ICCJ. Decizia nr. 2504/2014. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2504/2014
Dosar nr. 2212/97/2010
Şedinţa publică din 1 octombrie 2014
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr. 2212/97 din 06 mai 2010, reclamantul L.V., a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român - prin SC P.E.E.H.H. SA Bucureşti - şi Sucursala H. Haţeg, solicitând:
- să se constate că are calitate de persoană expropriată, asupra terenului în suprafaţă de 7.017 mp., înscris în C.F. Subcetate, ocupat, încă din anul 1989, de către pârâta SC H. SA şi expropriat pentru cauza de utilitate publică, declarată prin H.G. nr. 392/2002, pentru care nu a primit despăgubiri;
- să fie obligat pârâtul să-i achite cu titlu de despăgubiri, suma de 178.933 lei, reprezentând valoarea terenului şi suma de 143.038 lei, contravaloarea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă a acestuia, pentru perioada 1989-2010, iar în subsidiar, să-i achite suma de 64.368 lei, reprezentând folos de tras pe perioada 2002-2010;
- să se stabilească cel mai scurt şi posibil termen de plată a acestor sume;
- să se dispună ca plata să fie făcută în lei, la cursul oficial de schimb al B.N.R., de la data plăţii.
- să fie obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
În motivarea acţiunii astfel formulate, reclamantul a arătat, în esenţă, că are calitatea de moştenitor al defunctului B.I., decedat la data de 18 aprilie 1978. Acesta, împreună cu fratele său, B.V., de asemenea decedat, fără posteritate, figurează înscrişi în C.F. - urile menţionate, ca proprietari ai terenurilor agricole intravilane situate în locul denumit „L.”
Terenul respectiv a fost ocupat integral şi efectiv de către pârât, ca urmare a construcţiilor hidroenergetice şi apelor Lacului de acumulare Subcetate - Sântămărie Orlea, fără a fi acordate despăgubiri în bani sau în natură, conform legii.
În anul 1991, a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului ce a aparţinut defunctului B.I., în temeiul Legii nr. 18/1991, sens în care a fost emis Titlul de proprietate din 23 februarie 1996, pentru suprafaţa terenului de 18.442 mp, cu excepţia suprafeţei terenurilor ocupate de amplasarea hidroenergetică a obiectivului de utilitate publică, cu argumentul că acestea fiind expropriate, se restituie prin procedura reglementată de Legii nr. 33/1994.
Deşi actul de declarare a utilităţii publice a fost emis - H.G. nr. 392/2002 - şi deşi a fost desemnată comisie guvernamentală pentru stabilirea despăgubirilor - prin H.G. nr. 969/2002 - nu a fost făcută vreo ofertă de despăgubiri pentru terenurile agricole expropriate, ceea ce justifică demersul juridic al reclamantului.
În drept s-au invocat dispoziţiile Legii nr. 33/1994, art. 82, 111-112 şi 274 C. proc. civ., art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) şi (2), art. 44 alin. (1)-(3) din Constituţia României şi art. 1 şi 6 din C.E.D.O.
Pârâta SC H. SA, a depus întâmpinare, invocând, pe cale de excepţie inadmisibilitatea acţiunii, a prematurităţii acesteia, a lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei calităţii sale procesuale pasive, raportat la cadrul legal al exproprierii, astfel cum este reglementat de Legea nr. 33/1994, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată în condiţiile în care reclamantul nu a dovedit afectarea terenurilor de către obiectivul de interes naţional „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”, apreciind că valoarea pretenţiilor pecuniare sunt cu totul nereale faţă de situaţia pieţei imobiliare, în prezent.
Prin cererea de chemare în garanţie înregistrată la dosarul cauzei - la un termen ulterior -, pârâta, a solicitat, ca în situaţia în care ar cădea în pretenţii faţă de reclamant, M.F.P. să fie obligat să o despăgubească, în calitate de gestionar al fondurilor băneşti ale statului şi, respectiv, de entitate abilitată la efectuarea de plăţi în numele acestuia - ca unic beneficiar al investiţiei şi singur organism îndrituit a deţine dreptul de proprietate publică asupra unui atare imobil.
În drept s-au invocat dispoziţiile art. 60 şi următoarele C. proc. civ.
M.F.P. - reprezentat prin D.G.F.P. Hunedoara - a depus întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în garanţie, ca neîntemeiată.
Prin sentinţa nr. 114/2013 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, precum şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru folosul agricol nerealizat pentru perioada 1989-2007, - ambele invocate de pârâtă.
A fost admisă excepţia tardivităţii invocării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru folosul agricol nerealizat, - invocată de reclamant.
S-a constatat lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei SC H. SA Haţeg,, faţă de care a fost respinsă acţiunea.
A fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de SC P.E.E.H. SA Bucureşti - din subordinea Ministerul Industriei şi Resurselor, împotriva chematului în garanţie M.F.P., pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
A fost admis în parte, acţiunea civilă, introdusă de reclamantul L.V., împotriva pârâtului Statul Roman prin SC P.E.E.H.H. SA Bucureşti, prin administrator judiciar Euro Insol Sprl şi în consecinţă s-a constatat că pârâta SC P.E.E.H. SA Bucureşti, a preluat, fără despăgubiri, pentru cauză de utilitate publică, de interes naţional, declarată prin H.G. nr. 392/2002, terenul arabil, având ca proprietar tabulari pe B.I. lui I., - decedat la 18 aprilie 1978 -, situat pe raza localităţii Subcetate, identificat prin raportul de evaluare executat în cauză de către comisia de evaluare - formată din experţii judiciari V.I., N.M. şi F.C. - parte integrantă a hotărârii.
A fost respinsă în rest acţiunea civilă.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 3.900 lei.
În primul rând, instanţa a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, unită cu fondul conform încheierii de şedinţă din 17 noiembrie 2010 - în considerarea principiului prevăzut de art. 137 C. proc. civ. Ca atare, s-a apreciat că în calitate de moştenitor al proprietarului tabular, B.I., decedat la 18 aprilie 1978, reclamantul are interes în cauză, respectiv interes în legătură cu imobilele ce au aparţinut, în proprietate, acestuia.
Cum, în cauză, realizarea obiectivului de interes public naţional „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”, a început în urmă cu cca. două decenii, fiind la acest moment finalizat, expropriatorul sistând, nemotivat, procedura de expropriere, s-a apreciat că reclamantul are calitate procesuală activă, ca pretendent la despăgubirile reglementate de Legea nr. 33/1994, după proprietăţile imobiliare ce au aparţinut testatorului său.
Pe cale de consecinţă, această excepţie a fost respinsă.
În cauză, pârâta SC H. SA, a ridicat - prin notele de şedinţă depuse la termenul de judecată din 09 ianuarie 2013, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru folosul de tras solicitat de reclamant pentru perioada 1989-2007, invocând în susţinerea acesteia art. 1 din Decretul nr. 167/1958, - potrivit căruia dreptul la acţiune având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege - precum şi art. 3 din acelaşi act normativ, care reglementează termenul general de prescripţie de 3 ani, susţinând că acesta este aplicabil în cauză.
Or, prescripţia ca modalitate de stingere a dreptului material la acţiune şi, implicit, ca sancţiune juridică aplicabilă titularului unui drept care, prin pasivitate nu l-a exercitat în intervalul de timp stabilit de lege, constituie o excepţie de fond, dirimantă, peremptorie.
Dar, prescripţia extinctivă şi consecinţele ei, este exclusă în cazurile prevăzute de art. 21 din Decretul nr. 167/1958 - aplicabil în cauză, potrivit art. 2663 din Legea nr. 71/2011, între acestea fiind dreptul de proprietate şi desmembrămintele sale (uz, uzufruct, abitaţie, servitute şi superficie).
Ca atare, - în ce priveşte excepţia prescripţiei invocată de pârât -, în condiţiile în care, exproprierea pentru cauză de utilitate publică vizează preluarea de proprietăţi imobiliare sub condiţia imperativă a unei drepte şi prealabile despăgubiri şi a faptului, expres prevăzut de Legea nr. 33/1994, că aceste despăgubiri compensează valoarea proprietăţii imobiliare şi, în plus, valoarea prejudiciului dovedit, - acesta constituind un accesorium variabil ca natură şi ca întindere, în raport cu valoarea efectivă a imobilului - care, totdeauna, se stabileşte pe baza valorii de piaţă - instanţa a conchis, că această componentă a despăgubirilor este supusă principiului elementar de drept accesorium sequitur principale.
Deci, apreciind că despăgubirile pentru expropriere - astfel cum sunt reglementate de Legea nr. 33/1994 -, formând împreună o unitate complexă, inseparabilă, ope legis, - având o componentă pentru valoarea de piaţă a proprietăţii imobiliare expropriate şi o componentă a despăgubirilor pentru prejudiciul suferit de persoana expropriată, exced regulilor prescripţiei extinctive, în condiţiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Reclamantul a invocat tardivitatea invocării excepţiei în condiţiile Codului civil în vigoare care impun un termen limită până la care să se invoce excepţia, prima zi de înfăţişare.
Sub acest aspect, tribunalul având în vedere prevederile art. 136 C. proc. civ. - modificat prin Legea nr. 202/2010 -, prin care este instituită cu rang imperativ, prohibiţia invocării excepţiilor de procedură care nu au fost invocate în termenul prevăzut de art. 115 şi de art. 132 din acelaşi cod, - respectiv, odată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişarea a concluzionat ca excepţia este tardiv invocată, consecinţa fiind decăderea din dreptul de a o invoca.
Tot în considerarea prevederilor art. 137 C. proc. civ. şi văzând că, în cauză, a fost citată în calitate de pârâtă şi Sucursala „H. Haţeg, instanţa a apreciat că raportat la dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002, se impune respingerea acţiunii pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia.
Pe acelaşi argument juridic a fost admisă, de altfel şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie M.F.P., conform Încheierii de şedinţă din 17 noiembrie 2010.
Pe fondul cauzei, s-a constatat că prin H.G. nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea publică de interes naţional, a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”, desemnând, expres la art. 2 al acestui act normativ, ca expropriator, Statul Roman prin SC P.E.E.H. SA, în subordinea M.I.R.
În scopul realizării obiectivului de utilitate publică declarat prin Hotărârea nr. 969/2004, s-a constituit, la nivelul Primăriei comunei Sîntămărie Orlea, Comisia pentru soluţionarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere.
Prin intermediul acestei comisii - înfiinţată în condiţiile art. 25 din Legea nr. 33/1994 - expropriatorul, a notificat, persoanele proprietare tabulare, expropriate pentru a le acorda despăgubiri pentru terenurile ce le-au fost preluate încă din anul 1990, - între care şi terenurile ce au aparţinut defuncţilor B.I. şi B.V., notificându-i şi pe aceşti. (filele 56-60; 91; 96)
Articolul 44 alin. (4) din Constituţia României, consacră imperativul - şi totodată garanţia constituţională a proprietăţii particulare - potrivit căruia nimeni nu poate fi expropriat sau lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică şi cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
În considerarea caracterului excepţional al cedării proprietăţii private, dispoziţiile acestui articol constituţional, au fost preluate şi ridicate la rang de regulă de principiu, prin art. 1 al Legii nr. 33/1994, care reglementează procedura exproprierii.
Potrivit art. 26 din respectivul act normativ, o atare despăgubire trebuie să acopere valoarea reală a bunului imobil şi prejudiciul suferit de proprietar ori titularul altui drept real, afectat.
Prin raportul de evaluare întocmit în cauză, experţii judiciari V.I., N.M. şi F.C., au identificat terenurile în litigiu, afectate de obiectivul de interes naţional, declarat potrivit H.G. nr. 392/2002 a Guvernului României, cu date de carte funciară, vecinătăţi şi categorii de folosinţă, stabilind suprafaţa acestora la 7.017 mp., iar valoarea despăgubirilor pentru folosul agricol, anual, nerealizat, la suma de 10.217 lei/ha/an.
Cum declararea utilităţii publice a obiectivului de interes naţional „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”, s-a făcut prin H.G. nr. 392/2002, s-a apreciat că despăgubirile pentru pierderea potenţialului agricol, se justifică doar începând cu anul publicării acestui act normativ, deci pe o perioadă de 9 ani, întrucât potrivit Legii nr. 33/1994, actul de declarare a utilităţii publice - hotărâre de Guvern sau hotărâre de Consiliul Judeţean - după cum obiectivul este de interes naţional sau local, constituie condiţie sine-que-non pentru demararea procedurilor de expropriere.
Însă, reclamantul, deşi are interes în cauză (legitimatio ad cauzam), nu are vocaţie de a primi despăgubirile pentru terenurile agricole ce au aparţinut defunctului B.I., pe care l-a moştenit în calitate de legatar, - în baza unui testament autentificat la 08 martie 1972 de către fostul notariat de Stat Petroşani -, în condiţiile în care succesiunea după acesta a fost deschisă la 08 aprilie 1979, când opera prohibiţia transmiterii terenurilor de orice fel, prin acte între vii, cu excepţia transmiterii acestora prin succesiune legală.
Or, în această fază a procesului civil, reclamantul nu a dovedit calitatea sa de succesibil legal.
Pe cale de consecinţă, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamant.
Văzând şi dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 33/1994 şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi că se justifică, în cauză, cheltuieli de judecată în sumă de 3.900 lei, din care: 1.500 lei onorariu avocat şi 2.400 lei onorariu expertiză, au fost acordate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
Reclamantul a solicitat, în principal admiterea apelului în sensul anulării sentinţei civile nr. 114 din 27 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Hunedoara cu reţinerea cauzei spre rejudecare în fond, iar în subsidiar admiterea apelului aşa cum a fost formulat în sensul modificării în totalitate a sentinţei civile nr. 114/2013 şi pe fondul cauzei admiterea acţiunii în constatarea calităţii de persoană expropriată şi a stabilirii despăgubirilor pentru terenul expropriat prin H.G. nr. 392/2002, cu obligarea pârâtului Statul Român prin SC H. SA Bucureşti la plata cheltuielilor de judecată în apel.
În motivarea apelului reclamantul a susţinut că în mod greşit prima instanţă a analizat şi s–a pronunţat doar asupra excepţiilor invocate, fără a soluţiona fondul cauzei şi a depăşit limitele investirii, în sensul că deşi a solicitat să se constate calitatea de persoană expropriată a reclamantului, prin dispozitiv s-a pronunţat asupra altor chestiuni care nu au făcut obiectul acţiunii.
Apelantul a susţinut că există o evidentă neconcordanţă între cele reţinute de instanţa de fond în considerentele hotărârii şi dispozitiv. Astfel, deşi în pag. 2 a considerentelor hotărârii s-a reţinut că reclamantul are interes sub aspectul folosului practic şi calitate procesuală activă, la pagina 4 se reţine că reclamantul nu are vocaţie de a primi despăgubiri, deşi nu se face nici o precizare dacă lipsa vocaţiei echivalează cu una din condiţiile cerute de lege pentru a fi parte în proces.
Interesul reclamantului este recunoscut şi de instanţă sub forma folosului practic de a pretinde şi primi despăgubiri, fiind un interes legitim, personal şi actual.
Condiţia C.A.P.acităţii procesuale a reclamantului a fost dovedită atât sub aspectul C.A.P.acităţii de folosinţă cât şi de exerciţiu, şi recunoscută de instanţa de fond. Există identitate între persoana reclamantului şi persoana titulară a dreptului subiectiv în raportul juridic dedus judecăţii. Deşi instanţa de fond a considerat că reclamantul nu are vocaţie de a primi despăgubirile prevăzute de Legea nr. 33/1994 pentru terenurile defunctului B.I., prin aceasta înţelegând inexistenţa dreptului ca o condiţie pentru a fi parte în proces, nu a arătat în mod explicit acest fapt. Reclamantul şi-a dovedit dreptul în exercitarea acţiunii civile promovate, iar instanţa de fond a făcut o apreciere eronată asupra existenţei acestuia. Dreptul reclamantului este prevăzut şi ocrotit de lege, fiind un drept dobândit prin succesiune testamentară şi legat. Art. 44 şi 46 din Constituţia României şi art. 25 din Legea nr. 33/1994 prevăd atât dreptul de proprietate cât şi dreptul de a primi despăgubiri şi dreptul la moştenire. Dreptul de proprietate al reclamantului dobândit prin moştenire testamentară şi având la bază legatul cu titlu universal (testamentul autentic din 8 martie 1972) din partea testatorului său B.I., a fost recunoscut prin emiterea Titlului de proprietate din 23 februarie 1996 în condiţiile Legii nr. 18/1991. Reclamantul este în situaţia prevăzută de art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 în sensul că a depus cerere de reconstituire a dreptului de proprietate şi pe baza actelor şi a dovezilor prezentate i s–a eliberat titlul de proprietate pentru terenurile care au aparţinut testatorului B.I. Legiuitorul nu face distincţie între succesiunea legală şi testamentară ca moduri de dobândire a proprietăţii, iar reclamantul a dobândit bunurile prin legat universal astfel încât rezultă că obiect al acestui legat l-au constituit toate bunurile prezente şi viitoare existente în patrimoniul testatorului la acel moment, deci şi terenurile înscrise în C.F. Subcetate, o parte fiind expropriate prin H.G. nr. 392/2002. Împrejurarea că la data deschiderii succesiunii după defunctul B.I. (8 aprilie 1979) exista interdicţia transmiterii terenurilor de orice fel prin acte între vii, nu prezintă relevanţă câtă vreme reclamantul a dobândit aceste bunuri prin legat universal. Dreptul de proprietate tabulară a testatorului nu a suferit nicio modificare sau alterare fiind înscris în evidenţele de carte funciară, şi a fost consolidat prin efectul Legii nr. 18/1991 prin emiterea titlului de proprietate în favoarea reclamantului. Mai mult, legatul autentic prin care s-a transmis universalitatea bunurilor testatorului către testatorul său a fost anterior anului 1974 când a intrat în vigoarea Legea nr. 58/1974 şi Legea nr. 59/1974.
În drept s-au invocat dispoziţiile art. 274, 282, 284, 287, art. 292 alin. (1), 295, 296, 297 alin. (1) C. proc. civ.
Prin apelul declarat pârâta a solicitat desfiinţarea în parte a sentinţei nr. 114/2013 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, şi pe fondul cauzei respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În motivarea apelului, pârâta a invocat mai multe excepţii, respinse de instanţa de fond.
Referitor la lipsa calităţii procesual active a reclamantului, a susţinut că dreptul de proprietate a presupuşilor antecesori ai acestuia s-a stins odată cu cooperativizarea terenurilor şi în contextul în care nu a putut face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, reclamantul nu poate justifica un drept asupra acestor terenuri. Reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu, neavând un titlu valabil asupra acestora, mai ales că le-a fost schimbată destinaţia anterior anului 1989. Prin H.G. nr. 392/2002 Statul Român a declarat investiţia „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria” lucrare de utilitate publică şi interes naţional. Deşi expropriatorul a notificat persoanele îndreptăţite la despăgubiri ca urmare a exproprierilor survenite în baza Decretului Consiliului de stat nr. 40/1989, reclamantul nu a făcut întâmpinare la propunerea de preţ şi nici nu a depus acte pentru dovedirea calităţii sale de proprietar al acestor terenuri, sau de proprietar al antecesorilor săi, astfel că nu s-au putut acorda despăgubiri.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în temeiul Legii nr. 33/1994, a arătat că terenul a fost ocupat anterior şi reclamantul nu poate formula acţiune în despăgubiri în temeiul unei legi apărute ulterior. Reclamantul nu a probat proprietatea particulară asupra terenurilor la momentul ocupării acestora, fiind cooperativizate. Cu toate că avea posibilitatea, reclamantul nu a făcut demersuri pentru a obţine despăgubiri în temeiul Legii nr. 1/2000 şi nici în baza Legii nr. 18/1991.
În ce priveşte excepţia prematurităţii introducerii acţiunii, s-a solicitat a se constata că reclamantul nu a îndeplinit procedura prealabilă obligatorie în materie, în sensul că nu a răspuns ofertei de despăgubiri pe care a făcut-o pârâta.
Pentru susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive, a arătat că exproprierea a făcut-o Statul Român prin SC H. SA, ca unic beneficiar şi care trebuie să suporte costurile acestei investiţii, prin plata despăgubirilor către cei expropriaţi. Apelanta este o societate care nu primeşte bani de la bugetul public, ci se întreţine exclusiv din fonduri proprii. De aceea, s-a făcut trimitere la contractul de concesiune din 2004 prin care SC H. SA preia în concesiune bunurile proprietate publică a statului şi terenurile pe care acestea sunt amplasate, în scopul întreţinerii, amenajării, modernizării şi construirii de noi amenajări hidroenergetice conform programelor de investiţii. Din anexa la acest contract a rezultat că SC H. SA nu este proprietarul obiectivelor hidroenergetice care au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ci proprietar al acestor obiective şi al terenurilor pe care sunt amplasate este Statul Român, care le-a concesionat în favoarea SC H. SA. Ca urmare, se impunea admiterea acestei excepţii de către instanţa de fond, dar şi a cererii de chemare în garanţie în sensul introducerii în cauză a Ministerului finanţelor publice pentru Statul Român, în sarcina căruia să revină plata eventualelor despăgubiri.
A apreciat că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru folosul de tras pe perioada 1989-2007, a fost greşit soluţionată de instanţa de fond, întrucât reclamantul a solicitat plata unei sume de bani şi fiind o acţiune cu caracter patrimonial îi sunt aplicabile prevederile art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958, în sensul că poate fi supusă analizei perioada ultimilor trei ani anterior formulării cererii de chemare în judecată.
Pe fondul cauzei, a susţinut lipsa calităţii de proprietar al reclamantului asupra terenurilor şi a vocaţiei la despăgubiri în baza legii exproprierii. Probatoriul administrat în cauză nu a făcut dovada masei succesorale aflate în patrimoniul acestor defuncţi la data decesului, ţinând cont de înscrierile în C.F., de cooperativizare, de vocaţia succesorală. Cu toate că pârâta a făcut oferta de despăgubiri reclamantului, prin executor judecătoresc, acesta nu a făcut întâmpinare la ofertă şi nici dovada calităţii de moştenitor după proprietarul tabular.
A arătat că în situaţia în care instanţa apreciază legală sentinţa instanţei de fond şi îndreptăţirea reclamantelor la primirea de despăgubiri conform legii aplicabile, trebuie să se aibă în vedere preţul propus de pârâtă prin notificarea transmisă sau efectuarea unei contraexpertize, având în vedere valoarea terenului expropriat şi repararea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă a terenului. Valoarea reţinută de instanţa de fond este nelegală, pentru că experţii nu au ţinut cont de realităţile pieţei imobiliare şi nici de cele existente la momentul efectuării expertizelor sau a pronunţării sentinţei, înlăturând dispoziţiile Legii nr. 33/1994. Greşit au fost respinse şi criticile referitoare la lipsa folosului agricol, acordat de instanţă, răspunsurile experţilor nefiind fundamentate.
Prin întâmpinarea depusă, intimata pârâtă a solicitat respingerea apelului reclamantului, susţinând în esenţă că instanţa de fond a analizat şi legalitatea şi temeinicia pretenţiilor respingând cererea de acordare a despăgubirilor pe motiv că reclamantul nu şi-a demonstrat calitatea de persoană îndreptăţită. Instanţa de fond s-a pronunţat în limitele investirii sale, neexistând diferenţe între considerentele hotărârii şi dispozitiv. Reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate neavând un titlu valabil asupra terenului şi nici nu a făcut dovada îndreptăţirii la despăgubiri. Aceste terenuri au fost preluate din posesia C.A.P.-ului şi nu a pretinşilor antecesori ai reclamantului la momentul preluării, astfel că reclamantul nu justifică un drept asupra acestora. În mod legal instanţa de fond a reţinut că la momentul deschiderii succesiunii după defunct opera prohibiţia transmiterii terenurilor de orice fel prin acte între vii, cu excepţia transmiterii acestora prin succesiune legală.
Prin întâmpinarea depusă de Statul Român prin M.F.P. prin D.G.R.F.P. Timişoara prin A.J.F.P. Hunedoara s-a solicitat respingerea cererii de chemare în garanţie pentru lipsa calităţii procesual pasive susţinându-se că reclamantul nu a adus nicio critică sentinţei Tribunalului Hunedoara referitoare la constatarea lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român reprezentat de M.F.P.
Prin Decizia nr. 79 din 7 noiembrie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a admis apelurile declarate de reclamantul L.V. şi de pârâtul Statul Român, prin SC H. SA, împotriva sentinţei civile nr. 114/2003, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă.
A schimbat în parte sentinţa atacată în ce priveşte soluţionarea cererii de acordarea a despăgubirilor şi a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru lipsa de folosinţă şi, rejudecând în aceste limite:
A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 178.933 lei, reprezentând contravaloarea terenului expropriat şi suma de 21.456 lei reprezentând lipsa de folosinţă pe perioada 2007-2010.
A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru lipsa de folosinţă pentru perioada 1990-2006, invocată de pârât, şi în consecinţă a respins cererea de acordare a folosului nerealizat pe această perioadă.
A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei atacate.
Curtea de Apel a constatat următoarele:
Imobilele în litigiu, înscrise în C.F. Subcetate, întabulate şi în prezent pe defuncţii B.I. şi fratele acestuia B.V., au fost colectivizate (aspect necontestat). Aceste imobile, identificate prin lucrarea de expertiză efectuată la instanţa de fond, au fost ocupate de lucrările de amenajare a lacului Strei, şi expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes naţional a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”. Expropriator s-a stabilit a fi Statul Român prin SC P.E.E.H. SA (conform art. 2 ale acestei hotărâri). Prin Hotărârea nr. 958 din 16 iunie 2004 Guvernul României a constituit Comisia pentru soluţionarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului de interes naţional declarat ca atare prin hotărârea arătată mai sus.
Expropriatorul a demarat procedura de expropriere şi, implicit, de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarii tabulari în acest sens. În acest scop, pârâta i-a notificat şi pe antecesorii reclamantului (filele 56-58 fond), decedaţi la acel moment, conform actelor de stare civilă.
Reclamantul, alături de alte persoane, au adresat pârâtei o notificare-somaţie la 14 martie 2010, solicitându-le despăgubiri pentru terenul ocupat cu amenajarea de interes public, lacul Strei.
Potrivit adeverinţei din 18 ianuarie 2010 eliberată de Primăria comunei Sântămărie Orlea, reclamantul a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, fiind eliberat titlu de proprietate pentru terenurile neocupate, iar terenurile ocupate de „Amenajarea SC H. SA a râului Strei”, lucrare declarată de utilitatea publică, fac obiectul Legii nr. 33/1994.
Din aceste probe a rezultat că reclamantul a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate după antecesorul său B.I., în baza testamentului autentic antemenţionat, iar Comisia de Aplicare a Legii nr. 18/1991 i-a recunoscut calitatea de succesor testamentar reconstituind dreptul de proprietate asupra imobilului cerut şi care era liber. Întregul teren al defunctului B.I., are un singur regim juridic şi nu este posibil ca pentru o parte din teren să fie recunoscută calitatea reclamantului de moştenitor şi pentru o altă parte să nu fie recunoscută această calitate. Împrejurarea că nu s-a putut reconstitui dreptul de proprietate asupra unei părţi din teren, din motive obiective (terenul fiind ocupat), nu impietează asupra recunoaşterii calităţii reclamantului de succesor testamentar a lui B.I. şi înlătură efectele Legii nr. 58/1974.
Motivarea tribunalului este contradictorie în sensul că, deşi a respins excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantului, a respins pretenţiile sale, reţinându-se că nu a făcut dovada calităţii sale de moştenitor.
Dreptul de proprietate şi îndreptăţirea antecesorilor reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 pentru terenul expropriat a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzute de legea de expropriere, prin notificarea cu privire la oferta de despăgubire.
Faţă de aceste aspecte, reclamantul justifică legitimare procesual activă, dreptul său de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituţiilor administrative ale Statului român, astfel că are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană de Drepturilor Omului. Potrivit art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.
În mod corect a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantului, soluţie care se menţine, însă cu argumentele expuse anterior.
În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii: prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiţii pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, lucrări care nu au vizat terenurile în litigiu, ci cele care figurează în procesul-verbal de identificare a imobilelor pentru care fostul C.A.P. şi-a dat avizul favorabil. Imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002. În consecinţă, legea aplicabilă, în vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere, era Legea nr. 33/1994, din această perspectivă fiind lipsită de relevanţă ocuparea terenurilor anterior declarării utilităţii publice.
De altfel, câtă vreme până la apariţia H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu era declarate de utilitate publică, dreptul la acţiune în despăgubiri nu era născut, astfel că nu se puteau obţine despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, sens în care este şi jurisprudenţa instanţei supreme (Decizia civilă nr. 3883/2011).
În cauză, prezintă relevanţă chiar atitudinea pârâtei, care, deşi susţine în prezent că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, ea însăşi a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de această lege şi i-a notificat pe antecesorii reclamantului, considerând la acel moment că aceştia sunt proprietarii terenurilor şi li se cuvin despăgubiri în conformitate cu legislaţia ce reglementează exproprierea. Pentru toate acestea, se constată nefondate argumentele apelantei pârâte în sensul că reclamantul putea beneficia de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziţie este anterioară exproprierii.
Referitor la prematuritatea acţiunii, susţinerile apelantei sunt, de asemenea, nefondate, întrucât, pe de o parte, nu poate fi imputată reclamantului procedura prealabilă stabilită de Legea nr. 33/1994 şi nici lipsa unor despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate şi ocupate de lucrările hidroenergetice şi apele lacului de acumulare.
Instanţa a fost învestită cu cererea de stabilire a despăgubirilor pentru terenurile expropriate, şi, contrar susţinerilor apelantei, persoanele supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aştepte până când expropriatorul va sesiza instanţa, în condiţiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanşate de expropriator.
Nici excepţia lipsei calităţii procesual pasive a SC H. SA nu poate fi primită, atâta timp cât prin actul normativ de declarare a utilităţii publice s-a stabilit că expropriatorul, Statul Român, este reprezentat prin societate. Acesta a fost dată în judecată în această calitate, de reprezentant al Statului Român şi nu în nume propriu. Prin urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părţilor fiind corect stabilit, iar cererea de chemare în garanţei a fost corect respinsă.
Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost greşit soluţionată de tribunal. Potrivit art. 22 din Legea nr. 202/2010 dispoziţiile art. 136 C. proc. civ., aşa cum au fost modificate prin legea de accelerare a soluţionării proceselor se aplică proceselor începute după intrarea în vigoare a legii. Ori, Legea nr. 202/2010 a intrat în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, iar acţiunea de faţă a fost introdusă la data de 06 mai 2010, deci anterior, fiind aplicabile dispoziţiile codului de procedură civilă, nemodificat. Aşadar, a fost greşit reţinută excepţia tardivităţii invocării prescripţiei dreptului material la acţiune.
Excepţia fiind invocată în termen legal, se va analiza incidenţa ei în cauză. Astfel, reclamantul a cerut prejudiciul creat prin lipsa de folosinţă a terenului în anii 1989-2010. Aceste pretenţii reprezintă drepturi de creanţă, pretenţii materiale, care sunt supuse prescripţiei, potrivit art. 1 şi 3 din Decretul Lege nr. 167/1958, termenul de prescripţiei fiind de trei ani. Aşadar, se vor acorda despăgubiri pentru lipsa folosinţei terenului expropriat doar pentru perioada 2007-2010, pentru restul perioadei dreptul la acţiune fiind prescris.
Notificările au fost emise de pârâtă pe numele antecesorilor reclamantului, care figurau ca proprietari tabulari, deşi la data emiterii lor, aceştia erau decedaţi şi astfel, reclamantul nu a avut cunoştinţă de preţul propus de expropriator. Mai mult, în situaţia în care expropriatorul ar fi apreciat că preţul a fost acceptat, ar fi trebuit să facă plata despăgubirilor, însă, aşa cum s-a arătat, această plată nu a fost efectuată nici până în prezent, la mai mult de 10 ani de la demararea procedurii de expropriere.
Este adevărat că, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa, vor ţine seama de preţul sub care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel, în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.
La instanţa de fond a fost efectuat un raport de expertiză tehnică de evaluare, în care experţii au arătat că terenul în litigiu nu are corespondent pe raza unităţii administrativ - teritoriale, luând în calcul oferte de vânzare şi de cumpărare a terenurilor pe teritoriul judeţului Hunedoara, însă nici una dintre acestea nu vizează terenuri similare celor din litigiu (filele 125 - 142 dosar fond). În aceste condiţii, este evident că nu pot fi luate în considerare aceste preţuri estimative, care nu au la bază valori practicate efectiv în zonă datorită lipsei tranzacţiilor.
Experţii au propus ca valoarea imobilelor în litigiu să fie calculată după metoda de evaluare a terenurilor pe bază de profit, apreciind că aceasta corespunde cel mai bine situaţiei de faţă. Prin această metodă, s-a propus o valoare de circulaţie de 178.933 lei, luând în considerare categoria de folosinţă a terenurilor 7.017,2 mp arabil.
Preţul propus de experţi pentru terenul expropriat de 25,5 lei/mp pentru terenul agricol, fânaţ şi 8,16 euro/mp pentru curţi - clădiri este unul corect şi rezonabil, (similar preţului reţinut pentru terenuri în alte cauze vizând terenuri în zonă), şi urmează a obliga pârâta să despăgubească reclamantul cu această sumă.
În ceea ce priveşte folosul de tras constând în lipsa de folosinţă a terenului agricol, având în vedere lucrarea de expertiză efectuată la instanţa de fond, va obliga pârâta să despăgubească reclamantul cu suma de 21.456 lei, pentru perioada 2007-2010. La stabilirea acestei sume s-a avut în avut în vedere specificul agricol în zonă, respectiv culturile tradiţionale în zonă (legume, cartofi, porumb) şi raportat la lucrările care trebuie realizate, profitul care s-ar fi obţinut anual de reclamant (fila 128-142).
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs Statul Român, prin SC P.E.E.H.H. SA, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele:
Este întemeiată excepţiei inadmisibilităţii acţiunii raportat la dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi dispoziţiile imperative ce reglementează aplicarea în timp a legii civile şi consacră principiul neretroactivităţii acesteia, întrucât potrivit probatoriului administrat în cauză, terenul antecesorilor reclamantului a fost preluat anterior momentului 1990, deci anterior apariţiei Legii nr. 33/1994 şi chiar anterior apariţiei Legii nr. 18/1991.
Recurentul a arătat în continuare că în cazul în care instanţa va înlătura critica privind încălcarea de către reclamant, prin această conduită a principiului neretroactivităţii legii civile, invocă dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricolei/celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, în forma existentă la momentul apariţiei acestei legi reparatorii. Articolul vizează exact situaţia existentă în speţă. Modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 247/2005 întăresc această convingere, prin aceea că includ expres instalaţiile hidroelectrice în sfera obiectivelor existente pe terenurile preluate. Aşadar legiuitorul a creat un cadru legislativ expres pentru situaţia dedusă judecaţii de care reclamantul nu a înţeles să uzeze.
În mod nelegal a fost respinsă şi excepţia prematurităţii acţiunii, în condiţiile în care reclamantul nu a făcut dovada că a parcurs procedura prealabilă administrativă impusă de legea nr. 33/1994, după declararea utilităţii publice, respectiv nu a formulat întâmpinare la notificare.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC H SA, sub aspectul plăţii despăgubirilor s-a susţinut că potrivit contractului de concesiune, aceasta nu este proprietara obiectivelor energetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, proprietar fiind Statul Român, care are şi obligaţia de plată a despăgubirilor, prin M.F.P.
Cu privire la calitatea procesuală a reclamantului s-a susţinut că în caută nu s-a făcut dovada că la data decesului autorilor acestuia, în patrimoniul acestora se aflau şi terenurile care fac obiectul acestui litigiu şi nici faptul că după anul 1990 au beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate în condiţiile legilor fondului funciar.
Că, deşi reclamantul a fost notificat şi s-a făcut o ofertă de despăgubire, nu a avut loc plata pentru că nu s-a făcut dovada proprietăţii.
Cererea de chemare în garanţie a fost respinsă în mod nelegal în condiţiile în care a făcut dovada că este o societate comercială de drept privat şi nu este beneficiar al investiţiei, astfel că Statul Român trebuie să suporte costurile exproprierii.
Pe fondul cauzei, în ce priveşte despăgubirile, în condiţiile în care reclamantul nu a formulat întâmpinare la propunerea de preţ, aceasta presupune o acceptare tacită a ofertei de preţ şi nu mai poate fi contestată.
În determinarea cuantumului despăgubirilor, rapoartele de expertiză au fost efectuate cu nerespectarea dispoziţiilor imperative ale art. 26 din Legea nr. 33/1994 respectiv, nu s-a avut în vedere preţurile reale de tranzacţie la data efectuării raportului de expertiză şi respectiv, nu cuprinde elemente suficiente de calcul în ce priveşte contravaloarea lipsei folosului agricol, obiecţiunile la raport fiind respinse nemotivat.
Recursul este fondat în parte şi în limitele ce se vor arăta, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care se susţine excepţia inadmisibilităţii acţiunii întrucât terenul în cauză ar fi fost preluat anterior anului 1990 astfel că nu ar fi aplicabile prevederile Legii nr. 33/1994, este nefondat, având în vedere că prezenta acţiune a fost formulată după ce prin H.G. nr. 392/2002 s-a declarat utilitatea publică de interes naţional a lucrării "Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria" care a presupus şi exproprierea mai multor terenuri printre care şi cel în cauză, autorii reclamantului figurând printre persoanele a le căror terenuri au fost propuse spre expropriere, chiar dacă în fapt terenul a fost preluat în fapt în anii 1990. Ca atare, speţei îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 33/1994, fiind nerelevante pentru aceleaşi motive şi susţinerile recurentei în sensul că reclamantul ar fi trebuit să urmeze prevederile Legii nr. 1/2000.
Actul normativ care a consfinţit legal exproprierea este H.G. nr. 392/2002 şi prin care expropriator s-a stabilit a fi Statul Român prin SC P.E.E.H. SA.
Prin Hotărârea nr. 958/2004 s-a dispus şi constituirea Comisiei pentru soluţionarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere.
Fiind iniţiată procedura de expropriere pentru utilitate publică pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, în acest sens fiind preluate şi terenurile aparţinând autorilor reclamanţilor, este evident că sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 33/1994, fiind fără relevanţă faptul că terenurile au fost preluate anterior intrării în vigoare a acestei legi.
Terenurile în litigiu nu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989, prin acest act normativ fiind aprobată doar efectuarea de lucrări şi investiţii.
În raport de obiectul şi temeiul de drept al cererii de chemare in judecată, precum şi de existenţa unei oferte de despăgubiri pe numele antecesorilor reclamantului, pârâtul nu mai poate pune în discuţie îndreptăţirea reclamantului, în calitate de moştenitor de a încasa despăgubirea în cadrul procedurii de expropriere, pe motiv că nu există titlu de proprietate emis în baza legilor privind fondul funciar.
De altfel, un astfel de titlu era şi imposibil de obţinut, atâta vreme cât terenul a fost inundat, deci exproprierea s-a realizat în fapt, astfel încât nu se mai putea reconstitui dreptul de proprietate pe vechiul amplasament iar în procedura legii fondului funciar reclamanţii au fost îndrumaţi să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994.
Reclamantul, a făcut dovada calităţii de moștenitor a proprietarilor tabulari ai terenurilor, calitate recunoscută şi în procedura Legii nr. 18/1991.
Dispoziţiile art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994 fac distincţie între situaţia în care părţile se învoiesc asupra exproprierii şi asupra despăgubirii, caz în care instanţa ia act de această învoială şi situaţia în care părţile se învoiesc numai asupra exproprierii, nu şi asupra despăgubirii.
Instanţa a fost investită cu o cerere de chemare în judecată prin care să se constate că reclamantul în calitate de succesor după persoanele expropriate, au consimţit la preluarea proprietăţii imobiliare, prin expropriere iar pe de altă parte, obligarea la plata de despăgubiri, în cadrul unei proceduri de expropriere deja declanşată de expropriator, fiind epuizate anterior formulării prezentei acţiuni, fazele premergătoare ale procedurii de expropriere, respectiv formularea ofertelor de despăgubiri către persoanele recunoscute ca fiind proprietari.
Aceste acte emise în procedura de expropriere, prin care antecesorii reclamantului au fost recunoscuţi ca fiind îndreptăţiţi să primească despăgubiri, sunt premisa în lipsa cărei nu-şi mai găsea justificarea oferta de despăgubire, expropriatorul nemaiputând contesta în faţa instanţei împrejurări pe care el însuşi le-a stabilit în procedura administrativă prealabilă.
Respingerea acţiunii formulată de reclamant cu motivarea că nu are calitate de proprietar, îi creează acestuia situaţia mai grea decât cea pe care şi-ar fi păstrat-o dacă nu ar fi formulat cererea de chemare în judecată, chiar pârâta solicitând prin motivele de recurs să se menţină ca şi cuantum despăgubirea propusă prin notificare, sub condiţia dovedirii calităţii de moştenitor.
Oferta de despăgubire, care implică şi recunoaşterea dreptului de proprietate, este un act juridic valabil, ce emană de la expropriator, adică de la Statul Român, prin SC H. SA, echivalând cu o speranţă legitimă de despăgubire, protejată de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În contextul aplicării procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 33/1994, analiza posibilităţilor reclamanţilor de a obţine eventuale despăgubiri în temeiul Legii nr. 18/1991 şi a Legii nr. 1/2000 este în afara cadrului judecăţii, iar împrejurarea că aceştia au formulat şi cereri în temeiul legilor fondului funciar este irelevantă, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada că au beneficiat de măsuri reparatorii în echivalent în baza acestor legi, pentru a se pune în discuţie problema unei duble reparaţii.
În raport de aceste considerente, excepţiile inadmisibilităţii, prematurităţii şi calităţii procesuale active au fost corect soluţionate.
Şi excepţia calităţii procesuale pasive a fost legal soluţionată raportat la dispoziţiile H.G. nr. 392/2002, societatea comercială fiind chemată în judecată în calitate de reprezentant al Statului Român şi nu în nume propriu, iar în această calitate justifică legitimare procesuală.
În ce priveşte critica referitoare la despăgubiri prin raportare la dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, aceasta este fondată.
Instanţele au aplicat şi interpretat nelegal textul de lege menționat, acordând reclamanţilor contravaloarea terenurilor preluate, determinată prin metode bazate pe profit.
Raportul de expertiză efectuat în primă instanţă şi avut în vedere de instanţa de apel la acordarea despăgubirii reprezentând contravaloarea terenului, a avut ca metodă de calcul evaluarea pe baza de profit, apreciindu-se că aceasta corespunde cel mai bine situaţiei de faţă şi că preţul propus de experţi, pe categorii de folosinţă, este unul corect şi rezonabil.
Metoda evaluării bazată pe profit nu este prevăzută de lege, singura modalitate admisă de lege pentru determinarea cuantumului despăgubirilor fiind aceea de raportare la preţurile cu care se vând în mod obişnuit, imobile de acelaşi fel, în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.
Respectarea criteriului legal la care face referire art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994 impune ca părţile să fie în măsură să depună la dosar comparabile de preţ la nivelul perioadei la care se realizează expertiza pentru imobile din aceeaşi unitate administrativ teritorială iar, în măsura în care nu se pot produce cu astfel de comparabile, să se aibă în vedere alte comparabile adecvate şi în concordanţă cu exigenţele normei legale menţionate.
În cauză, nu s-au produs dovezi depline că în unitatea administrativ teritorială nu au avut loc tranzacţii imobiliare şi care să fie avute în vedere ca şi comparabile, instanţa sau experţii având posibilitatea să solicite relații la O.C.P.I. precum şi C.N.P.
Numai în lipsa unor dovezi directe din care să reiasă preţul de tranzacţionare pe piaţa liberă a unor imobile similare, echipa de experţi poate proceda la stabilirea valorii despăgubirilor pe baza unor altor metode de evaluare şi având în vedere comparabile adecvate şi în concordanţă cu principiul asigurării unei despăgubiri juste şi echitabile.
Critica privind greşita determinare a cuantumului despăgubirilor privind lipsa de folosinţă a terenului este nefondată.
Prin raportul de expertiză, experţii au determinat cuantumul prejudiciului prin raportare la regimul juridic al terenului şi având în vedere specificul zonal al culturilor ce se practică, recurentul neargumentând care dispoziţii legale au fost interpretate şi aplicate greşit în soluţionarea acestui capăt de cerere.
Prin urmare, în vederea refacerii raportului de expertiză, cu respectarea textului de lege indicat, în temeiul prevederilor art. 312 C. proc. civ. se va admis recursul, se va casa decizia şi e va trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel, în limitele arătate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta Statul Român, prin SC P.E.E.H.H. SA împotriva Deciziei nr. 79 din 7 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2503/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2558/2014. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
