ICCJ. Decizia nr. 2480/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2480/2014
Dosar nr. 2974/1/2012*
Şedinţa publică din 1 octombrie 2014
Asupra recursului constată următoarele:
Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin Sentinţa civilă nr. 2495/PI din 26 noiembrie 2007 a admis în parte acţiunea civilă formată de reclamanta P.R.U.R.G.C. Salonta reprezentată prin P.C. Oradea împotriva pârâtei P.O. Salonta I. A constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului înscris în CF AA Salonta, nr. top BB, CC, biserica şi casa parohială, prin edificare. A anulat încheierea de sub B 2 din aceeaşi carte funciară şi a dispus revenirea la situaţia anterioară de sub B 1. A obligat pe pârâtă să predea reclamantei imobilul înscris în CF AA Salonta, nr. top BB, CC, în deplină posesie şi folosinţă. A respins în rest acţiunea. A obligat pe pârâtă să plătească reclamatei 6.500 RON cheltuieli parţiale de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că imobilul înscris în CF AA Salonta, nr. top BB, casă şi curte în intravilan de 580 mp, nr. top CC casă şi curte în intravilan de 1626 mp, a constituit proprietatea reclamantei, dobândită prin cumpărare în baza contractului încheiat la 4 august 1930, în scopul construirii unei biserici, iar dreptul de proprietate a fost intabulat în CF AA Salonta sub B1.
Potrivit Contractului de întreprindere din 20 noiembrie 1931, pe terenul în litigiu reclamanta a edificat o biserică, iar ulterior, în baza Decretului nr. 358/1948, urmare a desfiinţării cultului greco-catolic, imobilul a trecut în proprietatea Bisericii Ortodoxe din Salonta, dreptul de proprietate al acesteia fiind intabulat în aceeaşi carte funciară sub B2.
S-a reţinut de către tribunal că actul normativ în baza căruia imobilul în litigiu a intrat în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române din Salonta a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989, iar ulterior, prin Decretul-lege nr. 126/1990, Biserica Română Unită cu Roma (greco - catolică) a fost recunoscută oficial, fapt care a atestat vocaţia procesuală activă a reclamantei, confirmată de Adresa nr. 625 din 20 iunie 2006 a Episcopiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică. Acest aspect a reieşit şi din Sentinţa civilă nr. 709/C din 23 octombrie 2006 a Tribunalului Bihor, care a stabilit cu autoritate de lucru judecat că reclamanta are vocaţie procesuală, motiv pentru care excepţia invocată de pârâtă a fost găsită nefondată.
Pornind de la prevederile Decretului-lege nr. 126/1990, prima instanţă a constatat că dat fiind eşecul negocierilor, reclamanta era îndreptăţită a se adresa instanţei de judecată şi a revendica imobilul potrivit dreptului comun.
Ca atare, tribunalul a procedat la compararea titlurilor de proprietate ale celor două părţi, constatându-l pe cel al reclamantei preferabil raportat la titlul pârâtei, care a fost găsit nevalid constituit.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 174/A din 30 iunie 2008, prin care s-a respins apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei tribunalului, care a fost obligată la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 2.266 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
S-a reţinut, în esenţă, că în mod corect prima instanţă a înlăturat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, motivat de faptul că în situaţia în care diferendele pentru lăcaşurile de cult nu îşi găsesc rezolvarea la comisia mixtă, părţile nemulţumite, în temeiul art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, au deschisă calea dreptului comun.
A fost constatată neîntemeiată şi cea de-a doua excepţie invocată de pârâtă, curtea de apel reţinând că legitimarea procesuală activă a reclamantei decurge din lege, respectiv din art. 1 din acelaşi Decret-lege nr. 126/1990.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că prima instanţă, comparând titlurile de proprietate ale părţilor, în mod corect a constatat ca fiind preferabil pe cel al reclamantei, în condiţiile în care actul normativ din 1948 de desfiinţare a cultului greco-catolic a constituit el însuşi un abuz al regimului de la acea dată, care a încălcat libertatea de credinţă garantată de Constituţia de atunci.
Prin Decizia nr. 3824 din 24 martie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei pronunţate în apel, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Instanţa de recurs a constatat că excepţia calităţii procesuale active a fost rezolvată fără stabilirea în mod concret a împrejurărilor de fapt şi de drept legate de persoana şi personalitatea juridică a reclamantei, pronunţând sub acest aspect o soluţie nelegală.
S-a constatat, de asemenea, că nu au fost verificate apărările pârâtei sub aspectul transformărilor aduse imobilului în timp şi despre care s-a pretins că nu este acelaşi cu cel preluat în anul 1948.
Tot sub aspectul identificării imobilului ca lăcaş de cult, s-a reţinut că nu este lipsită de importanţă stabilirea situaţiei enoriaşilor.
Rejudecând după casare, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin Decizia nr. 32 din 20 februarie 2012 a respins apelul declarat de pârâta P.O. Salonta împotriva sentinţei tribunalului şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 5.436,91 RON cheltuieli de judecată.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin Decizia nr. 7525 din 11 decembrie 2012, a admis recursul pârâtei, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
S-a reţinut că instanţa de apel, în rejudecare, nu a respectat indicaţiile din decizia de casare sub aspectul determinării dorinţei credincioşilor, raportat la situaţia specifică a imobilului care face obiectul litigiului, şi anume lăcaş de cult. S-a constatat astfel că nerezolvarea în procedura prealabilă (din cauza neîntrunirii comisiei interconfesionale) a solicitării de retrocedare a deschis reclamantei calea acţiunii în justiţie, care presupune însă valorificarea pretenţiilor cu respectarea cadrului normativ special (art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990), motiv pentru care, în soluţionarea litigiului, interesează dorinţa credincioşilor din comunităţile pentru uzul cărora respectivele bunuri sunt destinate.
S-a constatat, ca atare, că nu este suficientă, pentru a se dispune restituirea lăcaşului de cult, simpla constatare că "nu poate fi vorba de o inexistenţă a credincioşilor greco-catolici în spaţiul geografic în care este situat imobilul în litigiu" şi nici faptul că în oraşul respectiv se mai află o biserică aparţinând cultului ortodox.
S-a observat totodată că nu există o certitudine cu privire la numărul de apartenenţi la religia greco-catolică în oraşul Salonta, la recensământul din 2002 fiind declarate 155 persoane, iar la recensământul din 2011, 133 persoane. De asemenea, tabelul cu enoriaşii bisericii greco-catolice, la care s-a raportat instanţa de apel, este cel din 2003 cu privire la care Parchetul de pe lângă Judecătoria Salonta a constatat că mai multe semnături sunt false.
În ceea ce priveşte determinarea şi individualizarea bunului revendicat, instanţa de recurs a constatat că prin decizia de casare s-a dispus completarea probelor pentru stabilirea situaţiei de fapt a imobilului, reţinând că pentru a determina proporţia în care acesta a fost modificat în timp este relevantă compararea valorii construcţiilor, iar nu a construcţiei noi şi a construcţiei vechi plus teren, aşa cum în mod greşit a procedat curtea de apel.
Nici cu privire la stabilirea calităţii procesuale active a reclamantei s-a constatat că instanţa de apel în rejudecare nu a respectat indicaţiile deciziei de casare, raportându-se la aceleaşi acte anterioare anului 2007, cu privire la care se reţinuse că sunt contradictorii şi că se impune lămurirea eventual prin administrarea unor probe suplimentare.
Prin Decizia nr. 189/A din 5 decembrie 2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins în totalitate acţiunea civilă formulată de reclamantă. A obligat pe reclamantă să plătească pârâtei suma de 17.000 RON cheltuieli de judecată.
O chestiune prealabilă, ce s-a impus a fi clarificată, tranşată irevocabil de instanţa de recurs prin Decizia de casare nr. 7525/R din 11 decembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost aceea a determinării dorinţei credincioşilor, raportat la situaţia specifică a imobilului ce face obiectul litigiului, şi anume lăcaş de cult.
În cauză, în raport de obiectul concret dedus judecăţii ce tinde la retrocedarea acestui lăcaş de cult, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, s-a impus a se verifica şi a se da eficienţă criteriului referitor la dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunul, reţinându-se (şi prin prisma dispoziţiilor deciziei de casare) că nu poate fi ignorată reglementarea specială în materie care impune drept criteriu de care să se ţină seama în rezolvarea unor asemenea pretenţii, dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile.
În consecinţă, aşa cum s-a mai precizat, cu putere obligatorie pentru instanţa de rejudecare s-a statuat că instanţa de apel trebuie să constate şi să dea eficienţă criteriului referitor la dorinţa credincioşilor (majoritari ortodocşi) din comunitatea care deţine bunul, reţinându-se faptul că reclamanta pretinde revendicarea lăcaşului în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, modificat prin Legea nr. 182/2005.
Ca urmare, în apel, reclamanta a depus spre vedere instanţei un tabel cuprinzând datele de identificare a unui număr de 18 persoane, credincioşi ai cultului greco-catolic din Salonta, invocând faptul că aceştia nu îşi pot exprima liber opţiunea religioasă şi, în consecinţă, au avut rezerve în a întocmi această listă.
Pe de altă parte, apelanta-pârâtă a făcut precizarea că listele depuse la Dosar fond nr. 6512/111/2006 al Tribunalului Timiş rămân valabile atât cu privire la numărul de credincioşi ortodocşi arondaţi P.O. Salonta I, cât şi în privinţa dorinţei exprese a acestora de a păstra lăcaşul de cult şi casa parohială, unde îşi exercită credinţa ortodoxă în cadrul P.O. Salonta I (rezultând un număr de 1780 credincioşi ortodocşi).
Având în vedere numărul persoanelor trecute în cele două tabele, s-a constatat că se poate prezuma dorinţa credincioşilor din comunitatea respectivă ca lăcaşul de cult în speţă să rămână B.O., această prezumţie nefiind răsturnată în cauză prin dovada contrară a faptului că majoritatea credincioşilor doresc să revină la cultul iniţial şi să revendice drepturi decurgând din calitatea de fost credincios greco-catolic.
Concluzionând, Curtea de Apel Timişoara a constatat că, faţă de dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condiţiilor prevăzute de acest text de lege privind existenţa unei dorinţe a majorităţii credincioşilor pentru restituirea lăcaşului de cult în litigiu, acesta fiind raţionamentul juridic menit a dezlega pricina, astfel încât apelul pârâtei a fost găsit fondat sub acest aspect, făcând inutilă cercetarea celorlalte aspecte de fond invocate prin motivele de apel.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.R.U.R.G.C. Salonta prin P.C. Oradea, solicitând, în principal, modificarea deciziei şi pronunţarea unei hotărâri prin care să fie admisă acţiunea, iar în subsidiar, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, pentru pronunţarea unei hotărâri bazate pe o analiză completă a fondului cauzei.
A criticat hotărârea recurată atât sub aspectul aplicării greşite a legii, cât şi a îndrumărilor cuprinse în decizia de casare.
A arătat astfel că instanţa de apel a reţinut că a revendicat lăcaşul de cult în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, modificat prin Legea nr. 182/2005, acte normative care ar impune obligativitatea ca în această materie să se ţină seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin respectivele bunuri.
A considerat că această interpretare este exagerată, instanţa neanalizând actul normativ în complexitatea lui. A apreciat astfel că menţiunea din cuprinsul acestuia privitoare la dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin bunurile se raportează numai la faza prealabilă a acţiunii în revendicare şi anume la faza desfăşurată între comisiile mixte, formate de reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase.
A concluzionat, în raport şi de modificările aduse art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 prin Legea nr. 182/2005, că instanţele sunt obligate să analizeze cauza potrivit dreptului comun, a tuturor principiilor consacrate de legislaţia naţională şi internaţională, orice interpretare restrictivă, subiectivă, bazată pe "apartenenţa religioasă" sau pe "o majoritate" fiind contrară principiilor de legalitate şi moralitate atunci când se vorbeşte despre un drept de proprietate.
A considerat că prin decizia de casare, Înalta Curte nu a intenţionat să dea o dispoziţie în sensul interpretat de instanţa de apel, de comparare seacă, matematică, a numărului credincioşilor greco-catolici faţă de cei ortodocşi din comunitatea din Salonta, ci a vrut să lămurească problema existenţei credincioşilor greco-catolici.
A arătat că pe lângă datele oficiale de la recensământ a prezentat instanţei de apel şi un tabel cu membri ai parohiei greco-catolice care solicită restituirea lăcaşului de cult, cu menţiunea că nu a putut să-l anexeze dosarului cauzei pentru a nu ajunge pe mâna părţii adverse, care în trecut a desfăşurat acţiuni de intimidare a greco-catolicilor din localitate.
A menţionat că nu are nicio relevanţă numărul celor înscrişi în tabel, întrucât instanţele trebuie să analizeze cauza din punct de vedere juridic, al dreptului de proprietate pe care reclamanta îl revendică, respectiv situaţia juridică a imobilelor şi a modului în care acestea au ajuns în posesia pârâtei.
În aceste condiţii, instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze cauza sub toate aspectele, printr-o cercetare complexă a fondului şi nu făcând un simplu calcul matematic.
Vorbind despre fondul cauzei, reclamanta a arătat că a fost proprietara imobilelor revendicate, drept dobândit prin cumpărarea bunurilor înscrise în CF AA Salonta, nr. top BB şi CC (înscrise sub B1), terenuri pe care ulterior a construit biserica - lăcaş de cult.
Decretul nr. 358/1948, prin care Biserica Greco-Catolică a fost scoasă în afara legii, a fost emis contrar Constituţiei, cât şi legii cultelor atunci în vigoare, care prevedeau, măcar formal, libertatea religioasă.
Având în vedere şi prevederile Legii cultelor nr. 177/1948, care stipula condiţiile trecerii credincioşilor de la un cult la altul împreună cu bunurile ce au aparţinut cultului respectiv, recurenta a precizat că intabularea făcută în favoarea parohiei ortodoxe nu s-a făcut nici cu respectarea acestor dispoziţii, titlul pârâtei fiind categoric unul nevalabil, lovit de nulitate absolută.
Arătând concluziile la care s-a ajuns prin lucrarea de contraexpertiză tehnică în construcţii efectuată, recurenta a apreciat că oricum nu are relevanţă, sub aspectul revendicării, valoarea lucrărilor efectuate de partea ortodoxă la lăcaşul de cult, întrucât în speţă, cauza nu se judecă pe procedura specială instituită prin O.U.G. nr. 94/2000, care prevede expres în art. 1 faptul că nu se aplică lăcaşurilor de cult.
Ca un ultim aspect, a solicitat respingerea excepţiei invocate de pârâtă potrivit căreia ar fi dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, aspect pe care l-a ridicat numai în faţa instanţei de apel şi nu prin întâmpinarea de la fond sau printr-o cerere reconvenţională. Aceasta este totodată şi nefondată, titlul pârâtei nefiind valabil şi neputându-se reţine buna-credinţă a părţii ortodoxe.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Criticile formulate prin recurs vizează greşita aplicare a dispoziţiilor Decretului-lege nr. 126/1990 şi nerespectarea deciziei de casare referitor la acest aspect.
Se reţine însă că nu pot fi primite astfel de susţineri. Fiind vorba de solicitarea de retrocedare a unui lăcaş de cult, instanţa de apel a stabilit corect cadrul normativ special în care pot fi valorificate asemenea pretenţii, potrivit celor dispuse prin decizia de casare. Astfel, prin Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 (de desfiinţare a cultului greco-catolic), distingându-se între două situaţii: aceea în care bunurile se află în patrimoniul statului, restituibile (cu excepţia moşiilor) în starea lor actuală şi situaţia lăcaşurilor de cult şi a celor parohiale, preluate de Biserica Ortodoxă Română, pentru care restituirea se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunitate, care deţin respectivele bunuri.
Faţă de această reglementare cu caracter special, fiind învestită cu o acţiune în retrocedarea lăcaşului de cult, instanţa de apel în mod corect a constatat şi a dat eficienţă criteriului referitor la dorinţa credincioşilor (majoritar ortodocşi) din comunitatea care deţine bunul, acestea fiind şi indicaţiile cuprinse în decizia de casare.
Nu poate fi primită nici critica neanalizării de către instanţa de apel a Decretului-lege nr. 126/1990 în complexitatea lui. Se reţine în acest context că alin. art. 3 ale acestui act normativ, modificat prin Legea nr. 182/2005, trebuie interpretate sistematic şi ţinând seama de finalitatea legii. Astfel, raţiunea pentru care la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 au fost adăugate trei alineate noi, respectiv alin. (2) - (4), prin O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005, rezultă chiar din expunerea de motive, şi anume deblocarea accesului la justiţie. De aceea, adăugarea la art. 3 a alineatului potrivit căruia "dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulţumeşte una din părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun" nu poate avea semnificaţia transformării cererii în retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de drept comun, cum eronat susţine recurenta.
Învestită cu o astfel de cerere, instanţa de judecată nu poate ignora reglementarea specială în materie care impune drept criteriu de care să se ţină seama în rezolvarea unor asemenea pretenţii, dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile.
Altfel spus, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, instanţa este chemată să analizeze în fond o pretenţie, deşi procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiţie, dar în acelaşi timp, fără a putea ieşi din limitele impuse de cadrul normativ special.
Ca atare, nu poate fi primită susţinerea recurentei potrivit căreia criteriul referitor la dorinţa credincioşilor se raportează numai la faza prealabilă acţiunii în revendicare şi anume la faza desfăşurată între comisiile mixte.
Faptul că s-a stabilit drept criteriu de preferinţă dorinţa credincioşilor reprezintă o opţiune a legiuitorului în materia imobilelor cu o anumită afectaţiune (lăcaşuri de cult), instanţei de judecată nefiindu-i permis a cenzura oportunitatea legii.
De altfel, pronunţându-se asupra neconstituţionalităţii invocate cu referire la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 şi la criteriul voinţei credincioşilor în retrocedarea lăcaşurilor de cult, Curtea Constituţională a apreciat că textul de lege respectă principiul general înscris în art. 1 alin. (3) din Constituţia României, conform căruia Statul Român este un stat de drept, democratic şi social, cât şi principiul libertăţii cultelor religioase consacrat de dispoziţiile constituţionale ale art. 29 alin. (2) (Deciziile Curţii Constituţionale nr. 23/1993, nr. 127/1994, nr. 49/1995 şi nr. 804/2012).
Se mai reţine că o măsură abuzivă, cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcaşurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-o măsură care ar nesocoti opţiunea majorităţii credincioşilor la data adoptării acesteia.
Or, restituirea bunurilor care au aparţinut Bisericii Greco-Catolice, fără respectarea condiţiei impuse de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, ar aduce atingere stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Aceasta, întrucât reconstituirea dreptului nu se poate face ignorând realităţile sociale şi istorice, iar atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporţionate (a se vedea în acest sens şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Raicu împotriva României).
În raport de aceste considerente, se reţine că instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, respectând indicaţiile deciziei de casare, sens în care celelalte motive de recurs, inclusiv cele vizând nevalabilitatea titlului pârâtei nu au relevanţă în cauză.
Pentru toate aceste motive, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă va fi respins ca nefondat.
Văzând prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., precum şi solicitarea apărătorului intimatei-pârâte, dovedită cu chitanţa depusă la dosar, va fi obligată recurenta-reclamantă la 1.000 RON cheltuieli de judecată, reduse conform alin. (3) al art. 274 din cod, către P.O. Salonta I.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.R.U.R.G.C. Salonta prin P.C. Oradea împotriva Deciziei nr. 189/A din 5 decembrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Obligă pe recurentă la 1.000 RON cheltuieli de judecată, reduse potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimata-pârâtă P.O. Salonta I.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2479/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2481/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
