ICCJ. Decizia nr. 2527/2014. Civil. Constatare nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2527/2014
Dosar nr. 11696/105/2011
Şedinţa publică de la 16 septembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 142 din data de 12 aprilie 2013 Tribunalul Prahova, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia prescrierii dreptului material la acţiune invocată de pârâtul S.P.G., a respins ca neîntemeiată acţiunea precizată şi a obligat reclamanta SC O. SRL să plătească pârâtului suma de 4.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că atât lipsa totală a consimţământului, cât şi lipsa cauzei sau cauza ilicită sunt vicii care conduc la nulitatea absolută a actului juridic încheiat în asemenea condiţii, că nulitatea absolută este imprescriptibilă, astfel că poate fi invocată oricând şi de orice persoană interesată, excepţia prescrierii dreptului la acţiune invocată de pârât fiind astfel respinsă.
În ce priveşte fondul raportului juridic litigios, s-a reţinut că prin acţiunea ce face obiectul prezentului litigiu, reclamanta, în calitate de dobânditor al drepturilor litigioase ce au făcut obiectul contractului din 2006 a solicitat constatarea nulităţii absolute a acestui act juridic, pentru lipsa totală a consimţământului deţinătorului dreptului litigios, deoarece contractul a fost încheiat prin mandatar, iar la momentul perfectării, mandatul era revocat.
Din verificarea înscrisului supus dezbaterii s-a constatat că într-adevăr contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase s-a încheiat între E.S.M. prin mandatar S.P.G. conform procurii autentificate în limba spaniolă la data de 25 septembrie 2003 de către Notarul J.M.R.C., că prin această procură E.S.M. l-a împuternicit pe fiul său S.P.G. să-i administreze toate bunurile mobile şi imobile, să vândă şi să cumpere astfel de bunuri, să accepte donaţii, să desfăşoare activităţi comerciale etc, din modul de redactare şi din împuternicirile acordate, fiind evident că mandatul acordat este unul general.
În luna iulie 2006 (deci anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase) E.S.M. a revocat procura acordată fiului său S.P.G. la data de 25 septembrie 2003 de către notarul J.M.R.C.
Această procură a fost însă comunicată la adresa mandatarului din Spania, deşi s-a dovedit că la momentul revocării acesta se afla în România, unde se ocupa de administrarea bunurilor mandantului său.
La momentul încheierii contractului de înstrăinare drepturi litigioase, pârâtul avea acordat un alt mandat tot de către tatăl său, o procură dată la 26 noiembrie 2002 în cadrul Ambasadei României la Madrid prin care a fost împuternicit cu revendicarea administrativă, valorificarea, cumpărarea şi vânzarea bunurilor mobiliare şi imobiliare aflate în România, excluzând anumite proprietăţi ce nu fac obiectul prezentului litigiu, putându-se presupune că în acest context, pârâtul cu atât mai mult a acţionat în calitate de reprezentant al tatălui său, fiind încredinţat la acea dată că exercită drepturile de care s-a prevalat în calitatea conferită de mandatul valabil.
Pentru aceste considerente instanţa a reţinut că este evident că neavând cunoştinţă de revocarea mandatului, această operaţiune nu şi-a produs efectele vizate, astfel că pârâtul a încheiat contractul ca şi reprezentant convenţional al înstrăinătorului, în baza unui mandat aparent, că operaţiunea juridică este perfect valabilă, iar drepturile şi obligaţiile stipulate s-au produs direct în persoana înstrăinătorului, în sensul că dreptul de proprietate litigios a intrat în patrimoniul cumpărătorului, astfel că nu se poate vorbi în cauză de o lipsă totală a consimţământului vânzătorului, de vreme ce acesta a fost valabil exprimat prin reprezentant.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., reclamanta a fost obligată şi la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces, constând în onorariu de avocat în cuantum de 4.000 lei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC O. SRL prin administrator K.H., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii, precum şi desfiinţarea încheierilor din data de 08 februarie 2012, din data de 08 martie 2013, precum şi din data de 05 aprilie 2013, ca nelegale şi netemeinice.
În susţinerea apelului se arată că o primă greşeală în administrarea cauzei vizează încheierea din data de 08 februarie 2012 prin care instanţa a respins solicitarea sa de introducere în cauză a moştenitorilor defunctului E.S.M., susţinând că este neîntemeiată fără însă a motiva de ce.
S-a arătat că o altă greşeală a primei instanţe este reprezentată de faptul că, deşi prin încheierea din 08 februarie 2012 i-a admis proba cu martori şi interogatoriul pârâtului, la termenul din data de 05 aprilie 2013 instanţa a revenit asupra încuviinţării acestor probe pe care Ie-a respins ca nefiind concludente în soluţionarea cauzei.
În continuare, apelanta a susţinut că o altă greşeală importantă pe care a făcut-o prima instanţă este aceea că deşi la termenul din 08 martie 2013 a apreciat printr-o încheiere interlocutorie că nu se impune disjungerea cererii sale precizatoare depuse la acel termen, a revenit ulterior la termenul din 05 aprilie 2013, cu toate că fiind vorba de o încheiere interlocutorie nu mai putea face acest lucru, şi a reapreciat problematica disjungerii acestei cereri precizatoare pe care a recalificat-o drept o cerere modificatoare şi considerând că a fost formulată după prima zi de înfăţişare, a disjuns capătul de cerere privind răspunderea delictuală a pârâtului.
Mai susţine apelanta că prima zi de înfăţişare nu putea fi nici la primul termen la care paratul a fost citat la adresa corecta, respectiv 05 noiembrie 2012, întrucât la aceea data acesta a solicitat amânarea cauzei pentru a i se comunica cererea de chemare în judecata în vederea efectuării apărării, ceea ce, instanţa, evident, a şi admis.
Totodată, a considerat eronată aplicarea .sancţiunii" disjungerii, pentru petitul formulat, în opinia instanţei, cu încălcarea prevederilor art. 132 C. proc. civ., întrucât, în această situaţie, instanţa trebuie să constate decăderea reclamantului din dreptul de a-şi modifica acţiunea, neputând aplica prin analogie aceasta „sancţiune" ce este prevăzută în cazul cererii reconvenţionale depusă peste termen.
În final, apelantul a reamintit faptul că a demonstrat că procura paratului fusese revocata, deci, acesta a acţionat fără a avea mandat pentru vânzarea drepturilor litigioase şi nu cu depăşirea limitelor mandatului, întucât vinovăţia în materie delictuala se apreciază, în principal, după criterii obiective, astfel că pârâtul avea cunoştinţă de revocarea procurii fiind suficient pentru a se reţine intenţia ilicită a acestuia la încheierea actului juridic.
Privitor la încheierea de şedinţă din data de 05 aprilie 2013 susţine că la termenul de judecată din ziua de 08 februarie 2013 procedura de citare cu el nu fusese legal îndeplinită, astfel că instanţa nu a putut dispune asupra probelor, acestea nefiind legal încuviinţate.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 109 din 21 noiembrie 2013, a respins ca nefondat apelul reclamantei.
În fundamentarea acestei decizii instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că în mod corect, prima instanţă a respins cererea de introducere în cauză a moştenitorilor raportat la „obiectul cererii de chemare în judecată prin care s-a cerut constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare drepturi litigioase în care E.S.M. a fost reprezentat prin mandatar şi la considerentele acţiunii".
Referitor la cea de-a doua critică instanţa de apel a reţinut că încheierea din data de 8 februarie 2012 nu era de natură să lege în vreun fel instanţa, caracterul său fiind unul preparator, putându-se reveni asupra probelor încuviinţate, cu atât mai mult cu cât, în speţă, dovezile nu au fost încuviinţate legal, că proba cu înscrisuri a fost administrată de ambele părţi, iar în ceea ce priveşte proba testimonială şi interogatoriul, deşi au fost solicitate în condiţiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ., cu ocazia formulării cererii de apel, la termenul de judecată din data de 14 noiembrie 2013 reclamanta apelantă a declarat că nu mai stăruie în probatoriile solicitate, judecata având loc numai pe baza probelor administrate în faţa instanţei de fond, situaţie în care apelanta nu a dovedit o vătămare de natură să afecteze în vreun fel soluţia pronunţată de instanţa de fond, criticile formulate vizând aspecte pur teoretice cu referire la dispoziţia judecătorului fondului în materie probatorie.
Nefondată a fost considerată şi critica potrivit căreia instanţa de fond, în mod greşit, a procedat la disjungerea cererii precizatoare, formulate la termenul din data de 8 martie 2013, instanţa constatând că prin această cerere, apelanta-reclamantă nu a făcut altceva decât să completeze acţiunea iniţială, formulând un nou capăt de cerere prin care a invocat dispoziţiile art. 998-999 C. civ. şi a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru prejudiciul cauzat prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare drepturi litigioase, că în ceea ce priveşte momentul la care a fost făcută această precizare, instanţa de fond a apreciat corect ca fiind formulată după prima zi de înfăţişare care a fost la termenul de judecată din data de 18 ianuarie 2013, când în cauză s-a depus întâmpinare de către pârât şi s-a acordat termen pentru a se lua cunoştinţă de aceasta.
Pe de altă parte, s-a reţinut, motivul de apel ce vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 165 C. proc. civ. este nefondat, deoarece este atributul instanţei de judecată ca în orice stare a pricinii să poată dispune disjungerea cererilor care întârzie finalizarea procesului, în condiţiile în care se apreciază ca numai una dintre acestea ar fi în stare de judecată, prima instanţă interpretând şi aplicând judicios prevederile acestui articol, deoarece faţă de situaţia nou intervenită creată prin formularea unui nou capăt de cerere ce impunea administrarea unui probatoriu mai complex (pe lângă înscrisurile administrate în cauză) în mod corect s-a procedat la disjungerea cererii completatoare ce viza pretenţia de angajare a răspunderii civile delictuale a pârâtului care ar fi întârziat nejustificat soluţionarea pricinii.
În ce priveşte fondul cauzei, instanţa de apel a apreciat că susţinerile apelantei în sensul că mandatarul pârât a acţionat fără procură pentru vânzarea drepturilor litigioase, precum şi faptul că a avut cunoştinţă de revocarea procurii şi implicit a mandatului sunt lipsite de suportul probator necesar, apelanta-reclamanta prin înscrisurile depuse la dosar nereuşind să facă dovada că această revocare i-a şi fost adusă la cunoştinţă pârâtului, în calitatea sa de mandatar.
Or, este cunoscut faptul că între părţi revocarea produce efecte din momentul în care ea a fost notificată mandatarului. Revocarea mandatului trebuie să fie cunoscută acestuia. în caz contrar, ceea ce el face în numele mandantului este valid (art. 1557 C. civ.).
Faţă de împrejurarea că revocarea acestei procuri, de care se prevalează apelanta nu a fost adusă la cunoştinţa mandatarului, instanţa a constatat că actul încheiat de acesta este pe deplin valabil, iar acţiunea terţului cumpărător de constatare a nulităţii absolute a contractului pentru lipsa consimţământului mandantului este lipsită de orice suport legal şi probator.
A apreciat instanţa de apel că şi în ipoteza în care nu ar fi existat mandat pentru exerciţiul dreptului de vânzare la data încheierii contractului cu recurenta, tot nu s-ar fi justificat constatarea nulităţii absolute solicitată de apelantă.
A mai considerat instanţa, raportat la probatoriul administrat, că în speţă, confirmarea şi recunoaşterea valabilităţii contractului de către persoana împuternicită să facă această operaţiune echivalează cu ratificarea ulterioară a actului încheiat fără mandat prealabil, după regulile de drept substanţial care guvernează contractul de mandat în general cuprinse în art. 1546 alin. (2) raportat la art. 1533 C. civ., fiind aşadar aplicabil principiul potrivit căruia ratificarea valorează mandat, împrejurare faţă de care nu se putea constata nulitatea contractului de vânzare-cumpărare drepturi litigioase pentru lipsa consimţământului mandantului, deţinător al dreptului de proprietate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC O. SRL solicitând casarea deciziei recurate şi pe cale de consecinţă admiterea apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 142 din 12 aprilie 2013 a Tribunalului Prahova, casarea acestei sentinţe, precum şi anularea încheierilor apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
În subsidiar recurenta-reclamantă solicită, în cazul în care Înalta Curte va considera că nu pot fi casate ambele hotărâri, ca admiţând apelul să fie casată numai decizia recurată, trimiţând cauza instanţei de apel pentru rejudecare, cu cheltuieli de judecată.
Recurenta-reclamantă îşi subsumează criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., acestea vizând următoarele aspecte:
Primul motiv de recurs vizează respingerea greşită şi cu o motivare confuză ce nu ţine cont de normele de procedură a motivului de apel, privitor la neintroducerea în cauză a moştenitorilor defunctului E.S.M., vânzătorul din contractul de cesiune de drepturi litigioase atacat.
Consideră recurenta că aserţiunea instanţei de apel că nu a precizat calitatea lui E.S.M. este lipsită de fundament şi denaturează cadrul procedural stabilit de principiul disponibilităţii. Totodată, se arată, afirmaţia Curţii de Apel privitoare la neindicarea unui temei de drept în acţiunea iniţială nu îşi are rostul, întrucât din întreaga motivare a acţiunii şi chiar din obiectul său reieşea clar ce s-a cerut, şi anume, constatarea nulităţii absolute a contractului.
Arată recurenta că nici motivarea din penultimul paragraf de la pg.16 nu vizează, în niciun fel, un răspuns la motivul său de apel privind respingerea de către prima instanţă a cererii de introducere în cauză a moştenitorilor, afirmaţiile instanţei privitoare la situaţia morţii uneia din părţi, în felul în care au fost făcute, neavând legătură cu cauza.
Conchide recurenta în sensul că pe acest aspect esenţial care priveşte cadrul procesual în care urma să se judece acţiunea, decizia apelată este nemotivată sau, în cel mai bun caz, cuprinde o motivare străină de natura problemei de drept dedusă judecăţii, contradictorie şi ambiguă.
Consideră recurenta că această motivare ce vizează o problemă de drept, înfrânge, în mod nejustificat, prevederile art. 132 C. proc. civ., potrivit căruia până la prima zi de înfăţişare se poate schimba cadrul procesual în sensul introducerii în cauză şi a altor părţi, neputându-se considera aceasta drept rea-credinţă şi neputându-se nega acest drept atunci când partea este reprezentată de avocat, că instanţa construieşte, practic, un alt obiect al acţiunii atunci când spune că aceasta a fost pornită împotriva pârâtului în calitate de vânzător-mandatar, negând rolul defunctului.
Cea de-a doua critică vizează motivarea instanţei de apel relativ la motivul de apel privind greşeala Tribunalului de a disjunge cererea precizatoare, deşi aceasta, pe de o parte, fusese depusă până la prima zi de înfăţişare, iar pe de altă parte, Tribunalul trebuia să aplice o altă sancţiune în cazul în care consideră că cererea a fost depusă după prima zi de înfăţişare, respectiv decăderea.
Argumentându-şi această critică recurenta arată că instanţa de apel, la fel ca şi prima instanţă, încalcă formele de procedură prevăzute sub acţiunea nulităţii, atunci când consideră că cererea precizatoare a fost depusă după prima zi de înfăţişare, ambele instanţe considerând în mod greşit că la data de 18 ianuarie 2013 s-a consumat prima zi de înfăţişare, astfel că au considerat că cererea precizatoare depusă în data de 8 martie 2013 a fost depusă după prima zi de înfăţişare, întrucât la data de 18 ianuarie 2013 nu putea fi prima zi de înfăţişare deoarece reclamanta a solicitat o amânare în urma întâmpinării primite de la pârât chiar din şedinţă, instanţa admiţând-o, la acel termen părţile aflându-se în imposibilitate de a depune concluzii.
Se arată în continuare că sub acest aspect motivarea instanţei este contradictorie, întrucât, deşi afirma în mod corect că la termenul din 18 ianuarie 2013 recurenta a solicitat o amânare pentru a lua la cunoştinţă de întâmpinare, trage concluzia opusă celei ce s-ar fi desprins în mod logic din această afirmaţie, anume că atunci ar fi fost prim azi de înfăţişare, „întrucât ambele părţi erau în măsură să îşi apere interesele şi să pună în cunoştinţă de cauză concluzii", trimiterile instanţei la art. 156 C. proc. civ., neavând legătură cu problema de drept supusă atenţiei acesteia.
Conchide recurenta în sensul că, instanţa de apel persistă în greşeala primei instanţe considerând că cererea sa precizatoare a fost depusă după prima zi de înfăţişare, această greşeală fiind în mod flagrant vătămătoare, întrucât toate aspectele ce ţineau de răspunderea civilă delictuală a pârâtului nu au mai fost analizate, această motivare a acţiunii neconducând la amânarea în mod nejustificat a judecării, probele de administrat urmând a fi aceleaşi.
În continuare recurenta se referă la motivarea instanţei de apel cu privire la cumulul dintre răspunderea contractuală şi cea delictuală, arătând că aceasta nu era relevantă în cauză.
Într-o a treia critică recurenta reproşează instanţei de apel o interpretare greşită a dispoziţiilor legale ce reglementează contractul de mandat, ignorând faptul că în baza unei procuri generale nu pot fi încheiate acte de dispoziţie, iar procura din data de 26 noiembrie 2002 era o procură generală, decizia recurată neţinând cont de faptul că prin procura din data de 25 septembrie 2003, a fost revocată implicit procura din 26 noiembrie 2002, întrucât ultima procură cuprinde puterile prevăzute pentru mandatar în cea anterioară, însă nu se limitează doar la acestea, fiind o procură mult mai amplă, specială.
Apreciază recurenta-reclamantă că instanţa greşeşte şi atunci când consideră că nu s-a făcut dovada certă a comunicării către pârât a revocării procurii, atâta timp cât această comunicare a fost făcută potrivit legislaţiei spaniole de către un notar public şi, prin urmare, trebuie considerată legal îndeplinită, actul notarial neputând fi contestat decât prin înscriere în fals, întrucât actul autentic al comunicării revocării făcute personal de notar nu poate fi combătut printr-o declaraţie a portarului chiar dacă şi aceasta a fost dată în faţa unui notar întrucât portarul putea spune tot ceea ce doreşte, aspectul autentic al acestei declaraţii fiind doar ceea ce a constatat notarul ex propri sensibus, adică faptul că un portar a declarat ceva.
Se arată că regulile comunicării revocării unei procuri, având în vedere că această revocare s-a făcut în Spania, sunt cele ale legislaţiei spaniole, iar atâta timp cât notarul a efectuat comunicare mergând personal la locuinţa pârâtului şi lăsând portarului documentul, nu se poate presupune altceva decât că notarul a îndeplinit în mod legal procedura conform legislaţiei spaniole.
Recurenta precizează că instanţa de apel greşeşte şi atunci când consideră că actul încheiat de către pârât a fost ratificat la data de 8 martie 2007 prin declaraţia notarială a fiului său M.A.S. în baza unei procuri acordată de bunicul său E.S.M., deoarece nicăieri în cuprinsul acestei procuri nu se regăseşte puterea pentru mandatar de a ratifica acte încheiate fără mandat.
Considerentele instanţei de apel cu privire la criticile de nulitate pentru lipsa de cauză, se arată, sunt contradictorii şi schimbă înţelesul motivelor de nulitate, întrucât recurenta a făcut vorbire despre lipsa de cauză în contextul contractului aleatoriu în sensul că tocmai elementul alea, care implică în mod necesar o incertitudine, o posibilitate atât de pierdere cât şi de a câştiga, a lipsit din contractul de cesiune de drepturi litigioase.
Pe fond în privinţa motivelor de nulitate invocate recurenta face următoarele precizări pe care le consideră aplicabile pe toate, în ordinea invocării lor.
- În ipoteza nulităţii contractului de cesiune de drepturi litigioase pentru lipsa totală a consimţământului deţinătorului dreptului de proprietate sancţionarea este nulitatea absolută;
- În ipoteza de nulitate axată pe faptul că pârâtul mandatar a acţionat fără procură, practic fără mandat, căci aceasta este semnificaţia revocării procurii, doctrina arată că actul încheiat de pârâtul mandatar „în numele mandatului" este un abuz, ce nu-l angajează pe mandant întrucât nu a existat reprezentare şi, deci, nici consimţământ al acestuia. Jurisprudenţa a tras concluzia că actul astfel încheiat este inexistent ceea ce echivalează dacă nu mai admitem inexistenţa ca pe o sancţiune distinctă cu nulitatea absolută. Precizează că, deşi un act încheiat de mandatar în această situaţie s-ar putea susţine totuşi că poate fi ratificat de mandant, acesta nu este cazul în speţă, întrucât la fel cum şi procura este un act juridic unilateral şi ratificarea sau, repudierea de către mandant a actului încheiat de mandatar sunt acte juridice unilaterale, caracterizate prin faptul că sunt irevocabile, că ratificarea în temeiul principiului ret habitio mandato aequi paratur valorează mandat, iar în lipsa ei actele încheiate de către mandatar în numele mandantului sunt ineficiente. înainte de ratificare, actul încheiat de către mandatar fără respectarea limitelor împuternicirii primite, cu toate că nu produce efectele fireşti faţă de mandant, există totuşi că realitate juridică şi generează unele consecinţe juridice secundare. Astfel, mandantul devine titularul unui drept de opţiune, care îi dă posibilitatea de a-şi însuşi sau nu actul după cum îi dictează interesele. La rândul lui, terţul devine titularul unui drept nesigur (rezolubil). în doctrină şi jurisprudenţa au fost identificate diverse situaţii în care actul juridic ce face obiectul contractului de mandat produce unele consecinţe şi faţă de mandatar: atunci când mandatarul acţionează fără împuternicire. în acest caz, absenţa ratificării actului juridic de către mandant îl expune pe mandatar la plata de daune - interese către terţ. Art. 1546, alin. (2) C. civ. prevede în cazul în care mandatarul acţionează depăşind limitele mandatului său, că mandantul nu va fi îndatorat pentru tot ceea ce mandatarul ar fi făcut afară de limitele puterilor sale, afară numai când a ratificat expres sau tacit. Cu alte cuvinte, pentru ceea ce depăşeşte limitele mandatului se consideră că practic nu există mandat. De exemplu, dacă mandatarul acţionează în afara puterii sale îşi vinde un bun, actul este nul sau mai exact, nu s-a format. în acest caz, reprezentarea nu există, iar mandantul este un terţ faţă de actele mandatarului. în ceea ce îl priveşte pe mandatar, el nu este angajat întrucât, conform art. 1545 C. civ., el nu este ţinut a garanta ceea ce s-a făcut afară de marginile mandatului, însă cu următoarele rezerve: dacă mandatarul a tratat în nume propriu, el este debitor direct potrivit art. 1545 C. civ., iar dacă nu a arătat puterile sale terţilor răspunderea sa poate fi angajată.
Având în vedere cele expuse privind mandatul recurenta-reclamantă consideră drept cauză primară de nulitate a acestui contract de vânzare-cumpărare drepturi litigioase, lipsa totală a consimţământului deţinătorului dreptului de proprietate, cauza de nulitate independentă de prevederile, ce reglementează mandatul, astfel cum au fost prezentate mai sus, iar cauza secundară de nulitate aplicabilă înaintea normelor prezentate mai sus la mandat, lipsa de cauză sau cauză ilicită şi imorală a contractului încheiat de pârât, arătând că există contrar susţinerilor pârâtului şi o optică a practicii judiciare prin care vânzarea bunului altuia, în anumite condiţii, este sancţionată cu nulitatea absolută, sens în care face trimitere la doctrină şi jurisprudenţă.
Conchide recurenta-reclamantă, în finalul cererii, că a demonstrat faptul că procura pârâtului fusese revocată, că, acesta a acţionat fără a avea mandat pentru vânzarea drepturilor litigioase şi nu cu depăşirea limitelor mandatului, ceea ce conturează intenţia frauduloasă a pârâtului, aspect ce impune aplicarea principiului fraus omnia corumpit şi care poate conduce, în ipoteza vânzării bunului altuia, la constatarea nulităţii contractului de vânzare de drepturi litigioase.
Intimatul-pârât S.P.G. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
Menţinând hotărârea instanţei de fond cu privire la soluţia dată cererii reclamantei de introducere în cauză a moştenitorilor mandantului, instanţa de control judiciar a procedat corect, raţionamentul acesteia fundamentându-se în mod judicios pe determinarea existentă între obiectul acţiunii, dreptul ce se tinde a fi valorificat prin prezentul demers judiciar şi poziţia procesuală a părţilor.
Acţiunea a fost introdusă în contradictoriu cu pârâtul şi nu cu autorul său, speţa neîncadrându-se nici în ipoteza avută în vedere de legiuitor în art. 243 C. proc. civ. nici în cea reglementată de Cartea a ll-a Titlul I cap. III C. proc. civ.
Nici cea de-a doua critică nu poate fi primită întrucât faţă de caracterul cererii depusă de recurentă la termenul de judecată din data de 8 martie 2013, aceasta are natura unei cereri completatoare a cererii de chemare în judecată, întrucât nu a modificat obiectul acţiunii iar măsura disjungerii acestuia în aplicarea art. 165 C. proc. civ. este o facultate lăsată la aprecierea instanţei, singura în măsură să evalueze stadiul în care se află judecata acestuia şi din perspectiva cerinţei de soluţionare cu celeritate a cauzelor.
Motivul de apel vizând eroarea pe care instanţa de fond a făcut-o pronunţând disjungerea cererii completatoare şi nu decăderea, cum ar fi fost corect, a primit o corectă dezlegare faţă de faptul că vătămarea pretins a fi suferită de recurentă nu a fost dovedită, aceasta beneficiind de toate garanţiile pe care le presupune desfăşurarea unui proces echitabil.
Nici ultima critică nu poate fi primită întrucât instanţa de control judiciar a făcut o interpretare şi aplicare judicioasă a dispoziţiilor ce reglementează contractul de mandat aceasta întrucât, deşi revocarea celui din urmă procuri, cea autentificată la data de 25 septembrie 2003 nu este contestată, recurenta-reclamantă prin probatoriul administrat - şi care nu poate face obiectul de analiză în prezentul recurs în raport de art. 304 C. proc. civ. - nu a demonstrat că această revocare a fost adusă la cunoştinţa pârâtului-mandatar în baza procurii iniţiale, cerinţă impusă imperativ de legiuitor în art. 1557 C. civ.
Aşadar, în aplicarea şi interpretarea judicioasă a acestui text de lege, instanţa de apel a reţinut că faţă de împrejurarea că revocarea primei procuri nu a fost adusă la cunoştinţa mandatarului, actul încheiat de acesta este pe deplin valabil, făcând ca demersul judiciar astfel iniţiat să fie lipsit de fundament.
De asemenea, raţionamentul instanţei de apel cu privire la ratificarea actului vânzării şi la consecinţele pe care le produce din perspectiva aprecierii cauzelor de nulitate absolută invocate de reclamant, este pertinent însă constituie o ipoteză de lucru în raport de problema de drept aplicabilă speţei şi corect dezlegată de instanţă, respectiv existenţa unui mandat valabil pentru exerciţiul dreptului de vânzare din perspectiva exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 1557 C. civ.
Precizările pe care recurenta-reclamantă le face în finalul cererii, cu privire la motivele de nulitate invocate, vizează aspecte cu caracter teoretic, precum şi trimiterii doctrinare şi jurisprudenţiale, neavând valenţele unor critici de nelegalitate.
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată prin prisma criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat şi, constatând îndeplinite cerinţele art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatului 1.500 lei cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC O. SRL împotriva Deciziei nr. 109 din 21 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti , secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta să plătească intimatului-pârât 1500 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 16 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2487/2014. Civil. Acţiune în anularea... | ICCJ. Decizia nr. 2619/2014. Civil. Nulitate act juridic. Recurs → |
|---|
