ICCJ. Decizia nr. 2372/2014. Civil. Actiune în daune delictuale. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2372/2014
Dosar nr. 108/1285/2013**
Şedinţa publică din 25 septembrie 2014
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea, înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, la data de 30 ianuarie 2013, reclamantul D.I. a chemat în judecată pe pârâta SC G. asigurare Reasigurare România SA şi pe pârâtul S.Z.I., solicitând tribunalului ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 125.000 euro în echivalent în RON, cu titlu de daune morale, în temeiul art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul CSA nr. 20/2008 şi al Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, obligarea pârâtei la plata de penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1 % pe zi de întârziere aferente sumei mai sus indicate, începând cu data de 23 septembrie 2009 (data avizării daunei) şi până la data achitării efective a daunelor, în temeiul art. 36 şi art. 37 din Ordinul CSA nr. 20/2008.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în 29 octombrie 2009 pârâtul S.Z.I., aflat la volanul autoturismului proprietate personală, nu a acordat reclamantului prioritate de trecere la intersecţia cu str. Vrancea şi a intrat în coliziune cu scuterul condus de reclamant. Ca urmare a acestui accident, a suferit numeroase leziuni ce au necesitat peste 95-100 de zile de îngrijiri medicale, fapt dovedit prin raportul de expertiză medico-legală din data de 03 decembrie 2009. De asemenea, în tot acest timp a fost în imposibilitate fizică de a-şi desfăşura activitatea în baza raporturilor de muncă. Împotriva numitului S.Z.I. s-a dispus începerea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută şi sancţionată de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen., fiind deschis Dosarul nr. 10604/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj. Ulterior, între reclamant şi învinuit a intervenit un acord de mediere, în data de 21 iunie 2011, act ce a stat la baza întocmirii de către procuror a rezoluţiei de încetare a urmăririi penale faţă de pârâtul S.Z.I.
Reclamantul a mai arătat că temeiul legal al cererii îl constituie art. 49 şi urm. din Legea nr. 136/1995, în baza căruia asigurătorul trebuie să plătească la momentul producerii riscului asigurat, fiind fără importanţă ce se întâmplă între asigurat şi beneficiarul asigurării. Totodată, reclamantul a invocat incidenţa prevederilor art. 54 din Legea nr. 136/1995 şi art. 46 din Ordinul CSA nr. 20/2008, arătând că legiuitorul stabileşte că, în situaţia în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile pot fi acordate dacă acţiunea penală a fost stinsă sau se va stinge ca urmare a împăcării părţilor.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 136/1995, Ordinului CSA nr. 20/2008, art. 998, 999 şi 1000 alin. (1) C. civ., art. 112 şi 274 C. proc. civ. şi art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997.
Pârâta SC G. Asigurare Reasigurare România SA, prin întâmpinare, a solicitat în principal admiterea excepţiei lipsei de interes, cu consecinţa respingerii acţiunii ca lipsită de interes, sau respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată şi, în subsidiar, diminuarea cuantumului daunelor morale şi materiale solicitate.
Prin sentinţa civilă nr. 1094 din 12 aprilie 2013, Tribunalul Specializat Cluj a respins excepţia lipsei de interes a reclamantului D.I., invocată de pârâta SC G. Asigurare Reasigurare România SA, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocată din oficiu, şi, în consecinţă, a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată.
În motivarea acestei soluţii prima instanţă a arătat că, în ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes a reclamantului D.I., invocată de pârâta SC G. Asigurare Reasigurare România SA, interesul reclamantului în obţinerea de despăgubiri pentru daunele pricinuite prin fapta pârâtului este născut şi actual, iar nu un interes eventual, întrucât acţiunea reclamantului priveşte daune produse în trecut, iar nu daune eventuale.
Sub aspectul excepţiei inadmisibilităţii, după cum rezultă din rezoluţia de încetare a urmăririi penale din 08 august 2011 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. 10604/P/2009, la data de 21 iunie 2011, între reclamantul D.I., în calitate de victimă, şi pârâtul S.Z.I., în calitate de făptuitor, a fost încheiat un acord de mediere, privind accidentul auto din 19 octombrie 2009, în baza căruia reclamantul a convenit să nu ridice niciun fel de pretenţii de natură penală împotriva pârâtului, să ridice pretenţii civile doar împotriva asigurătorului pârâtului, A. SA, adică pârâta SC G. Asigurare Reasigurare România SA sub denumirea actuală a acesteia, iar pârâtul a fost de acord ca asigurătorul să despăgubească pe reclamant în limitele prevederilor Ordinului CSA în vigoare la data producerii accidentului, 29 octombrie 2009.
Faţă de încheierea acestui acord de mediere, reţinându-se incidenţa dispoziţiilor art. 10 lit. h) C. proc. pen., întrucât părţile au încheiat un acord de mediere în condiţiile legii cu privire la săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prin rezoluţia de încetare a urmăririi penale din 08 august 2011 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. 10604/P/2009 s-a dispus încetarea urmăririi penale faţă de pârâtul S.Z.I. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută şi sancţionată de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen.
În cauză devin incidente dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. pen., potrivit cărora „împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală şi stinge şi acţiunea civilă”.
Nu se poate face în acest sens, sub aspectul consecinţelor, distincţie între împăcarea părţilor şi încheierea unui acord de mediere. Aceasta deoarece înseşi dispoziţiile speciale, privind medierea în cauzele penale cuprinse în secţiunea a 2-a din cap. VI al Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, fac referire tot la împăcare ca posibil rezultat al medierii în cauzele penale.
Astfel, potrivit art. 56 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, „procedura de mediere se închide, după caz: a) prin încheierea unei înţelegeri între părţi în urma soluţionării conflictului; b) prin constatarea de către mediator a eşuării medierii; c) prin depunerea contractului de mediere de către una dintre părţi”.
În ce priveşte medierea în cauzele penale, art. 67 alin. (1) din acelaşi act normativ prevăd în mod expres că dispoziţiile din această lege „se aplică în mod corespunzător şi în cauzele penale care privesc infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală”.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 69 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, „în cazul în care procedura de mediere se desfăşoară înaintea începerii procesului penal şi aceasta se închide prin împăcarea părţilor, persoana vătămată nu mai poate sesiza, pentru aceeaşi faptă, organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa de judecată”. Deci acest text de lege prevede că procedura de mediere se poate închide în materie penală prin împăcarea părţilor. Astfel, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 192/2006, împăcarea părţilor în materie penală se poate realiza şi în cadrul procedurii medierii, ca rezultat al acesteia cuprins în acordul de mediere şi procesul-verbal de mediere.
Tot astfel, face trimitere la împăcarea părţilor şi alineatul al doilea al aceluiaşi articol de lege, potrivit căruia ”dacă procedura de mediere a fost declanşată în termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile, acest termen se suspendă pe durata desfăşurării medierii”, iar ”dacă părţile aflate în conflict nu s-au împăcat, persoana vătămată poate introduce plângerea prealabilă în acelaşi termen, care îşi va relua cursul de la data întocmirii procesului-verbal de închidere a procedurii de mediere, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare”.
Împăcarea părţilor ca rezultat al medierii este avută în vedere şi de art. 70 din acelaşi act normativ, care prevede în mod expres că ”în cazul în care medierea se desfăşoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se suspendă, în temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere”, ”suspendarea durează până când procedura medierii se închide prin oricare dintre modurile prevăzute de prezenta lege, dar nu mai mult de 3 luni de la data semnării contractului de mediere”, „mediatorul are obligaţia să comunice organului judiciar o copie de pe procesul-verbal de închidere a procedurii de mediere”, „procesul penal se reia din oficiu, imediat după primirea procesului-verbal prin care se constată că părţile nu s-au împăcat, sau, dacă acesta nu se comunică, la expirarea termenului prevăzut la alin. (2)”, iar „pentru soluţionarea cauzelor penale în baza acordului încheiat ca rezultat al medierii, părţile sunt obligate să depună la organul judiciar forma autentică a acordului sau să se prezinte în faţa organului judiciar pentru a se lua act de voinţa acestora”.
Iată deci că, deşi s-a desfăşurat procedura medierii, potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 70 alin. (4) din Legea nr. 192/2006, procesul penal trebuie să fie reluat din oficiu atunci când părţile nu s-au împăcat. Prin urmare, ori procedura medierii conduce la împăcarea părţilor, ori procesul penal trebuie continuat. În alte cuvinte, dacă nu are loc împăcarea părţilor prin încheierea acordului de mediere, în urma desfăşurării procedurii de mediere, procesul penal se reia din oficiu.
Faţă de acestea, tribunalul reţine că în cauzele penale încheierea unei înţelegeri între părţi în sensul art. 56 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 192/2006, ca modalitate de închidere a procedurii medierii, presupune împăcarea părţilor, în caz contrar procedura medierii închizându-se prin constatarea de către mediator a eşuării medierii sau prin depunerea contractului de mediere de către una dintre părţi, ceea ce nu a fost cazul în speţa de faţă.
Între reclamantul D.I. şi pârâtul S.Z.I. a intervenit împăcarea, prin acordul de mediere şi urmare a procedurii de mediere încheiate între aceştia. În consecinţă, faţă de dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. pen., a fost stinsă şi acţiunea civilă pe care reclamantul o avea împotriva intervenientului forţat pentru a obţine despăgubiri pentru daunele suferite în urma aceleiaşi fapte cu cea pentru care a intervenit împăcarea, respectiv s-a încheiat acordul de mediere în materie penală.
Or, în condiţiile în care reclamantul nu mai poate avea pretenţii împotriva făptuitorului, acesta nu mai poate avea pretenţii nici împotriva asigurătorului, în speţă a pârâtei SC G. Asigurare Reasigurare România SA. Aceasta deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, „î n asigurarea de răspundere civilă, asiguratorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii faţă de terţele persoane păgubite şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil”, iar art. 42 din acelaşi act normativ prevede în mod expres că „drepturile persoanelor păgubite se vor exercita împotriva celor răspunzători de producerea pagubei”, iar „asiguratorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele obligaţiilor ce-i revin acestuia din contractul de asigurare”.
În ce priveşte dispoziţiile art. 46 teza I din Ordinul CSA nr. 20/2008, invocate de către reclamant, potrivit cărora „în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile pot fi stabilite pe cale amiabilă dacă, potrivit legii, acţiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părţilor”, reţine că, pe de o parte, acestea au forţă juridică inferioară prevederilor art. 132 alin. (1) C. pen., iar, pe de altă parte, din însuşi conţinutul lor rezultă că privesc stabilirea despăgubirilor pe cale amiabilă, astfel că nu sunt aplicabile şi în cazul în care se solicită stabilirea despăgubirilor în faţa instanţei.
Totodată, nici împrejurarea că răspunderea asiguratorului este o răspundere contractuală, după cum s-a statuat în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată de către reclamant, nu este de natură să înlăture efectele exprese ale art. 132 alin. (1) C. pen.
Prin decizia civilă nr. 128 din 25 septembrie 2013 Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a respins apelul declarat de reclamantul D.I..
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Acordul de mediere a produs efectele juridice specifice instituţiei împăcării în procesul penal, aşa cum atestă rezoluţia de încetare a urmării penale din 8 august 2011 emisă în dosarul penal nr. 10604/P/2009 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, reţinându-se astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 10 lit. h) C. proc. pen.
Acordul de mediere nu este altceva decât tot un act de împăcare numai că nu este stabilit exclusiv de persoanele implicate (autor şi victimă), ci cu participarea unui terţ în calitate de mediator.
Aşa fiind, din perspectiva procesului penal, atât sub aspectul laturii civile cât şi al laturii penale, intervenirea unui acord de mediere sub ambele aspecte înlătură răspunderea penală şi civilă întocmai ca în cazul împăcării.
Este de notat că, în speţă, acordul de mediere a vizat explicit atât raportul de drept penal în care a fost implicat reclamantul în calitate de victimă a faptei prevăzute de legea penală, cât şi sub aspectul raportului juridic civil (de despăgubiri) în care reclamantul a avut calitatea de păgubit.
Împrejurarea că reclamantul şi-a condiţionat ori rezervat acordul de mediere nerenunţând la despăgubiri faţă de asigurător, care este terţ în raportul juridic de drept penal, stins prin efectul acordului de mediere, nu are relevanţă pe teren penal şi nici civil, astfel încât nu se poate constata în cauză că între părţi a avut loc o mediere parţială de vreme ce organul de urmărire penală a fost învestit sau putea să fie învestit cu soluţionarea celor două acţiuni: penală şi civilă, aceasta din urmă îndreptată exclusiv împotriva făptuitorului.
Dacă reclamantul, în calitatea sa de titular al plângerii penale şi al acţiunii civile, ar fi evidenţiat că stingerea procesului penal sub aspectul ambelor laturi ar fi fost în dezavantajul său şi că efectele acordului de mediere au fost ilicit recepţionate de procuror, ar fi trebuit să atace pe cale legală rezoluţia acestuia.
Din perspectiva raportului juridic izvorât din contractul de asigurare de răspundere civilă auto trebuie remarcat faptul că asigurătorul răspunde doar pentru pretenţiile pe care le-ar datora asiguratul către terţa persoană păgubită ca efect al intervenirii evenimentului asigurat.
Or, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, în condiţiile în care reclamantul nu mai justifică temei pentru atragerea răspunderii civile a făptuitorului asigurat, el nu mai poate avea temei pentru a atrage răspunderea patrimonială a asigurătorului, fiind incidente în acest sens dispoziţiile art. 41 şi 42 din Legea nr. 136/1995.
De asemenea, înlăturarea efectelor dispoziţiilor art. 46 din Ordinul CSA nr. 20/2008 a fost corect făcută de prima instanţă, ipoteza acestui text fiind diferită faţă de ipoteza din speţă, deoarece textul precizat din actul normativ secundum legem are efect exclusiv în procedura de stabilire a despăgubirilor pe cale amiabilă, şi deci nu produce efecte în situaţia în care se angajează un litigiu ce are ca scop stabilirea despăgubirilor pe cale judiciară.
Drept urmare, în ipoteza în care intervine stingerea procesului penal ca efect al unui acord de mediere sub aspectul laturii penale şi civile a procesului penal, victima nu mai are la dispoziţie o acţiune directă împotriva asigurătorului câtă vreme acesta poate răspunde doar în ipoteza în care se angajează răspunderea civilă a asiguratului faţă de păgubit.
Chiar dacă răspunderea asigurătorului este o răspundere de natură contractuală, aceasta intervine, aşa cum s-a subliniat în precedent, doar în ipoteza în care cocontractantul, recte asiguratul, este ţinut să răspundă patrimonial faţă de terţi.
Este de fapt o răspundere pentru altul dar ca efect al contractului de asigurare. Câtă vreme asiguratul nu mai este ţinut să răspundă civil pentru prejudiciile aduse terţului nici asigurătorul nu mai are niciun temei să o facă pentru că premisa unei atari răspunderi o constituie angajarea răspunderii civile a asiguratului.
Împotriva menţionatei decizii a declarat şi motivat recurs, în termen legal reclamantul D.I. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
La pronunţarea hotărârii, se impunea ca instanţa să aibă în vedere caracterul de normă specială a Legii nr. 136/1995, aşa cum rezultă şi din art. 69, potrivit cu care „în toate problemele privind asigurările şi reasigurările în România se aplică prevederile prezentei legi" şi, pe cale de consecinţă, obligativitatea aplicării principiului "specialibus generali derogant" în raport cu art. 132 C. pen.
Ordinul CSA nr. 20/2008 este emis în aplicarea Legii nr. 136/1995, lege specială care, în art. 692, prevede că „Comisia de Supraveghere a Asigurărilor adoptă norme obligatorii în aplicarea dispoziţiilor C. civ. şi ale prezentei legi”.
Prin urmare, aceste ordine completează o lege specială - Legea nr. 136/1995 a asigurărilor, care derogă în tot cuprinsul ei de la C. pen.
În acest sens sunt şi dispoziţiile Directivei nr. 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului care prevăd la art. 18 că „statele membre se asigură că persoanele vătămate în urma unui accident cauzat de un vehicul acoperit de asigurarea menţionată la art. 3 dispun de un drept de acţiune directă împotriva întreprinderii de asigurare care acoperă răspunderea civilă a persoanei responsabile”.
De asemenea, lipsirea de eficacitate juridică a dispoziţiilor art. 46 din Ordinul CSA nr. 20/2008 este nelegală, întrucât în mod greşit s-a apreciat că textul are efect exclusiv în procedura de stabilire a despăgubirilor pe cale amiabilă şi deci nu produce efecte în situaţia în care se angajează un litigiu ce are ca scop stabilirea despăgubirilor pe cale judiciară. Atât timp cât legea prevede că se pot acorda despăgubiri pe cale amiabilă, cu atât mai mult se justifică solicitarea acestor despăgubiri prin instanţă.
Din perspectiva legii speciale a asigurărilor, Legea nr. 136/1995, legiuitorul nu este interesat de raportul delictual dintre părţi decât sub aspectul naşterii obligaţiei asigurătorului de a plăti suma stabilită în contractul de asigurare către terţul beneficiar (victima accidentului) în cazul producerii riscului asigurat, fiindu-i indiferent dacă asiguratul s-a împăcat civil sau penal cu beneficiarul asigurării, asta în baza faptului că răspunderea asigurătorului este una contractuală şi nu are relevanţă dacă victima a renunţat la pretenţii faţă de asigurat.
În ceea ce priveşte justificarea acţiunii directe împotriva asigurătorului de răspundere civilă auto, pe latură civilă, instanţa de apel a considerat greşit că societatea de asigurări nu are o răspundere proprie în cadrul raportului de asigurări, ci o răspundere pentru altul, dar ca efect al contractului de asigurare.
Din contră, cele precizate anterior justifică o răspundere proprie a societăţii de asigurări, independentă şi distinctă de cea a făptuitorului.
Din art. 43, art. 49, art. 54 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România rezultă astfel că, într-o asemenea situaţie, coexistă două răspunderi: răspunderea civilă delictuală a conducătorului auto şi răspunderea contractuală a asigurătorului, intervenită în baza contractului de asigurare dintre acesta şi conducătorul auto. Fiind dovedită răspunderea delictuală a conducătorului auto, se deschide calea angajării răspunderii contractuale a asigurătorului care acoperă evenimentul asigurat, deci pagubele produse prin accidentul auto.
Astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei pronunţate în recursul în interesul legii nr. 1/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acţiunea în plata despăgubirilor se adresează în contra asigurătorului, introdus în proces în această calitate.
Din coroborarea art. 57 alin. (1) cu art. 54 alin. (4) din Legea nr. 136/1995 rezultă neîndoielnica voinţă a legiuitorului de a limita poziţia procesuală a societăţii de asigurare la calitatea sa de „asigurător”, care îi oferă suficiente posibilităţi de apărare atât în nume propriu, cât şi prin subrogare în drepturile asiguratului. Caracterul limitat, derivat din contract, al obligaţiei asumate de societatea de asigurare exclude asimilarea poziţiei sale, cu calitatea de parte responsabilă civilmente sau de garant, cât timp nicio prevedere legală nu permite o astfel de interpretare.
Această poziţie a fost menţinută ulterior şi prin decizia pronunţată în recursul în interesul legii nr. 29/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a stabilit că, în raport cu dispoziţiile de ansamblu ale Legii nr. 136/1995, asigurarea de răspundere civilă auto este un contract forţat, prin care asigurătorul se obligă ca, în schimbul primelor de asigurare ce le încasează, să acorde despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii ar trebui să răspundă faţă de terţe persoane păgubite prin accidente produse de vehicule, asupra bunurilor, integrităţii corporale sau vieţii unor terţe persoane. Răspunderea asigurătorului faţă de persoana prejudiciată este o răspundere directă, asumată prin contractul de asigurare, decurgând din achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului. De aceea, prin acoperirea prejudiciului suferit de terţul victimă a accidentului de circulaţie, asigurătorul nu face o plată pentru făptuitor şi nici alături de acesta, ci îşi îndeplineşte obligaţia proprie, asumată prin contractul de asigurare, el suportând în mod efectiv şi definitiv întregul prejudiciu cauzat din culpa asiguratului.
Raportat la textele legale invocate mai sus şi la poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rezultă că obligaţia de plată a asigurătorului izvorăşte din contractul de asigurare şi singura condiţie pentru naşterea acestei obligaţii, dacă asiguratul a plătit ratele, este producerea evenimentului asigurat. Societăţii de asigurare îi incumbă o răspundere patrimonială directă, izvorâtă din contractul de asigurare deoarece, în calitate de asigurător nu face plata nici pentru făptuitor, nici alături de acesta, ci îşi îndeplineşte propria obligaţie stipulată prin contractul de asigurare, ceea ce reprezintă substanţa raporturilor dintre asigurat şi asigurător.
Instanţa de apel a reţinut în parte textul recursului în interesul legii nr. 1/2005, fără a avea în vedere şi dispoziţiile deciziei nr. 29/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care vin să clarifice, într-o manieră definitivă, calitatea pe care societatea de asigurări o are în proces şi răspunderea directă a acesteia, ca efect al unei obligaţii proprii ce decurge din contractul de asigurare şi de producere a riscului asigurat.
Dreptul unor persoane de a acţiona în justiţie o parte contractantă, în raport cu care sunt terţi, izvorăşte direct şi nemijlocit din lege, fără acordul de voinţă al părţilor contractului respectiv.
În aceste condiţii, chiar având în vedere înţelegerea intervenită între victima accidentului şi persoana vinovată, nu este afectat dreptul persoanei păgubite de a solicita despăgubiri de la asigurător şi nu este înlăturată răspunderea asigurătorului deoarece plata despăgubirii se datorează în baza contractului de asigurare. Aceasta cu atât mai mult cu cât părţile nu au avut niciodată în vedere o renunţare definitivă la pretenţiile civile, din contră, tot timpul s-a prevăzut ca victima accidentului va putea să ceară despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de la asigurător.
Instanţa de fond a interpretat în mod eronat dispoziţiile privind medierea, punând semnul egalităţii între acordul de mediere şi împăcarea părţilor, deoarece din formularea art. 10 lit. h) C. proc. pen. ar rezulta că medierea şi împăcarea părţilor sunt două instituţii juridice diferite, cu reglementări proprii.
Art. 132 alin. (1) C. pen. se referă strict la împăcarea părţilor aşa încât, fiind un text de strictă interpretare, nu se poate extinde prin analogie şi la instituţia medierii.
Natura diferită şi întinderea acordului de mediere (respectiv faptul că nu e obligatoriu să se stingă atât latura civilă, cât şi latura penală a cauzei) rezultă şi din art. 161 C. proc. pen., potrivit căruia „în cursul procesului penal, cu privire la pretenţiile civile, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, pot încheia o tranzacţie sau un acord de mediere, potrivit legii".
Mai mult, şi din interpretarea art. 56 alin. (2) din legea medierii, Legea nr. 192/2006, („în cazul în care părţile au încheiat numai o înţelegere parţială (...), oricare parte se poate adresa instanţei judecătoreşti sau arbitrale competente”) rezultă că nu este obligatoriu ca printr-un acord de mediere să se stingă ambele laturi ale cauzei.
Înțelegerea părţilor, consemnată în acordul de mediere încheiat la data de 20 iunie 2011, se referă numai la stingerea laturii penale a cauzei în timp ce ambele părţi s-au înţeles ca victima să beneficieze în continuare de dreptul de a obţine despăgubiri, potrivit legii, de la asigurătorul RCA al persoanei vinovate de producerea accidentului. Or, instanţa de judecată nu poate trece peste voinţa părţilor.
Dacă, aşa cum a reţinut instanţa de fond, medierea duce la împăcarea părţilor iar, potrivit legii, aceasta trebuie să fie totală şi necondiţionată, atunci procesul penal nu putea înceta pentru că, în ceea ce priveşte latura civilă, aşa cum rezultă din acordul de mediere, aceasta nu a fost stinsă în mod necondiţionat (reclamantul păstrând dreptul de a formula pretenţii de natură civilă).
Prin urmare, există suficiente elemente ce asigură diferenţierea instituţiei medierii de cea a împăcării părţilor, cea dintâi putând să vizeze şi înţelegerea părţilor cu privire numai la una din laturile procesului - civil sau penal, în timp ce a doua este obligatoriu să se refere la stingerea atât a laturii civile, cât şi a celei penale.
Acordul de mediere nu produce efecte juridice pe planul laturii civile deoarece părţile nu au ajuns la nicio înţelegere cu privire la cuantumul despăgubirilor, urmând ca acestea să fie stabilite de comun acord sau prin judecată cu asigurătorul.
Trebuie analizată „voinţa reală a părţilor” şi nu faptul că forma unui act încheiat de acestea se poate plia pe o anumită instituţie a dreptului, contrară intenţiilor celor două părţi.
În faza procesuală a recursului, intimata SC G. Asigurare Reasigurare România SA a formulat întâmpinare prin care a ridicat excepţia nulităţii recursului, argumentată de faptul că motivele care susţin cererea de recurs nu se încadrează în art. 304 C. proc. civ., recurentul rezumându-se la a reitera faptele şi considerentele juridice expuse în faţa tribunalului şi a instanţei de apel, solicitând, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat. Nu au fost administrate noi probe cu înscrisuri în această fază procesuală.
Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, în considerarea caracterului său peremptoriu, Înalta Curte o va respinge, apreciind-o ca fiind nefondată, întrucât criticile privesc aspecte de nelegalitate care se pot încadra în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Împrejurarea că sunt readuse în discuţie aspecte asupra cărora ambele instanţe de fond au dat o dezlegare asemănătoare, nu împiedică reiterarea, pe calea recursului, a aceloraşi critici menite să ducă la îndreptarea unor eventuale greşeli de interpretare sau de aplicare a legii.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile indicate în cererea de recurs, Înalta Curte îl consideră a fi fondat, pentru următoarele considerente:
În cauză s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva pârâtului S.Z.I. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută şi sancţionată de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen., fiind deschis Dosarul nr. 10604/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj. Persoana responsabilă de producerea accidentului este beneficiara unui contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule, încheiat în temeiul art. 4 al Legii nr. 136/1995, şi, după începerea procesului penal, a încheiat un acord de mediere cu persoana păgubită.
Potrivit art. 132 alin. (1) C. pen. „împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă”.
Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 132 alin. (1) C. pen. în primul rând prin interpretare noţiunilor de împăcare şi de mediere, ca fiind sinonime, iar în al doilea rând prin aplicarea prezumţiei că stingerea acţiunii civile înlătură şi răspunderea civilă contractuală a asigurătorului, ca urmare a identificării unui raport de accesorialitate între acţiunea în răspundere civilă contractuală, îndreptată împotriva asigurătorului, faţă de acţiunea civilă la care face referire art. 132 alin. (1) C. pen.
O diferenţiere a noţiunilor de împăcare şi de mediere poate fi realizată pornind de la definiţia acestora.
Prin decizia nr. 26 din 18 septembrie 2006, pronunţată în recurs în interesul legii de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că împăcarea reprezintă o înţelegere cu caracter personal, total şi definitiv, iar în art. 56 alin. (2) al Legii nr. 192/2006 se precizează că, în cazul în care părţile au încheiat numai o înţelegere parţială, orice parte se poate adresa instanţei judecătoreşti sau arbitrale competente, ceea ce înseamnă că, în cazul medierii, înţelegerea poate fi şi parţială. În acelaşi sens este şi art. 61 alin. (1) teza II al aceleiaşi legi unde se menţionează că „medierea poate avea ca obiect soluţionarea în tot sau în parte a litigiului”.
Din cuprinsul art. 56 alin. (2) şi art. 61 alin. (1) ale Legii nr. 192/2006, coroborate cu art. 1 al Legii nr. 192/2006, rezultă că medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, totală sau parţială, cu ajutorul unui mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor.
Faptul că medierea presupune atât o înţelegere totală a părţilor, cât şi o înţelegere parţială, o deosebeşte de împăcare, care trebuie să fie totală.
Este necontestat faptul că prin acordul de mediere încheiat la data de 21 iunie 2011, între părţile procesului penal s-a realizat o înţelegere parţială, reclamantul rezervându-şi în mod explicit dreptul de a solicita despăgubiri de la asigurător. Aşadar, a avut loc un acord de mediere parţial care nu poate fi echivalat unei împăcări.
Pornindu-se de la o greşită sinonimie între mediere şi împăcare s-a ajuns ca, între răspunderea civilă delictuală pe care se întemeiază latura civilă a procesului penal şi răspunderea civilă contractuală întemeiată pe contractul de asigurare, să se creeze un raport de accesorialitate care nu îşi are justificarea în nici o dispoziţie legală şi, de asemenea, nu poate fi prezumat.
Contractul de asigurare consfinţeşte dreptul persoanei păgubite de a primi despăgubiri pentru prejudiciul suferit, ca urmare a producerii riscului asigurat, direct de la asigurător, astfel cum rezultă din interpretarea sistematică a art. 1 pct. 1 şi a art. 54 alin. (1) ale Legii nr. 136/1995, urmând ca, numai pentru o eventuală diferenţă între despăgubirea plătită de asigurător şi prejudiciul efectiv suferit, să poată fi chemat în judecată şi autorul prejudiciului, în calitate de pârât.
Legea nr. 136/1995 reglementează îndeosebi raporturile juridice născute, ca urmare a producerii riscului asigurat, între asigurător şi persoana păgubită, terţ faţă de contractul de asigurare. Raporturi juridice între asigurat şi asigurător sunt reglementate numai în ipoteza acţiunii în regres, când asigurătorul se poate întoarce împotriva asiguratului, conform art. 58.
Potrivit art. 49, 50 şi 54 ale Legii nr. 136/1995, prin plata de despăgubiri, societatea de asigurare îşi îndeplineşte o obligaţie proprie faţă de persoana păgubită, pe care şi-a asumat-o la încheierea contractului de asigurare, corelativă dreptului de a încasa prima de asigurare de la asigurat.
Acest aspect a fost dezlegat, cu putere obligatorie pentru instanţe, prin decizia nr. 1/2005 pronunţată în recurs în interesul legii, de către secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au precizat că natura juridică a obligaţiei pe care şi-o asumă societatea de asigurare prin încheierea contractului de asigurare cu asiguratul este total diferită de răspunderea pentru fapta altuia, reglementată prin art. 1000 alin. (1) C. civ., precum şi de răspunderea comitenţilor pentru prejudiciul cauzat de prepuşii lor, la care se referă alin. (3) al aceluiaşi art.
Ca atare, este fondată critica recurentului potrivit cu care instanţa de apel a considerat greşit că societatea de asigurări nu are o răspundere proprie în cadrul raportului de asigurări, ci o răspundere pentru altul, dar ca efect al contractului de asigurare, justificând astfel caracterul accesoriu al răspunderii civile contractuale faţă de răspundere civilă delictuală.
Între răspunderea civilă delictuală, care configurează latura civilă a procesului penal, şi răspunderea civilă întemeiată pe contractul de asigurare nu poate fi prezumat un raport de accesorialitate care să conducă la înlăturarea răspunderii contractuale odată cu stingerea acţiunii civile întemeiată pe răspundere civilă delictuală.
Coexistenţa laturii civile a procesului penal, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a inculpatului, bazată pe art. 998 C. civ., cu răspunderea civilă contractuală a asigurătorului, asumată în temeiul art. 11 pct. 1 coroborat cu art. 49 alin. (1) al Legii nr. 136/1995, a fost subliniată în cuprinsul deciziei nr. 1/2005 pronunţată în recurs în interesul legii.
Asiguratorul este ţinut de obligaţia pe care şi-a asumat-o la momentul perfectării contractului de asigurare, aceea de a plăti despăgubiri persoanei păgubite după producerea riscului asigurat, cât timp îndeplinirea acestei obligaţii nu este condiţionată în nici un mod, iar asiguratul a plătit prima de asigurare, deci şi-a îndeplinit propria obligaţie care rezultă din contractul sinalagmatic.
Un alt argument în susţinerea tezei că latura civilă a procesului penal nu include, ca accesoriu, şi răspunderea civilă contractuală a asigurătorului, este împrejurarea că asigurătorul nu face parte dintre părţile procesului penal.
Potrivit art. 23 şi 24 C. proc. pen., sunt părţi ale procesului penal: inculpatul, partea vătămată, partea civilă (care este identică cu partea vătămată, atunci când aceasta din urmă exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal) şi partea responsabilă civilmente (definită ca persoana chemată în procesul penal să răspundă, conform legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului).
Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în decizia nr. 1/2005 pronunţată de în recurs în interesul legii, au decis că asigurătorul nu este parte responsabilă civilmente, ci asigurător de răspundere civilă, calitate care nu îi conferă statutul de parte în procesul penal, cu toate că urmează a fi citat pentru a-şi formula apărări.
Sub aspectul părţilor care pot încheia un acord de mediere, legiuitorul a adus lămuriri în noul C. proc. pen. care, deşi nu se aplică în cauză, susţine punctul de vedere anterior cu privire la părţile procesului penal care pot încheia un acord de mediere. Astfel, art. 23 alin. (1) al noului C. proc. pen. precizează: „în cursul procesului penal, cu privire la pretenţiile civile, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot încheia o tranzacţie sau un acord de mediere, potrivit legii”.
În această enumerare nu este menţionat şi asigurătorul, ceea ce demonstrează că nu este parte a procesului penal, deci obligaţiile sale nu pot fi stinse ca urmare a încheierii acordului de mediere.
Asigurătorul nu a fost parte în acordul de mediere, iar reclamantul şi-a rezervat dreptul de a se adresa instanţei pentru recuperarea despăgubirilor datorate de asigurător, astfel încât nu poate fi nesocotită voinţa reală a părţilor care este esenţială în realizarea acordului de mediere, conform art. 969 C. civ.
Ca atare, instanţa de apel a prezumat greşit că există o împăcare totală şi că răspunderea contractuală a asigurătorului a încetat odată cu cea a persoanei asigurate, ca urmare a stingerii acţiunii civile în temeiul art. 132 alin. (1) C. pen.
Argumentul instanţei de apel că între părţi a avut loc o împăcare care a fost consfinţită prin rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală, motiv pentru care această constatare nu mai poate fi pusă în discuţie câtă vreme rezoluţia procurorului nu a fost contestată, este nerelevant deoarece, în cauză a avut loc un acord de mediere parţial şi nu o împăcare în accepţiunea art. 132 alin. (1) C. pen.
Instanţa de apel a prezumat în mod greşit existenţa raportului de accesorialitate amintit prin invocarea art. 41 şi 42 ale Legii nr. 136/1995 întrucât acestea se referă la obligaţia asigurătorului de a plăti o despăgubire pentru prejudiciul de care răspunde asiguratul în baza legii, faţă de terţe persoane, şi la limitele în care poate fi angajată răspunderea asigurătorului. În considerarea argumentelor anterior expuse, aceste texte nu pot fi interpretate ca născând o prezumţie de accesorialitate dedusă din răspunderea asigurătorului pentru altul, respectiv pentru asigurat.
Prin urmare, răspunderea civilă delictuală a asiguratului şi răspunderea civilă contractuală a asigurătorului au temeiuri juridice diferite şi coexistă, fără a se afla într-un raport de accesorialitate, motiv pentru care nu se poate prezuma, în temeiul art. 132 alin. (1) C. pen., că stingerea răspunderii civile contractuale a asigurătorului se realizează ca efect al stingerii acţiunii civile întemeiată pe răspundere civilă delictuală a asiguratului.
Soluţia de respingere a prezentei cereri de chemare în judecată, ca inadmisibilă, a fost motivată şi de imposibilitatea persoanei păgubite de a acţiona în justiţie pe asigurător atunci când părţile din procesul penal au încheiat un acord de mediere, în considerarea art. 69 alin. (1) şi art. 70 alin. (5) al Legii nr. 192/2006.
Însă art. 69 alin. (1) ale Legii nr. 192/2006 nu este incident în cauză întrucât nu este îndeplinită condiţia ca procedura de mediere să se fi desfăşurat anterior începerii procesului penal. În speţă, procedura de mediere a avut loc la 21 iunie 2011, deci ulterior începerii procesului penal, astfel cum rezultă din data la care a fost configurat dosarul penal nr. 10604/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj.
O interpretare greşită a fost dată şi art. 70 alin. (5) al Legii nr. 192/2006, referitor la posibilitatea părţilor de a ajunge la o „înţelegere” după începerea procesului penal, considerându-se că scoaterea de sub urmărire penală constituie rezultatul unei împăcări, adică a unei înţelegeri totale, deşi procedura medierii s-a închis printr-o înţelegere parţială.
Soluţia pronunţată în apel este contrară art. 692 al Legii nr. 136/1995 şi art. 46 pct. 1 din Ordinul CSA nr. 20/2008 care prevăd posibilitatea acordării de despăgubiri chiar în situaţia în care acţiunea penală a fost stinsă prin împăcarea părţilor.
Potrivit art. 692 al Legii nr. 136/1995, Autoritatea de Supraveghere Financiară (fosta Comisie de Supraveghere a Asigurărilor - C.S.A.) are competenţa de a adopta norme obligatorii în aplicarea dispoziţiilor C. civ. şi ale Legii nr. 136/1995.
În temeiul acestui articol a fost emis Ordinul CSA nr. 20/2008 care este aplicabil în cauză întrucât era în vigoare la data producerii riscului acoperit prin contractul de asigurare de răspundere civilă obligatorie, respectiv la data producerii accidentului: 29 octombrie 2009.
Potrivit art. 46 pct. 1 al Ordinului CSA nr. 20/2008 „ în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile pot fi stabilite dacă, potrivit legii, acţiunea penală a fost stinsă prin împăcarea părţilor”. Cu alte cuvinte, despăgubirile pot fi stabilite chiar atunci când a avut loc stingerea acţiunii penale prin împăcarea părţilor, ceea ce demonstrează că nici chiar împăcarea părţilor, adică o înţelegere totală şi necondiţionată, nu înlătură răspunderea asiguratorului.
Mai mult, în art. 27 al Ordinului CSA nr. 20/2008 sunt precizate cazurile în care asigurătorul nu acordă despăgubiri, între acestea neregăsindu-se situaţia împăcării sau cea a medierii.
Modificările aduse art. 46 al Ordinului CSA nr. 20/2008 prin Ordinul CSA nr. 5/2010 şi apoi prin Ordinul nr. 14/2011 în sensul că „ despăgubirile pot fi stabilite pe cale amiabilă”, nu schimbă concluzia anterioară. Precizarea vizează un aspect de procedură, deci este de imediată aplicabilitate. Întrucât era în vigoare la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată, 30 ianuarie 2013, art. 46 al Ordinului CSA nr. 14/2011 este incident în cauză şi urmează a fi analizat.
Interpretarea instanţei de apel în sensul că art. 46 al Ordinului CSA nr. 14/2011 exclude dreptul persoanei păgubite de a-l acţiona în justiţie pe asigurător, permiţând persoanei păgubite să obţină despăgubiri exclusiv pe cale amiabilă, nu poate fi primită dintr-un argument de interpretare gramaticală.
Prin utilizarea verbului „pot fi stabilite”, legiuitorul nu reglementează o singură cale de stabilire a despăgubirilor (astfel cum s-ar prezuma dacă s-ar fi folosit verbul „vor fi stabilite”), ci acordă părţilor posibilitatea de a stabili despăgubirile pe cale amiabilă, ca o alternativă la regula instituită în art. 54 al Legii nr. 136/1995, prin care persoana păgubită se poate îndrepta direct împotriva asigurătorului printr-o cerere de chemare în judecată, care se va judeca cu citarea obligatorie a asiguratului.
De altfel o interpretare restrictivă a prevederilor art. 54 al Legii nr. 136/1995 nu se poate realiza în temeiul unui art. 46 al Ordinului nr. 14/2011, întrucât ordinul are forţă juridică inferioară legii.
Prin urmare, este fondată critica recurentului referitoare la greşita înlăturare a efectelor dispoziţiilor art. 46 din Ordinul CSA nr. 20/2008 de către ambele instanţe de fond.
Atât Legea nr. 136/1995, cât şi Legea nr. 192/2006 constituie legi speciale faţă de C. pen. care, fiind lege organică, are caracter general. În aplicarea principiului specialia generalibus derogant dispoziţiile acestor legi trebuiau aplicate cu prioritate.
Pentru toate aceste considerente este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. însă, întrucât în cauză nu s-a intrat în cercetarea fondului, devin aplicabile prevederile art. 312 alin. (5) coroborat cu art. 297 C. proc. civ., în temeiul cărora recursul urmează a fi admis.
Va fi m odificată în tot decizia recurată, va fi admis apelul reclamantului D.I. declarat împotriva sentinţei civile nr. 1094 din 12 aprilie 2013 a Tribunalului Specializat Cluj, urmând a fi anulată în parte sentinţa apelată şi trimisă cauza la Curtea de Apel Cluj pentru evocarea fondului cauzei, deoarece părţile nu au solicitat în mod expres, prin cererea de apel ori prin întâmpinare, trimiterea cauzei la prima instanţă de fond.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului, ca nefondată.
Admite recursul declarat de reclamantul D.I. împotriva deciziei nr. 128 din 25 septembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică decizia recurată în tot.
Admite apelul reclamantului D.I. declarat împotriva sentinţei civile nr. 1094 din 12 aprilie 2013 a Tribunalului Specializat Cluj.
Anulează în parte sentinţa apelată şi trimite cauza la Curtea de Apel Cluj pentru evocarea fondului cauzei.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2313/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2374/2014. Civil → |
|---|
