ICCJ. Decizia nr. 2374/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2374/2014
Dosar nr. 3904/2/2012*
Şedinţa publică din 24 iunie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti sub nr. 9355/300/2009, reclamanţii C.F. şi C.I., au chemat în judecată pe pârâţii L.B. şi SC J.R. SRL, solicitând instanţei constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 16 octombrie 2008, pentru fraudă la lege.
Prin sentinţa civilă nr. 4041 din 13 aprilie 2010, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, iar prin sentinţa civilă nr. 198 din 09 februarie 2011, Tribunalul a admis excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, şi constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă a înaintat dosarul la Curtea de Apel Bucureşti pentru soluţionarea conflictului negativ pe calea regulatorului de competenţă.
Prin sentinţa civilă nr. 13F din 27 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, cauza fiind înregistrată sub nr. 43240/3/2010.
Prin încheierea de şedinţă din camera de consiliu din data de 09 noiembrie 2011 tribunalul a respins cererea reclamanţilor de ajutor public judiciar, ca neîntemeiată, împotriva acesteia, reclamanţii formulând cerere de reexaminare, care a fost respinsă ca neîntemeiată, prin încheierea de şedinţă din data de 16 decembrie 2011.
Prin sentinţa civilă nr. 241 din 08 februarie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost anulată cererea formulată de reclamanţii C.F. şi C.I., în contradictoriu cu pârâţii L.O.M.J. prin reprezentant legal L.M.M. şi SC J.R. SRL, ca insuficient timbrată, luându-se act că pârâţii nu solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că reclamanţii nu au achitat taxa judiciară de timbru în cuantum de 31.524,29 RON şi timbrele judiciare în sumă de 5 RON, nedepunând la dosarul cauzei dovada achitării acestor taxe, deşi au fost citaţi cu această menţiune şi că, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 20 alin. (1)-(3) din Legea nr. 146/1997 şi ale art. 9 din O.G. nr. 32/1995.
Împotriva sentinţei civile nr. 241 din 08 februarie 2012 şi a încheierilor din datele de 09 noiembrie 2011 şi 16 decembrie 2011 au formulat apel reclamanţii C.F. şi C.I.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia civilă nr. 297 A din 6 septembrie 2012 a respins ca inadmisibil apelul formulat de reclamanţii C.F. şi C.I., împotriva încheierilor din 09 noiembrie 2011 şi 16 decembrie 2011, precum şi apelul formulat de aceeaşi apelanţi împotriva sentinţei civile nr. 241 din 08 februarie 2012, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că, prin încheierea din 09 noiembrie 2011, tribunalul a reţinut că reclamanţii au mai beneficiat de ajutor public judiciar în cursul anului 2011, constând în scutirea acestora de la plata taxei de timbru în cuantum de 7000 RON, în Dosarul nr. 2368/1748/2009 al Judecătoriei Cornetu, aşa cum rezultă din încheierea din 12 august 2011 a acestei instanţe şi că, norma înscrisă în art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008, are caracter imperativ, considerente pentru care a respins cererea de ajutor public judiciar cu care a fost sesizat.
Curtea de Apel a reţinut că, apelanţii au uzat de calea de atac specială prevăzută de lege, împotriva încheierii prin care Ie-a fost respinsă cererea de acordare a ajutorului public judiciar - cea a cererii de reexaminare şi faţă de împrejurarea că pentru soluţionarea unor astfel de cereri, a fost adoptată o lege specială, care prevede atât condiţiile necesare pentru acordarea ajutorului public judiciar, cât şi competenţa de soluţionare a unor astfel de cereri, dar şi căile de atac care pot fi exercitate împotriva hotărârilor adoptate în această materie, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, reprezentat de C. proc. civ., s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Prin raportare la aceste considerente, având în vedere şi principiul de drept procesual al unicităţii căilor de atac, dar şi faptul că apelanţii au uzat deja de calea de atac prevăzută de legea specială, formulând cererea de reexaminare s-a apreciat că se impune respingerea apelului declarat împotriva încheierii pronunţate la 09 noiembrie 2011, ca inadmisibil.
Faţă de dispoziţiile art. 377 C. proc. civ. şi faţă de faptul că încheierea irevocabilă pronunţată de tribunal nu mai este susceptibilă de a fi atacată cu apel la Curtea de Apel Bucureşti s-a considerat că, apelul formulat de apelanţii-reclamanţii împotriva încheierii din data de 16 decembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, este inadmisibil.
În ceea ce prive te apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 241/2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, s-a reţinut că, în cererea de apel nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa argumentelor folosite de prima instanţă în fundamentarea soluţiei adoptate prin sentinţa apelată, în sensul indicării punctuale a motivelor de nelegalitate sau netemeinicie, prin raportare la soluţia pronunţată şi prin urmare, s-a apreciat că această critică nu are legătură cu considerentele care au justificat soluţia adoptată de tribunal la momentul admiterii excepţiei insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanţii C.F. şi C.I.
Prin decizia civilă nr. 2315 din 11 iunie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanţii C.F. şi C.I., împotriva deciziei civile nr. 297 A din 6 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat hotărârea recurată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut că modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi solicitată, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. atunci „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta a pus în discuţie aplicarea greşită, de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., în sensul că, instanţa de apel nu a dat dovadă de rol activ, întrucât nu a examinat modalitatea în care instanţa de fond a respins cererea fără a da eficacitate respectării principiului accesului la justiţie, principiu garantat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte limitările financiare pe care le poate avea accesul unei persoane la instanţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că acestea pot constitui obiectul încălcării dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, în acest context fiind analizate de către Curtea Europeană taxe judiciare impuse la momentul introducerii acţiunii şi a căror neplată împiedică accesul la prima instanţă sau într-o etapă ulterioară a procesului, apel sau recurs, inclusiv în faza de executare a unei hotărâri.
În acest sens, Curtea Europeană admite că, potrivit jurisprudenţei sale constante, „dreptul la o instanţă" nu este absolut, el se pretează unor limitări deoarece, prin însăşi natura sa, pune o reglementare din partea statului care poate să aleagă mijloacele pe care să le utilizeze în acest scop.
În acest context, s-a apreciat ca fondată critica recurenţilor, întrucât în considerentele deciziei nu se regăsesc argumentele în baza cărora s-a apreciat că, dispoziţiile Legii nr. 146/1997 au fost corect aplicate, deşi prin motivele de apel s-a criticat soluţia tribunalului şi din perspectiva art. 24 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţie, raportat la art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Toate aceste aspecte care nu au fost analizate urmează să fie lămurite de instanţa de apel, întrucât aceasta a avut în vedere exclusiv incidenţa dispoziţiilor O.G. nr. 51/2008, în considerarea cărora s-a pronunţat decizia.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 3904/2/2012*.
Prin decizia civilă nr. 282 A din 11 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii reclamanţi C.I. şi C.F. împotriva încheierilor din 09 noiembrie 2011 şi 16 decembrie 2011, precum şi împotriva sentinţei civile nr. 241 din 8 februarie 2012, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Rejudecând apelul, instanţa a analizat critica apelanţilor formulată în temeiul art. 24 din Constituţia României şi a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, constatând că în mai multe cauze Statul român a fost condamnat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în temeiul art. 6 din Convenţie, respectiv în cauzele Weissman, lorga, Rusen şi alţii.
În aceste cauze s-a reţinut că sunt excesive taxele care reprezintă veniturile integrale ale familiei sau dublul acestor venituri, iar raportat la prezenta cauză, instanţa de apel a constatat că veniturile reclamanţilor sunt insuficiente pentru a putea achita taxa de timbru stabilită.
Cu toate acestea, cererea de ajutor public judiciar a fost respinsă ca neîntemeiată, potrivit art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008, iar cererea de reexaminare împotriva încheierii din 09 noiembrie 2011 a fost respinsă irevocabil prin încheierea Camerei de consiliu din 16 decembrie 2011, apreciindu-se neîntemeiată, în raport de dispoz. art. 7 din acelaşi act normativ.
Aceste soluţii date cererii de ajutor public judiciar prin care se putea scuti sau acorda o eşalonare de plată reclamanţilor, sunt irevocabile şi nu mai pot fi contestate prin nici o modalitate prevăzută de legea română.
Astfel, deşi în raport cu jurisprudenţa europeană în materie, s-a constatat că apelanţii reclamanţi nu pot în mod obiectiv să achite taxa de timbru, aceasta depăşind cu mult veniturile lor, obligaţia de plată a taxei de timbru, astfel cum aceasta a fost stabilită în temeiul Legii nr. 146/1997, nu mai poate fi modificată.
Aşa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în Cauza Rotam împotriva României, art. 13 din Convenţia Europeană garantează existenţa în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanţă, a drepturilor şi libertăţilor consacrate de Convenţie. El are ca o consecinţă directă existenţa unui "recurs intern", care să permită persoanei remedierea în plan naţional a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenţie. Această dispoziţie solicită deci o cale internă de atac în faţa unei "autorităţi naţionale competente" care să examineze orice cerere întemeiată pe dispoziţiile Convenţiei, dar care să ofere şi reparaţia adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conforma obligaţiilor impuse de această dispoziţie.
Prin urmare, instanţa de apel a statuat că posibilitatea analizei pe fond a cererii reclamanţilor şi oferirea unui remediu adecvat constituie ceea ce, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, se numeşte a fi "recursul efectiv", în sensul art. 13 din Convenţie (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Rysovskyy împotriva Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei etc).
Cu privire la natura acestui "recurs intern", atât jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cât şi doctrina au stabilit că garanţiile prevăzute de art. 13 din Convenţie nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenţiei, sau să atace conţinutul unei anumite reglementări în faţa unei autorităţi naţionale (cauzele James şi alţii împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc).
Prin urmare, art. 13, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuţii jurisdicţionale ale Convenţiei, nu deschide calea unui recurs naţional în convenţionalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege naţională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuţie modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigenţele Convenţiei.
Cu alte cuvinte, în baza acestui articol, judecătorul naţional nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenţiei europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalitate.
Din această perspectivă, curtea de apel a avut în vedere şi considerentele Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauza Rusen c. României, pct. 38, unde se arată: Curtea remarcă faptul că la data de 24 aprilie 2008 au intrat în vigoare noi prevederi referitoare la ajutorul judiciar în materie civile. În prezent, există o limită minimă a veniturilor sub care se acordă scutire de taxă judiciară şi există posibilitatea de a contesta soluţia dată cu privire la cererea de ajutor judiciar, la instanţa superioară.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii C.F. şi C.I., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând, conform art. 312 alin. (3) din acelaşi cod, admiterea acestuia, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal în vederea judecării pe fond a cauzei.
Recurenţii-reclamanţi consideră că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţie şi art. 20 din Constituţia României, şi cu aplicarea greşită a art. 13 din Convenţia Europeană.
Instanţa de apel a reţinut că deşi reclamanţii nu realizează venituri suficiente pentru a achita o taxă judiciară de timbru în cuantum de 31.524,29 RON, totuşi sentinţa pronunţată de prima instanţă este una legală, din moment ce aceştia au mai beneficiat în cursul anului 2011 de ajutor public judiciar într-un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Cornetu.
Recurenţii-reclamanţi arată că odată cu modificările aduse O.U.G. nr. 51/2008, legiuitorul a introdus şi art. 502, potrivit căruia: "în situaţia în care, prin hotărâre definitivă şi irevocabilă, beneficiarul ajutorului public dobândeşte bunuri sau drepturi de creanţă a căror valoare, respectiv cuantum depăşeşte de 10 ori cuantumul ajutorului public acordat, acesta este obligat să restituie ajutorul public".
Recurenţii consideră că din moment ce statul a pus în aplicare un mecanism juridic de recuperare a sumelor înaintate cu titlu de ajutor public judiciar, dispoziţiile cuprinse în art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008 apar ca o limitare a accesului la justiţie în privinţa justiţiabililor care au mai beneficiat de acest ajutor public în cursul unui an.
Din perspectiva art. 6 din Convenţie, se arată că dreptul reclamanţilor la judecarea cauzei într-un mod echitabil a fost încălcat prin limitarea accesului la justiţie, în condiţiile în care instanţa a constatat faptul că aceştia nu pot în mod obiectiv a achita taxa judiciară de timbru, aceasta depăşind cu mult veniturile lor.
Prin urmare, recurenţii susţin că motivarea instanţei de apel în sensul că în ciuda reţinerii imposibilităţii efective de achitare a taxei de timbru, obligaţia plăţii acesteia nu mai poate fi modificată, nu rezonează în niciun fel cu reglementările europene, care ar fi trebuit să primească prioritate.
Aflându-se în faţa situaţiei consacrate de prevederile art. 20 din Constituţia României, instanţa de apel trebuia să dea prelevanţă art. 6 din Convenţie, întrucât dreptul la un proces echitabil şi implicit accesul reclamanţilor la justiţie este împiedicat de dispoziţiile actelor normative interne.
Odată cu încălcarea prevederilor constituţionale, recurenţii consideră că instanţa de apel a făcut şi o aplicare greşită a dispoziţilor art. 13 din Convenţie, întrucât nu a aplicat legea internă în conformitate cu exigenţele convenţiei, deşi în considerentele deciziei atacate a fost reţinută în mod abstract necesitatea unei astfel de soluţii.
În consecinţă, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel trebuia să dea prioritate prevederilor europene care consacră dreptul de a avea acces efectiv la justiţie în mod echitabil şi să aplice legile interne în conformitate cu normele europene.
Intimatele-pârâte L.O.M.J. şi SC J.R. SRL Bucureşti au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate de către recurenţii reclamanţi, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:
Rejudecarea cauzei, urmare a pronunţării deciziei de casare nr. 2315 din 11 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a vizat exclusiv analiza criticii reclamanţilor privind modalitatea de soluţionare a cererii de ajutor public judiciar şi a cererii de reexaminare din perspectiva art. 24 din Constituţia României şi a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Deşi Curtea de Apel a rejudecat cauza pe linia celor dispuse de instanţa de casare, recurenţii-reclamanţi consideră că hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţie şi art. 20 din Constituţia României, şi cu aplicarea greşită a art. 13 din Convenţia Europeană, menţinând optica instanţei de fond care a dat eficienţă dispoziţiilor art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008.
În ceea ce priveşte Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocată în motivarea recursului şi care s-ar aplica cu prioritate în situaţia în care legea internă ar veni în contradicţie cu aceasta, conform art. 20 din Constituţie, Curtea europeană a reţinut în numeroase cauze care au privit încălcarea dreptului de acces la justiţie prin modul de impunere a unor taxe judiciare de timbru (Weissman şi alţii, lorga, lordache, Larco) că „dreptul la o instanţă" nu este absolut. El se pretează unor limitări deoarece, prin însăşi natura sa, acesta impune o reglementare din partea statului care poate să aleagă mijloacele pe care să le utilizeze în acest scop. în această privinţă, Curtea reaminteşte că ea nu a exclus niciodată ipoteza că interesele unei bune administrări a justiţiei pot să justifice impunerea unei restricţii de natură financiară în accesul unei persoane la o instanţă.
Însă, în ciuda marjei de apreciere de care dispune statul în materie, Curtea a subliniat că o limitare a accesului la o instanţă nu este conformă art. 6 parag. 1 decât dacă are un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit.
În aprecierea împrejurării dacă partea interesată a beneficiat de dreptul său de acces la instanţă sau dacă, din cauza valorii taxelor, accesul la o instanţă a fost limitat într-o asemenea măsură încât dreptul este încălcat chiar în esenţa sa, Curtea europeană a reţinut că este necesară evaluarea cauzei în lumina circumstanţelor sale concrete, inclusiv sub aspectul solvabilităţii reclamantului şi faza de procedură în care limitarea respectivă este impusă.
Chiar dacă un sistem de stabilire a taxelor de timbru sub forma unui procent din valoarea obiectului cauzei, cum este cel românesc, poate fi apreciat ca având un scop legitim, acela de a se limita posibilitatea formulării unor cereri de chemare în judecată abuzive şi de a se colecta fonduri pentru bugetul de stat, instanţa învestită cu soluţionarea litigiului trebuie să analizeze în raport cu elementele specifice cauzei concrete deduse judecăţii, caracterul proporţional al limitării dreptului de acces la o instanţă din cauza valorii taxei solicitate.
Efectuând această analiză, Înalta Curte constată că prin jocul dispoziţiilor interne în materia taxelor judiciare de timbru şi a celor referitoare la condiţiile în care partea interesată poate beneficia de scutire de la plata acestei taxe, în cazul concret dedus judecăţii, reclamanţii nu au fost în situaţia de a li se restrânge accesul la justiţie, acest drept nefiind atins în esenţa lui.
În numeroase decizii pronunţate de Curtea Constituţională (Decizia nr. 1322/2009, nr. 135/2010, nr. 1098/2010, nr. 1339/2011 şi nr. 628/2012) prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008, Curtea a statuat, în esenţă că acest text legal nu este de natură să împiedice accesul liber la justiţie sau exercitarea dreptului la un proces echitabil.
Sistemul de asistenţă financiară, reglementat de O.U.G. nr. 51/2008, astfel cum era în vigoare la data formulării cererii de ajutor public de către reclamanţi, stabilea, ca o condiţie pe care solicitantul ajutorului public judiciar sub oricare dintre formele prevăzute la art. 6 trebuia să o îndeplinească, aceea ca valoarea cumulată a acestui ajutor să nu depăşească în total, în cursul unei perioade de 1 an, suma maximă echivalentă cu 12 salarii minime brute pe ţară la nivelul anului în care a fost formulată cererea de acordare (art. 7). Reţinând că nu este îndeplinită această condiţie, deoarece reclamanţii au mai beneficiat de ajutor public judiciar în ultimele 12 luni, tribunalul a respins, cu caracter irevocabil, cererea de reexaminare formulată împotriva încheierii de respingere a cererii de ajutor public judiciar.
Spre deosebire de Cauza lorga c. României în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, la momentul respectiv, nu exista nicio cale efectivă pentru a solicita eşalonarea sau scutirea de plata taxelor de timbru, prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 51/2008 autorităţile au remediat neajunsul constatat anterior de instanţa europeană, astfel încât nu se mai poate susţine că reclamanţii nu s-au bucurat de garanţii procedurale pentru contestarea cuantumului taxei de timbru, consacrând şi posibilitatea formulării unei cereri de reexaminare împotriva unor astfel de decizii.
În speţă, aşa cum s-a reţinut reclamanţii au uzat de dispoziţiile O.U.G. nr. 51/2008, fiindu-le respinsă, în mod irevocabil cererea de scutire.
Prin urmare, chiar dacă instanţa de apel a apreciat că reclamanţii nu ar dispune de venituri suficiente, nu se mai putea cenzura şi reveni asupra acestei dispoziţii întrucât soluţiile date cererii de ajutor public judiciar sunt irevocabile şi nu mai pot fi contestate prin nicio modalitate prevăzută de legislaţia română.
Pe de altă parte, reclamanţii au uzat de o cale de atac, cea a reexaminării, chiar dacă nu au primit reparaţia aşteptată, astfel încât se constată că s-au respectat şi dispoziţiile art. 13 din Convenţie care garantează dreptul la un recurs efectiv care să-i permită persoanei remedierea în plan naţional a oricărei încălcări a unui drept consacrat de Convenţie.
Or, atât jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cât şi doctrina şi jurisprudenţa internă, cu privire la natura acestui „recurs intern" au stabilit că garanţiile prevăzute de art. 13 din Convenţie nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi naţionale, pe motiv că este contrară, sau să atace conţinutul unei anumite reglementări în fata unei autorităţi naţionale.
Prin urmare, art. 13 din Convenţie, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuţii jurisdicţionale ale Convenţiei, nu deschide calea unui recurs naţional în convenţionalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege naţională a unui drept ocrotit de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuţie modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigenţele Convenţiei.
De aceea, în temeiul tuturor considerentelor prezentate în cuprinsul acestei decizii, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii C.F. şi C.I. împotriva deciziei civile nr. 282 A din noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2372/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2375/2014. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
