ICCJ. Decizia nr. 2564/2014. Civil

Decizii civile ICCJ 2014


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2564/2014

Dosar itr. 6945/105/2010

Şedinţa publică din 3 octombrie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 15 noiembrie 2010, reclamanţii L.D.P., T.G.I. şi T.Ş.M.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii I.A., Oraşul Buşteni, prin primar şi Statul Român, prin M.F.P., să se constate nevalabilitatea titlului statului şi, implicit, al pârâţilor asupra imobilului situat în Buşteni, jud. Prahova, compusă din teren în suprafaţă de 1.200 mp) şi obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul sus-menţionat.

La termenul din 15 mai 2013, reclamanţii şi-au precizat acţiunea în sensul că, pentru ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, să fie obligaţi pârâţii la plata contravalorii terenului revendicat la preţul de circulaţie de la acea dată.

Prin sentinţa nr. 1450 din 22 mai 2013, Tribunalul Prahova, secţia I civilă, a respins, ca neîntemeiate, atât excepţiile privind inadmisibil itatea acţiunii şi autoritatea de lucru judecat, invocate de pârâţii Oraşul Buşteni, prin primar şi I.A., cât şi acţiunea astfel cum a fost precizată.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pe motiv că a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, tribunalul a reţinut că este neîntemeiată, având în vedere că prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de secţiile unite, ale Înaltei Curţi într-un recurs în interesul legii s-a statuat că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, întrucât este posibil ca reclamantul, într-o atare acţiune, să se poată prevala, la rândul său, de un „bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional, astfel încât trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Referitor la excepţia puterii lucrului judecat invocată de pârâta D.G.F.P. Prahova în raport de Decizia nr. 192 din 20 ianuarie 2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cauza ce a format obiectul Dosarului nr. 687/2002, tribunalul a reţinut că prin decizia în discuţie a fost menţinută în totalitate Decizia nr. 130 din 18 decembrie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti prin care s-a dispus obligarea pârâţilor Consiliul Local Buşteni, Primăria oraşului Buşteni, M.F.P., D.G.F.P.C.F.S. Prahova şi terţul deţinător S.P.P. Bucureşti, să lase reclamanţilor L.D.P. şi T.A.M. imobilul situat în Buşteni, jud. Prahova, compus din teren în suprafaţă de 1,165,5 mp şi construcţia aflată pe acesta denumită „V.P."

În concluzie, tribunalul a reţinut că între cauza de faţă şi cea cu privire la care s~a tăcut referire mai sus, nu există identitate, cel puţin de părţi, fiind prima dată când reclamanţii au chemat în judecată, în calitate de pârât, pe numitul I.A., context în care şi excepţia puterii de lucru judecat a fost respinsă.

Pe fondul cauzei, tribunalul, în baza înscrisurilor depuse la dosar, a reţinut următoarele:

Prin contractul de vânzare autentificat din 14 octombrie 1930, autorul reclamanţilor - M.P.L. a dobândit, prin cumpărare de la N.I.M.E., un teren viran în suprafaţă de 2.319 mp. situat în comuna Buşteni, sat Poiana Ţapului, cătunul Zamora, jud. Prahova, iar prin actul de vânzare - cumpărare autentificat din 17 septembrie 1938, acelaşi autor a mai dobândit de la numiţii A.N.B. şi N.B. şi un teren în suprafaţă de 61 mp, situat în comuna climaterică Poiana Ţapului, pe Zamora, jud. Prahova.

Prin autorizaţia de construcţie din 09 august 1938, P.L. împreună cu soţia sa au fost autorizaţi a construi pe terenul din comuna Poiana Ţapului, pe Z., jud. Prahova, o vilă pentru care s-a eliberat aviz favorabil de S.J.D. Prahova.

Potrivit certificatului de moştenitor suplimentar din februarie 2000, de pe urma deiunctului L.P., zis şi L.P., decedat la data de 16 septembrie 1982, au rămas, ca moştenitori legali acceptanţi, T.A.M. şi L.D.P., în calitate de descendenţi de gradul I.

La data de 27 septembrie 2008, a decedat T.A.M., de pe urma căreia au rămas ca moştenitori legali reclamanţii T.G.I. şi T.Ş.M.A., ambii în calitate de descendenţi de gradul I.

Prin Decizia nr. 130 din 18 decembrie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în cauza ce a format obiectul Dosarului nr. 5057/2001, irevocabilă prin respingerea, ca nefondate, a recursurilor declarate de pârâţii M.F.P. - D.G.F.P. Prahova şi S.P.P.-U.M. X Bucureşti, conform Deciziei nr. 192 din 20 ianuarie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus obligarea pârâţilor Consiliul Local Buşteni, Primăria oraşului Buşteni, M.F.P., D.G.F.P.C.P.S. Prahova şi terţul deţinător S.P.P. Bucureşti, să lase reclamanţilor L.D.P. şi T.A.M., imobilul situat în Buşteni, jud. Prahova, compus din teren în suprafaţă de 1.165,5 mp şi construcţia aflată pe acesta denumită „V.P."

În considerentele deciziei pronunţate de instanţa de apei, s-a reţinut că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut, în mod abuziv, cu nerespectarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, deoarece proprietarul imobilului - L.P. făcea parte din categoriile de proprietari exceptaţi prin art. 2 din decret, fiind colonel în armată, decorat cu „Ordinul Militar Minai Viteazu clasa 10", prin Decretul nr. 1647 publicat în ziarul „U." din data de 22 iunie 1945, iar la data naţionalizării era pensionar militar.

Potrivit procesuiui-verbal încheiat de B.J.E.J., P.B. la data de 04 decembrie 2006, în Dosarul de executare silită nr. 202/2006, s-a realizat punerea în posesie a creditorilor L.D.P. şi T.A.M. asupra imobilului situat în Buşteni, jud. Prahova, compus din teren în suprafaţă de 1.165,5 mp. şi construcţia aflată pe acest teren, denumită „V.P."

Prin contractul de concesiune încheiat la data de 17 iunie 1999, anterior pronunţării Deciziei nr. 130 din 18 decembrie 2001 a Curţii de Apei Ploieşti, Primăria oraşului Buşteni, în calitate de concedent, a concesionat pârâtului I.A., în calitate de concesionar, un teren în suprafaţă de 408 mp situat în Buşteni, jud. Prahova, durata contractului fiind dată de durata existenţei construcţiei, respectiv de 49 de ani.

Prin Hotărârea nr. 85 din 30 iulie 2010 a Consiliului Local al oraşului - Buşteni privind aprobarea rapoartelor de evaluare a terenurilor în vederea transformării contractelor de concesiune în contracte de vânzare - cumpărare, au fost aprobate rapoartele de evaluare întocmite, iar potrivit Anexei la hotărâre, la poziţia nr. 6, figurează pârâtul I.A. eu teren în suprafaţă de 409 mp, situat în Buşteni, jud. Prahova.

În aceste condiţii, la data de 23 noiembrie 2010, s-a perfectat contractul de vânzare-cumpărare, prin care Consiliul Local al oraşului Buşteni a înstrăinat pârâtului l.A. terenul situat în Buşteni, jud. Prahova, în suprafaţă de 409 mp, categorie de folosinţă curţi-construcţii, pe care se află amplasată construcţia C.I., care nu a făcut obiectul contractului, fiind proprietatea exclusivă a cumpărătorului.

În sus-menţionatuî contract, s-a arătat că terenul face parte din domeniul privat aî oraşului Buşteni, a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 3522 din 17 octombrie 1953 şi nu a fost revendicat în temeiul Legii nr. 18/1991, a Legii nr. 112/1995, a Legii nr. 1/2000, a Legii nr. 10/2001, și a Legii nr. 247/2005, vânzarea fiind făcută în baza Hotărârii Consiliului Local al oraşului Buşteni nr. 85 din 30 iulie 2010, ţinându-se seama de aprobarea transformării contractului de concesiune din data de 17 iulie 1999, prin contract de vânzare - cumpărare.

Prin încheierea din 07 decembrie 2010 a O.C.P.X. Prahova-B.C.P.X. Ploieşti, s-a dispus întabularea dreptului de proprietate, cu titlu de cumpărare, ca bun comun, în favoarea pârâtului I.A. şi a soţiei acestuia, pentru terenul în suprafaţă de 409 mp, în C.F. a localităţii Buşteni.

Tribunalul a reţinut că imobilul aparţinând autorului reclamanţilor Leonida Paul, a făcut obiect aî naţionalizării, în baza Decretului nr. 92/1950, fără a fi prezentat vreun înscris din care să rezulte suprafaţa de teren efectiv preluata de către stat, fiind restituită moştenitorilor acestuia numai suprafaţa de 1.165,5 mp fără a se face vreo referire la diferenţa de teren până la 2.380 mp, dobândită prin acte autentice, diferenţă care putea face, eventual, obiect al unor alte operaţiuni juridice.

Referitor la pârâtul l.A., tribunalul a reţinut că acesta a urmat toate procedurile prevăzute de lege pentru dobândirea suprafeţei de teren de 409 mp situată în Buşteni, jud. Prahova, cu precizarea că, pe de o parte, contractul de vânzare cumpărare aut. Din 23 noiembrie 2010, a avut la bază H.C.L. Buşteni nr. 85 din 30 iulie 2010, iar pe de altă parte, la momentul perfectării contractului, terenul nu era revendicat în baza vreunei legi speciale de reparaţie, astfel încât dreptul autorului pârâtului l.A. este preferabil celui invocat de reclamanţi, chiar dacă acesta din urma are o dată mai veche.

Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanţilor de obligare a pârâtului Oraşul Buşteni, prin primar, să plătească, în situaţia în care nu este posibilă restituirea în natură a imobilului, contravaloarea acestuia la preţul din contract, cu motivarea că o măsură de natura celei pretinse nu este reglementată de dreptul comun,

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii.

Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, prin Decizia nr. 126 din 31 octombrie 2013, a confirmat sentinţa tribunalului prin respingerea apelului reclamanţilor.

Instanţa de apel a reţinut că apelul reclamanţilor este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin contractul de vânzare autentificat din 14 octombrie 1930, autorul reclamanţilor - M.P.L. a dobândit, prin cumpărare de la N.I.M.E., un teren viran în suprafaţă de 2.319 mp, situat în com. Buşteni, sat. Poiana Ţapului, cătunul Zamora, jud. Prahova, iar prin actul de vânzare - cumpărare aut. Din 17 septembrie 1938, transcris, acelaşi autor a mai dobândit de la numiţii A.N.B. şi N.B. şi un teren în suprafaţă de 61 mp situat în comuna climaterică Poiana Ţapului, pe Zamora, jud. Prahova, total 2.380 mp de asemenea, prin autorizaţia de construcţie din 09 august 1938, P.L. împreună cu soţia sa au fost autorizaţi a construi pe terenul din comuna Poiana Ţapului, pe Zamora, jud. Prahova, o vilă pentru care s~a eliberat aviz favorabil de S.J.D. Prahova.

Potrivit certificatului de moştenitor suplimentar din 2000, de pe urma defunctului L.P., zis şi L.P., decedat la data de 16 septembrie 1982, au rămas, ca moştenitori legali acceptanţi, T.A.M. şi L.D.P., în calitate de descendenţi de gradul I, iar la data de 27 septembrie 2008, a decedat T.A.M., de pe urma căreia au rămas ca moştenitori legali reclamanţii T.G.I. şi T.Ş.M.A., ambii în calitate de descendenţi de gradul I.

Prin Decizia nr. 130 din 18 decembrie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, irevocabilă, s-a dispus obligarea pârâţilor Consiliul Local Buşteni, Primăria orașului Buşteni, M.F.P., D.G.F.P.C.F.S. Prahova şi terţul deţinător S.P.P. Bucureşti, să lase reclamanţilor L.D.P. şi T.A.M., imobilul situat în Buşteni, jud. Prahova, compus din teren în suprafaţă de 1.165,5 mp şi construcţia aflată pe acesta denumită „V.P." Pentru diferenţa de suprafaţă de teren, nu s-a depus nici o dovadă că aceasta a fost preluată de stat, tot în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin contractul de concesiune încheiat la data de 17 iunie 1999, aşadar, anterior pronunţării Deciziei nr. 130 din 18 decembrie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti, Primăria orașului Buşteni, în calitate de concedent, a concesionat pârâtului l.A., în calitate de concesionar, un teren în suprafaţă de 408 mp situat în Buşteni, jud. Prahova, durata contractului fiind dată de durata existenţei construcţiei, respectiv de 49 de ani, iar ulterior, prin Hotărârea nr. 85 din 30 iulie 2010 a Consiliului Local al orașului Buşteni privind aprobarea rapoartelor de evaluare a terenurilor în vederea transformării contractelor de concesiune în contracte de vânzare - cumpărare, au fost aprobate rapoartele de evaluare întocmite, iar potrivit Anexei la hotărâre, la poziţia nr. 6, figurează pârâtul I.A. cu teren în suprafaţă de 409 mp, situat în Buşteni, jud. Prahova.

În aceste condiţii, la data de 23 noiembrie 2010, s-a perfectat contractul de vânzare - cumpărare, prin care Consiliul Local al orașului Buşteni a înstrăinat pârâtului l.A. terenul situat în Buşteni, jud. Prahova, în suprafaţă de 409 mp., categorie de folosinţă curţi - construcţii, pe care se află amplasată construcţia CI, care nu a făcut obiectul contractului, fiind proprietatea exclusivă a cumpărătorului.

Reclamanţii au formulat, în baza Legii nr. 10/2001, notificarea din 2001, prin care au solicitat restituirea terenului de 2.380 mp de către S.P.P. Bucureşti, care a respins notificarea, iar decizia acestuia nu a fost atacată.

În concluzie, instanţa de apel a reţinut că nici reclamanţii înşişi nu cunosc cine deţine actualmente diferenţa lor de teren, mai mult decât atât, nu rezultă din nici un act dacă acest teren a fost preluat de stat în baza naţionalizării, exproprierii, etc, iar susţinerea că ar fi deţinut de oraşul Buşteni nu este suficientă pentru a se stabili acest fapt.

Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamanţii.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii reclamanţi susţin că. instanţa de apel a reţinut în mod greşit că nu au tăcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, arătând că din actele depuse la dosar rezultă în mod clar că terenul care a aparţinut autorilor lor a intrat abuziv în proprietatea statului. în acest sens, arată că răspunsul primarului Buşteni şi actele oficiale anexate la acesta, atestă atât calitatea recurenţilor de proprietari abuziv deposedaţi, cât şi abuzul comis de Consiliul local Buşteni prin concesionarea şi apoi vânzarea unui trup din terenul revendicat către pârâtul l.A. în timpul litigiului finalizat prin Decizia nr. 130/2001 a Curţii de Apel Ploieşti, precum şi prin retrocedarea unor suprafeţe din terenul revendicat către persoane străine.

Susţin că o astfel de judecată în propria lor cale de atac şi în lipsa apelului pârâţilor este vădit nelegală, atât pentru dezlegarea greşită a situaţiei de fapt, cât şi pentru nesocotirea principiului neagravării situaţiei juridice în propria cale de atac. Mai arată că în mod nelegai instanţa de apel a reţinut că procedurile în baza cărora I.A. a intrat în proprietatea terenului revendicat, ar fi fost legale, câtă vreme concesiunea a fost anterioară pronunţării de către Curtea de Apel Ploieşti a Deciziei nr. 130 din 18 decembrie 2001, susţinând că toată această procedură prin care pârâtul a intrat în proprietatea terenului de 409 mp a fost un şir de acte şi fapte ilicite, cată vreme procedurile au fost iniţiate şi finalizate în dispreţul dreptului de proprietate al reclamanţilor aflat în curs de judecată. Totodată, susţin că în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de apel că procedura Legii nr. 10/2001 s-a finalizat cu respectarea legii. în acest sens, susţin că S.P.P. Bucureşti, de la care au recuperat în instanţă un imobil construcţie şi parte din terenul abuziv preluat de stat, le-a comunicat abia în timpul acestui litigiu că notificarea pe care au formulat-o în baza Legii nr. 10/2001 a fost soluţionată, iar ei nu aveau cum să formuleze contestaţie împotriva unei dispoziţii care nu le-a fost comunicată. Tot în mod eronat instanţa de apel a reţinut că nu se cunosc deţinătorii actuali ai terenului revendicat, susţinând că toate actele dosarului atestă că atât terenul cât şi construcţia preluate abuziv de către stat au intrat în stăpânirea Oraşului Buşteni.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul pârât I.A. a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., care a fost pusă în discuţie la termenul din 03 octombrie 2014.

Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte apreciază că nu este fondată, în condiţiile în care, din dezvoltarea motivelor de recurs, rezultă că este posibilă încadrarea acestora în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dat fiind că recurenţii pretind că, prin soluţia adoptată în apel, a fost agravată situaţia acestora în propria. cale de atac în ceea ce priveşte constatarea existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanţilor şi, de asemenea, nu au fost avute în vedere efectele Deciziei nr. 130 din 18 decembrie 2001 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti şi s-a dat, în mod greşit, eficienţă hotărârii emise de S.P.P. Bucureşti, prin care a fost respinsă notificarea formulată de reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001.

Aşadar, în cauză nu operează sancţiunea nulităţii recursului prevăzută de art. 306 alin. (1) C. proc. civ. pentru ipoteza imposibilităţii unei asemenea încadrări juridice, în conformitate cu alin. (3) al aceleiaşi norme.

În consecinţa, excepţia nulităţii va fi respinsă ca neîntemeiată.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, instanţa de apel nu a nesocotit principiul non reformatio in pejus şi nu a fost agravată situaţia reclamanţilor în propria cale de atac.

Astfel, pe de o parte, nu a fost schimbată hotărârea primei instanţe, într-un sens defavorabil reclamanţilor, din moment ce cererea în revendicare fusese respinsă, iar apelul a fost respins ca nefondat. Pe de altă parte, tribunalul nu a constatat că reclamanţii au dovedit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, aflat în posesia pârâtului I.A., pentru a i se imputa instanţei de apel modificarea unei situaţii de fapt favorabile reclamanţilor, reţinute de prima instanţă,

Este adevărat că tribunalul a reţinut că autorii reclamanţilor au dobândit prin cele doua contracte de vânzare-cumparare (din 14 octombrie 1930 şi din 17 septembrie 1938) dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de teren de 2.380 mp, din care o suprafaţă de 1.165,5 mp a fost restituită reclamanţilor prin Decizia nr. 130 din 18 decembrie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti (fiind puşi în posesie în anul 2006), dar a constatat, în acelaşi timp, că nu s-a dovedit că întreaga suprafaţă de 2.380 mp a fost preluată de către stat, în absenţa unui înscris din care să rezulte suprafaţa de teren efectiv preluată de stat.

Aceeaşi împrejurare a fost reţinută şi de către instanţa de apei, ceea ce înseamnă că, întocmai ca prima instanţă, instanţa de apel a constatat că reclamanţii nu au dovedit că, la data preluării de către stat a terenului de 1.165 mp în baza Decretului nr. 92/1950, autorii lor erau, încă, proprietari ai întregii suprafeţe de 2.380 mp teren.

Aceste constatări ale instanţelor de fond din cauză concordă cu cele înserate în Decizia nr. 130 din 18 decembrie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. 5057/2001, irevocabilă prin Decizia nr. 192 din 20 ianuarie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Chiar dacă în prezenta cauză a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat, nefiind întrunită tripla identitate de obiect, părţi şi cauza, o hotărâre judecătorească irevocabilă produce efecte juridice, în sensul că situaţia de fapt şi de drept reţinută nu mai poate fi contrazisă prin hotărâri judecătoreşti ulterioare.

Se observă că, în procesul anterior, prin decizia Curţii de Apel Ploieşti s-a dispus restituirea doar a unei suprafeţe de 1.165 mp teren, deoarece s-a reţinut, pe lângă faptul nedovedirii preluării de către stat şi a suprafeţei de 1.200 mp teren, că diferenţa până la 2.380 mp nu a putut fi identificată de către expert.

Aşadar, s-a stabilit că diferenţa de 1.200 mp teren nu poate fi identificată în patrimoniul oraşului Buşteni, deoarece, în caz contrar, nu ar fi existat vreun impediment ia restituire.

Or, terenul de 409 mp situat în Buşteni, aflat în posesia pârâtului I.A. a aparţinut patrimoniului oraşului Buşteni până în anul 2010, când a fost înstrăinat pârâtului prin contractul de vânzare-cumpărare din 23 noiembrie 2010.

Acest fapt a justificat aprecierea instanţei de apel în sensul că reclamanţii nu cunosc, în realitate, pe deţinătorul actual al suprafeţei de 1.200 mp teren, din moment ce pârâtul persoană fizică a dobândit dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de 409 mp de la o persoană juridică (oraşul Buşteni) care a figurat ca parte în procesul anterior, dar nu a fost obligată la restituire (cu toate că, la acea dată, nu fusese perfectat contractul de vânzare - cumpărare cu pârâtul I.A.), deoarece terenul nu a putut fi identificat în patrimoniul său.

Formulând această apreciere, instanţa de apel a ţinut cont şi de faptul că, în procedura Legii nr. 10/2001 iniţiată pentru întreaga suprafaţă de 2.380 mp, notificarea a fost soluţionată de către S.P.P. Bucureşti (căruia îi fusese înaintată de către Primăria oraşului Buşteni), în sensul respingerii acesteia, iară ca soluţia să fi fost contestată de către reclamanţi.

În condiţiile în care reclamanţii nu au dovedit dreptul de proprietate asupra terenului deţinut de către pârâtul persoană fizică - iar această constatare nu poate fi cenzurată de către instanţa de recurs, atâta timp cât verificarea situaţiei de fapt, prin reevaluarea probatoriului administrat, excede atribuţiilor acestei instanţe de control judiciar - în mod corect instanţa de apel a menţinut hotărârea primei instanţe de respingere a acţiunii în revendicare.

Cu toate că aceste considerente sunt suficiente pentru conturarea soluţiei ce se impune a fi adoptată în cauză, aceea de respingere a recursului, este de menţionat că soluţia ar fi aceeaşi chiar dacă s-ar porni de la premisa preluării de către stat a suprafeţei de 1.200 mp teren de la autorii reclamanţilor, odată cu diferenţa de 1.165,5 mp deja restituită în procesul de revendicare anterior.

Prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţîi acţiunii în revendicare, iar această dispoziţie a intrat în puterea lucrului judecat, nefiind apelată de către pârâţi.

În acest context, fiind vorba despre o cerere în revendicare formulată ulterior Legii nr. 10/2001, sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate într-un recurs în interesul legii, unnând a se analiza dacă reclamantul într-o atare acţiune are un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţionai la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale.

Aprecierea existenţei unui bun în patrimoniul reclamanţilor implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui bun actual, cât şi a unei speranţe legitime de valorificare a dreptului de proprietate, întrucât în cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalizarea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt. Se observă însă în jurisprudenţa actuală a Curţii europene o schimbare în raţionamentului construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun".

Prin hotărârea - pilot din 12 octombrie 2010 pronunţată în cauza Măria Atanasiu şi alţii contra României, instanţa de contencios european a arătat că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).

Diferenţa de abordare este esenţială întrucât în viziunea actuală a Curţii europene nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi un bun, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se reţine existenţa unui nou drept de proprietate care îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de către stat, prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior (parag. 136 din hotărârea - pilot), în modalitatea de restituire stabilită de statul membru, în cazul României, prin Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte constată, din conţinutul hotărârii - pilot că instanţa europeană a statuat că fostul proprietar nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizaţie, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă şi dacă partea a urmat cafea procedurală prevăzută de legislaţia interna, respectiv Legea nr. 10/2001.

Recurenţii din prezenta cauză nu au tăcut dovada că ar deţine în patrimoniul lor un bun actual care să le permită restituirea în natură a imobilului revendicat întrucât nu sunt în posesia unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care dreptul lor ia restituire având ca obiect imobilul în litigiu să fie consacrat printr-o dispoziţie executorie a instanţei, după cum nu sunt nici beneficiarii unei dispoziţii sau decizii motivate emise, în condiţiile legii speciale, de entitatea notificată prin care să li se recunoască dreptul la măsuri reparatorii în natură (sau prin echivalent).

În plus, parcurgerea anterioară a procedurii legii speciale, soldate cu emiterea dispoziţiei de respingere a notificării, formulate în baza Legii nr. 10/2001, echivalează cu epuizarea demersurilor la care aveau acces pentru a solicita măsuri reparatorii, în virtutea principiului electa una via noii datur recursus ad alteram.

Totodată, se reţine că recurenţii din cauza de faţă nu se regăsesc în niciuna dintre situaţiile de excepţie care ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare de drept comun întrucât aceştia au avut exerciţiul efectiv al drepturilor recunoscute în favoarea lor prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar lipsa de diligentă pentru finalizarea procedurii reglementate de legea specială nu le dă dreptul să formuleze o nouă acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.

Recurenţii au mai invocat greşita reţinere de către instanţa de apel a bunei credinţe a intimatului pârât l.A. şi ignorarea dreptului de proprietate al reclamanţilor din prezenta cauză care ar fi preferabil titlului pârâtului însă, în contextul cadrului procesual cu care instanţa a fost învestită, este lipsit de relevanţă juridică argumentul recurenţilor prin care încearcă a contura reaua-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare atât timp cât buna sau reaua-credinţă prezintă relevanţă numai în cazul unei acţiuni în constatarea nulităţii contractului respectiv, în raport de prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Edificatoare în soluţionarea acţiunii în revendicare ce formează obiectul prezentului dosar sunt criteriile indicate în decizia dată în recursul în interesul legii cu privire la admisibilitatea cererii In revendicare.

Trebuie remarcat faptul că protecţia pe care o oferă art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie este acordată proprietarului pentru bunurile sale, protecţie care se referă - în genere - la proprietar tară a face distincţie între modul în care proprietatea a fost dobândită, singura precizare fiind cea în legătură cu legalitatea dobândirii.

În acest context, având în vedere că titlul pârâtului l.A., reprezentat de contractul de vânzare cumpărare, nu a fost anulat, Înalta Curte va constata că dreptul de proprietate al acestuia s-a consolidat, pârâtul deţinând, în accepţiunea Convenţiei, un bun în patrimoniul său care îl îndreptăţeşte sa păstreze posesia asupra imobilului achiziţionat, dreptul de proprietate al acestuia aflându-se, la rândul său, sub protecţia art. 1 din Protocolul adiţionai la Convenţie drept garanţie a respectării principiului securităţii raporturilor juridice.

Cu privire ia solicitarea reprezentantului recurenţilor reclamanţi vizând posibilitatea obţinerii unor măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul dreptului comun, acestea au fost corect înlăturate de instanţa de apei, întrucât, în primul rând, dreptul comun exclude această posibilitate în acţiunea în revendicare şi, în al doilea rând, pentru că principiul specialia generaiibus derogam, într-o corectă aplicare a actelor normative şi a ierarhiei lor juridice ar conduce spre aplicarea Legii nr. 10/2001, ceea ce s-ar situa în afara cadrului procesual cu care instanţa a fost învestită.

Posibilitatea acordării de despăgubiri poate fi analizată doar în procedura legală şi instituţională specială instituită de Legea nr. 10/2001 referitoare la mecanismul de despăgubire prevăzut pentru imobilele preluate de către stat, aceasta constituind calea internă deschisă de legea specială pentru valorificarea dreptului recurenţilor reclamanţi, procedură care a fost abandonată de aceştia.

Pe de alta parte, problema de drept vizând posibilitatea de a solicita despăgubiri băneşti în justiţie, în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, a fost tranşată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia în interesul Legii nr. 27/2011, decizie care este obligatorie pentru instanţe potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.

Referitor la problema de drept analizată, instanţa supremă a statuat că „acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VIl al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Roman, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile."

În acest context, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care prevede condiţiile şi procedura în care persoana îndreptăţită beneficiază de masuri reparatorii prin echivalent, nu se poate susţine, tară a încălca principiul specialia generaiibus derogant, ca alte temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială s-ar putea aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. în aceste circumstanţe, aşa cum s-a arătat, cum imobilul litigios face parte din categoria imobilelor care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar acţiunea de faţă a fost introdusă de reclamanţi după intrarea în vigoare a acestei legi, nu pot fi înlăturate dispoziţiile legii speciale de reparaţie care stabileşte o procedură obligatorie de urmat pentru obţinerea măsurilor reparatorii, cadru normativ în temeiul căruia s-ar fi statuat asupra dreptului acestora la măsuri reparatorii pentru imobilul preluat de stat în mod abuziv.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că legea a fost corect aplicată în cauză şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii T.G.I., T.Ş.M. şi L.D.P. împotriva Deciziei nr. 126 din 31 octombrie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 octombrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2561/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 2565/2014. Civil. Expropriere. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2564/2014. Civil