ICCJ. Decizia nr. 2561/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2561/2014
Dosar nr. 19981/3/2012
Şedinţa publică din 3 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrata pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, la data de 08 noiembrie 2010, reclamanţii D.M. şi D.I. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin M.F.P. şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general, solicitând obligarea acestora la plata contravalorii preţului de piaţă a apartamentului situat în Bucureşti, sector 5, dobândit în urma cumpărării prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 octombrie 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995, de care au fost deposedaţi prin sentinţa nr. 650 din 05 iulie 2004 a Tribunalului Bucureşti, rămasă irevocabilă ca urmare a respingerii apelului prin Decizia civilă nr. 273/A din 31 martie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti şi prin respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 322 din 09 martie 2010 a aceleiaşi instanţe.
În drept, au invocat dispoziţiile de drept comun privind acţiunea în pretenţii şi cele speciale ale Legii nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 şi a H.G.R nr. 923 din 01 septembrie 2010 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Pârâtul Statul Român, prin M.F.P., prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, pe motiv că nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre părţi.
Ca urmare a decesului reclamantului D.M., survenit la data de 31 ianuarie 2012, reclamanta D.I. a depus la dosar declaraţie în sensul că acceptă expres succesiunea de pe urma defunctului.
Prin sentinţa civilă nr. 2277 din 13 martie 2012, Judecătoria sectorul 5 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, Dosarul fiind înregistrat la această instanţă la data de 31 mai 2012, sub nr. 19981/3/2012.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 256 din 08 februarie 2013, a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin M.F.P., a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primarul general, a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată Împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi Statul Român, prin M.F.P., tribunalul a reţinut că obligaţia de restituire a valorii de circulaţie a imobilelor (în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile) revine M.F.P. în calitatea acestuia de reprezentant al statului în litigiile patrimoniale.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC C. SA, în calitate de vânzător a înstrăinat reclamantei D.I. şi soţului acesteia, D.M., cumpărători, locuinţa situată în Bucureşti, sector 5, compusă din 2 camere, vestibul, hol, dependinţe, wc serviciu, cameră servicius în suprafaţă utilă de 102,38 mp.
Preţului locuinţei a fost de 24.211.084 lei, fiind achitat integral, conform chitanţelor din 16 octombrie 996 şi din 25 octombrie 1996.
Prin sentinţa civilă nr. 650 din 05 iulie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, în Dosarul nr. 3729/2002 s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, încheiat între P.M.B, în calitate de vânzător şi D.I. şi D.M., în calitate de cumpărători, fiind obligaţi soţii D. să lase în deplină proprietate şi posesie numitului V.D.l. situat în Bucureşti, sector 5.
Această sentinţă a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 273/A din 31 martie 2005 pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin care au fost respinse apelurile ca nefondate şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 322 din 09 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care au fost respinse recursurile ca nefondate.
Tribunalul a reţinut că Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 reglementează două situaţii distincte în care respectivii chiriaşi cumpărători beneficiază de despăgubiri la desfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
O primă situaţie este aceea când contractul desfiinţat a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, caz în care art. 501 coroborat cu art. 50 alin. (2)1 şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că chiriaşii cumpărători au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Cea de-a doua situaţie reglementată este aceea în care contractul desfiinţat a fost încheiat cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar în acest caz, aşa cum rezultă din art. 50 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001, chiriaşii cumpărători beneficiază doar de restituirea preţului efectiv plătit, actualizat.
Tribunalul a constatat că reclamanta se încadrează în cea de-a doua ipoteză a legii, întrucât contractul de vânzare-cumparare prin care aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 5, a fost încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, aspect reţinut cu putere de lucru judecat în sentinţa civilă nr. 650 din 05 iulie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Prin urmare, tribunalul a reţinut că reclamanta este îndreptăţită doar la restituirea preţului plătit pentru imobil, conform art 50 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, iar nu la plata preţului de piaţă al imobilului, conform art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum aceasta a solicitat.
Împotriva acestei hotărâri reclamanta a declarat apel
Prin Decizia nr. 111/A din 17 martie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul reclamantei şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea faţă de pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P. pe care l-a obligat la plata către reclamantă a sumei de 24.211.084 lei, preţul achitat conform contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, actualizat la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a constatat că în mod corect tribunalul a reţinut că reclamanta se află în situaţia reglementată de dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 având în vedere că prin sentinţa nr. 650 din 05 iulie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, reţinându-se că respectivul contract a fost încheiat cu eludarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr, 112/1995, lege sub imperiul căreia a fost încheiat.
Ca atare, instanţa de apel a constatat că reclamantei i se cuvine preţul achitat ca preţ al locuinţei conform contractului încheiat, preţ actualizat la data plăţii efective, conform dispoziţiilor art. 50 alin, (2) din Legea nr. 10/2001 republicată.
Instanţa de apel a mai reţinut că solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la plata preţului actualizat al imobilului nu poate fi considerată o cerere nouă, aşa cum susţine pârâtul Statul Român, prin M.F.P., nefiindu-i aplicabile dispoziţiile art, 294 alin. (1) C. proc. civ., atâta timp cât prin cererea de chemare în judecată, aceasta a solicitat o sumă mai mare, respectiv preţul de piaţă al imobilului, instanţa de fond putea acorda mai puţin, respectiv preţul achitat actualizat ce reprezintă o componentă a preţului de piaţă.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin M.F.P., reiterată prin concluziile orale în apei, instanţa a reţinut că în mod corect tribunalul a constatat calitatea procesuală pasivă a acestui pârât în considerarea dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care instituie o răspundere legală în sarcina M.F.P. în calitate de reprezentant al Statului Român.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs atât reclamanta cât şi pârâtul Statul Român, prin M.F.P.
Prin recursul declarat, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta solicită modificarea hotărârii atacate şi obligarea pârâtului Ia plata preţului de piaţă al imobilului.
Prin critici Ie formulate, recurenta reclamantă susţine că atât tribunalul cât şi instanţa de apel au făcut o greşită interpretare a legii întrucât în mod greşit au reţinut reaua credinţă la încheierea contractului de vânzare cumpărare. Susţine că în toîcuprinsul Legii nr. 112/1995 nu se face vorbire şi nu se condiţionează vânzarea apartamentelor către chiriaşii de buna sau reaua credinţă a acestora. Mai arată că Legea nr. 10/2001 este ulterioară Legii nr. 112/1995, contractul fiind încheiat în anul 1996 când dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu existau şi că legea nu retroactivează.
Reclamanta susţine că prin acordarea unei sume atât de mici cu care nu poate fi cumpărată nici cea mai derizorie locuinţă, este discriminată faţă de alţi cumpărători cărora li s-au aplicat dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi care în urma anulării contractului de vânzare cumpărare au fost despăgubiţi cu contravaloarea locuinţei la preţul pieţei libere.
2. Prin recursul formulat, pârâtul Statui Român, prin M.F.P. reproşează instanţei de apel că a pronunţat decizia recurată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, invocând dispoziţiile art. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv, recurentul pârât a formulat două critici:
Prima critică vizează nesocotirea de către instanţa de apel a dispoziţiilor exprese art. 294 şi art. 295 C. proc. civ., în sensul că a reţinut că solicitarea de către reclamantă pentru prima dată direct în apel a preţului actualizat nu reprezintă o cerere nouă, fiind considerată o componentă a preţului de piaţă. Legat de acest aspect, arată că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat doar acordarea preţului de piaţa al imobilului în litigiu însă, ulterior, văzând că instanţa de fond a constatat ca nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a beneficia de preţul de piaţa, prin motivele de apel, reclamanta a solicitat, în subsidiar, obligarea paratului la plata preţului actualizat,
Prin cea de a doua critică, recurentul pârât reiterează excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin M.F.P., susţinând că Statul Român nu poate avea calitate procesuala pasivă în cauză întrucât prin calitate procesuala se înţelege titlul sau modul în care o persoana participă în raportul juridic, îndreptăţind-o sa fie parte în proces.
Arată că stabilirea calităţii procesuale pasive implica, în speţa, clarificarea prealabila a unei probleme de drept substanţial, anume natura obligaţiei sumei de bani reprezentând preţul imobilului, mai precis izvorul acestei obligaţii. Recurentul pârât susţine că instituţia Statului Roman nu este una si aceeaşi cu cea a M.F.P. și nici nu ar putea fi vreodată confundate, susţinând că Legea nr. 10/2001 nu prevede obligativitatea Statului Român, prin M.F.P. de a restitui preţul imobilului, astfel că Statul Român nu poate fi obligat la plata preţului. Mai arată că nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să confere Statului Român, prin M.F.P. calitate procesuală pasivă în cauza, cat timp acestea fac referire la M.F.P.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate prin cele două recursuri, Înalta Curte constată următoarele:
1. În ceea ce priveşte recursul reclamantei, se constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a stabilit ca situaţie de fapt, ce nu mai poate fi reanaiizată în recurs faţă de actuala reglementare a dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., că, prin contractul de vânzare cumpărare nr. din 20 octombrie 1996, Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC C. SA, în calitate de vânzător, a înstrăinat reclamantei D.I. şi soţului acesteia, D.M., în calitate de cumpărători, locuinţa situată în Bucureşti, sector 5.
Prin sentinţa nr. 650 din 05 iulie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a constatat nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, reţinându-se că respectivul contract a fost încheiat cu eludarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, legea sub imperiul căreia a fost încheiat.
Faţă de această situaţie de fapt, Înalta Curte constată că s-a lacut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză.
Astfel, constatarea iăeută prin sentinţa nr. 650 din 05 iulie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în sensul că încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996 s-a tăcut cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 se impune în prezentul litigiu cu putere de lucru judecat, nemaiputând fi cenzurată. în caz contrar, ar fi nesocotite concluziile unei hotărâri judecătoreşti definitive ce cuprinde o dezlegare sub acest aspect.
Totodată, dezlegările anterioare ale instanţelor atrag aplicarea art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece restituirea preţului achitat în temeiul unui contract de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 către cumpărătorul care a pierdut, ulterior, în justiţie, dreptul de proprietate asupra imobilului este reglementată diferit prin prevederile art. 50-501 din Legea nr. 10/2001, facându-se distincţie între situaţia contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi cea a contractelor încheiate cu eludarea dispoziţiilor acesteia.
Argumentele instanţelor de fond s-au fundamentat pe considerentele în temeiul cărora, în litigiile anterioare, s-a invalidat contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996 încheiat de reclamanţi, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Stabilindu-se cu putere de lucru judecat că, la încheierea actului juridic, au fost încălcate normele prevăzute de Legea nr. 112/1995, în cauză devin incidente prevederile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, care reglementează restituirea preţului plătit de chiriaşi în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea Legii nr. 312/1995, iar nu dispoziţiile art. 501 din aceeaşi Lege care au în vedere ipoteza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Susţinerile vizând încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 nu pot fi cenzurate în prezentul litigiu. Valabilitatea acestui act a fost verificată într-un litigiu anterior, finalizat prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, iar dezlegările cuprinse în această hotărâre sub aspectul menţionat se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză.
Critica referitoare la discriminarea reclamantei faţă de alţi cumpărători care, în urma anulării contractelor de vânzare cumpărare, au fost despăgubiţi cu contravaloarea apartamentului la preţul de piaţă nu poate fi reţinută.
Dispoziţia legală cuprinsă în art. 501 din Legea nr. 10/2001 consacră dreptul la despăgubire al chiriaşilor cumpărători care au dobândit cu bună credinţă imobile preluate de statul comunist, în baza unor contracte de vânzare-eumpărare valabil încheiate cu statul, în procedura specială prevăzută de Legea nr. 112/1995, imobile de care aceştia au fost deposedaţi ulterior, de către foştii proprietari de la care statul preluase bunurile.
Dreptul la o despăgubire echivalentă cu preţul de circulaţie al imobilului, adică reprezentând valoarea de circulaţie calculată la preţul pieţei imobiliare la momentul deposedării, constituie un beneficiu ai legii speciale conferit acestei categorii de cumpărători, în considerarea bunei lor credinţe la momentul perfectării contractului cu statul.
Acest beneficiu al legii nu poate fi extins, pe cale de interpretare, şi la chiriaşii cumpărători faţă de care s-a stabilit, prin hotărâri irevocabile, că au încheiat contractele de vânzare-eumpărare prin eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, categorie de cumpărători pentru care s-a instituit, distinct, prin dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dreptul la o despăgubire echivalentă cu valoarea preţului efectiv plătit, potrivit menţiunilor contractului de vânzare-eumpărare, actualizat cu coeficientul de inflaţie la momentul deposedării.
Distincţia pe care legiuitorul o face între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului funcţionează, aşadar, în raport de modalitatea în care chiriaşul cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995 a pierdut bunul, fie prin desfiinţarea contractului, încheiat cu rea-credinţă, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate, fie prin admiterea unei acţiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.
În contextul cauzei, se constată că reclamanta nu se încadrează în prevederile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceea de a fi încheiat contractul de vânzare-eumpărare cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, situaţie faţă de care pretenţia acesteia de a i se plăti cu titlu de despăgubire o sumă de bani reprezentând preţul de piaţă al imobilului se dovedeşte a fî lipsită de temei legal.
2. În ceea ce priveşte recursul pârâtului Statul Român, prin M.F.P., se constată, de asemenea, că este nefondat.
1. Contrar susţinerilor recurentului pârât, prin reţinerea că solicitarea reclamantei făcută în apeî de obligare a M.F.P. la plata preţului actualizat nu poate fi considerată o cerere nouă, instanţa de apel nu a nesocotit dispoziţiile art. 294-295 C. proc. civ.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat despăgubiri pentru pierderea dreptului lor de proprietate asupra imobilului dobândit in baza Legii nr. 112/1995, echivalente preţului de piaţă al imobilului, invocând ca temei juridic al acestor pretenţii dispoziţiile art 501 din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. î/2009,
Rezultă că, obiectul acţiunii deduse judecăţii îl constituie acordarea de despăgubiri pentru pierderea dreptului de proprietate asupra unui imobil dobândit în baza Legii nr. 112/3995, iar temeiul juridic pentru această pretenţie rezidă în dispoziţiile Legii speciale, Legea nr. 10/2001.
Această lege reglementează modalitatea de despăgubire a proprietarilor ale căror contrate de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, atât în cazul în care încheierea contractelor s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1005, caz în care se acordă preţul de piaţă al imobilului (art. 501), cât şi în cazul în care încheierea lor s-a făcut cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, caz în care se acordă preţui actualizat din contract (art. 50 alin. (2)).
Or, cât timp obiectul acţiunii îl constituie acordarea de despăgubiri pentru pierderea dreptului de proprietate asupra unui imobil dobândit în baza Legii nr. 112/1995, iar legea specială în temeiul căreia au fost solicitate reglementează în mod diferit întinderea acestor despăgubiri, în funcţie de respectarea/nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, nu se poate reţine că, acordând despăgubiri ia nivelul preţului actualizat plătit, instanţa de apel şi-ar fi depăşit limitele învestirii, în condiţiile în care reclamanţii pretinseseră prin acţiune ca despăgubirile să le fie acordate la nivelul preţului de piaţă al imobilului. Aceasta deoarece, obiectul acţiunii este dat de acordarea de despăgubiri, iar faptul că acestea sunt echivalente preţului actualizat sau valorii de piaţă a imobilului (în funcţie de încadrarea situaţiei deduse judecăţii în una din cele două ipoteze reglementate de art. 50 alin. (2) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001) ţine exclusiv de stabilirea întinderii despăgubirii, ceea ce nu semnifică depăşirea obiectului cererii deduse judecăţii, care rămâne acordarea de despăgubiri, pretenţie asupra căreia instanţa de apel s-a pronunţat prin hotărârea recurată, cu respectarea principiului disponibilităţii.
Nici criticile vizând greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin M.F.P. nu sunt fondate şi nu fac aplicabil cazul de modificare în care se încadrează - art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Deşi recurentul afirmă distincţia care trebuie făcută între cele două entităţi - Statul Român prin M.F.P. şi respectiv M.F.P. - trebuie observat că, în astfel de cauze, distincţia este una pur formală, tară consecinţele pretinse pe plan procesual.
Astfel, împrejurarea că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului actualizat sau a preţului de piaţă al imobilului se tace de către M.F.P. dintr-un fond extrabugetar, constituit conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, nu înseamnă că acest minister ar avea o răspundere proprie pentru evicţiunile produse şi de aceea trebuie, în caz de admitere a acţiunilor, să efectueze plăţile respective.
O astfel de răspundere în nume propriu s-ar putea angaja în legătură cu îndeplinirea defectuoasă a atribuţiunilor ce ţin de activitatea proprie a ministerului (iar pe plan procesual s-ar repercuta în verificarea legitimării procesuale a acestei instituţii în nume propriu).
În realitate, dispoziţiile legale menţionate anterior au reglementat modalitatea de executare a obligaţiilor de plată în sarcina ministerului, care nu este însă debitor pentru că ar fi creat un prejudiciu decurgând din activitatea sa proprie, ci este doar instituţia prin intermediul căreia se efectuează plăţile, în numele şi pe seama Statului.
Este vorba aici, de un caz de reprezentare legală, în termenii art. 25 din Decretul nr. 31/1954, incident speţei, faţă de principiile care guvernează aplicarea legii în timp („Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin M.F.P., afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop").
Cum în această materie este reglementată o răspundere a statului pentru imobilele preluate în mod abuziv (care au fost ulterior înstrăinate iar dobânditorii evinşî), rezultă că Statul este şi titularul de drepturi şi obligaţii, iar M.F.P. acţionează ca reprezentant al acestuia în puterea legii.
Ca atare, distincţia pe care o face recurentul între M.F.P. şi Statul Român reprezentat prin M.F.P. nu conduce la consecinţele juridice pretinse de acesta şi nu justifică, aşa cum susţine, o lipsă a cadrului procesual pasiv.
Pentru considerentele arătate, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta D.I. şi de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Bucureşti împotriva Deciziei nr. 3/A din 17 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2558/2014. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2564/2014. Civil → |
|---|
