ICCJ. Decizia nr. 2481/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2481/2014
Dosar nr. 57390/3/2010
Şedinţa publică din 1 octombrie 2014
Asupra cauzei civile de faţă, deliberând, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 567 din 19 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins acţiunea promovată de reclamantul S.L. (la data de 29 octombrie 2010), ca fiind îndreptată împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală pasivă, în ceea ce îl priveşte pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, ca neîntemeiată, în ceea ce îl priveşte pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
În considerentele sentinţei, s-a reţinut că reclamantul a revendicat un imobil compus din teren şi construcţii (300 mp teren din care 156 mp sunt liberi şi construcţie compusă din 12 camere) situat în Bucureşti, str. V., sector 3, care a fost preluat de către stat în mod abuziv.
Prima instanţă a constatat că, prin actele depuse la dosar, nu s-a dovedit că reclamantul sau autoarea acestuia (numita C.F.) ar fi formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 şi nu s-a demonstrat că imobilul revendicat ar fi intrat în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 92/1950.
Faţă de precizările ulterioare ale reclamantului, prima instanţă a reţinut că acesta şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, şi nu pe dispoziţiile dreptului comun. În consecinţă, tribunalul a constatat că în privinţa Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice sunt incidente dispoziţiile Deciziei nr. 27/2011, iar în privinţa Municipiului Bucureşti, reprezentat de Primarul General, sunt incidente dispoziţiile Deciziei în interesul legii nr. 33/2008.
Împotriva hotărârii tribunalului a declarat recurs reclamantul, care a susţinut că acţiunea introductivă era o acţiune în constatare şi nu una în revendicare. Astfel, reclamantul a solicitat instanţei să constate că imobilul a fost preluat fără titlu de către Statul Român şi să dispună obligarea pârâtului la a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, evaluându-şi proprietatea la suma de 1.200.000 euro. Reclamantul a mai arătat că urmăreşte restituirea în natură a bunului, iar în subsidiar, acordarea de despăgubiri prin echivalent, respectiv că temeiul de drept al acţiunii era reprezentat de art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 480 şi urm. C. civ.
S-a mai susţinut că prima instanţă nu a răspuns capetelor de cerere formulate şi precizate, realizând o greşită interpretare şi aplicare a legii în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., încălcându-i dreptul la un proces echitabil.
În ce priveşte Statul Român, acesta are calitate procesuală pasivă, deoarece bunul imobil a fost preluat de către acest pârât.
Pe fondul cererii, recurentul a arătat că acţiunea în revendicare este imprescriptibilă şi că, dacă nu şi-a putut realiza drepturile în condiţiile Legii nr. 10/2001, poate face acest lucru, potrivit dreptului comun. Din această perspectivă, s-a susţinut că prima instanţă trebuia să analizeze acţiunea, atât prin raportare la legea specială, cât şi prin raportare la dispoziţiile legale generale, mai ales că prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu erau incidente în cauză, în lipsa unei decizii sau dispoziţii emise de unitatea deţinătoare.
Prin Încheierea de la termenul din 6 februarie 2014, Curtea a calificat drept apel calea de atac exercitată în cauză, faţă de valoarea patrimonială a litigiului, mai mare de 100.000 RON.
Prin Decizia nr. 130 A din 27 martie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că acţiunea prin care se solicită, pe de o parte, să se constate că statul a preluat abuziv un imobil, care intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 iar, pe de altă parte, să fie obligată unitatea administrativ-teritorială a Municipiului Bucureşti la predarea bunului către reclamant, nu poate fi admisă dacă titularul acesteia nu a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă nu se dovedeşte că a fost în imposibilitate să-şi realizeze drepturile în baza respectivei legi.
În acest context, s-a apreciat că tribunalul a constatat corect lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice deoarece, dacă imobilul intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, în speţă sunt aplicabile, inclusiv cele statuate prin Decizia în interesul legii nr. 27/2011, conform cărora "în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea Statului Român de a acorda despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă". Or, în dosarul de fond există o cerere prin care se solicită acordarea de despăgubiri prin echivalent, în măsura în care, restituirea în natură a imobilului nu ar fi posibilă.
De asemenea, prima instanţă a reţinut corect aplicabilitatea Deciziei nr. 33/2008 în speţă, din moment ce chiar reclamantul a afirmat că imobilul a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950 (acest lucru nefiind dovedit nici măcar în apel, chiar dacă s-a urmărit demonstrarea acestei împrejurări, conform adresei de la dosar), iar imobilele preluate în baza actului normativ menţionat intră sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
A apreciat instanţa de apel că respingerea acţiunii în retrocedare a imobilului, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General, se impunea inclusiv pentru faptul că bunul făcea obiectul unei legi speciale şi, ca atare, nu putea fi revendicat pe calea dreptului comun (conform raportului de expertiză întocmit, s-a identificat terenul revendicat ca fiind ocupat de mai multe obiective de ordine publică sau privată, străzi, linii de tramvai, blocuri de locuinţe).
Pe de altă parte, o acţiune de genul celei deduse judecăţii, trebuia respinsă ca inadmisibilă, din moment ce privea un imobil care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar titularul acesteia nu a indicat niciun motiv care să-l fi împiedicat să-şi realizeze drepturile în baza respectivei legi. Respingerea ca inadmisibilă a acţiunii modificate şi completate, în contradictoriu cu ambii pârâţi, ar fi fost justificată tot de cele statuate prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 şi nu ar fi încălcat dreptul reclamantului de liber acces la justiţie sau dreptul acestuia la respectarea proprietăţii.
Cu toate acestea, curtea de apel a considerat că nu poate schimba hotărârea primei instanţe în calea de atac exercitată de reclamant, deoarece pe de o parte, limitele judecăţii nu permit acest lucru (tribunalul a considerat acţiunea admisibilă, iar apelantul nu a formulat critici sub acest aspect) iar, pe de altă parte, s-ar putea susţine că prin respingerea ca inadmisibilă a întregii acţiunii, s-ar agrava situaţia apelantului în propria cale de atac.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul S.L., care a susţinut caracterul nelegal al soluţiei, sub următoarele aspecte, încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.:
- Hotărârea este lipsită de temei legal, menţinând soluţia instanţei de fond deşi aceasta era total lipsită de fundament juridic, încercând doar să aducă noi argumente în favoarea sentinţei.
Instanţa nu a analizat în mod corect şi coerent motivele căii de atac, cantonându-se la o motivare rezumativă, ignorând faptul că acţiunile în constatare şi revendicare sunt imprescriptibile şi nu pot fi paralizate prin niciun mijloc de apărare.
Astfel, este evident că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, este responsabil de naţionalizarea abuzivă şi că acţiunea în constatare în contradictoriu cu această entitate "este perfect legală". Tot astfel este revendicarea imobilului preluat abuziv, mai ales că nu aduce atingere vreunui alt drept de proprietate.
- Hotărârea este lipsită de temei legal şi pentru că, potrivit cererii de chemare în judecată, reclamantul a fixat corect cadrul procesual, iar în acţiunea în constatare promovată, Statul Român are calitate procesuală pasivă.
- Hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, preluând în mod greşit considerentele sentinţei de primă instanţă, când motivează respingerea cererii în revendicare şi pe dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin decizia în interesul legii menţionată, instanţa supremă nu a exclus posibilitatea recurgerii la acţiunea în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. A susţine că nu mai poate fi promovată o asemenea acţiune după intrarea în vigoare a actului normativ menţionat înseamnă a i se interzice reclamantului accesul la justiţie.
- Instanţa de apel are o poziţie total contradictorie întrucât, pe de o parte, arată că nu au fost administrate probe în apel, pentru ca ulterior, să reţină că s-a încercat dovedirea preluării abuzive, nesocotindu-se în felul acesta, în mod grav, legea, deoarece n-au fost analizate probele administrate.
Considerentele deciziei din apel, fără a analiza motivele căii de atac, încearcă, în pofida dispoziţiilor procedurale, să mai argumenteze în favoarea sentinţei atacate.
Trimiterea la Decizia în interesul legii nr. 27/2011 s-a făcut dintr-o superficială analiză a cauzei, întrucât cererea de chemare în judecată a reclamantului datează din anul 2010 şi, pe de altă parte, dispoziţiile acesteia nu erau aplicabile speţei.
- Instanţa de apel a pronunţat o decizie esenţial nelegală şi vădit netemeinică în raport de probatoriul administrat, cantonându-se în argumentări în favoarea părţilor potrivnice.
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat potrivit următoarelor considerente:
- Pretinzând nelegalitatea deciziei întrucât a menţinut sentinţa de fond "care era lipsită de fundament juridic", aducând în plus argumente în favoarea sentinţei, recurentul nu formulează o veritabilă critică de nelegalitate susceptibilă de control judiciar.
Aceasta întrucât validarea raţionamentului de primă instanţă de către instanţa de control judiciar, care fundamentează soluţia cu argumente juridice suplimentare, tocmai în demonstrarea justeţei acesteia, se înscrie în specificul activităţii jurisdicţionale în cadrul căii de atac devolutive.
Susţinerea recurentului conform căreia acţiunea în revendicare, ca şi cea în constatare sunt imprescriptibile şi nu pot fi paralizate prin niciun mijloc de apărare nu vine să combată vreun considerent al instanţei de apel, ca să se poată circumscrie unei critici de nelegalitate.
Instanţele fondului nu au ajuns la concluzia caracterului neîntemeiat al demersului reclamantului datorită caracterului prescriptibil al acţiunii în revendicare, ci din cauza nevalorificării pretinsului drept în cadrul normativ al legii speciale.
În realitate, recurentul-reclamant confundă imprescriptibilitatea unei acţiuni cu temeinicia acesteia, susţinând în mod eronat, că din caracterul imprescriptibilităţii dreptului s-ar deduce şi temeinicia pretenţiei (respectiv, simplul fapt al posibilităţii promovării unei acţiuni, care nu ar putea fi paralizată prin opunerea prescripţiei, ar trebui să ducă la consecinţa caracterului fondat al acesteia).
De asemenea, recurentul susţine că revendicarea imobilului "este perfect legală" deoarece nu aduce nicio atingere vreunui alt drept de proprietate, ignorând faptul că într-o astfel de acţiune, ceea ce trebuie analizat prioritar este existenţa dreptului de proprietate de care se prevalează reclamantul şi doar în mod subsecvent, dreptul opus de pârât (care poate paraliza sau nu acţiunea în funcţie de criteriile de preferinţă care operează).
- Critica recurentului-reclamant, conform căreia instanţele au cenzurat greşit cadrul procesual, atunci când au stabilit că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu poate sta în proces, are caracter nefondat.
Calitatea procesuală a statului a fost apreciată în raport de pretenţiile deduse judecăţii prin cererea precizatoare, conform căreia s-a solicitat obligarea acestuia la acordarea de despăgubiri prin echivalent dacă nu se poate dispune restituirea imobilului în natură.
Or, sub acest aspect, s-a reţinut corect incidenţa dezlegărilor jurisdicţionale date prin Decizia în interesul legii nr. 27/2001, conform cărora în astfel de pricini, în care se solicită despăgubiri băneşti pentru imobile preluate abuziv - care fac obiectul legii speciale - statul nu are calitate procesuală pasivă.
Este lipsită de fundament aprecierea recurentului, în sensul că trimiterea pe care o face instanţa la decizia în interesul legii menţionată anterior ar fi eronată, întrucât cererea de chemare în judecată a fost promovată în anul 2010, deci la o dată anterioară pronunţării Deciziei nr. 27/2011.
Pe de o parte, pentru că pretenţiile de despăgubiri băneşti au fost deduse judecăţii printr-o cerere precizatoare formulată la 4 februarie 2013, iar pe de altă parte, pentru că recurentul-reclamant ignoră rolul şi funcţia deciziilor pronunţate în recurs în interesul legii.
Astfel, asigurând, cu caracter obligatoriu, interpretarea şi aplicarea unitară a legilor, asemenea decizii nu pot fi nesocotite de către instanţe la momentul pronunţării soluţiilor, chiar dacă învestirea lor cu litigii în care a apărut problema de drept controversată în jurisprudenţă s-ar fi făcut la o dată anterioară.
Altminteri, mecanismul de unificare a jurisprudenţei ar rămâne iluzoriu şi lipsit de substanţă dacă s-ar refuza aplicarea deciziilor în interesul legii sub motiv că nu erau pronunţate la data învestirii instanţei.
Caracterul obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept, de la momentul publicării în M. Of. (art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.), le face incidente şi litigiilor în curs fiind, aşadar, lipsită de suport susţinerea în sens contrar a recurentului-reclamant.
- Este nefondată, de asemenea, critica recurentului conform căreia decizia ar conţine motive străine pricinii prin aceea că face trimitere, la fel ca prima instanţă a fondului, la Decizia în interesul legii nr. 33/2008.
Incidenţa acestei decizii, care a tranşat problema acţiunilor în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost dată, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, de regimul juridic al imobilului - preluat abuziv de către stat în perioada de referinţă a actului normativ special.
Afirmaţia recurentului, conform căreia decizia în interesul legii menţionată nu exclude posibilitatea recurgerii la calea acţiunii în revendicare, chiar în condiţiile existenţei unei reglementări speciale, este reală, dar vizează o ipoteză neregăsită în speţă şi neaplicabilă situaţiei reclamantului - respectiv, aceea când partea se putea prevala deja de un bun în sensul Convenţiei europene, nefiind nevoită să facă alte demersuri pentru confirmarea sau validarea dreptului său. Or, dreptul reclamantului, preluat în patrimoniul statului ca efect al Decretului nr. 92/1950, nu este unul actual, posibil de valorificat pe calea acţiunii în revendicare.
Este, în egală măsură, lipsită de fundament susţinerea că prin respingerea acţiunii promovate s-ar fi îngrădit accesul la justiţie al reclamantului.
În aceeaşi decizie în interesul legii, nr. 33/2008, s-a statuat expres că "întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie".
- Este lipsită de suport şi critica referitoare la contrarietatea considerentelor deciziei din apel, pe motiv că, pe de o parte, reţine că n-au fost administrate probe pentru dovedirea preluării abuzive, pe de altă parte, că s-a încercat dovedirea acestei preluări nelegale, în realitate nefiind analizate probele administrate.
Deşi constată, într-adevăr, că reclamantul doar a tins la dovedirea preluării abuzive (făcând trimitere în acest sens la adresa de la fila 23 dosar, conform căreia a fost transmisă reclamantului copia Decretului nr. 92/1950, fără să fie însă ataşată şi anexa), instanţa de apel nu contestă acest regim juridic al imobilului. Dimpotrivă, în analiza pe care o face porneşte de la această premisă, a preluării imobilului, astfel cum reclamantul însuşi a afirmat, în temeiul Decretului nr. 92/1950, deci în mod nelegal.
- Prin ultimul motiv de recurs, pretinzând caracterul "esenţial nelegal şi vădit netemeinic al deciziei", recurentul face referire la probatoriul administrat şi la faptul că nu ar fi fost analizate motivele căii de atac exercitate de acesta.
Susţinând netemeinicia hotărârii prin nesocotirea mijloacelor de probă, recurentul se situează în afara cadrului procesual permis de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., care reglementează doar controlul de legalitate al hotărârii instanţei de apel.
Pe de altă parte, arătând că instanţa nu ar fi analizat motivele de apel care au învestit-o, recurentul nu indică în ce fel ar fi fost nesocotite limitele devoluţiunii (ce critici ar fi rămas în afara controlului instanţei).
Dimpotrivă, instanţa a fost cea care a procedat la recalificarea căii de atac (din recurs, în apel), operaţiune apreciată ca fiind corectă de către parte şi apoi, devoluând fondul, a verificat în ce măsură subzistă temeiurile juridice invocate situaţiei de fapt deduse judecăţii.
Aprecierea subsidiară a instanţei, conform căreia cererea ar fi trebuit respinsă ca inadmisibilă, prin raportare la Legea nr. 10/2001 - soluţie căreia i se opune însă principiul non reformatio in pejus - nu înseamnă, aşa cum pretinde recurentul, că instanţa "ar fi adus argumente în favoarea părţii potrivnice, transformându-se în apărătorul acesteia".
În realitate, funcţia jurisdicţională a instanţei (iuris dictio) îi impune acesteia să stabilească normele de drept aplicabile situaţiilor de fapt concrete care îi sunt deduse judecăţii şi să le aplice în consecinţă.
Pentru toate aceste considerente, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.L. împotriva Deciziei nr. 130 A din 27 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2480/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2482/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
