ICCJ. Decizia nr. 2378/2014. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2378 /2014
Dosar nr. 14730/3/2008
Şedinţa publică din 25 septembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 17 aprilie 2008, reclamanta SC F. SA a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, pentru a se dispune modificarea în parte a hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 8 din 25 februarie 2008 emisă de acesta, în sensul majorării despăgubirilor de la 90.165 euro la 1.149.000 euro, reprezentând contravaloarea terenului expropriat de 830 m.p., situat în localitatea Otopeni, str. H.C. şi C., judeţul Ilfov, prejudiciul produs prin expropriere, respectiv utilităţile înglobate în terenul expropriat şi refacerea halei existente, cât şi beneficiul nerealizat constând în chiria neîncasată din contractele de închiriere.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin H.G. nr. 1518/2007 s-a declanşat procedura de expropriere pentru realizarea obiectivului de investiţii „fluidizare trafic pe DN1”. În cadrul acestei proceduri, ca urmare a propunerii de expropriere a suprafeţei de 830 m.p. teren, la data de 17 ianuarie 2008 a formulat cerere pentru plata despăgubirilor, dar, prin hotărârea susmenţionată, despăgubirile au fost stabilite la o valoare modică şi nu corespund prejudiciului suferit.
Prin sentinţa civilă nr. 302 din 11 februarie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea, a modificat în parte hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 8 din 25 februarie 2008 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 Otopeni şi a stabilit cuantumul despăgubirilor pentru terenul expropriat în suprafaţă de 830 m.p. la contravaloarea în RON a sumei de 586.400,5 euro la cursul Băncii Naţionale a României valabil la data efectuării plăţii.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, prin raportul de expertiză de evaluare imobiliară întocmit de experţii V.M.A., P.T. şi A.R.C., s-a stabilit că valoarea terenului de 830 m.p. la data efectuării raportului de expertiză este de 137.987,5 euro.
Referitor la prejudiciul adus reclamantei prin expropriere, instanţa a reţinut că valoarea utilităţilor îngropate în terenul expropriat, respectiv staţia de epurare ape menajere este de 28,603 euro, valoarea lucrărilor supraterane aflate pe acelaşi teren este de 47.956 euro, iar valoarea lucrărilor de refacere şi recompartimentare a halei şi a utilităţilor este de 371.854 euro, în total 448.413 euro.
Prin contractul de închiriere din 11 mai 2004, reclamanta, în calitate de locator, s-a obligat să asigure societăţii CD P. BV folosinţa unei suprafeţe de 1248 m.p. teren, din depozitul construcţii, în schimbul unei chirii de 7200 euro + TVA, pe o perioadă de 6 ani.
Prin contractul de închiriere din 03 martie 2008, reclamanta s-a obligat să asigure SC W.H.G. SRL un spaţiu de 1245 m.p. depozit + construcţie, inclusiv spaţii pentru parcare, pe o perioadă de 5 ani, începând cu data de 1 martie 2008, în schimbul unei chirii lunare de 7200 euro + TVA.
Instanţa a reţinut că exproprierea terenului în suprafaţă de 830 m.p. proprietatea reclamantei nu afectează, în mod direct, hala cu destinaţie de depozitare şi birouri, aparţinând reclamantei, iar aceasta nu a făcut dovada încetării celor două contracte ca urmare a exproprierii. În altă ordine de idei, cele două contracte au ca obiect acelaşi spaţiu şi, oricum, reclamanta nu ar putea beneficia de chiria rezultată din ambele contracte.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanta şi pârâtul.
1. Reclamanta a pretins că instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, când nu a inclus în prejudiciu şi beneficiul nerealizat reprezentând contravaloarea chiriei din cele două contracte de închiriere. Primul contract a fost încheiat la data de 11 mai 2004 şi a produs efecte până la data de 20 februarie 2008, astfel cum rezultă din procesul-verbal de predare-primire a spaţiului închiriat înregistrat de apelată din 20 februarie 2008, iar al doilea contract a fost încheiat la data de 20 martie 2008 şi produce efecte până la data de 20 martie 2010.
Primul contract de închiriere a fost reziliat ca urmare a condiţiilor improprii de desfăşurare a activităţii, astfel cum rezultă din adresa din 26 februarie 2010 a SC W.H.G. SRL.
De asemenea, a pretins că este inexactă afirmația din hotărârea judecătorească precum că exproprierea terenul de 830 m.p. nu afectează în mod direct hala, atâta timp cât confortul şi siguranţa în exploatare sunt compromise şi se impune efectuarea de lucrări pentru reconfigurarea halei şi refacerea instalaţiilor aferente. De asemenea, în cuprinsul hotărârii s-a reţinut greşit că reclamanta are în proprietate o singură hală, când, în realitate, chiar din cuprinsul raportului de expertiză rezultă că există două hale distincte, dar cea de-a doua hală nu este afectată de expropriere.
2. Prin apelul său, pârâtul a susţinut nelegalitatea sentinţei în sensul că instanţa nu a respectat criteriile de evaluare a terenului expropriat, astfel cum sunt ele determinate prin art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Astfel, experţii nu au avut în vedere preţul cu care se vând terenurile în litigiu şi nici faptul că, în urma exproprierii, terenurile rămase în proprietate vor dobândi un spor de valoare adus de asigurarea unui acces extrem de facil, prin lărgirea şoselei de centură a Bucureştiului.
De asemenea, greşit s-au acordat despăgubiri reprezentând contravaloarea lucrărilor supraterane şi refacerea parţială a halei în condiţiile în care, Statul Român, prin Compania Naţională Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România s-a obligat prin contractul de execuţie de lucrări încheiat cu constructorul să realizeze toate lucrările pe care le presupune mutarea utilităţilor pentru imobilele racordate la acestea. Limita de expropriere ocoleşte hala, astfel încât nu se impune refacerea acesteia. În plus, pentru lucrările edificate după anunţul de expropriere statul acordă despăgubiri.
Prin decizia civilă nr. 54 A din 14 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă, a admis apelul pârâtului și a schimbat în parte sentința, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor pentru terenul expropriat și prejudiciul produs prin expropriere la contravaloarea în RON la data plății a sumei de 170.326 euro, menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut următoarele:
1. Motivul de apel invocat de reclamantă, care vizează netemeinicia sentinţei, se referă în mod evident la neacordarea de către prima instanţă a beneficiului nerealizat, constând în contravaloarea chiriei de 259.200 euro, despre care aceasta pretinde că i s-ar fi cuvenit în lipsa exproprierii, în baza contractelor de închiriere din 11 mai 2004 şi 03 martie 2008.
Din examinarea contractului de închiriere încheiat de către reclamantă cu CD P. BV, rezultă că acesta avea ca obiect suprafaţa de 1248 m.p. din depozit - construcţie şi avea prevăzută o durată de 6 ani, începând cu data de 20 iunie 2004.
Curtea a reţinut că acest contract a încetat anterior exproprierii, din alte motive, de vreme ce la data de 03 martie 2008, reclamanta a încheiat un alt contract de închiriere din 03 martie 2008, cu o altă societate comercială, respectiv SC W.H. SRL.
Prin adresa înregistrată din 26 februarie 2010, SC W.H. SRL îi face cunoscut apelantei-reclamante că solicită rezilierea contractului de închiriere începând cu data de 01 martie 2010, ca urmare a condiţiilor improprii de desfăşurare a activităţii.
Instanţa de apel a apreciat că nu poate lua în considerare această adresă, în condiţiile în care, chiar reclamanta recunoaşte, prin cererea de chemare în judecată, că, la data de 17 ianuarie 2008, deci, anterior încheierii celui de-al doilea contract (03 martie 2008), a formulat o cerere pentru plata despăgubirilor conform art. 5 din Legea nr. 998/2004, ca urmare a încunoştiinţării în legătură cu exproprierea suprafeţei de 830 m.p. Or, beneficiul nerealizat nu poate fi preconstituit.
Aşa fiind, Curtea a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada unui beneficiu nerealizat constând în neîncasarea chiriei ca urmare a exproprierii.
Celelalte critici asupra argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate, ar putea face obiectul unei cereri de îndreptare a erorii materiale şi nu constituie motive de nelegalitate sau de netemeinicie.
2. În ceea ce privește apelul declarat de pârât, instanţa a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză, iar întreaga comisie de experţi, compusă din O.C., M.A.S. şi F.T.C., a stabilit că valoarea de circulaţie a suprafeţei de 830 m.p. teren expropriat, din suprafaţa totală de 5500 m.p. teren, proprietatea reclamantei, este de 127.530 euro, la data efectuării expertizei.
Primii doi experţi au refuzat să stabilească valoarea tuturor lucrărilor supraterane demolate în urma exproprierii, dar expertul F.T.C., în opinia separată din completarea la raportul de expertiză, a stabilit că valoarea lor este de 42.796 euro, constând în 2592 euro windfang, 28.551 euro platformă din beton, 5286 euro împrejmuire şi poartă de acces în zona expropriată, 1200 euro catarge steaguri, 100 euro doi stâlpi exteriori de iluminat, 4167 euro cabină poartă (Dosar nr. 14730/3/2008 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă).
Prin distrugerea lucrărilor susmenţionate, evident, reclamanta este prejudiciată în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, astfel încât, la valoarea de 127.530 euro reprezentând contravaloarea terenului expropriat se adaugă şi suma de 42,796 euro, în total, 170.326 euro.
Îngroparea lucrării subterane nu îndreptăţeşte pe reclamantă la obţinerea unei despăgubiri în condiţiile în care pârâtul s-a oferit să refacă lucrările pe care le presupune mutarea utilităţilor. Astfel, deşi experta F.T.C. a expertizat şi valoarea lucrărilor de refacere a utilităţilor îngropate în terenul expropriat, de 17.955 euro, Curtea nu le-a inclus în cuantumul despăgubirilor.
Hala dinspre şoseaua de centură nu a fost modificată până în prezent, aflându-se în aceeaşi stare în care era la data exproprierii, aşa încât, reclamanta nu face dovada unui prejudiciu cert în exploatarea acesteia şi nici a necesităţii modificării ei. În plus, experţii O.C., M.A.S. şi F.T.C. au arătat că nu se justifica demolarea parţială a halei şi dezafectarea instalaţiilor aferente.
Apelantul Statul Român nu a dovedit că lucrările supraterane au fost edificate după anunţul de expropriere.
Împotriva deciziei nr. 54 A din 14 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanta SC F. SA şi pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA.
1. Recurenta reclamantă SC F. SA a solicitat, în principal, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea în tot a deciziei, în sensul admiterii apelului reclamantei și respingerii apelului pârâtului.
În motivarea recursului, reclamanta a susținut următoarele:
- Terenul expropriat nu a fost evaluat în apel în mod corespunzător, în acord cu cerinţele exprese ale art. 26 din Legea nr. 33/1994, care stabilește necesitatea realizării evaluării la data întocmirii raportului de expertiză.
Experţii desemnaţi în apel au evaluat terenul în litigiu în mod greşit, luând ca reper finalul anului 2009 (data efectuării primei expertize) deşi, în mod obiectiv, în considerarea normei juridice anterior evocate, aceştia ar fi trebuit să se raporteze la momentul efectiv al realizării expertizei din apel (vara anului 2013).
Eroarea instanţei de apel este cu atât mai surprinzătoare, cu cât, critica anterioară a fost relevată de către reclamanta SC F. SA în mod repetat, pe parcursul judecăţii în apel, fiind expusă atât prin obiecţiunile formulate pentru termenul de judecată din data de 14 iunie 2013, cât şi prin cererea de efectuare a unei contraexpertize, depusă pentru termenul de judecată din data de 6 septembrie 2013.
În acest context, reclamanta invocă nelegalitatea deciziei recurate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 312 alin. (3) teza finală C. proc. civ., („modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi”), câtă vreme, în recurs, este inadmisibilă suplimentarea probei cu expertiză, astfel încât să se poată evalua în mod legal terenul expropriat, această finalitate putând fi atinsă exclusiv prin casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
- În privinţa cererii subsidiare de modificare a deciziei recurate (în ipoteza în care instanţa ar aprecia că nu se impune casarea), recurenta reclamantă invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 teza a II - a C. proc. civ., în susținerea căruia arată că instanţa de apel a încălcat dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, deoarece nu a acordat despăgubirile sub forma beneficiului nerealizat, a negat îndreptăţirea recurentei la plata despăgubirilor pentru utilităţile supraterane şi nu a recunoscut îndrituirirea recurentei de a beneficia de despăgubiri pentru utilităţile subterane.
- În ceea ce privește beneficiul nerealizat reprezentând contravaloarea chiriei, recurenta reclamantă arată că în mod eronat instanța de apel a refuzat să recunoască efectele juridice ale adresei înregistrată din 26 februarie 2010, comunicată recurentei SC F. SA de către locatarul SC W.H.G. SRL, prin care acesta din urmă solicita rezilierea contractului de închiriere. Instanța a omis să constate că, în realitate, nu se pune problema preconstituirii acestei componente a prejudiciului, câtă vreme, în mod obiectiv, adresa în discuţie nu emană de la recurentă iar, pe de altă parte, realitatea condiţiilor improprii de desfăşurare a activităţii în zona afectată de expropriere este de necontestat, fiind constatată ex propriis sensibus şi de experţii desemnaţi în primă instanţă (care s-au deplasat la faţa locului la momentul la care lucrările ce au impus exproprierea erau în plină desfăşurare).
Admiţând ipotetic raţionamentul eronat al instanţei de apel, s-ar ajunge la concluzia inadmisibilă că reclamanta - recurentă era „obligată” să rezilieze toate contractele de închiriere, la data la care a formulat cererea de acordare a despăgubirilor „anticipând” consecinţele prejudiciante ale exproprierii pentru chiriaşii săi.
Recurenta arată că, din durata locaţiunii de 5 ani, astfel cum iniţial a fost convenită de părţi, ca efect direct al exproprierii, nu s-a mai derulat o perioadă de 3 ani, cuprinsă între 1 martie 2010 (data denunţării contractului) şi 1 martie 2013 (data la care durata acestuia ar fi încetat dacă nu intervenea exproprierea). În aceste condiţii, rezultă că beneficiul nerealizat de recurenta SC F. SA, ca efect al neîncasării chiriei, se ridică la suma de 259.200 euro (rezultând din înmulţirea chiriei lunare, în valoare de 7.200 euro, cu cele 36 de luni în care contractul nu s-a mai derulat.
- Referitor la despăgubirile pentru contravaloarea lucrărilor de refacere a utilităţilor îngropate în terenul expropriat, recurenta susține că nu există un acord expres sau orice altă formă de angajament scris şi ferm din partea pârâtului, iar instanţa de apel a considerat că doar afirmaţia acestuia, de maximă generalitate, potrivit căreia s-ar fi oferit să execute el însuşi aceste lucrări, este suficientă pentru a satisface interesele recurentei. În acest context, recurenta subliniază că lucrările impuse de expropriere au fost deja finalizate, zona respectivă nemaiconstituind o prioritate pentru pârâtul - intimat, în calitate de expropriator, iar la dosarul cauzei nu există nicio declaraţie concretă a pârâtului, prin care să se menţioneze condiţiile concrete, inclusiv termenul în care lucrările respective vor fi realizate.
În atare condiţii, potrivit argumentaţiei instanţei, ar rezulta că expropriatorul poate evita obligarea sa la plata despăgubirilor, oferindu-se, la nivel declarativ (aparent, chiar pur potestativ), să execute anumite lucrări ale căror costuri nu este de acord să le suporte.
- În privinţa despăgubirilor cuvenite recurentei pentru lucrările supraterane demolate în urma exproprierii, recurenta reclamantă arată că instanţa de apel, deşi a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză în apel (apreciindu-l ca pertinent, concludent şi util soluţionării cauzei), s-a mărginit să arate că „primii doi experţi au refuzat să stabilească valoarea tuturor lucrărilor supraterane demolate în urma exproprierii", s-a resemnat în faţa refuzului experţilor de a da curs dispoziţiilor sale şi a extras din opinia separată a expertei F.T.C. doar o parte a concluziilor acesteia, omiţând în acelaşi timp să ia în considerare concluziile pertinente ale experţilor desemnaţi de prima instanţă.
Reclamanta reiterează susţinerea potrivit căreia necesitatea de modificare a halei în urma exproprierii a fost relevată pe larg de către experţii desemnaţi de tribunal (aceştia deplasându-se la locul situării imobilului chiar la momentul la care lucrările impuse de expropriere erau în plină desfăşurare). Toate lucrările avute în vedere de experţi decurg din faptul exproprierii, din necesitatea de a asigura în continuare funcţionarea normală a activităţii recurentei, prin reorganizarea interioară impusă de fluxul tehnologic specific activităţii într-un spaţiu de producţie şi depozitare de mărfuri, cu intrări şi ieşiri zilnice.
Deşi aparent exproprierea în sine vizează suprafaţa de teren de 830 m.p., efectele concrete ale acestei măsuri s-au repercutat în mod direct şi asupra construcţiei, precum şi asupra funcţionalităţii acesteia. Astfel, finalitatea exproprierii, respectiv lărgirea drumului, a presupus suprimarea oricărei distanţe de protecţie între hala edificată şi şosea, fiind imposibilă continuarea activităţii specifice halei industriale pe terenul ce constituie proprietatea recurentei.
Recurenta reclamantă face referire la planşele fotografice depuse la dosarul cauzei, din cuprinsul cărora susține că rezultă faptul că, actualmente, ca efect al exproprierii, a fost suprimată orice zonă de protecţie între hală şi şoseaua de centură, astfel cum aceasta a fost lărgită ca urmare a exproprierii. Practic, doar un trotuar extrem de îngust separă cele două amplasamente, existând permanent riscul producerii unor accidente, având în vedere traficul intens derulat pe şoseaua de centură, fiind de notorietate circulaţia vehiculelor de mare tonaj în această zonă.
Recurenta contestă concluzia comisiei de expertiză din apel, potrivit căreia nu se justifică demolarea parţială a halei şi dezafectarea instalaţiilor aferente. Recurenta consideră că argumentele experților sunt neverosimile și dovedesc reaua credință a acestora.
Se mai invocă de către recurentă, cu titlu de practică judiciară, decizia nr. 115A din 18 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, considerând că instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de concluziile expertizei de la prima instanță, care nu au fost invalidate.
Mai mult, concluziile expuse în apel, în opinia separată a expertului F.T.C., sunt, în linii generale, similare celor expuse de experţii desemnaţi de prima instanţă.
- O altă critică adusă deciziei recurate derivă din aserţiunea instanţei de apel potrivit căreia ”hala dinspre şoseaua de centură nu a fost modificată până în prezent, aflându-se în aceeaşi stare în care era la data exproprierii, aşa încât, reclamanta nu face dovada unui prejudiciu cert în exploatarea acesteia şi nici a necesităţii modificării ei”.
Recurenta consideră că nu i se poate imputa faptul că nu a modificat hala până la data soluţionării apelului, iar concluzia instanței privind inexistenţa necesităţii de modificare a acesteia, este eronată, deoarece nicio dispoziţie legală nu o obliga pe recurentă să realizeze ea însăşi lucrările de modificare impuse de expropriere anterior momentului la care expropriatorul este ţinut să îi achite despăgubiri.
2. Recurentul pârât Statul Român, reprezentat prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În susținerea acestui motiv de recurs arară că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 potrivit cărora: „La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia”.
Cu privire la valoarea lucrărilor supraterane, recurentul pârât susține că acestea nu pot fi acordate decât cu încălcarea dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, deoarece aceste lucrări au fost efectuate după notificarea reclamantei cu privire la derularea lucrărilor de expropriere. Notificarea expresă a acestei societăţi a avut loc la data de 07 decembrie 2006, iar lucrările efectuate după notificare sunt efectuate cu rea-credință în scopul unic de a prejudicia expropriatorul prin mărirea artificială a valorii despăgubirilor. Reclamanta nu a depus dovezi ale efectuării lucrărilor anterior declanşării procedurilor de expropriere.
La data obţinerii autorizaţiei de construire iniţiale, reclamanta a aflat că obligaţia păstrării unei retrageri faţă de şoseaua de centură se datorează proiectului de lărgire a şoselei, astfel încât reclamanta se află în culpă dacă nu a avut în vedere acest proiect de extindere a şoselei de centură. Culpa reclamantei în derularea propriilor investiţii nu poate determina instanţa să oblige expropriatorul la plata unei despăgubiri pentru aceste lucrări.
Dovedirea momentului efectuării acelor lucrări de construire nu îi poate incumba decât proprietarului-reclamant, conform art. 172 C. proc. civ. În condiţiile în care instanţa de apel a constatat că nu există la dosar o dovadă a momentului construirii, atunci trebuia în mod evident să constate că aceasta trebuie interpretată în favoarea debitorului obligaţiei, respectiv în favoarea pârâtului, care a fost obligat la plata unei sume de bani.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:
- Prima critică, ce se regăsește în ambele recursuri, referitoare la încălcarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 sub aspectul momentului în raport de care s-a făcut evaluarea prin raportul de expertiză, este fondată.
Dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, lege sub imperiul căreia s-a declanșat procedura de expropriere în prezenta cauză, fac trimitere la prevederile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 în ceea ce privește stabilirea despăgubirii.
Potrivit prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, despăgubirile pentru expropriere se stabilesc ținându-se seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului.
În speță, instanța de apel a încuviințat efectuarea unui nou raport de expertiză în apel şi a stabilit în cadrul obiectivelor pentru expertiză ca evaluarea să se facă în raport de data expertizei de la instanța de fond (2009), situație în care valoarea obținută nu corespunde cerinței legale.
Întrucât instanța de apel a apreciat că se impune efectuarea unei noi expertize, data întocmirii raportului de expertiză, avută în vedere de textul legal menționat, nu poate fi alta decât data expertizei din apel, ținând seama de caracterul devolutiv al apelului și de împrejurarea că evaluarea efectuată prin expertiza de la instanța de fond a fost contestată de ambele părţi.
Câtă vreme recursul nu permite suplimentarea probei cu expertiza, în vederea evaluării despăgubirilor cu respectarea prevederilor legale, în temeiul art. 312 alin. (3) raportat la art. 313 C. proc. civ. se impune admiterea ambelor recursuri, casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
- Critica recurentei reclamante, referitoare la respingerea pretențiilor solicitate cu titlu de beneficiu nerealizat reprezentând contravaloarea chiriei, este nefondată.
Astfel cum instanța de apel a reținut, ca situație de fapt, necontestată de recurentă, cel de-al doilea contract de închiriere, în raport de care se pretind despăgubirile, a fost încheiat la data de 03 martie 2008, ulterior datei de 17 ianuarie 2008, când reclamanta a formulat cererea pentru plata despăgubirilor conform art. 5 din Legea nr. 198/2004, ca urmare a încunoștiințării în legătură cu exproprierea.
Ca atare, la data încheierii contractului de închiriere, reclamanta, în calitate de locator, cunoștea că în imediata apropiere a spațiului închiriat se desfășoară lucrări de utilitate publică, astfel încât putea să aibă reprezentarea inconvenientelor pe care le presupune desfășurarea activității în asemenea condiții.
Împrejurarea că, după doi ani de la încheierea contractului, locatarul a înțeles să-l denunțe, invocând condițiile improprii de desfășurare a activității în zona afectată de expropriere, nu poate da naștere dreptului reclamantei la despăgubire, în temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994, pentru chiria neîncasată în perioada în care contractul de închiriere nu s-a mai derulat. Neîncasarea chiriei în perioada respectivă nu este consecința directă a exproprierii, ci este determinată de conduita recurentei reclamante, care a înțeles să încheie un contract de închiriere, deși putea să prevadă că lucrările în zona expropriată ar putea genera inconveniente în exercitarea de către locatar a dreptului de folosință.
Este în afara contextului speței susținerea recurentei reclamante, în sensul că raţionamentul eronat al instanţei de apel ar conduce la concluzia inadmisibilă că reclamanta era „obligată” să rezilieze toate contractele de închiriere, la data la care a formulat cererea de acordare a despăgubirilor „anticipând” consecinţele prejudiciante ale exproprierii pentru chiriaşii săi. În realitate, nu ne aflăm în ipoteza unui contract de închiriere în curs de derulare la momentul încunoștiințării reclamantei despre faptul exproprierii (situație în care eventualul prejudiciu decurgând din imposibilitatea obiectivă și dovedită a continuării contractului de închiriere, generată de lucrările efectuate în zona expropriată, ar fi putut fi încadrat în categoria ”daunelor aduse proprietarului”, la care se referă art. 26 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 33/1994).
Ca atare, nu poate fi reținută susținerea potrivit căreia contractul de închiriere ar fi încetat ca efect direct al exproprierii, deoarece procedura exproprierii era deja declanșată și cunoscută de reclamantă la momentul încheierii contractului.
Față de aceste considerente, cu privire la această componentă a prejudiciului, devin irelevante constatările experților privind condițiile improprii de desfășurare a activității în zona afectată de expropriere și conținutul adresei din 26 februarie 2010 prin care locatarul comunica recurentei motivele denunțării contractului de închiriere, aceste probe nefăcând altceva decât să releve o situație de fapt pe care recurenta o cunoștea sau putea să o prevadă anterior încheierii contractului.
- Critica reclamantei, referitoare la despăgubirile pentru contravaloarea lucrărilor de refacere a utilităţilor îngropate în terenul expropriat, este întemeiată.
Instanța de apel a reținut existența unui acord al pârâtului în sensul de a reface lucrările care presupun mutarea utilităților, respingând cererea reclamantei cu privire la această componentă a despăgubirii, fără a examina pe fond cauza sub acest aspect.
Însă, la dosarul cauzei, nu există un acord expres sau orice altă formă de angajament scris şi ferm din partea pârâtului, în care să se concretizeze obligațiile acestuia și termenul de execuție. Recurenta invocă și o împrejurare de fapt, care nu a fost examinată de instanța de apel, respectiv aceea că lucrările impuse de expropriere au fost deja finalizate, situație în care pârâtul ar putea să nu mai manifeste interes pentru efectuarea unor lucrări în beneficiul reclamantei, ceea ce ar putea da naștere unui nou litigiu.
În atare condiţii, se impune ca, în rejudecare, să se analizeze pe fond cererea de includere în despăgubirea pentru expropriere a contravalorii lucrărilor de refacere a utilităţilor îngropate în terenul expropriat, simpla declarație a pârâtului făcută în timpul procesului în sensul că va executa lucrările respective nefiind de natură să înlăture dreptul reclamantei de a-și valorifica pretențiile și de a obține un titlu executoriu în acest proces.
- În privinţa despăgubirilor acordate în apel pentru lucrările supraterane demolate în urma exproprierii, în valoare de 42.796 euro, recurenta reclamantă evidențiază poziția oscilantă a instanței de apel care, în condițiile în care doi dintre experţii comisiei au refuzat să stabilească valoarea tuturor lucrărilor supraterane demolate în urma exproprierii, a validat opinia separată a expertei F.T.C., însă a omis să ia în considerare concluziile pertinente ale experților de la prima instanță, care stabiliseră pentru aceeași despăgubire suma de 47.956 euro.
Aceeași critică vizând modalitatea în care instanța de apel a ales să valideze opinia a doi dintre experții desemnați în apel, fără a înlătura motivat punctul de vedere al experților de la instanța de fond, este formulată de reclamantă și în ceea ce privește despăgubirile reprezentând valoarea lucrărilor pentru modificarea halei.
În ceea ce privește prima categorie de despăgubiri, se constată că instanța de apel a reținut că valoarea acestora a fost determinată de experta F.T.C. la suma de 42.796 euro, iar ceilalți doi experți din apel au refuzat să stabilească valoarea acestor despăgubiri.
Argumentele pentru care instanța de apel a înlăturat din sentința apelată obligația pârâtului de a plăti valoarea lucrărilor pentru modificarea halei rămase în proprietatea reclamantei au fost: pe de o parte, faptul că hala nu a fost modificată până în prezent, aflându-se în aceeași stare în care era la data exproprierii, ceea ce semnifică, în opinia instanței, că reclamanta nu face dovada unui prejudiciu cert în exploatarea acesteia și nici a necesității modificării ei; pe de altă parte, faptul că cei trei experți din apel au fost de acord asupra faptului că nu se justifică demolarea parțială a halei și dezafectarea instalațiilor aferente.
Înalta Curte constată că, atât în privința despăgubirilor pentru lucrările supraterane demolate în urma exproprierii, cât și în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea lucrărilor pentru modificarea halei, instanța de apel a diminuat valoarea stabilită de prima instanță, în cazul primei categorii, respectiv a înlăturat în totalitate valoarea acordată cu privire la cea de-a doua categorie de despăgubiri, fără a motiva de ce validează opinia unora dintre experți și fără a înlătura argumentat punctul de vedere al experților care au efectuat expertiza la instanța de fond.
Atât expertiza efectuată la prima instanță, cât și expertiza din apel, constituie probe dobândite judecății, pe care instanța de apel, învestită cu soluționarea unei căi de atac devolutive, avea îndatorirea să le analizeze în contextul mai larg al ansamblului probator administrat, iar în situația în care a înțeles să împărtășească anumite concluzii ale experților și să le înlăture pe altele, trebuia să-și motiveze soluția.
Nu rezultă din considerentele deciziei recurate care a fost raționamentul logico-juridic în baza căruia instanța a considerat că despăgubirile pentru lucrările supraterane demolate în urma exproprierii au valoarea de 42.796 euro, cât a stabilit experta F.T.C. în opinia separată din apel și nu 47.956 euro, cât stabiliseră experții de la prima instanță.
Instanța nu explică nici considerentele pentru care ar fi corect punctul de vedere al experților din apel, care au apreciat că nu se justifică demolarea parțială a halei și dezafectarea instalațiilor aferente, deși comisia de experți de la prima instanță considerase că, dimpotrivă, aceste lucrări se justifică și au o anumită valoare.
Având în vedere structura căii extraordinare a de atac a recursului, precum și prevederile art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte nu poate examina în acest cadru procesual argumentele invocate de recurenta reclamantă în susținerea necesității modificării halei, care constituie împrejurări de fapt ce trebuie verificate în lumina probelor administrate, ci instanța de apel ar fi trebuit să analizeze în motivarea deciziei aceste susțineri, și să expună în mod argumentat motivele pentru care punctul de vedere al experților de la prima instanță nu este corect.
- Împrejurarea că hala nu a fost modificată până în prezent, aflându-se în aceeaşi stare în care era la data exproprierii, nu conduce la concluzia că reclamanta nu face dovada unui prejudiciu cert în exploatarea acesteia şi nici a necesităţii modificării ei, așa cum în mod greșit a reținut instanța de apel.
În măsura în care se face dovada că efectele concrete ale exproprierii terenului au determinat imposibilitatea continuării activității specifice în hala ce a rămas în proprietatea reclamantei, sau o diminuare serioasă a gradului de utilizare a acesteia (aspecte care trebuie dovedite prin probe), iar continuarea activității în aceleași condiții anterioare exproprierii presupune o serie de modificări ale halei, prejudiciul constând în valoarea acestor lucrări se consideră ca fiind născut și efectiv la momentul în care hala a devenit inutilizabilă, sau i-a fost redus în mod semnificativ gradul de utilizare specific, existent anterior măsurii exproprierii.
Prevederile art. 26 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 33/1994 conferă persoanei interesate dreptul la daunele produse prin expropriere (altele decât valoarea imobilului expropriat), cum ar fi diminuarea valorii sau scăderea gradului de utilitate al unui alt imobil al persoanei expropriate, fără a condiționa acordarea acestora de dovada că cel expropriat a efectuat pe cheltuiala proprie lucrările menite a înlătura daunele respective.
- În ceea ce privește cea de-a doua critică formulată de recurentul pârât (prima critică, referitoare la data întocmirii raportului de expertiză, fiind deja examinată odată cu critica asemănătoare a reclamantei), Înalta Curte constată că recurentul contestă îndreptățirea reclamantei de a obține despăgubiri pentru lucrările supraterane, deoarece au fost edificate după notificarea reclamantei cu privire la derularea lucrărilor de expropriere.
Recurentul pârât invocă prevederile art. 172 C. proc. civ., susținând că dovada momentului edificării lucrărilor incumbă reclamantei.
Critica este întemeiată, deoarece înscrisurile care dovedesc momentul efectuării lucrărilor sunt deținute în mod firesc de autorul și proprietarul acestora, adică de reclamantă, astfel încât, în temeiul art. 172 C. proc. civ., instanța ar fi trebuit să solicite reclamantei să depusă la dosar aceste înscrisuri (autorizație de construire, în cazul lucrărilor care necesitau o astfel de autorizație, devize de lucrări, orice alte documente de natură tehnică sau contabilă care pot fi relevante cu privire la perioada în care lucrările respective au fost executate).
Înlăturând această critică a pârâtului, formulată în apel, cu motivarea că acesta nu a dovedit că lucrările supraterane au fost edificate după anunțul de expropriere, instanța de apel a lăsat practic nesoluționată această critică, nelămurind situația de fapt sub aspectul momentului efectuării lucrărilor, relevant în aprecierea dreptului reclamantei la despăgubiri pentru aceste lucrări.
Față de aceste considerente, constatând necesitatea efectuării unei noi expertize prin care să se determine valoarea despăgubirilor în acord cu prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și față de împrejurarea că mai multe aspecte de fapt relevante ale cauzei nu au fost pe deplin lămurite, în temeiul art. 304 pct. 9, art. 312 alin. (1) şi (3), art. 313 și art. 314 C. proc. civ., ținând seama de limita în care criticile din recurs au fost considerate fondate, potrivit celor ce preced, ambele recursuri au fost admise, hotărârea din apel fiind casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanta SC F. SA şi de pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA împotriva deciziei nr. 54 A din 14 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2374/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2384/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
