu anunţul complet pentru fiecare staţie iar alta cu începutul enunţului, înşiruirea staţiilor şi finalul lui. În aceste condiţii, nu este verosimilă afirmaţia reclamantei în sensul că a considerat ca asemenea înregistrări complete nu urmau să aibă nicio altă utilizare ulterioară.

Faţă de participarea reclamantei la efectuarea înregistrării, pentru a se înlătura efectele art. 101 din Legea nr. 8/1996, era necesar a se proba fie lipsa plăţii unei remuneraţii echitabile, fie clauza contrară în sensul lipsei acordului la cesionarea dreptului de utilizare.

Reclamanta a susţinut în mod explicit în faţa instanţelor lipsa oricărei remuneraţii echitabile din partea pârâtei sau a vreuneia dintre chematele în garanţie. Astfel, prin răspunsul la întâmpinarea pârâtei, depus de către reclamantă la prima instanţă în cel dintâi ciclu procesual, se arată că „nu a fost vorba decât de o probă de voce, pentru care nu am primit nicio remuneraţie”. De asemenea, prin concluziile scrise depuse în faţa aceleiaşi instanţe reclamanta a afirmat că nu a încasat nicio sumă de bani pentru proba de voce dată în studio.

Este adevărat că nu s-ar putea impune reclamantei proba unui fapt negativ, în sensul inexistenţei remuneraţiei, astfel cum susţine apelanta-chemată în garanţie ci, dimpotrivă, partea adversă era ţinută la dovada faptului pozitiv contrar, respectiv acela al efectuării plăţii.

Cu toate acestea, în prezenta cauză, deşi chemata în garanţie nu a depus înscrisuri în acest sens, în favoarea sa produce efecte mărturisirea extrajudiciară a reclamantei. Astfel, în articolul de ziar depus, în copie, de către reclamantă însăşi împreună cu acţiunea şi cu privire la conţinutul căruia nu a formulat rezerve în cererea sa ori în faţa instanţelor de fond, reclamanta a arătat că „a şi primit o sumă de bani pentru probă”.

O asemenea afirmaţie are valoarea unei mărturisiri extrajudiciare spontane şi va fi reţinută de către instanţă în susţinerea apărării chematei în garanţie, cu consecinţa juridică a constatării faptului că în cauză operează prezumţia de plată a remuneraţiei impuse de art. 101 din Legea nr. 8/1996 şi, prin urmare, cesionarea de către reclamantă a dreptului de utilizare a înregistrării către producătorul din speţă.

Participarea la înregistrare, unită cu plata, conduce la concluzia că acţiunea este în întregime neîntemeiată şi se impune a fi respinsă.

În ceea ce priveşte apelul reclamantei, s-a constatat că acesta are în vedere cuantumul despăgubirilor acordate, modalitatea de calcul şi actualizare a acestora şi respingerea cererii de acordare a daunelor morale; or, faţă de considerentele expuse mai sus, conform cărora acţiunea reclamantei este neîntemeiată pe fond şi s-ar fi impus a fi respinsă de către prima instanţă, s-a constatat că apelul reclamantei este nefondat.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta N.I.E., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

- Au fost încălcate dispoziţiile art. 101 din Legea nr. 8/1996, care arată că prezumţia pentru cesiunea drepturilor conexe operează doar în lipsa unei cauze contrare, de unde rezultă că proba într-un astfel de raport juridic (drepturi conexe) nu se poate face cu un mijloc de probă de natura celui reţinut de instanţa de apel, respectiv a unei „mărturisiri extrajudiciare” (oricum, nereală), ci dimpotrivă, instituie obligativitatea existenţei actului juridic în formă scrisă „ad probationem”.

Or, în cauza de faţă, reclamanta a arătat în mod repetat, încă de la depunerea acţiunii (anul 2007), cât şi parcursul derulării celor trei cicluri procesuale, că nu a încheiat niciun contract şi nu a încasat vreo sumă de bani, nici cu privire la înregistrări, nici cu privire la difuzarea anunţurilor.

Articolul de presă reţinut de către instanţa de apel a fost depus de reclamantă în dovedirea notorietăţii faptei pârâtei M. SA, de a difuza înregistrarea cu vocea reclamantei în staţiile de metrou, şi nicidecum pentru a se dovedi o plată către reclamantă. Acest fapt, lipsa plăţii remuneraţiei, este contrazis prin însăşi acţiunea dedusă judecăţii.

- Hotărârea instanţei de apel este nelegală din perspectiva dispoziţiilor art. 1170 coroborate cu art. 1204 şi art. 1205 C. civ., care permit administrarea probei cu „mărturisirea extrajudiciară” doar atunci când proba cu martori este admisibilă.

Aşa cum a reţinut chiar instanţa de apel în încheierea prin care au fost admise probele, dovada cu martori nu este admisibilă în cauza de faţă, pe de o parte, întrucât părţile adverse nu au putut indica nici măcar suma pretins plătită cu titlu de remuneraţie, iar pe de altă parte, prin raportare la calitatea de comerciant a celor trei părţi, care erau obligate să respecte normele speciale în materie de plăţi.

- Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea normelor speciale aplicabile societăţilor comerciale, respectiv pârâtei, cât celor două chemate în garanţie, şi anume, prevederile art. 46 C. com., coroborat cu art. 62 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, precum şi cu dispoziţiile Ordinului Ministerului Finanţelor Publice nr. 425 /1998, care reglementau obligativitatea întocmirii şi înregistrării a dispoziţiilor de plată, ceea ce în cauză nu au existat, nefiind făcută nicio plată.

Aşadar, hotărârea instanţei de apel prin care a reţinut ca unică probă în respingerea acţiunii o pretinsă „mărturisire extrajudiciară” este nelegală; această probă ar fi putut, cel mult, să fie coroborată cu alte mijloace de probă prevăzute de lege. Susţinerile pârâtei SC M. SA şi ale chematei în garanţie SC Me. SA prin care arată că nu pot face dovada plăţii cu înscrisuri, acte juridice sau documente contabile, având în vedere că studioul de înregistrare (chemata în garanţie SC N.S.R SRL), se află în insolvenţă, nu poate fi reţinută, întrucât, pe de o parte la data la care a fost depusă acţiunea, aceasta nu era încă în insolvenţă, iar pe de alta parte, studioul, în calitate de societate comercială, avea obligaţia legală de a arhiva şi depozita aceste înscrisuri (dacă ar fi existat) pentru perioade între 10-50 ani. Or de la data pretinsei plăţi, anul 2000, şi până la data acţiunii nu au trecut decât 7 ani. În realitate, aceasta pretinsă plată nu a fost făcută şi, în consecinţă, nici nu s-a putut dovedi.

- Decizia de apel a fost dată cu încălcarea greşită a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., fiind încălcat principul puterii lucrului judecat atunci când s-a reţinut că instanţele de recurs din primul şi al doilea ciclu procesual nu au dezlegat problemele de drept şi probatoriul ce se impune a fi administrat cu privire la temeinicia cererii reclamantei. Astfel cum rezultă din considerentele deciziei nr. 1672 din 26 martie 2013 pronunţată de Înalta Curte (în al doilea ciclu procesual), aspectul privind dovada remuneraţiei echitabile, condiţie prevăzută pentru înlăturarea prezumţiei de art. 101 Legea nr. 8/1996, a fost deja stabilită cu putere de lucru judecat, fiind obligatorie în rejudecarea cauzei, în sensul că, potrivit probelor de la dosar, instanţa de recurs a reţinut că prezumţia de cesiune nu a fost răsturnată cu niciun mijloc de probă.

De asemenea, sub aspectul probatoriului ce urma să fie administrat în rejudecarea cererii reclamantei (al doilea ciclu procesual), instanţa de casare a dat indicaţii clare, apreciind ca fiind aplicabile dispoziţiile art. 139 lit. a) din Legea nr. 8/1996, prin raportare la contracte cu obiect similar.

Rezultă că instanţa de recurs din al doilea ciclu procesual a analizat aceasta „probă” existentă la dosar şi la acea dată, însă a înlăturat-o întrucât nu este o probă legală şi pertinentă.

Având în vedere situaţia concretă a presei în economia actuală, potrivit considerentelor instanţei de apel, rezultă că oricine poate obţine cu uşurinţă o astfel de probă care să fie folosită într-un proces, ceea ce este contrar principiilor de bază privind probele: proba trebuie să fie legală şi pertinentă.

- Hotărârea pronunţată de instanţa de apel este nelegală, întrucât a schimbat natura vădit neîndoielnică a actului juridic.

Din perspectiva prevederilor art. 948 pct. 2 C. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 101 din Legea nr. 8/1996, instanţa de apel prin soluţia pronunţată, a reţinut că între reclamantă şi pârâtă şi/sau chematele în garanţie, a existat implicit un act juridic, urmarea căruia părţile adverse ar fi făcut o plată către reclamantă, ceea ce contravine realităţii, un asemenea act fiind inexistent.

În mod greşit, instanţa de rejudecare a apelului a reţinut în favoarea chematei în garanţie SC Me. SA ca în cauză „produce efecte mărturisirea extrajudiciară a reclamantei”, respectiv articolul de ziar depus împreună cu acţiunea, deoarece, pe de o parte, proba reţinută, articolul nu reprezintă un interviu al reclamantei (care nu a relatat astfel de afirmaţii către cineva, iar textul nu conţine ghilimele, afirmaţia din articol „a şi primit o sumă de bani” nu îi aparţine), iar pe de altă parte, această afirmaţie a fost contestată de către reclamantă.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Prin decizia recurată în cauză, instanţa de rejudecare a apelurilor a respins, ca nefondat, apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1065 din 31 mai 2011 a Tribunalului Bucureşti şi a admis apelul declarat de către intervenienta chemată în garanţie SC Me. SA împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins în fond cererea de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâta SC M. SA şi a respins cererea de chemare în garanţie formulată de către pârâtă în contradictoriu cu intervenienta SC Me. SA, ca rămasă fără obiect.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, deşi prin prima decizie de casare pronunţată în cauză s-a înlăturat operarea prezumţiei prevăzute de art. 101 din Legea nr. 8/1996 în favoarea producătorului unei înregistrări sonore, în lipsa dovezii unei remuneraţii echitabile de către reclamantă, această statuare a instanţei de recurs vizează exclusiv un aspect de drept dezlegat în cauză, nu şi situaţia de fapt şi aprecierea probelor.

În aceste condiţii, instanţa de apel a considerat că plata în concret a remuneraţiei impuse de art. 101 din lege, interesând situaţia de fapt, nu a făcut obiectul unei dezlegări obligatorii în cauză, context în care a constatat că s-a dovedit efectuarea plăţii remuneraţiei, producând efecte mărturisirea extrajudiciară spontană a reclamantei cu acest obiect, cuprinsă într-un articol de ziar depus chiar de către reclamantă odată cu cererea de chemare în judecată. Consecinţa juridică pe care instanţa de apel a formulat-o din acest fapt a fost aceea a cesionării de către reclamantă a dreptului de utilizare a înregistrării către producător.

Toate motivele de recurs concepute în cauză se referă la aprecierea instanţei de apel privind plata remuneraţiei echitabile şi efectele juridice ale acesteia în contextul art. 101 din Legea nr. 8/1996, susţinându-se, în esenţă, următoarele:

- lipsa cauzei juridice a plăţii remuneraţiei, respectiv inexistenţa unui instrumentum pentru dovedirea cesiunii dreptului de utilizare a înregistrării sonore;

- sarcina probei plăţii revenea pârâtei şi putea fi realizată exclusiv prin înscrisuri, respectiv prin dispoziţii de plată, dată fiind calitatea de societăţi comerciale a pârâtei şi a intervenientei chemate în garanţie;

- mărturisirea extrajudiciară produce efecte doar atunci când este admisibilă proba cu martori, or, în speţă, chiar instanţa de apel a reţinut că dovada cu martori nu este admisibilă;

- articolul de presă cuprinzând pretinsa mărturisire extrajudiciară a reclamantei a fost depus la dosar chiar de către reclamantă şi nu pentru dovedirea plăţii remuneraţiei; de altfel, articolul nu citează o afirmaţie a reclamantei în sensul primirii unei remuneraţii;

- chiar dacă s-ar fi reţinut ca admisibil acest mijloc de probă, pentru dovedirea faptului pretins acesta nu era suficient, fiind necesară coroborarea sa cu alte mijloace de probă prevăzute de lege, care nu au fost administrate;

- aspectul privind neplata remuneraţiei echitabile a fost tranşat cu putere de lucru judecat în ciclurile procesuale anterioare, rejudecarea apelului reclamantei urmând a fi realizată în contextul art. 139 lit. a) din Legea nr. 8/1996, prin raportare la contracte cu obiect similar.

Aceste critici de nelegalitate urmează a fi analizate nu în ordinea indicată de către recurenta - reclamantă în motivarea recursului, ci în succesiunea presupusă de verificarea legalităţii raţionamentului juridic dezvoltat în considerentele deciziei recurate.

Astfel, este necesar a se analiza, în primul rând, dacă instanţa de rejudecare a stabilit în mod corespunzător chestiunile de drept dezlegate irevocabil în ciclurile procesuale anterioare şi, implicit, dacă a rejudecat cauza în limitele impuse prin deciziile de casare succesiv pronunţate de către Înalta Curte.

Cercetarea criticilor referitoare la nerespectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. în cadrul rejudecării apelurilor este prioritară faţă de evaluarea criticilor vizând obiectul şi admisibilitatea probei mărturisirii extrajudiciare, deoarece, chiar dacă admiterea oricărora dintre aceste critici ar conduce la casarea deciziei, pentru insuficienta clarificare a situaţiei de fapt, finalitatea lor este diferită, din punctul de vedere al aspectelor de fapt ce ar trebui determinate în cadrul eventualei rejudecări.

Astfel, în primul caz, ar urma să fie stabilite aspectele indicate în decizia de casare nr. 1672 din 26 martie 2013, în timp ce, în cel de-al doilea caz, ar trebui reevaluată cu precădere aceeaşi împrejurare cercetată prin decizia recurată, dar în raport de alte dovezi decât mărturisirea extrajudiciară a reclamantei. În ipoteza constatării ca fiind fondate a criticilor referitoare la nerespectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., celelalte critici nu ar mai avea obiect.

În acest context, se constată că instanţa de apel, în mod greşit, nu a ţinut cont de faptul că aspectul privind neplata remuneraţiei echitabile a fost tranşat cu putere de lucru judecat chiar în primul ciclu procesual parcurs în cauză, nefăcând obiectul rejudecării apelurilor.

Mai mult, procedând astfel şi respingând în fond cererea de chemare în judecată, instanţa de apel nu a ţinut cont de dezlegările din decizia de casare anterioară privind limitele rejudecării apelurilor.

În ceea ce priveşte plata remuneraţiei echitabile, d upă cum s-a reţinut chiar prin decizia recurată, prin decizia de casare nr. 1672 din 26 martie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că în primul ciclu procesual s-a înlăturat, cu putere de lucru judecat, operarea prezumţiei prevăzute de art. 101 din Legea nr. 8/1996 în favoarea producătorului, în lipsa dovezii unei remuneraţii echitabile către reclamantă.

Cu toate că a reţinut că această dezlegare se impune în cadrul rejudecării, în virtutea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de rejudecare a apelurilor a considerat în mod greşit că înlăturarea prezumţiei prevăzute de art. 101 din lege nu echivalează cu tranşarea a înseşi chestiunii plăţii remuneraţiei.

În conformitate cu dispoziţiile art. 101 din Legea nr. 8/1996, „ În lipsa unei clauze contrare, artistul interpret sau executant, care a participat la realizarea unei (…) înregistrări sonore, se prezumă că cedează producătorului acesteia, în schimbul unei remuneraţii echitabile, dreptul exclusiv de utilizare a prestaţiei sale astfel fixate, prin reproducere, distribuire, import, închiriere şi împrumut.”

Prin voinţa legiuitorului, prezumţia de cesionare, de către interpret, a dreptului exclusiv de utilizare a înregistrării sonore, în favoarea producătorului, este condiţionată de plata unei remuneraţii echitabile, ceea ce înseamnă că înlăturarea - necontestată - a prezumţiei de către instanţa de recurs într-un ciclu procesual anterior se fundamentează tocmai pe neplata remuneraţiei, în condiţiile în care neoperarea în cauză a prezumţiei a fost motivată pe lipsa dovezii unei remuneraţii echitabile către reclamantă.

Dezlegarea irevocabilă a unei chestiuni de drept, aceea a neoperării prezumţiei de cesiune a dreptului de utilizare, derivă din situaţia de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat până la acel moment procesual în legătură cu încheierea unui contract de cesiune şi a plăţii remuneraţiei, astfel încât instanţa de apel, prin decizia recurată, a separat în mod artificial tranşarea unui aspect de drept de elementele de fapt pe care s-a întemeiat dezlegarea dată, cât timp acestea sunt indisolubil legate de statuările în drept ale instanţei şi trebuie considerate ca intrate în puterea lucrului judecat odată cu dezlegarea dată în mod irevocabil asupra aspectelor de drept.

Apreciind că aspectele de fapt ar putea face obiect al rejudecării, instanţa de rejudecare a lipsit de eficienţă statuările în drept ale instanţei de recurs, dovadă în acest sens fiind şi faptul că, prin reanalizarea chestiunii privind plata remuneraţiei şi prin constatarea că remuneraţia a fost efectiv încasată, instanţa de apel a ajuns la concluzia operării prezumţiei de cesiune în favoarea producătorului, în aplicarea art. 101 din Legea nr. 8/1996. Or, această concluzie este contrară dezlegării irevocabile date cu privire la neoperarea prezumţiei de cesiune, consecinţă ce confirmă faptul că aspectul plăţii remuneraţiei fusese tranşat în ciclurile procesuale anterioare, odată cu dezlegările date în contextul art. 101 din lege, impunându-se ca atare în cadrul rejudecării apelurilor.

În ceea ce priveşte limitele rejudecării apelurilor fixate prin decizia anterioară de casare, se constată ca fiind fondate susţinerile recurentei - reclamante în sensul că probatoriul ce urma să fie administrat în rejudecarea cererii reclamantei trebuia să vizeze exclusiv întinderea despăgubirilor cuvenite reclamantei, în aplicarea dispoziţiilor art. 139 lit. a) din Legea nr. 8/1996.

Prin decizia nr. 1672 din 26 martie 2013, Înalta Curte a casat decizia nr. 35 din 28 februarie 2012, pronunţată în cel de-al doilea ciclu procesual în cauză, şi a trimis cauza aceleiaşi curţi de apel pentru rejudecarea apelurilor reclamantei şi al intervenientei chemate în garanţie, respingând ca nefondat recursul pârâtei SC M. SA împotriva aceleiaşi decizii.

În considerentele deciziei, s-a arătat că, prin decizia de apel, s-a reţinut că pârâta SC M. SA răspunde faţă de reclamantă în calitate de producător, în temeiul răspunderii civile delictuale (art. 998, 999 C. civ.), fapta ilicită constând în utilizarea conţinutului înregistrării fără plata remuneraţiei cuvenite şi fără obţinerea acordului reclamantei, în timp ce chemata în garanţie răspunde faţă de pârâtă în temeiul contractului de antrepriză de prestări servicii pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei asumate faţă de SC M. SA pentru realizarea obiectului contractului încheiat.

Respingând recursul pârâtei, Înalta Curte a confirmat irevocabil întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei, singurul aspect ce urma a face obiect al rejudecării, în cadrul apelului reclamantei, fiind acela al întinderii despăgubirii cuvenite pentru fapta de încălcare a drepturilor patrimoniale ale reclamantei. Aşadar, s-a dezlegat cu putere de lucru judecat că fapta ilicită constă în utilizarea conţinutului înregistrării fără plata remuneraţiei, astfel încât reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri pentru prejudiciul creat printr-o asemenea faptă (nepunându-se problema acordării de despăgubiri pentru înregistrări).

Potrivit considerentelor reţinute cu ocazia analizării recursului reclamantei, prin decizia nr. 1672 din 26 martie 2013 s-a constatat că a intrat în puterea lucrului judecat incidenţa art. 139 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 cu privire la modul de cuantificare a despăgubirilor cuvenite reclamantei de către pârâtă. În privinţa obiectului probaţiunii ce urma a fi evaluat în cadrul rejudecării, s-a statuat că trebuia să vizeze prejudiciul suferit în perioada în care pârâta a utilizat înregistrarea sonoră fără acordul său, prin prisma înscrisurilor deja depuse la dosar şi a eventualelor dovezi suplimentare ce ar fi fost administrate.

În acest context, se constată că, în mod greşit, instanţa de apel, considerând că poate reevalua un aspect ce fusese deja tranşat, nu a mai analizat motivele de apel ale reclamantei privind întinderea despăgubirilor cuvenite pentru utilizarea înregistrării sonore fără plata către interpret a remuneraţiei echitabile şi nu a dat, astfel, eficienţă dezlegărilor din decizia de casare privind obiectul rejudecării.

În consecinţă, prin nerespectarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel nu a stabilit situaţia de fapt pe aspectul întinderii despăgubirilor din perspectiva deciziei de casare, astfel încât nu este posibilă cercetarea, de către această instanţă de recurs, a modului de aplicare a legii pe acest aspect.

Ca atare, în temeiul art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamantei, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, fără a mai fi necesară cercetarea motivelor de recurs privind nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva obiectului şi a admisibilităţii probei cu mărturisirea extrajudiciară a reclamantei.

Cu toate că cele expuse anterior sunt suficiente pentru conturarea soluţiei arătate anterior, se impune precizarea certă a cadrului viitoarei rejudecări, în raport de statuările din deciziile anterioare de casare şi de considerentele expuse prin prezenta decizie.

Determinarea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, în aplicarea art. 139 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, va avea loc exclusiv în cercetarea apelului reclamantei, nu şi în cadrul rejudecării apelului intervenientei chemate în garanţie.

Această constatare se impune prin prisma faptului că, soluţionând recursul intervenientei împotriva deciziei nr. 35 din 28 februarie 2012, Înalta Curte, prin decizia nr. 1672 din 26 martie 2013, a constatat ca fiind fondat doar motivul de recurs vizând lipsa unui raport juridic de drept procesual între reclamantă şi intervenientă, considerând necesar ca, în rejudecare, înlăturarea obligării directe a chematei în garanţie la despăgubiri către reclamantă (obligaţie regăsită în hotărârea primei instanţe) să se reflecte în admiterea apelului intervenientei din această perspectivă.

Motivul de recurs vizând modul de soluţionare a apelului intervenientei cu privire la întinderea despăgubirilor cuvenite reclamantei a fost respins, cu argumentul că nu mai subzistă finalitatea acestor apărări, cât timp temeiul juridic al obligării directe a chematei în garanţie faţă de reclamantă a fost infirmat în mod irevocabil.

Ca atare, rejudecarea apelului chematei în garanţie este formală, fiind necesară admiterea acestuia doar sub aspectul greşitei obligări directe la despăgubiri către reclamantă, de către primă instanţă, a chematei în garanţie.

În ceea ce priveşte modul de rejudecare a apelului reclamantei pe aspectul întinderii despăgubirilor, s-a arătat deja că, prin decizia nr. 1672 din 26 martie 2013 s-a statuat că trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 139 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, în raport de înscrisurile deja depuse la dosar de către reclamantă privind contracte cu obiect similar încheiate în perioada 2004 - 2010, acestea fiind relevante din perspectiva faptului că se suprapun perioadei de utilizare de către pârâtă a înregistrării sonore conţinând fixarea interpretării reclamantei (menţionate în notele scrise depuse în Dosarul nr. 34964/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă). De asemenea, pot fi administrate dovezi suplimentare pe acest aspect.

Se va observa, totodată, că, prin decizia recurată, cererea de chemare în garanţie a fost respinsă ca rămasă fără obiect, ca urmare a respingerii în fond a cererii principale.

În acest context, se va aprecia dacă, odată cu rejudecarea cererii de chemare în judecată, se va proceda şi la rejudecarea cererii de chemare în garanţie, totodată, dacă, în acest ultim caz, este posibilă adoptarea unei alte soluţii decât cea dispusă pe acest aspect prin decizia nr. 35 din 28 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, faţă de considerentele pentru care acea instanţă de apel a obligat pe intervenientă la plata către pârâtă a aceleiaşi sume de bani la care pârâta a fost obligată către reclamantă şi faţă de motivele de recurs formulate împotriva deciziei nr. 35 din 28 februarie 2012 de către intervenientă, analizate ca atare prin decizia nr. 1672 din 26 martie 2013 a Înaltei Curţi.

Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamantei, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta N.I.E. împotriva deciziei nr. 254A din 19 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iulie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2119/2014. Civil		ICCJ. Decizia nr. 2165/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 2071/2014. Civil. Drepturi băneşti. Revizuire - Recurs ICCJ. Decizia nr. 2101/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 2119/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 2165/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 2170/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 2287/2014. Civil. Uzucapiune. Recurs