ICCJ. Decizia nr. 2486/2014. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2486/2014
Dosar nr. 272/96/2013
Şedinţa publică din 1 octombrie 2014
Asupra recursurilor constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita la 23 ianuarie 2013, B.E. a solicitat, în temeiul art. 504 - 506 C. proc. pen., art. 52 din Constituţia României şi art. 5 parag. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 66.000 RON cu titlu de daune materiale şi a sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale, produse prin arestarea preventivă, trimiterea în judecată şi condamnarea sa în primă instanţă şi apel.
Prin Întâmpinarea formulată la 7 februarie 2013 de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice s-a considerat justificată chemarea în garanţie a Ministerului Public şi Ministerului Justiţiei.
Tribunalul Harghita, secţia civilă, prin Sentinţa nr. 4437 din 11 octombrie 2013, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de chematul în garanţie Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita prin întâmpinare şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în garanţie îndreptată împotriva acestuia ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de chematul în garanţie Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin întâmpinare şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în garanţie îndreptată împotriva acestuia ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de chematul în garanţie Ministerul Justiţiei prin întâmpinare şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în garanţie îndreptată împotriva acestuia ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A admis în parte acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pe care l-a obligat la plata către reclamanta B.E. a sumei de 5.000 RON reprezentând daune morale. A respins celelalte pretenţii ale reclamantei, ca neîntemeiate.
Soluţionând excepţiile invocate, tribunalul a reţinut, în raport de conţinutul dispoziţiilor art. 60 C. proc. civ., art. 52 alin. (3) din Constituţia României şi art. 506 alin. (3) C. proc. pen., că răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare revine întotdeauna şi fără excepţie, direct şi nemijlocit, Statului.
Pe fond, tribunalul a reţinut, pornind de la prevederile art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., că în cauză, prin Ordonanţa dată de procuror la 25 noiembrie 2010 în Dosarul nr. 32/D/P/2010 s-a dispus reţinerea învinuitei B.E. pe o durată de 24 ore.
După expirarea reţinerii, faţă de învinuită s-a dispus măsura obligării de a nu părăsi localitatea pe o perioadă de 30 de zile, prin Ordonanţa procurorului din 25 noiembrie 2010.
Prin Sentinţa penală nr. 171 din 30 iunie 2011 a Tribunalului Harghita pronunţată în Dosarul nr. 266/96/2011, menţinută şi în apel, inculpata B.E. a fost condamnantă la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri.
În recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus achitarea inculpatei în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Prin urmare, constatările ulterioare ale instanţei de judecată au condus la concluzia că la data reţinerii şi obligării de a nu părăsi localitatea nu existau motive întemeiate de a bănui că reclamanta a săvârşit o infracţiune, ceea ce înseamnă că măsurile privative şi restrictive de libertate luate faţă de aceasta nu au fost conforme exigenţelor art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţie.
În ceea ce priveşte cuantumul sumei acordate cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, tribunalul a constatat că art. 505 alin. (1) C. proc. pen. stabileşte criteriile în funcţie de care se determină acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit, dar nu stabileşte şi criterii de cuantificare a acestuia, acest lucru fiind pe deplin justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz.
De asemenea, prejudiciul moral nu poate fi determinat nici prin aprecieri privind eventuale oportunităţi de a desfăşura activităţi sau de a continua activităţi care erau în curs la momentul lipsirii de libertate.
De aceea, nici Curtea Europeană, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.
Or, judecând în echitate, s-a constatat că suma de 5.000 RON acordată reclamantei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparaţie completă pentru atingerea adusă onoarei, reputaţiei şi persoanei acesteia, atât în ceea ce priveşte viaţa sa privată, cât şi cea socială.
În ce priveşte despăgubirile materiale, tribunalul a apreciat că suma pretinsă şi modalitatea de calcul a acesteia nu sunt dovedite.
Astfel, prejudiciul material pretins nu are caracter cert deoarece din probele administrate nu a reieşit fără echivoc faptul că, dacă nu s-ar fi luat împotriva reclamantei măsurile preventive amintite, aceasta ar fi beneficiat de un venit în cuantum de 1.000 euro pe lună timp de 15 luni.
Prin Decizia nr. 74/A din 14 ianuarie 2014, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, a admis apelurile declarate de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Harghita şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acţiunea civilă formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
În temeiul art. 129 C. proc. civ. şi art. 99 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, curtea de apel a pus în discuţia părţilor calificarea căilor de atac.
Constatând abrogarea dispoziţiilor art. 506 alin. (5) din vechiul C. proc. pen. prin art. 108 din Legea nr. 255/2013, începând cu 1 februarie 2014, înainte ca părţile să-şi expună punctul de vedere cu privire la recalificarea căilor de atac, precum şi faptul că noile norme de procedură aplicabile tuturor cauzelor (art. 3 din Legea nr. 255/2013) nu prevăd o cale de atac specială şi în raport cu normele de procedură civilă cuprinse la art. 2821 alin. (1), Curtea a calificat căile de atac exercitate în prezenta cauză ca fiind apeluri.
În fapt, s-a reţinut că reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri atât pentru "arestarea preventivă", cât şi pentru trimiterea în judecată şi condamnarea sa în faţa primei instanţe şi în apel.
S-a constatat că starea de fapt descrisă în motivarea cererii de chemare în judecată nu corespunde, în întregime, realităţii, faţă de reclamantă dispunându-se măsura reţinerii, şi nu a arestului preventiv pe o perioadă de 24 de ore şi, ulterior, s-a luat măsura obligării de a nu părăsi localitatea pentru o perioadă de 30 de zile. Niciuna dintre aceste măsuri nu a fost contestată de reclamantă, iar la momentul trimiterii ei în judecată, respectiv la data de 19 ianuarie 2011, încetase măsura restrictivă sau privativă de libertate.
Tribunalul Harghita, învestit cu soluţionarea acuzei aduse reclamantei, a dispus condamnarea acesteia la pedeapsa de 3 ani închisoare, pedeapsă a cărei executare a fost suspendată, stabilindu-se un termen de încercare de 5 ani.
Apelul reclamantei a fost respins de Curtea de Apel Târgu Mureş prin Decizia penală nr. 75/A din 3 noiembrie 2011, însă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantei şi, prin Decizia nr. 1011 din 4 aprilie 2012, a dispus achitarea acesteia de sub acuza săvârşirii infracţiunii de trafic de droguri de risc.
S-a constatat că de la data sesizării instanţei prin rechizitoriu, 19 ianuarie 2011, şi până la soluţionarea definitivă a cauzei penale, 4 aprilie 2012, s-au scurs 15 luni, durata fiind una rezonabilă în condiţiile în care în acest interval de timp cauza a fost analizată pe fond, în apel şi în calea de atac a recursului, neexistând intervale de timp în care aceasta a rămas în nelucrare.
S-a mai reţinut că în susţinerea cererii de acordare a despăgubirilor pentru daune morale, reclamanta a înţeles să invoce ca probă doar dosarul penal, fără a aduce dovezi suplimentare în ceea ce priveşte existenţa unor informaţii publicate în presă în legătură cu ancheta penală ori cu privire la efectele produse de aceste informaţii în relaţiile pe care aceasta le-a avut cu mama sa sau cu alte persoane.
Pornind de la prevederile art. 1169 din vechiul C. civ., curtea de apel a constatat că reclamanta nu a dovedit faptul că în presă au apărut informaţii concrete cu privire la persoana sa, informaţii de natură să-i afecteze imaginea publică.
Este adevărat faptul că prevederile art. 504 - 507 C. proc. pen. garantează dreptul la despăgubiri pentru condamnări pe nedrept ori pentru privări sau restrângeri de libertate în mod nelegal, cu alte cuvinte, legislaţia internă recunoaşte posibilitatea acordării unor despăgubiri morale, însă norma internă condiţionează acordarea acestor despăgubiri de anumite împrejurări, şi anume: atunci când o persoană, după ce a fost condamnată definitiv, în urma rejudecării, a fost achitată ori atunci când o persoană a fost privată de libertate sau i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
S-a reţinut că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor speciale din legislaţia naţională, cuprinse la art. 504 alin. (3) C. proc. pen., deoarece caracterul nelegal al acestor măsuri privative ori restrictive de libertate trebuia stabilit, fie printr-o ordonanţă a procurorului într-o eventuală cale de atac exercitată de reclamantă, fie printr-o hotărâre a instanţei de judecată, nefiind atinse cerinţele prevăzute de acest text de lege atunci când instanţa de judecată pronunţă o hotărâre de achitare a reclamantei, trebuind să se constate caracterul nelegal al măsurii privative ori restrictive de libertate.
Aşadar, sub aspectul legislaţiei naţionale, cererea de acordare a despăgubirilor pentru daune morale nu a fost găsită întemeiată, avându-se în vedere şi art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi considerentele din cauza Creangă împotriva României (cererea nr. 29226/2003).
Faptul că, ulterior, instanţa de recurs, în interpretarea probelor, a dispus achitarea reclamantei s-a reţinut că nu echivalează cu constatarea nelegalităţii măsurilor preventive luate faţă de aceasta. De altfel, la soluţionarea recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere şi alte probe decât cele administrate în cursul urmăririi penale.
Prin urmare, în cauză nu s-a putut reţine caracterul nelegal al măsurilor privative sau restrictive de libertate la care reclamanta a fost supusă prin raportare la normele interne şi nici caracterul arbitrar al acestor măsuri, ele fiind luate în raport cu probele aflate la dosar, probe ce constituiau indicii temeinice de săvârşire a unor fapte de natură penală.
În ceea ce priveşte cererea de acordare a despăgubirilor pentru daune materiale, s-a constatat că în susţinerea acesteia, reclamanta a arătat că timp de 15 luni, cât a durat procesul, nu a putut să lucreze, cuantumul despăgubirilor fiind stabilit în raport cu veniturile pe care le-ar fi putut obţine lucrând în Austria. De asemenea, reclamanta a susţinut că, din lipsa veniturilor, a fost nevoită să-şi interneze unul dintre copii într-un centru de ocrotire a minorilor.
S-a constatat că reclamanta nu a dovedit însă acest aspect, pe de o parte, observându-se faptul că faţă de aceasta s-au luat măsuri privative ori restrictive de libertate doar pe o perioadă de 31 de zile, iar, pe de altă parte, că nu a depus nicio probă din care să rezulte că, în afara perioadei de 24 de ore, cât a fost efectiv reţinută, nu a putut să presteze o activitate din care să poată obţine venituri.
Faţă de cele reţinute, fără a mai fi găsit necesară analizarea criticilor de nelegalitate referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de judecată ori cele referitoare la cererile de chemare în garanţie, constatând că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii, curtea de apel, în temeiul art. 295 şi 296 C. proc. civ., a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, precum şi pe cel al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a respins apelul reclamantei, schimbând hotărârea primei instanţe, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamanta şi pârâtul.
Prin motivele de recurs circumscrise pct. 7, 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., reclamanta B.E. a criticat decizia atacată, arătând că temeiul de drept al acţiunii sale este cel prevăzut de penultima teză a art. 504 alin. (3) C. proc. pen., instanţa de apel schimbând natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
A menţionat că, în opinia sa, nu trebuia să dovedească faptul că nu a putut lucra în Miercurea-Ciuc, această lipsă a muncii fiind dată de restrângerea dreptului său de mişcare.
În susţinerea cererii de acordare a daunelor morale a solicitat a se avea în vedere faptul că în toată perioada procedurii judiciare i-au fost terfelite numele şi onoarea, persoanele care o cunoşteau având o atitudine rezervată faţă de ea.
Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Harghita în reprezentarea intereselor Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin motivele de recurs, a criticat decizia atacată sub aspectul greşitei menţineri a soluţiei tribunalului referitoare la admiterea excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a intimaţilor - chemaţi în garanţie, întrucât aceştia sunt în măsură să justifice şi să susţină cu probe concludente ordonanţa de reţinere, hotărârea de a propune arestarea reclamantei, dispunerea arestării, aplicarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, în contextul în care s-a susţinut că instanţa de recurs a dispus achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Analizând cu prioritate, în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., regimul căilor de atac cărora le este supusă hotărârea în materia erorii judiciare şi, în consecinţă, soluţionarea căii de atac corespunzătoare de instanţa anterioară, Înalta Curte constată următoarele:
Este real că, aşa cum a reţinut Curtea de Apel Târgu Mureş, dispoziţiile art. 506 alin. (5) din vechiul C. proc. pen. au fost abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013, începând cu 1 februarie 2014, însă relevant pentru determinarea căilor de atac în care se judecă prezenta speţă de drept civil este observarea normei de drept procesual civil, respectiv art. 2821 alin. (1) C. proc. civ., al cărei conţinut a rămas neschimbat în pofida modificărilor ce au avut loc la nivelul legii procesuale penale. Se observă astfel că art. 3 din Legea nr. 255/2013, la care face referire curtea de apel, reglementează situaţiile tranzitorii aplicabile doar cauzelor penale.
Aşadar, fiind vorba de un litigiu de drept civil - cel în care se pretinde acordarea daunelor materiale şi morale - stabilirea competenţei şi, în mod corespunzător, a căilor de atac incidente se realizează conform normelor procesuale civile.
În acest context, se constată că potrivit art. 2821 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă asupra cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.
În speţă, sesizarea primei instanţe s-a făcut la 23 ianuarie 2013, ulterior deci intrării în vigoare la Legii nr. 202/2010 şi deci ulterior suprimării apelului în astfel de litigii.
Ca atare, împotriva hotărârii de primă instanţă putea fi exercitată doar calea de atac a recursului, în competenţa instanţei imediat superioare tribunalului.
În atare condiţii, curtea de apel trebuia să califice, în raport de dispoziţiile art. 84 C. proc. civ., căile de atac exercitate ca fiind recursuri.
Procedând la judecata cauzei în apel, Curtea s-a situat în afara sistemului legal al căilor de atac în materia erorilor judiciare, nesocotind în acelaşi timp normele de organizare judiciară referitoare la compunerea completului cuprinse în art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.
În consecinţă, constatând că instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, se reţine, în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., care permit instanţei invocarea din oficiu a motivelor de ordine publică, incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 din cod.
Prin urmare, în temeiul acestui text de lege coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va casa decizia atacată şi se va trimite dosarul curţii de apel pentru judecarea cauzei în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanta B.E. şi de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Harghita împotriva Deciziei nr. 74/A din 14 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.
Casează decizia atacată şi trimite dosarul Curţii de Apel Târgu Mureş pentru judecarea cauzei ca instanţă de recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2484/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2487/2014. Civil. Recalculare pensie.... → |
|---|
