ICCJ. Decizia nr. 2533/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2533/2014
Dosar nr. 6036/2/2013
Şedinţa publică din 02 octombrie 2014
Deliberând, asupra cauzei civile de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia civilă nr. 294/A din 21 noiembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, evocând fondul, a admis contestaţia, precizată, formulată de contestatorul O.L. în contradictoriu cu intimata Regia Naţională a Pădurilor - Institutul de Cercetare şi Amenajări Silvice.
A anulat dispoziţia motivată din 21 decembrie 2001 emisă de intimata Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Institutul de Cercetare şi Amenajări Silvice. A obligat intimata să propună în favoarea contestatorului măsuri compensatorii în condiţiile Legii nr. 165/2013 pentru imobilul situat în loc. S., jud. Hunedoara, compus din teren în suprafaţă totală de 69 ha şi 1.558 m.p. şi construcţia cu suprafaţa construită totală de 1.062 m.p., reprezentând clădire principală (675 m.p.), clădire atelier (99 m.p.), acces beci (13 m.p.), căsuţa portarului (9 m.p.), clădire locuinţă muncitori (ruine, 149 m.p.), clădire anexă (magazie lemne şi diverse, ruină, 15 m.p.), clădire grajd (ruină, 58 m.p.) şi casa grădinarului (44 m.p.), imobil identificat în cauză prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expertul C.Ş.
A obligat intimata la plata către contestator a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.025 RON - onorariu expert.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că imobilul ce a făcut obiectul notificării din 30 octombrie 2001 formulată de contestator, şi pentru care intimata i-a recunoscut acestuia prin actul contestat calitatea de persoană îndreptăţită la restituire în baza Legii nr. 10/2001, priveşte un teren în suprafaţă totală de 69 ha şi 1.558 m.p. şi construcţii edificate pe acesta cu suprafaţa construită totală de 1.062 m.p., reprezentând clădire principală (675 m.p.), clădire atelier (99 m.p.), acces beci (13 m.p.), căsuţa portarului (9 m.p.), clădire locuinţă muncitori (ruine, 149 m.p.), clădire anexă (magazie lemne şi diverse, ruină, 15 m.p.), clădire grajd (ruină, 58 m.p.) şi casa grădinarului (44 m.p.) - Curtea reţinând în cauză identificarea făcută prin raportul de expertiză tehnică întocmit în fazele procesuale anterioare de expertul C.Ş., identificare care nu a mai fost pusă în discuţie de părţi în faţa acestei instanţe.
Prin acelaşi raport de expertiză tehnică s-a stabilit că terenul este situat în intravilanul oraşului S., conform PUG aprobat prin Hotărârea Consiliului Local S. nr. 45/1999.
Potrivit Ordinului nr. 49/1993 al Prefecturii Judeţului Hunedoara, imobilul în litigiu se află în proprietatea oraşului S. şi în administrarea Consiliului Local al oraşului S., respectiv în administrarea Ministerului Agriculturii prin Regia Naţională a Pădurilor – Institutul de Cercetare şi Amenajări Silvice, fiind declarat monument al naturii şi fiind inclus ca atare în lista rezervaţiilor şi monumentelor naturii prevăzute în anexa Legii nr. 5/2000, ca „Arboretumul S.”.
Astfel, în anexa 2 a acestui act normativ, în cadrul zonelor naturale protejate de interes naţional şi al monumentelor naturii din judeţul Hunedoara, este menţionat şi terenul ce face obiectul prezentei acţiuni, făcând astfel parte din zonele de importanţă mare pe o scară culturală de interes naţional (cum se precizează expres şi în raportul de expertiză).
Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin imobile în sensul acestei legi speciale de reparaţie „se înţeleg terenurile, cu sau fără construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcţii”.
Din Normele metodologice de aplicare a legii aprobate prin H.G. nr. 250/2007 (pct. 6.1.) rezultă că incidenţa Legii nr. 10/2001 intervine pentru: a) imobilele construcţii cu destinaţia de locuinţă; b) imobilele construcţii cu destinaţie comercială (imobile cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă); c) terenurile din intravilan.
Textul altfel interpretat trebuie coroborat cu dispoziţiile art. 8 alin. (1) din aceeaşi lege.
Cu toate acestea, Curtea a avut în vedere îndrumările obligatorii date prin decizia de casare, instanţa de recurs statuând în sensul că, în măsura în care s-ar aprecia că terenului notificat nu i se aplică dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar clădirile edificate pe acesta urmează regimul juridic al terenului, acela de monument al naturii, conform Legii nr. 5/2000, s-ar analiza imobilul dintr-o perspectivă care nu a fost invocată de contestator, fiindu-i înrăutăţită situaţia în această fază a procesului, în condiţiile în care prin decizia contestată a fost respinsă doar solicitarea petentului de restituire în natură a clădirilor, pe considerentul că terenul reprezintă o rezervaţie ştiinţifică şi monument al naturii, pentru care însă i s-au propus despăgubiri băneşti după evaluarea clădirilor.
Curtea a reţinut în acest context că imobilul a fost proprietatea autorilor contestatorului, decedaţi, aşa cum reiese din extrasele de CF nr. AA şi nr. BB, fiind preluat abuziv de stat, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, în aplicarea Legii nr. 187/1945 a reformei agrare şi a Decretului nr. 83/1949 pentru completarea unor dispoziţiuni a Legii nr. 187/1945, în baza procesului-verbal întocmit de Direcţia Gospodăriilor Agricole de Stat din 2 martie 1949. În anul 1958 imobilul a fost înscris în cartea funciară ca fiind proprietate de stat.
În ceea ce priveşte fundamentarea pretenţiilor la restituire formulate de contestator pe dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a căror incidenţă Curtea trebuie să o verifice în speţă, ţinând seama de aceeaşi decizie a instanţei de recurs, încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului-contestator (respectiv, a autorului acestuia) a avut loc în perioada regimului politic comunist, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenţia Europeană.
Pe de altă parte, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorului reclamantului nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa Curţii Europene fiind acela că „speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1”.
În acelaşi context, instanţa europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferenţă evidentă între „simpla speranţă de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptăţită din punct de vedere moral, şi o „speranţă legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară (hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).
Este adevărat, pe de altă parte, că, după ce România a devenit parte prin semnarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, pentru a reţine existenţa unui bun în sensul Convenţiei, în cauza Păduraru contra României, Curtea Europeană a atras atenţia şi asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar, stabilind că „nu este vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept, cu menţiunea că legea nu face nicio distincţie între situaţia imobilelor vândute chiriaşilor şi cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului”.
Curtea a constatat că reclamantul s-ar putea prevala de un bun în sensul Convenţiei, numai dacă ar dovedi în cauza de faţă că întruneşte toate condiţiile legii speciale de reparaţie pentru a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv. Această situaţie juridică nu se poate proba decât în cadrul şi cu respectarea cerinţelor prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin decizia sau dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare/entitatea învestită cu soluţionarea notificării care atestă calitatea notificatorilor de persoane îndreptăţite la restituire (în natură sau în echivalent, dacă prin ipoteză restituirea în natură este imposibilă, cum este şi cazul de faţă) ori, după caz printr-o hotărâre judecătorească de restituire.
Curtea a reţinut totodată, că nu există nicio hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi stabilit că autorul reclamantului şi ulterior acesta din urmă nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu şi prin care să se fi dispus restituirea imobilului în patrimoniul lor.
Cu referire la acest aspect, a fost apreciată ca relevantă Hotărârea pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, în care Curtea Europeană a reţinut că (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. (…) existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alin. al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (parag. 134-140).
Procedând în continuare la analiza cererii de restituire în natură a imobilului formulată în limitele contestaţiei formulate de reclamant împotriva deciziei („dispoziţiei”) intimatei, fundamentată pe prevederile Legii nr. 10/2001, Curtea a constatat că prin dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 legiuitorul a instituit regula potrivit cu care imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile prezentei legi, excepţia fiind prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi art.
De asemenea, aceeaşi regulă este redată fără echivoc în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi art. 9 alin. (1) din aceeaşi lege.
Din probele administrate în cauză, Curtea a reţinut că terenul ce face obiectul notificării formulate de contestator constituie în prezent un parc dendrologic, obiectiv destinat creșterii şi expunerii efective a diferitelor tipuri de arbori, arbuști, liane şi alte plante, valoroase din punct de vedere forestier şi ornamental, care pot creşte în această zonă, precum şi întreținerii, etichetării corecte şi a studiului plantelor existente şi nou introduse.
Pe suprafaţa de teren în litigiu - conform raportului de expertiză sus-menţionat - se găsesc teren împădurit, căi de acces în parc - drumuri amenajate (pietruite) pentru accesul cu orice mijloace, alei de vizitare amenajate (pietruite), cursuri de apă, incluzând şi canalul Strei şi acumulări - ochiuri de apă pentru agrement.
În cadrul acestei rezervaţii ştiinţifice se află atât vechile construcţii solicitate de contestator - enumerate mai sus, astfel cum au fost individualizate prin raportul de expertiză tehnică - cât şi o construcţie bloc şi sere aparţinând intimatei.
Astfel, clădirile edificate pe terenul în litigiu servesc şi în prezent activităţii intimatei legate de întreţinerea şi administrarea parcului, această împrejurare nefiind contestată de partea adversă care a învederat instanţei în acest context exclusiv dreptul său la restituirea în natură şi a acestor construcţii pentru care s-a formulat notificare.
Prin urmare, este incontestabil că terenul în litigiu este destinat unei amenajări de utilitate publică, fiind destinat a servi nevoilor comunităţii - situaţie de excepţie prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în care nu se poate dispune restituirea în natură, caz în care legiuitorul a instituit alte măsuri reparatorii destinate să acopere privarea de proprietate a persoanelor îndreptăţite.
Având în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este necesar a se face distincţia între noţiunile de „teren liber” şi „teren liber ce poate fi restituit în natură”, ţinând seama că posibilitatea restituirii în natură a terenului liber este subordonată afectaţiunii sale.
Prin Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 (pct. 10.3) se precizează că sintagma amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele.
Astfel, în cazul în care pe terenurile preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale, spaţiilor verzi, aşa cum au fost stabilite prin art. 3 lit. a)-f) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor, precum şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Or, parcul dendrologic este un spaţiu verde public, de folosinţă specializată, în sensul art. 3 lit. b) pct. 1 din Legea nr. 24/2007.
Din probele administrate în cauză rezultă că tot terenul solicitat, în raport de care contestatorului i s-a constatat de către intimată calitatea de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001, este integral afectat interesului public la care s-a făcut referire anterior, fiind o zonă verde deschisă publicului cu o folosinţă specializată, obiectiv cu caracter de unicat în ţară.
Terenul în litigiu nu poate fi încadrat nici în situaţiile excepţionale în care Legea nr. 10/2001 permite restituirea în natură a imobilelor afectate nemijlocit activităţilor de interes public, la care face trimitere art. 16 din legea specială, terenul notificat neputând fi încadrat în anexa nr. 2 la legea specială, care se referă limitativ la cazurile în care imobilul se poate restitui în natură cu respectarea afectaţiunii pe o perioadă determinată de timp.
Or, faţă de această situaţie, devin incidente dispoziţiile art. 1 alin. (2) din acelaşi act normativ în ceea ce priveşte modalitatea de restituire, intimatei revenindu-i obligaţia de restituire prin echivalent a imobilului notificat, cu respectarea însă a reglementărilor speciale incidente în această privinţă, în vigoare la momentul pronunţării acestei decizii.
În acest sens, Curtea a constatat că în M. Of. nr. 278/17.05.2013 a fost publicată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România.
Referitor la incidenţa acestui act normativ în cauza dedusă judecăţii, Curtea a avut în vedere normele imperative cuprinse în art. 4 din această lege, conform cărora „dispoziţiile prezentei legi se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
Raportându-se la aceste norme legale, Curtea a reţinut că, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 „în situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte, prevăzută în cap. III” din lege.
De asemenea, potrivit art. 50 din aceeaşi lege, „orice dispoziţie referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaţionale de evaluare şi la măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzute în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se abrogă” (lit. b), fiind abrogate totodată „art. 13, 14, 141, 142, 15 lit. a) - d) şi f), art. 16, 17, 18, 181, 182, 183, 184, 185, 186, 187, 188, 189 şi art. 22 din titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice dispoziţie contrară prezentei legi” (lit. c).
Rezultă din interpretarea normelor mai sus-enunţate în cauza de faţă că instanţa de apel, deşi a luat act de renunţarea reclamantului-contestator la judecata capătului de cerere subsidiar, de obligare la măsuri reparatorii prin echivalent sub forma de despăgubiri băneşti - aşa cum au calificat anterior instanţele în cauză declaraţiile sale autentice de renunţare, împrejurare care nu a mai făcut obiect de critică în faţa ultimei instanţe de casare - şi, respectiv, de manifestarea de voinţă a acestuia, reiterată expres în rejudecare, în sensul obligării intimatei la restituirea în natură a imobilului notificat, este necesar a se face aplicarea acestor prevederi legale şi în cadrul fazei judiciare declanşată de persoana îndreptăţită la restituire, prin contestaţia formulată în cauză împotriva răspunsului dat notificării în faza administrativă prealabilă.
Curtea a constatat astfel că reclamantului i se cuvin în cauză pentru imobilul notificat - teren şi construcţii - măsurile compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013.
2. Recursurile
2.1. Motive
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs ambele părţi.
Contestatorul O.L. a arătat că decizia instanţei de apel este nelegală întrucât a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Contestatorul a solicitat restituirea casei familiale, a anexelor şi a terenului aferent casei de locuit. Or, toate aceste imobile nu se află printre situaţiile de excepţie la care s-a referit Curtea de apel.
Legea nr. 10/2001 prevede că imobilele-terenuri situate în intravilan, indiferent în posesia cui se află şi indiferent de destinaţia pe care o au la data intrării în vigoare a legii se restituie în natură, în starea în care se află la data cererii de restituire.
Art. 18 din Legea nr. 10/2001 prevede doar trei cazuri în care imobilele nu se restituie în natură.
Casa familială are număr topografic separat de parcul dendrologic, astfel încât putea fi restituită în natură.
Curtea de apel a încălcat prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001 pentru că actuala situaţie a imobilelor revendicate nu poate constitui un impediment pentru restituirea în natură. Decizia Curţii de apel, în sensul că restituirea în natură nu este posibilă cu motivarea că Arboretul din S. este inclus în categoria zonelor naturale protejate, este nefondată.
În mod nelegal şi nefondat a considerat Curtea de apel că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 24/2007 întrucât legile speciale de restituire nu fac trimitere la această lege.
Instanţa trebuia să facă distincţia între construcţii şi parcul dendrologic, pentru că au numere topografice diferite, şi să fi restituit în natură construcţiile.
Intimata Regia Naţională a Pădurilor - Institutul de Cercetare şi Amenajări Silvice a criticat decizia instanţei de apel arătând că în mod greşit a fost obligată intimata să propună în favoarea contestatorului măsuri reparatorii, în condiţiile în care, la termenul din 11 martie 2001, acesta a renunţat la însuşi dreptul la despăgubiri.
Instanţa a obligat intimata la emiterea unei dispoziţii prin care să propună în favoarea contestatorului măsuri reparatorii chiar împotriva voinţei acestuia.
2.2 Excepţia nulităţii recursului contestatorului
La termenul din 2 octombrie 2014 recurenta-intimată a invocat excepţiei nulităţii recursului declarat de recurentul-contestator deoarece motivele de recurs nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., fiind motive de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.
Excepţia nu este întemeiată.
Recurentul-contestator a criticat hotărârea instanţei de apel arătând că instanţa a interpretat greşit prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi nu a făcut aplicarea art. 16 din acelaşi act normativ. De asemenea, a arătat că în mod greşit s-a făcut aplicarea în cauză a prevederilor Legii nr. 24/2007.
Prin urmare, criticile formulate pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2.3. Analiza recursurilor
Recursul declarat de către contestator nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. 4825 din 26 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că prin hotărârea a cărei legalitate era supusă verificării nu fuseseră respectate, în condiţiile art. 315 C. proc. civ., îndrumările date de instanţa de casare, vizând obiectul contestaţiei, respectiv faptul că instanţa de trimitere trebuia să pornească, în analiza motivelor de apel, de la premisa învestirii instanţei de judecată cu o contestaţie formulată în baza Legii nr. 10/2001 prin care s-a invocat aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din lege.
Or, în acest context, distincţia pe care a făcut-o instanţa de trimitere între „teren liber” şi „teren liber ce poate fi restituit în natură” a respectat cerinţele art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv pct. 10.3 din Normele de aplicare a legii.
Astfel, în toate cazurile entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile şi totodată de a verifica destinaţia actuală a terenului solicitat şi a subfeţei acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate şi altele asemenea), existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi altele asemenea. În cazul în care se constată astfel de situaţii, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafeţe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafeţe de teren care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane. Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele.
Faţă de această cerinţă, în mod corect s-a apreciat că se impune analiza situaţiei juridice a terenului în sensul art. 3 lit. b) pct. 1 din Legea nr. 24/2007, iar concluzia la care s-a ajuns, respectiv faptul că întregul teren solicitat este afectat interesului public, motiv pentru care nici construcţiile aflate pe teren nu pot fi restituite în natură, respectă cerinţele dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Or, împrejurarea că terenul şi construcţiile aflate pe teren ar avea numere cadastrale diferite este doar un aspect ce conturează situaţia de fapt în cauză, şi nu este în măsură să influenţeze asupra naturii măsurilor reparatorii ce pot fi acordate.
Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a art. 16 din Legea nr. 10/2001. De vreme ce restituirea în natură a construcţiilor aflate în incinta unui parc dendrologic - aspect ce rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză - nu este posibilă, nu se pune problema greşitei interpretări a anexei 2 la legea specială.
Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate de către contestator nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Nu este întemeiat nici recursul declarat de către intimată.
Astfel, contestatorul a renunţat la dreptul la măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti, iar nu la orice altă formă de despăgubire în condiţiile legilor speciale de reparaţie. Cum declaraţia de renunţare la un drept trebuie interpretată stricto sensu, instanţa de apel a recurs în mod corect la aplicarea prevederilor Legii nr. 165/2013.
În condiţiile art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. ambele recursuri vor fi respinse ca nefondate, cu consecinţa rămânerii irevocabile a deciziei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de contestatorul O.L.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de contestatorul O.L. şi de intimatul Regia Naţională a Pădurilor - Institutul de Cercetare şi Amenajări Silvice împotriva deciziei civile nr. 294/A din 21 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 02 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2532/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2534/2014. Civil → |
|---|
