ICCJ. Decizia nr. 2534/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2534/2014
Dosar nr. 22390/3/2009*
Şedinţa publică din 02 octombrie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă:
Prin acţiunea introductivă din data de 26 mai 2009, reclamantele E.V. şi S.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, ca instanţa să-l oblige să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul - teren liber situat în mun. Bucureşti, Calea V.
În drept, au invocat respectarea dispoziţiilor art. 480 C. civ.
După un prim ciclu procesual, în rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 1315 din 29 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii E.V. şi S.M. împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General, ca neîntemeiată.
S-a reţinut, în esenţă, că doar o parte din terenul revendicat de către reclamantele E.V. şi S.M. este liber, sub forma unor trotuare şi căi de acces, dar nici acesta nu poate fi restituit în natură, constituind domeniu public în considerarea dispoziţiilor art. 2 din O.G. nr. 43/1997, coroborat cu art. III pct. 1 din Legea nr. 213/1998.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamantele, arătând că imobilul a fost abuziv preluat de Statul Român, că dreptul de proprietate este imprescriptibil şi acţiunea în revendicare poate fi promovată chiar şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 în considerarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, că art. 480 C. civ. este în vigoare şi în prezent şi că acesta poate fi invocat chiar şi în condiţiile adoptării unor legi speciale de reparaţie.
Au mai arătat apelantele reclamante că este nerelevantă apartenenţa terenului sau a unei părţi a acestuia la domeniul public, în condiţiile în care, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, bunurile abuziv preluate nu pot constitui obiect al proprietăţii publice.
Prin decizia civilă nr. 209A din 10 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantele-reclamante E.V. şi S.M. împotriva sentinţei civile nr. 1315 din 29 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 22390/3/2009*, în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Curtea a constatat că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin acţiunea iniţială, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului de a le lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul teren situat în Bucureşti, Calea V. În cauză nu s-au contestat actele depuse de reclamanţi în dovedirea calităţii lor de proprietari prin succesiune asupra terenului.
Finalizând un prim ciclu procesual, decizia nr. 149/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a stabilit că temeiul de drept al acţiunii îl constituie dispoziţiile art. 480 C. civ. şi că trebuia analizată speţa şi prin prisma art. 6 din Legea nr. 213/1998, precum şi a legislaţiei europene în materia restituirii proprietăţilor confiscate în perioada 1945-1989.
Pornind de la aceste cuprinzătoare prevederi ale deciziei amintite, cu ocazia rejudecării au fost analizate toate textele legale invocate, reţinându-se că nici unul dintre acestea nu justifică admiterea cererii.
Se apreciază că raţionamentele şi argumentele judecătorului fondului sunt pertinente, iar la acestea se vor adăuga argumente desprinse din jurisprudenţa, obligatorie pentru instanţele naţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Punctual, în raport de criticile formulate de apelante, s-a constatat că acestea nu au solicitat, prin capăt de cerere distinct, să se constate caracterul abuziv al preluării imobilului.
O asemenea dovadă nu a fost produsă în cauză, iar situaţia imobilului în litigiu, preluat în temeiul art. 30 din Legea nr. 58/1974, nu se încadrează în ipotezele legale de preluare fără titlu prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Dar, acceptând chiar şi ipoteza în care terenul ar fi fost luat fără titlu, s-a constatat că pentru redobândirea acestuia în natură sau în echivalent, reclamanţii aveau obligaţia să apeleze la legile speciale de reparaţie adoptate de Statul Român tocmai pentru soluţionarea unor astfel de cauze, în speţă Legea nr. 10/2001.
Pe parcursul unei practici neunitare în timp, în baza căreia iniţial a considerat admisibile cererile în revendicare a foştilor proprietari deposedaţi de către regimul comunist, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a consacrat, prin cauza pilot Maria Atanasiu vs. România o admisibilitate restrictivă a unor astfel de acţiuni. Astfel, s-a stabilit obligativitatea proprietarului de a se adresa autorităţilor pentru recuperarea bunului, pe calea specială de reparaţie şi, doar în subsidiar, în condiţiile preexistenţei unei hotărâri judecătoreşti de obligare a autorităţilor la restituire în natură a imobilului, s-a admis promovarea unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun.
În consideraţia celor de mai sus, s-a apreciat că titlul invocat de reclamanţi trebuie să îndeplinească două condiţionalităţi, şi anume, pe de o parte, să facă dovada proprietăţii anterioare preluării, iar pe de altă parte, pentru a putea fi invocat pe calea dreptului comun, să fie certificat printr-o hotărâre judecătorească anterioară în sensul celor prevăzute de Curtea Europeană în cauza Atanasiu.
În acest context, în speţă, s-a reţinut că titlul exhibat de reclamanţi este incomplet şi lipsit de eficienţă juridică, motiv pentru care o eventuală comparare a titlului reclamanţilor cu titlul pârâtului devine lipsită de obiect, reclamantele neputând face dovada proprietăţii lor prin prisma exigenţelor jurisprudenţiale obligatorii ale Curţii Europene.
În acest context, toate celelalte critici vizând apartenenţa sau nu la domeniul public a trotuarelor şi căilor de acces, sunt nerelevante şi au fost respinse ca atare.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelul ca nefondat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele E.V. şi S.M., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Criticile formulate au vizat, în esenţă, următoarele aspecte:
Instanţa de apel a apreciat că, în lumina orientării practicii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu contra României, posibilitatea de revendicare după intrarea în vigoare a legii speciale de reparaţie este foarte limitată. În acest sens instanţa de apel a arătat că reclamantele nu ar fi făcut dovada proprietăţii anterior preluării din partea Statului Român şi că titlul acestora nu ar fi fost certificat printr-o hotărâre judecătorească anterioară.
De asemenea, a mai arătat instanţa că prin acţiunea introductivă reclamantele nu ar fi solicitat recunoaşterea caracterului abuziv al preluării proprietăţii de către Statul Român.
În ceea ce priveşte imposibilitatea reclamantelor de a solicita revendicarea terenului în condiţiile în care nu ar fi uzat de dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001, apreciază că acest argument este eronat.
În opinia acestora, întregul raţionament juridic ce a întemeiat hotărârea atacată este eronat, întrucât contravine principiului de drept al imprescriptibilităţii dreptului de proprietate. Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu pot fi interpretate decât prin raportare la dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi ale practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În aprecierea caracterului întemeiat al acţiunii în revendicare, instanţa trebuie să ia în considerare împrejurarea că dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate a intrat în patrimoniul Statului Român, fără titlu, cu încălcarea dispoziţiilor constituţionale din momentul respectiv, astfel cum s-a arătat şi în acţiunea introductivă. Ulterior, dreptul de proprietate a rămas în patrimoniul statului uzurpator, nefiind înstrăinat către o altă persoană.
Astfel, este eronat argumentul instanţelor de fond în sensul că este necesară respingerea acţiunii în revendicare pentru a se asigura respectarea dreptului de proprietate a unui terţ (actualul titular), în condiţiile în care se impusese instanţei de rejudecare să compare titlurile şi din perspectiva valabilităţii titlului Statului Român, faţă de împrejurarea că bunul revendicat nu a intrat cu titlul valabil în patrimoniul pârâtului (din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului).
În concluzie, toate argumentele susţinute de către instanţa Tribunalului Bucureşti şi cea a Curţii de Apel Bucureşti nu pot înlătura de la aplicare dispoziţiile Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum aceste dispoziţii comunitare au fost interpretate în practica judecătorească. Or, din această practică rezultă caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate, drept ce poate fi invocat oricând în relaţia cu statul uzurpator.
În ceea ce priveşte argumentul instanţei de apel în sensul că, în lumina deciziei pronunţate de C.E.D.O. în cauza Atanasiu împotriva României nu ar mai fi posibilă acţiunea în revendicare, se arată că o asemenea concluzie este total neîntemeiată.
Cât priveşte omisiunea reclamantelor în a fi solicitat şi constatarea preluării abuzive a imobilului revendicat, şi această critică este nefondată, întrucât reclamantele au invocat în permanenţă precaritatea titlului statului român, ce şi-a întemeiat proprietatea pe violenţa împotriva autorilor acestora.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:
Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esenţă, aspecte de nelegalitate ce se circumscriu motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ipoteza, când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Principalele argumente aduse în susţinerea acestui motiv de nelegalitate constau în aceea că, instanţele anterioare ar fi trebuit să ia în considerare împrejurarea că dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat a intrat în patrimoniul Statului Român, fără titlu, cu încălcarea dispoziţiilor constituţionale din momentul respectiv , că instanţa de rejudecare trebuia să compare titlurile şi din perspectiva valabilităţii titlului Statului Român, faţă de împrejurarea că bunul revendicat nu a intrat cu titlul valabil în patrimoniul pârâtului (din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului). Acţiunea în revendicare formulată în anul 2009, în temeiul art. 480 şi 481 C. civ., este perfect admisibilă, fiind imprescriptibilă, având la bază şi dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1988, întrucât statul nu a deţinut niciodată un titlu valabil de proprietate asupra imobilului revendicat. De asemenea, argumentele instanţelor anterioare nu pot înlătura de la aplicare dispoziţiile Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum aceste dispoziţii comunitare au fost interpretate în practica judecătorească.
Cu privire la modalitatea de trecere în proprietatea statului a terenului revendicat, s-a constatat că acesta a fost preluat în proprietatea statului, în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974. Pentru construcţia demolată s-au oferit despăgubiri, însă nu şi pentru teren, pentru care autorul recurentelor reclamante a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, în temeiul art. 36 din Legea nr. 18/1991, cerere la care nu s-a primit niciun răspuns. Aceste aspecte au fost afirmate de recurentele reclamante, atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin motivele de recurs, fiind deci, de necontestat.
Exercitând, exclusiv, un control de legalitate asupra considerentelor instanţei superioare de fond, Înalta Curte constată că terenul solicitat intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, republicată, regimul său juridic fiind cel reglementat de art. 1 alin. (2) coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. a) din această lege, potrivit cu care, pentru a putea solicita restituirea în natură a terenului, persoana care se consideră îndreptăţită trebuie să fi avut calitatea de proprietar al acestuia la data preluării de către stat.
De altfel, Legea nr. 10/2001 are şi un caracter de complinire în raport cu celelalte acte normative cu caracter reparatoriu din domeniul proprietăţii imobiliare, inclusiv din materia fondului funciar, în sensul că, domeniul său de reglementare acoperă şi acele terenuri situate în intravilanul localităţilor, care până la intrarea în vigoare a acestei legi, respectiv 14 februarie 2001, nu au fost restituite integral persoanelor îndreptăţite.
Prin urmare, pentru asemenea cazuri, bine definite, Legea nr. 10/2001 are caracter de complinire a prevederilor Legii nr. 18/1991, Legii nr. 169/1997 şi Legii nr. 1/2000.
Situaţia juridică a terenului în litigiu, coroborată cu faptul existenţei terenului revendicat la stat, şi nu la reclamante, au condus la concluzia că imobilul asupra căruia s-a pretins recunoaşterea dreptului de proprietate prin hotărâre judecătorească în procesul pendinte a fost preluat în proprietatea statului în mod abuziv, în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, nefiind restituit în baza legilor funciare, astfel încât trebuia solicitat în baza acestui act normativ.
Aşadar, din situaţia de fapt stabilită în speţă şi necontestată sub niciun aspect, Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situaţia de fapt, urmând a confirma soluţiile pronunţate, cu consecinţa respingerii recursului de faţă.
Prin acţiunea în revendicare de faţă pornită în anul 2009, întemeiată pe dreptul comun în materie, art. 480 - 481 C. civ., pe Constituţia României, art. 6 din Legea nr. 213/1988, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se urmăreşte redobândirea imobilului de la stat, imobil care a fost preluat în mod abuziv de la autorul recurentelor reclamante în cauză.
În aplicarea corectă a legii incidente la situaţia dedusă judecăţii, instanţele anterioare nu au putut face abstracţie de faptul că acţiunea în revendicare - întemeiată pe dreptul comun - a fost introdusă cu mult după intrarea în vigoare a unei legi speciale de reparaţie, edictată în materia imobilelor preluate abuziv de către stat, aplicabilă perfect situaţiei imobilului în litigiu, de care recurentele reclamante nu au uzat, respectiv Legea nr. 10/2001.
În speţă, este de necontestat, prin urmare, că anterior prezentei solicitări de restituire a bunului, reclamantele nu au mai formulat nicio altă acţiune în justiţie şi nici nu au uzat de procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001.
În acest context, s-a apreciat în mod corect, pe întreg parcursul procesual al cauzei, că acţiunea în revendicare astfel cum a fost formulată de reclamante, nu poate fi soluţionată „doar” potrivit dreptului comun în materie, ci trebuie să fie soluţionată cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, Legea nr. 10/2001 care, altfel, ar fi eludată.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat această lege specială de reparaţie, care prevede în ce condiţii asemenea imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa şi să se aplice numai regulile specifice acţiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în aplicarea art. 480 C. civ.
Faptul că acţiunea în revendicare a fost introdusă cu mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, conduce la concluzia că legea menţionată este pe deplin aplicabilă în această speţă.
Legea nr. 10/2001 se referă la imobilele preluate de stat în mod abuziv, respectiv, atât la cele preluate cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu, astfel că după intrarea sa în vigoare, dispoziţiile art. 480 C. civ. nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
În consecinţă, în privinţa imobilelor care cad sub incidenţa legii speciale, după data de 14 februarie 2001, acţiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind înlăturată de legea specială de reparaţie.
În aceste condiţii se apreciază că în etapele procesuale anterioare s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situaţia de fapt, în acord cu respectarea principiului de drept „specialia generalibus derogant” şi cel al asigurării stabilităţii raporturilor juridice civile
În sensul acestor considerente este şi decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţii unite, când a avut a se pronunţa asupra existenţei sau nu, a unui drept de opţiune între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv de stat şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, art. 480 C. civ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin decizia în interesul legii, obligatorie pentru instanţele de judecată, că atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referinţă a legii s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
De asemenea, problema raportului dintre legea specială şi legea generală a fost rezolvată în mod unitar de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite şi prin decizia în interesul legii nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, iar dezlegarea dată problemelor de drept astfel judecate este obligatorie pentru instanţele de judecată, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
În considerentele acestei decizii în interesul legii s-a statuat, în mod expres: „Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile şi acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluţie conformă cu regula non bis in idem şi cu principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Brumărescu-1997 ş.a.).
Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.”
Prin urmare, instanţa supremă a statuat că parcurgerea sau neparcurgerea procedurii de restituire prevăzute de Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii ulterior şi la dreptul comun în materie pentru valorificarea aceluiaşi drept de proprietate şi că, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 constituie practic dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În altă ordine de idei, respingerea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, pentru imobilul care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, nu echivalează cu închiderea accesului la justiţie pentru persoana interesată.
Accesul la justiţie nu implică şi admiterea cererii. Împrejurarea că reclamantele se adresează instanţei pentru a obţine restituirea bunului în natură, iar solicitarea nu le este admisă pe motiv că cererea nu a fost formulată în condiţiile legii speciale ce reglementează regimul juridic al imobilelor solicitate, reprezintă o analiză a contestaţiei ce poartă asupra unui drept civil şi nu o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea la speţă a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană, invocat de recurentele reclamante, Înalta Curte constată că prioritatea normei din Convenţie poate fi dată numai în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea internă specială.
Or, în speţă, aşa cum rezultă din considerentele de mai sus, nu s-a urmat calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins prin formularea notificării în condiţiile legii interne speciale.
Mai mult, în speţă, recurentele - reclamante au invocat art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, dar nu se pot prevala de un „bun” în sensul Convenţiei, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat. Cum în mod evident recurentele reclamante nu au dovedit că au un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, nu se pot bucura de protecţia oferită de această reglementare europeană.
Jurisprudenţa Curţii Europene invocate este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz în parte, iar în cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a afirmat în mod ritos că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat, doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamante, cu consecinţa menţinerii hotărârilor pronunţate anterior în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii E.V. şi S.M., împotriva deciziei civile nr. 209A din 10 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 02 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2533/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2535/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
