ICCJ. Decizia nr. 2531/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ

Decizia nr. 2531/2014

Dosar nr. 37443/3/2008

Şedinţa publică din 02 octombrie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

Prin cererea principală, astfel cum a fost precizată, precum şi prin cererile conexe, reclamanţii SC A.P. SA, SC N.M.C. SRL, SC Z.C.S.V. SRL, SC I.C. SRL Societatea Cooperativă Meşteşugărească „R.", SC M.S.I. SRL, SC O. SRL, SC S. SRL, SC T.A.G. SRL şi l.C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, G.C.G.P., C.S.I., C.l.E., B.T.A. şi intervemenţii SC E.P.C. SRL şi C.I. anularea dispoziţiei nr. 4937 din 27 decembrie 2005, a dispoziţiei nr. 2515 din 23 februarie 2004 şi a dispoziţiei nr. 3430/2006, invocând nulitatea absolută.

Totodată, prin cererile de intervenţie în interes propriu formulate, intervenienţii au invocat aceeaşi nulitate absolută a dispoziţiilor emise pentru considerentele expuse prin cererile principale.

Pârâtul G.C.G.P. a depus cerere reconvenţională în Dosarul nr. 13611/303/2007 al Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti prin care a solicitat evacuarea pârâţilor din imobilul litigios pentru lipsă de titlu şi neplata chiriei, cerere reiterată şi discutată în Dosarul nr. 37443/3/2008.

După stabilirea competenţei materiale, în raport de valoarea obiectului cererii, toate cererile au fost trimise spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, reţinându-se, în speţă, calitatea de terţe persoane a reclamanţilor faţă de dispoziţiile emise în baza Legii nr. 10/2001 şi aplicabilitatea dispoziţiilor dreptului comun.

Tribunalul Bucureşti a dispus conexarea tuturor dosarelor la Dosarul nr. 37443/3/2008, în temeiul dispoziţiile art. 164 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1717 din 14 octombrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins cererea principală, cererile conexe, precum şi cererile de intervenţie şi cererea reconvenţională ca neîntemeiată.

Tribunalul a apreciat că dispoziţia nr. 4937 din 27 decembrie 2005 a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale.

Astfel, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 1933, Societatea A. a cumpărat cota indiviză de ½ din imobilul situat în Bucureşti, C.V., în CF din 24 martie 1940, fiind menţionat că terenul în suprafaţă de 904 mp şi construcţia compusă din parter şi 2 etaje aparţinea în cote de 8/16 Societăţii A.; cota de 3/16 lui D.P.F.; cota de 3/6 lui R.F. şi cota de 2/16 lui S.A. De asemenea, din cartea funciară rezultă că imobilul din Bucureşti, C.V., compus din teren, în suprafaţă de 1275 mp şi construcţie, compusă din parter şi 2 etaje, aparţinea în cote de 8/16 Societăţii A., de 5/16 lui D.P.F. (care a cumpărat cota de 2/16 de la S.A.) şi de 3/16 lui R.F.

Conform fişei CAFIN, acţionarii societăţii pentru cota de ½, ce a fost cumpărată, erau H.G., Z.G. şi D.G. fraţi, astfel cum rezultă din actele dosarului administrativ.

Tribunalul a apreciat că H.G., Z.G. şi D.G., autorii pârâtuiui-reclamant G.C.G.P. se încadrau în prevederile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, fiind membri ai aceleiaşi familii şi a fost corect restituit în natură imobilul în temeiul art. 7 din acelaşi act normativ.

S-a reţinut că societatea A. a fost preluată de stat în baza Legii nr. 119/1948, anexa X, poziţia XX, iar menţiunile referitoare la Decretul nr. 92/1950 privesc alte cote din imobil, aparţinând numiţilor A.P. şi A., precum şi lui D.P.F.

Faptul că în dispoziţie s-a menţionat numai cota indiviză ce urmează a fi restituită, fără a se descrie componenţa imobilului ce vizează cota respectivă şi că s-ar fi indicat în mod eronat titlul în baza căruia imobilul a fost trecut în proprietate a statului nu poate constitui motiv de nulitate absolută în raport de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte dispoziţia nr. 2515 din 22 februarie 2004 şi dispoziţia nr. 5430 din 1 martie 2006, tribunalul a constatat că, din actele dosarului, coroborat cu expertiza efectuată în cauză, nu s-a putut reţine că, după data naţionalizării, a fost adăugat sau construit un nou corp de clădire, respectiv „scara D", astfel cum este intitulată de către reclamanta SC A.P. SA.

Prin dispoziţia nr. 2515 din 23 ianuarie 2004 s-a dispus restituirea în natură în proprietatea numiţilor B.T.A., C.I.E. şi C.S.l., în cote de 5/16, imobilul situat în Bucureşti, C.V., format din construcţie şi terenul de sub construcţie, cât şi ½ din terenul liber, respectiv 893 mp şi o cotă indiviză de 194,50 mp, adică 1063,27 mp, din totalul de 1087,50 mp. Prin dispoziţia nr. 5430 din 01 martie 2006 s-a dispus modificarea art. 1 din dispoziţia nr. 2515 din 23 ianuarie 2004 în sensul că s-a menţionat cota de 3/16, în loc de cota de 5/16.

S-a reţinut că nu reprezintă un motiv de nulitate faptul că modificarea dispoziţiei nr. 2515/2004 se putea realiza numai prin hotărâre judecătorească, întrucât nu a avut loc revocarea dispoziţiei nr. 2515/2004, ci s-a dispus îndreptarea cotei indivize din 5/16, în 3/16.

Referitor la calitatea de proprietar al defunctului F.P.D., s-a reţinut că acesta a cumpărat de la moştenitorii defunctului l.R. şi de la S.A. În procesul-verbal de CF nr. AA, sunt menţionaţi, ca proprietari, societatea A. SA pentru cota de 8/16, R.F. pentru cota de 3/16 şi D.P.F. pentru cota de 5/16, menţinonâdu-se, pentru cota de 1/16, că a fost cumpărată de la S.A. în baza actului autentic din 04 decembrie 1940, iar prin actul autentic din 04 decembrie 1940, fiind retransmisă numai cota de 1/8.

Prin dispoziţia nr. 5430 din 1 martie 2006 a fost corect modificată cota din 5/16 în 3/16, calitatea de proprietar fiind dovedită în persoana defunctului D.P.F. conform actelor menţionate, iar cota retransmisă nu a făcut obiectul acestei dispoziţii.

De asemenea, tribunalul a reţinut că dovedirea calităţii de persoane îndreptăţite s-a realizat prin acte doveditoare conform dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 23.1 lit. b) din H.G. nr. 923/2010, acte ce au fost certificate.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, tribunalul a reţinut că, prin dispoziţiile emise, s-a dispus restituirea în natură numai a unor cote, fără individualizarea concretă a spaţiilor ce s-ar regăsi în cotele menţionate. Totodată, între părţi nu există raporturi locative, situaţie în care îndeplinirea sau neîndeplinirea obligaţiilor locative, invocarea lipsei titlului al reclamanţilor-pârâţi şi intervenienţilor şi apărarea dreptului de proprietate al pârâţilor-reclamanţi persoane fizice se poate analiza numai în cadrul unei acţiuni în revendicare, iar nu în cadrul unei acţiuni în evacuare.

Prin decizia civilă nr. 126A din 24 martie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a pârâtului G.C.G.P. în cererea reconvenţională, precum şi excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de intervenientul A.T. şi admiţând apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi SC A.P. SA, SC I.C. SRL, SC M.S.I. SRL., SC N.M.C. SRL, SC O. SRL, SC S. SRL, SC T.A.G. SRL, SC Z.C.S.V. SRL, Societatea Cooperativa Meşteşugărească R. şi de apelanta-intervenientă SC E.P.C. SRL, împotriva sentinţei civiie nr. 1717 din 14 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 37443/3/2008, a schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul că a admis cererile principale, cererea conexă şi cererile de intervenţie, a constatat nulitatea absolută a dispoziţiilor nr. 4937/2005, nr. 2515/2004 şi nr. 5430/2006 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti şi, păstrând dispoziţia privind respingerea cererii reconvenţionale, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul G.C.G.P. împotriva aceleiaşi sentinţe civile, a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de SC L.I. SA şi a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul A.T.

Curtea a reţinut că dispoziţiile nr. 4937 din 27 noiembrie 2005, nr. 2515 din 23 februarie 2004 şi nr. 5430/2006 emise de Municipiul Bucureşti prin Primarul General sunt afectate de nulitate absolută în sensul că pârâţii G.G.C.G.P., B.T.A. şi C.I.E. (decedată) şi C.S.I. nu sunt persoane îndreptăţite în conformitate cu dispoziţiile art. 3 raportat la dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, în cuprinsul Dispoziţiei nr. 4937 din 27 decembrie 2005, pentru cota de ½ din imobil, se precizează că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1050, deşi în respectivul act normativ nu figurează nici titularul dispoziţiei de restituire, G.C.G.P., sau autoarea sa G.A., nici Societatea A.A.

De asemenea, deşi în actul de înfiinţare a Societăţii A.A. publicat în M. Of. nr. 139/1931 sunt prevăzuţi 7 membrii fondatori (D.G., l.G., N.V., F.B., L., L.B., H.G.), număr minim prevăzut de art. 121 din C. com. în vigoare la acea dată pentru înfiinţarea şi funcţionarea unei astfel de societăţi de capital, din actele depuse de pârâtul G.C.G.P., respectiv extrase din procesele-verbale ale Adunării Generale a acţionarilor SC A. depuse pentru dovedirea calităţii de persoana îndreptăţită, Z.G. nu figurează nici printre membrii fondatori, nici printre acţionari prezenţi la adunările generale din 1946, iar la A.G.A. din 05 iunie 1946 figurează numai 3 acţionari, respectiv în AGA din 28 iunie 1946 apar numai 2 acţionari.

Or, Societatea A.A., societate de capital, nu putea însă funcţiona legal decât cu minim 7 fondatori, conform C. com. în vigoare la acea dată, condiţie de drept pentru existenţa acestei societăţii, iar însumarea acţiunilor deţinute de cele 2 persoane, H.G. şi D.G., nu conduc la totalul de acţiuni de 2100, nefiind singurii acţionari.

Din actele înaintate de Ministerul Finanţelor rezultă că în lista acţionarilor la momentul naţionalizării figurau şi alte 4 persoane în afara lui G.H., G.D., G.l. şi G.Z., respectiv V.N., B.F., B.I. şi B.L. despre care nu s-a făcut dovada că aparţineau aceleiaşi familii, situaţie în care în mod greşit instanţa de fond a considerat ca autorii pârâtului G.C.G.P. se încadrau în excepţia prevăzută de art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care se puteau acorda eventual numai despăgubiri prin echivalent, iar nu în natură.

Nu s-au respectat prevederile art. 23.3 din Hotărârea nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, întrucât toate actele de stare civilă depuse în dosar sunt acte eliberate de autorităţi străine şi nu respectă condiţiile de legalitate privind apostilarea, fiind eliberate şi în alte state pentru care nu operează recunoaşterea actelor civile fără aplicarea apostilei.

De asemenea, deşi instanţa de fond a solicitat pârâţilor să prezinte originalele tuturor actelor de stare civilă aflate la dosar, pentru verificare, aceştia nu s-au conformat dispoziţiilor instanţei, situaţie în care trebuia să se facă aplicarea art. 139 C. proc. civ.

Curtea a reţinut că există inadvertenţe în actele de stare civilă ale numitei G.A., în privinţa prenumelui, a datei naşterii şi a numelui părinţilor acesteia, motiv pentru care nu se poate dovedi că este una şi aceeaşi persoană cu văduva lui G.H.

Totodată, Curtea de Apel a reţinut că, faţă de memoriul explicativ al Societăţii A. din 23 noiembrie 1948, coroborat cu cel înregistrat din 13 ianuarie 1949, dar şi din bilanţul fabricii din 1947, rezultă imobilul din C.V. nu se mai afla în patrimoniul acestei societăţii la momentul naţionalizării.

Mai mult, potrivit art. 4 din Legea nr. 119/1948, la predarea întreprinderilor se va încheia un proces-verbal la care se vor alătura copii de pe inventar şi bilanţ, iar în art. 11 se prevede ca statul va acorda despăgubiri proprietarilor şi acţionarilor întreprinderilor naţionalizate.

Instanţa a mai reţinut ca prezumţia instituită prin dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu a fost dovedită eu înscrisurile depuse de către reclamanţi şi intervenienţi, ce arată că la data preluării imobilului din C.V., autorii pârâţilor G.C.G.P., C.S.l., C.I.E. şi B.T.A. nu mai erau proprietari ai cotelor părţi din imobil, menţionate în dispoziţiile de restituire.

În ceea ce priveşte dispoziţia de restituire nr. 2515 din 23 februarie 2004, curtea a apreciat că este lovită de nulitate absolută, deoarece ulterior emiterii dispoziţiei nr. 2515 din 23 februarie 2004, urmare a unei sesizări formulate de SC A.P. şi a unui act de retransmisie depus de aceasta societate, Primăria Municipiului Bucureşti a modificat cota atribuită prin dispoziţia nr. 5430 din 1 martie 2006.

Or, deoarece s-a transferat o parte din dreptul de proprietate prevăzut în dispoziţia nr. 2515 din 23 februarie 2004, actul administrativ intrând în circuitul civil orice modificare a acestor titluri se putea opera numai pe cale judecătorească.

De asemenea, curtea a reţinut că actul de retransmisie autentificat din 1945, prin care F.P.D. retransmite cota de 1/8 din imobil către S.A., atestă raptul că restul actelor depuse, toate cu mult anterior anilor 1948 şi 1950, nu pot face dovada dreptului de proprietate la momentul preluării de către stat.

De asemenea, curtea a reţinut că B.T. nu are calitatea de persoană îndreptăţită conform dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001, deoarece nu s-a făcut dovada ca acesta a fost adoptat cu efecte depline sau restrânse, întrucât în căzul adopţiei cu efecte depline nu mai putea avea calitatea de moştenitor ai părinţilor săi naturali R.

S-a reţinut că apelul formulat de pârâtul G.C.G.P. este nefondat deoarece, faţă de constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei nr. 4937 din 27 noiembrie 2005 ce constituie titlul de proprietate pentru pârât, cererea reconvenţională este neîntemeiată, întrucât, apelantul-pârât, nu mai deţine în prezent un titlu de proprietate valabil.

De asemenea, s-a reţinut că pârâtul G.C.G.P. are calitate procesuală activă în cererea reconvenţionale, întrucât între acesta şi G.D.A. şi O.A. a intervenit tranzacţia încheiată din de 12 martie 2008, prin care aceştia au dobândit o parte din imobil, iar conform actelor adiţionale nr. 2 şi 3 la tranzacţie, au hotărât ca procedura de evacuare a persoanelor ce ocupă imobilul să se facă exclusiv de către G.C.G.P., conform art. 641 C. civ.

Curtea a respins, în baza art. 50-52 C. proc. civ., cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul A.T., motivat de faptul că se pretinde că a fost formulată, formal, în interesul pârâtului Municipiul Bucureşti, iar din toate probele administrate în cauză, imobilul din C.V. aferent pasajului V. nu se identifică cu cel din C.V. aferent Pasajului M., asupra căruia intervenientul pretinde că este proprietar.

În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de intervenient, Curtea a reţinut că nu există identitate de părţi, obiect şi cauză, cerută de art. 1201 C. civ., între cauzele finalizate prin sentinţele nr. 744/1892 şi nr. 1001/1892 şi cauza ce face obiect al dosarului de faţă.

Împotriva deciziei civile nr. 126A din 24 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs, în termen legal, pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, C.S.l., G.C.G.P. şi recurentul intervenient în interesul altei persoane A.T.

Prin recursul declarat la data de 25 aprilie 2014, întemeiat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului şi în consecinţă, a respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

Recurentul a invocat faptul că instanţa de apel a admis greşit apelul deoarece dispoziţiile 4937/2005, nr. 2515/2004 şi nr. 5430/2006 au fost emise cu respectarea dispoziţiilor legale, pe baza înscrisurilor depuse de notificatori în dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, respectiv actul de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 5231/1933, precum şi înscrierea din cartea funciară în care este menţionat că imobilul din C.V., teren în suprafaţă de 1275 mp şi construcţie compusă din parter şi 2 etaje, aparţinea în cote de 8/16 Societăţii A., de 5/16 lui D.P.F. (care a cumpărat cota de 2/16 de la S.A. şi de 3/16 lui R.F.

Acţionarii Societăţii A. erau H.G., Z.G. şi D.G., fraţi, astfel că autorii intimatului G.C.G.P. se încadrau în excepţia prevăzută de art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001

Deşi în anexa la Decretul nr. 92/1950 nu figurează Societatea A.A., proprietara a imobilului la momentul naţionalizării, acesta a fost preluată de stat în baza Legii nr. 119/1948, anexa X, poziţia XX, iar menţiunile din Decretul nr. 92/1950 se referă la celelalte cote din imobil care aparţineau numiţilor A.P. şi A. şi D.P.F.

În ceea ce priveşte calitatea de proprietar a defunctului F.P.D., rezidă în faptul că a cumpărat de la moştenitorii defunctului I.R. şi de la S.A.

Din procesul-verbal de CF nr AA este menţionat dreptul de proprietate pentru Societatea A. SA pentru cota de 8/16, R.F. pentru cota de 3/16 şi D.P.F. pentru cota de 5/16 menţionându-se pentru cota de 1/16 că a fost cumpărată de la S.A., în baza actului autentic din 04 decembrie 1940.

Prin recursul declarat ta 27 martie 2014, subsumat dispoziţiilor art. 304 pct 9 C. proc. civ., pârâtul C.S.l. a solicitat modificarea hotărârii instanţei de apel în sensul respingerii apelurilor cu consecinţa menţinerii sentinţei pronunţate de instanţa de fond, criticând, în sinteză, hotărârea pronunţată pentru următoarele motive:

- au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 23.3 din Hotărârea nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 ce se refera la obligativitatea prezentării actelor de stare civilă în original dacă au fost depuse în fotocopie la dosarul administrativ; or C.S.I., C.I.E. şi B.T.A. au depus actele pentru dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită, în dosarul administrativ, în copie legalizată. În plus, instanţa, deşi se referă la art. 23.3 din H.G. nr. 250/2007, a anulat dispoziţiile pe considerentul ca actele de stare civilă nu au fost apostilate.

Totodată actele doveditoare ale calităţii de moştenitor au fost emise de autorităţile române, iar instanţa de judecată nu a pus în vedere părţii să prezinte originalele respectivelor înscrisuri;

- instanţa de apel a făcut o aplicare şi interpretare greşită a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, prezumţia legală instituită de textul de lege fiind incidenţă numai în situaţia în care nu există probe contrare. Or, în susţinerea notificărilor soluţionate prin dispoziţiile nr. 2515/2004 şi nr. 5430/2006, recurentul, împreună cu intimata C.I.E. şi intervenientul B.T.A., au depus titlurile de proprietate din care rezultă dreptul de proprietate asupra cotei de 3/16 restituită prin dispoziţia nr. 2515 din 23 februarie 2004 şi dispoziţia nr. 5430 din 01 martie 2006 în favoarea sa şi a intimatei C.I.E., al cărei unic succesor este, precum şi asupra cotei de 3/16 restituită prin dispoziţia nr. 2515 din 23 februarie 2004 şi dispoziţia nr. 5430 din 01 martie 2006 în favoarea numitului B.T.A., al cărui succesor în drepturi este recurentul în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat la Biroul Notarului Public C.M.P. sub nr. 4466/2004.

- pentru motivul invocat de instanţa de apel, depăşirea atribuţiilor organelor administrative, s-ar putea anula doar dispoziţia emisă în anul 2006, prin care a fost modificată dispoziţia nr. 2515 din 23 februarie 2004, iar nu şi cea din urmă menţionată dispoziţie;

În plus, instanţa nu putea invoca, din oficiu, nulitatea dispoziţiei nr. 5430 din 01 martie 2006, interesul ocrotit fiind vădit privat, din moment ce prin această dispoziţie creşte patrimoniul unităţii deţinătoare în detrimentul patrimoniului unei persoane fizice, care a înţeles să nu conteste acest act juridic. Totodată, susţine că a făcut dovada dreptului de proprietate al numitului F.P.D. asupra unei cote de 3/16 din, imobil atât la nivelul anului 1940, prin procesul-verbal de carte funciară, cât şi la nivelul anilor 1943-1945, 1945-1950;

- succesiunea de pe urma defunctului I.R., tatăl lui B.T.A., s-a deschis în anul 1927, în timp ce adopţia acestuia a survenit în anui 1933. Instanţa se raportează greşit la chestiunea acceptării sau nu a moştenirii sau la cea a adopţiei, nefiind relevante efectele adopţiei realizate ulterior decesului tatălui numitului B.T.A., care avea deja, Ia data adopţiei, calitatea de moştenitor a tatălui său.

Prin recursul declarat la data de 16 aprilie 2014, pârâtul G.C.G.P. a solicitat, în principal, casarea în parte a hotărârii recurate, în temeiul art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 312 alin. (3) şi alin. (5) C. proc. civ., în ceea ce priveşte dispoziţiile nr. 2515 din 23 februarie 2004 şi nr. 3430/2006, emise de Municipiul Bucureşti şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel cu privire la aceste dispoziţii, având in vedere faptul că B.T. a decedat pe parcursul judecării cauzei. Cu privire la dispoziţia 4937 din 27 decembrie 2005, a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 C. proc. civ., modificarea în tot a hotărârii menţionate în sensul respingerii apelurilor declarate de celelalte părţi şi menţinerea, în parte, a dispoziţiilor sentinţei civile pronunţată de Tribunalul Bucureşti privind legalitatea deciziilor admise şi admiterea apelului pârâtului şi a cererii reconvenţionale formulate, în sinteză, pentru următoarele motive:

- menţionarea, în dispoziţia de restituire, a faptului că actul de preluare al imobilului a fost Decretul-lege nr. 92/1950, nu este motiv de nulitate absolută, respectiva menţiune nefiind una eronată, deoarece parte din imobil a fost preluat.

În temeiul Decretului-lege nr. 92/1950, iar în lista anexă din Legea nr. 119/1948 este menţionată naţionalizarea întregului patrimoniu ai societăţii A.

Indiferent că preluarea s-a realizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 sau în temeiul Legii nr. 119/1948, ea este una fără titlu valabil şi considerată abuzivă, potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, iar în temeiul art. 21.2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, unitatea deţinătoare are obligaţia de a constata că preluarea a fost una abuzivă şi că se încadrează în dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, indiferent de actul în baza căruia s-a tăcut preluarea.

- actul esenţial, din care rezultă că în societate, la momentul naţionalizării erau 8 acţionari, respectiv fraţii G. şi rudele lor, este fişa CAFIN fin, pe care instanţa de apel nu i-a analizat, iar nu actele adunării generale, din care rezultă respectarea condiţiilor de cvorum.

- dispoziţia de restituire a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor imperative ale art. 18 din Legea nr. 10/2001, partea făcând dovada dreptului de proprietate, al deposedării abuzive şi al vocaţiei succesorale, astfel cum prevăd dispoziţie art. 23 din Legea nr. 10/2001, iar unitatea deţinătoare emiţând dispoziţie motivată de soluţionare. Totodată, faţă de prevederile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, privind noţiunea de familie, în speţă, din actele depuse, rezultă că acţionarii erau membrii ai aceleiaşi familii.

Faţă de dispoziţiile art. 7.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură trebuie să prevaleze, iar faţa de dispoziţiile deciziei XX a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aplicată prin similitudine, instanţa, dacă aprecia nelegală dispoziţia emisă de Primar, avea obligaţia de a se pronunţa cu privire la calitatea de persoane îndreptăţite a pârâţilor, raportat la întreg materialul probator administrat în cauză.

- este contradictorie hotărârea instanţei cu privire la calitatea pârâţilor de persoane îndreptăţită, întrucât, deşi apreciază că ar avea calitatea de persoane îndreptăţite, ulterior, în fila primul aliniat al hotărârii menţionează (...) se puteau acorda eventual numai despăgubiri prin echivalent, nu în natură.

- în legătură cu reţinerea ca actele de stare civilă sunt acte emise de autorităţi străine, fiind necesară apostilarea acestora, arată ca singurele acte de stare civilă emise de o autoritate străină, cu excepţia Franţei pentru care nu este necesară apostilarea, sunt două certificate de deces care au şi apostilă, tradusă şi aceasta, iar actele doveditoare au fost depuse la autorităţi în copie legalizată, sau certificată, astfel încât au fost îndeplinite dispoziţiile pct. 22.2 şi pct 22.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

- a făcut dovada, cu înscrisuri, a calităţii de moştenitor a soţiei lui H.G., în care nu există inadvertenţe în privinţa datei naşterii, iar, în orice caz, notarul public s-a pronunţat cu privire la acest aspect, prin emiterea certificatul de moştenitor, act ce nu a fost desfiinţat.

- imobilul din C.V. s-a aflat în patrimoniul A. la momentul naţionalizării, întrucât, la dosar se afla istoricul de rol fiscal, respectiv adresa din 22 septembrie 2003, emisă de Primăria sector 3, din cuprinsul căreia rezultă că la matricola nr. BB a imobilului din C.V. din anul 1942 până în anul 1950 a figurat Societatea A., impusă pentru 50% din imobil. Astfel, actul de proprietate împreună cu istoricul de rol fiscal până la preluare fac dovada deplină că imobilul s-a aflat în proprietatea A.S. până la naţionalizare.

În cauză, nu este incident art. 24 din Legea nr. 10/2001, întrucât recurentul a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului cu actele de vânzare-curnpărare în formă autentică şi procesele-verbale de carte funciară împotriva cărora nu s-a făcut dovada contrară.

- reclamanţii nu s-au înscris în fals cu privire la documentele care au stat la baza emiterii dispoziţiei, motiv pentru care o instanţa civilă nu poate cerceta dacă acestea sunt false sau nu, actele fiind emise de autorităţi ale statului;

- cu privire la soluţionarea cererii reconvenţionale, susţine că spaţiile folosite de reclamante şi interveniente, ca puncte de lucru şi ca sedii sociale, sunt situate în lotul său, iar între recurent şi respectivele persoane nu există nici un raport juridic. Totodată, potrivit art. 3 din dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 4937 din 27 decembrie 2005, contractele de închiriere privind imobilul în cauză, dintre chiriaşi şi AFI, încetează de drept pe data punerii în posesie a proprietarului, iar dispoziţiile O.U.G. nr. 40/1999 nu se aplică în cauză.

În mod eronat a apreciat instanţa de fond că acţiunea în evacuare constituie mijlocul procedural specific exclusiv raporturilor de locaţiune între părţi, reţinând ca neopunerea unui titlu de către pârâţi nu poate fi analizată decât în cadrul unei acţiuni în revendicare.

Plin recursul declarat la data de 7 aprilie 2014, intervenientul A.T. a reiterat cererea de intervenţie principală, susţinând că a formulat o astfel de cerere considerând ca toate părţile implicate, pârâţi şi reclamanţi, cer să le fie stabilit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti C.V. (fost nr. 30), imobil pe care l-a dobândit pe cale succesorală de la autorul său M.M.

A invocat recurentul faptul că cererea de intervenţie are legătură cu cererea principală şi a urmărit nulitatea absolută a celor trei dispoziţii emise pe calea administrativă, dar şi stabilirea în favoarea sa a calităţii de proprietar asupra imobilului în litigiu.

Prin motivele de recurs, intervenientul a mai invocat, în sinteză, faptul că a făcut dovada calităţii de proprietar asupra imobilului în litigiu a autorului său M.M., în baza autorizaţiei de construire emise în favoarea autorului său. De asemenea, instanţa a respins, în mod greşit, cererea de constatare a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti nr. 744 din 5 mai 1892, precum şi nr. 1001 din 24 iunie 1892. Totodată, lipseşte dovada transferului de proprietate din patrimoniul autorului sau, M.M., către pârâţii sau reclamanţii din prezenta cauză.

Prin motivele depuse în completare la data de 18 aprilie 20.14, recurentul a mai criticat hotărârea pronunţată de instanţa de apel pentru unnătoarele considerente:

- în mod greşit, instanţa a admis acţiunea reclamanţilor întemeiată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aceştia fiind terţe persoane faţă de dispoziţiile legii respective. Reclamanţii nu sunt persoane care să se considere în vreun fel afectaţi de prevederile Legii nr. 10/2001 sau de dispoziţia Primarului General, fiind societăţi comerciale cu contracte de închiriere în spaţiile respective, obligate la a respecta dispoziţiile emise.

- autoritatea de lucru judecat şi incidenţa dispoziţiilor art. 166 C. proc. civ., şi. art. 1201 C. civ. rezultă din faptul că în procesele soluţionate prin cele două hotărâri judecătoreşti invocate, nr. 744 din 5 mai 1892, precum şi nr. 1001 din 24 iunie 1892, şi cauza de faţă s-au invocat aceleaşi motive şi există identitate de obiect, respectiv acţiuni de evacuare împotriva chiriaşilor.

- are calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului, dat fiind faptul că este succesor al numitei G.E., moştenitoare a col. P.M., la rândul său succesor al lui M.M., în baza contractului de cesiune de drepturi succesorale din data de 10 iulie 2008, a cărui valabilitate a fost irevocabil stabilită prin hotărârea pronunţată în Dosarul nr. 53199/3/2011 al Tribunalului Bucureşti.

Analizând cererea de suspendare a cauzei, formulată în temeiul dispoziţiilor art. 243 C. proc. civ,, Înalta Curte urmează a o respinge, date fiind următoarele considerente.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., judecata pricinilor se suspendă de drept prin moartea părţii afară de cazul când partea interesată cere termen pentru introducerea în cauză a moştenitorilor.

Se constată în cauză ca, potrivit certificatului de deces din data de 4 decembrie 2012, emis de serviciul de stare civilă al oraşului Suresnes (Hauts de Seine), Franţa, intimatul-pârât B.A.T. a decedat la data de 1 decembrie 2012, în timpul judecării apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1717 din 14 octombrie 2011 a Tribunalul Bucureşti, secţia a Ill-a civilă, şi mai înainte de soluţionarea acestuia prin decizia civilă nr. 126A din 24 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Totodată, prin motivele de recurs, formulate de recurentul G.C.G.P. s-a invocat că se impune casarea deciziei pronunţate în apel, dat fiind decesul intimatului-pârât, intervenit pe parcursul soluţionării acestuia.

Instanţa apreciază că, în această situaţie, nu se impune suspendarea cauzei în vederea introducerii în cauză a moştenitorilor defunctului, având în vedere că decesul nu a survenit pe parcursul judecării cauzei în recurs, ci în faza procesuală a apelului.

Înalta Curte urmează a se pronunţa, cu prioritate, asupra motivului de recurs invocat de recurentul G.C.G.P. care a solicitat, casarea în parte, a hotărârii recurate, în temeiul art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 312 alin. (3) şi alin. (5) C. proc. civ., în ceea ce priveşte dispoziţia nr. 2515 din 23 februarie 2004 şi dispoziţia nr. 3430/2006, ambele emise de Municipiul Bucureşti şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel cu privire la aceste dispoziţii, având în vedere faptul că intimatul B.T. a decedat, pe parcursul judecării cauzei în faţa instanţei de apel.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi raportat la art. 312 alin. (5) C. proc. civ., faţă de faptul că pârâtul B.A.T. a decedat la data de 1 decembrie 2012, Înalta Curte reţine următoarele:

Aşa cum rezultă din certificatul de deces din data de 4 decembrie 2012, emis de serviciul de stare civilă al oraşului Suresnes (Hauts de Seine), Franţa, intimatul-pârât B.A.T. a decedat la data de 1 decembrie 2012.

Deşi pârâtul a decedat pe parcursul soluţionării cauzei în apel_; nu au fost introduşi în cauză moştenitorii acestuia, iar instanţa de apel, la data pronunţării hotărârii din 24 martie 2014, a soluţionat cauza în contradictoriu cu o persoană lipsită de folosinţă.

Art. 34 C. civ., ce a preluat dispoziţiile Decretului-lege nr. 31/1954, în prezent abrogat, defineşte capacitatea de folosinţă ca fiind aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii. Întrucât potrivit art. 35 C. civ., capacitatea de folosinţă încetează odată cu moartea persoanei fizice, rezultă că intimatul în cauză nu mai are nici calitatea şi nici legitimarea procesuală de a fi parte într-un litigiu, în sensul reglementat de art. 41 şi urm. C. proc. civ.

Or, faţă de faptul că pârâtul B.A.T. a decedat la data de 1 decembrie 2012, fără să fi fost introduşi în cauză moştenitorii acestuia, instanţa de apel a soluţionat apelul la data de 24 martie 2014, în contradictoriu cu o persoană fără capacitate de folosinţă şi deci fără legitimare procesuală, motiv pentru care recursul urmează a fi admis, a se casa hotărârea instanţei de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, ocazie cu care urmează a fi introduşi în cauză moştenitorii intimatului-pârât B.A.T.

Faţă de această situaţie, vătămarea părţii decedate şi care, fiind astfel judecată, fără a fi introduşi în cauză moştenitorii, a pierdut procesul, este presupusă şi nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

Înalta Curte constată că nu sunt incidente dispoziţiile art. 165 C. proc. civ. care să justifice disjungerea cauzelor în situaţia în care numai una dintre pricinile întrunite s-ar alia în stare de judecată, dat fiind faptul că apelul a fost soluţionat printr-o unică decizie, ce a vizat motivele tuturor apelurilor declarate în raport cu soluţia instanţei de fond, pronunţată, pe toate capetele de cerere, în contradictoriu şi cu pârâtul B.A.T.

Având în vedere soluţia de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei, Înalta Curte constată că nu se mai impune analiza celorlalte motive de recurs invocate, urmând a fi avute în vedere de instanţa de apel, în măsura în care au fost invocate şi ca motive de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecăţii recursurilor.

Admite recursurile declarate de pârâţii C.S.l., G.C.G.P. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi de intervenientul în interesul altei persoane, A.T., împotriva deciziei civile nr. 126A din 24 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 02 octombrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2529/2014. Civil. Strămutare. Fond		ICCJ. Decizia nr. 2532/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 2515/2014. Civil. Drepturi băneşti. Revizuire - Recurs ICCJ. Decizia nr. 2527/2014. Civil. Recalculare pensie. Recurs ICCJ. Decizia nr. 2528/2014. Civil. Contestaţie decizie de pensionare. Recurs ICCJ. Decizia nr. 2529/2014. Civil. Strămutare. Fond ICCJ. Decizia nr. 2532/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 2533/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 2534/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 2535/2014. Civil. Expropriere. Recurs