ICCJ. Decizia nr. 2613/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2613/2014
Dosar nr. 47213/3/2012
Şedinţa publică din 8 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 05 decembrie 2012, sub nr. 47213/3/2012, reclamantele I.L. şi M.G.C., în contradictoriu cu pârâţii D.D., Z.I., Ministerul Apărării Naţionale, G.G., Ministerul Administraţiei şi Internelor au solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 1.000.000 RON pentru fiecare, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral ce le-a fost cauzat şi solicitând totodată, repunerea în termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în sens material, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1294 din 12 iunie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, ca fiind neîntemeiată, a respins cererea de repunere în termenul de prescripţie extinctivă ca neîntemeiată, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele I.L. şi M.G.C. în contradictoriu cu pârâţii D.D., Z.I., Ministerul Apărării Naţionale, G.G., Ministerul Administraţiei şi Internelor, ca fiind prescrisă.
Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de decizia penală nr. 20 din 19 februarie 2001 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 40/2000.
Prin această decizie s-a dispus obligarea, în solidar, a inculpaţilor D.D., Z.I., G.G. dintre care D.D. şi Z.I. în solidar şi cu Ministerul Apărării Naţionale, ca parte responsabilă civilmente, iar G.G. în solidar şi cu Ministerul de Interne, ca parte responsabilă civilmente, la plata a câte 8 milioane ROL daune materiale şi câte 100 milioane ROL daune morale către partea civilă O.S.
Prin cererea introductivă de instanţă, reclamantele I.L. şi M.G.C. au solicitat obligarea pârâţilor la plata daunelor morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a morţii tatălui lor. Deşi obiectul acţiunii civile promovate în procesul penal era parţial identic cu cel care face obiectul procedurii de faţă, iar cauza este aceeaşi, a fost reţinut că nu este întrunită a treia cerinţă pentru a fi incidentă autoritatea de lucru judecat, şi anume identitatea de părţi. Contrar susţinerilor autorului excepţiei, partea civilă O.S. a figurat în procesul penal în nume propriu, şi nu în calitate de reprezentant al reclamantelor, care nu s-au constituit părţi civile în procesul penal.
Tribunalul a considerat că este neîntemeiată cererea de repunere în termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în sens material întrucât aspectele învederate de către reclamante, referitoare la lipsa cunoştinţelor juridice necesare pentru a solicita despăgubiri (aspect culpabil), lipsa accesului la dispozitivul deciziei Curţii Supreme de Justiţie până la decesul mamei din data de 30 octombrie 2005 (aspect relevant sub aspectul determinării momentului subiectiv ce marchează limita inferioară a termenului de prescripţie extinctivă, raportat la dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958), nu constituie cauze temeinice de împiedicare de natură să determine repunerea în termenul de prescripţie extinctivă.
Tribunalul a considerat că este întemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în sens material. Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, dispoziţiile menţionate reglementând regula generală în materie de prescripţie extinctivă. În cazul acţiunii în răspundere civilă pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, regula specială este cuprinsă la art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 care prevede că prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba cât şi pe cel care răspunde de ea. Regula menţionată se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă, şi anume, pe de o parte, momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea, moment ce poate fi stabilit prin orice mijloc de probă propus de reclamant sau după caz de pârât, iar pe de altă parte momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.
Or, în speţa de faţă, momentul obiectiv când păgubitul trebuia ori putea să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea este cel al pronunţării deciziei penale nr. 20 din 19 februarie 2001 de către Curtea Supremă de Justiţie, respectiv data de 19 februarie 2001, moment în raport de care termenul de prescripţie a dreptului la acţiune s-a împlinit la data de 19 februarie 2004.
Tribunalul a constatat că prin cererea introductivă, reclamantele au susţinut teza potrivit căreia nu au avut cunoştinţă de dispozitivul sentinţei penale menţionate decât la decesul mamei, teză care nu este susţinută de probe; cu titlu de considerent subsidiar, tribunalul a constatat că, şi în cazul în care se acceptă teza menţionată cu consecinţa reţinerii ca punct de plecare a termenului de prescripţie extinctivă a momentului subiectiv, raportat la data decesului mamei, 30 octombrie 2005, termenul de prescripţie era împlinit.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamantele, solicitând admiterea apelului, casarea sentinţei civile nr. 1294 din 12 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rejudecarea pe fond a cauzei, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, şi obligarea pârâţilor să achite reclamantelor daune cominatorii şi morale pentru prejudiciul pricinuit prin uciderea tatălui lor.
În motivarea apelului, apelantele au arătat că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este neîntemeiată. Potrivit prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei, pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Au arătat că, s-au aflat în evidentă eroare, crezând că mama acestora, O.S., a figurat ca parte civilă în decizia nr. 20 pronunţată în şedinţa publică din data de 19 februarie 2001 de către Curtea Supremă de Justiţie în Dosarul nr. 40/2000, pentru suferinţele morale pricinuite prin moartea tatălui, atât pentru ea cât şi pentru apelante. Deoarece la data respectivă, apelantele nu mai erau minore, O.S. nu putea să formuleze cerere de înscriere ca parte vătămată pentru apelante şi nici nu a făcut-o.
Având în vedere prevederile dispozitivului decizia nr. 20 pronunţată în şedinţa publică din data de 19 februarie 2001 de către Curtea Supremă de Justiţie în Dosarul nr. 40/2000, de care apelantele au luat cunoştinţă la data formulării acţiunii, termenul de prescripţie curge de la acea dată.
Apelantele au învederat că termenul de prescripţie a crimelor Revoluţiei din Decembrie 1989 a fost întrerupt prin acţiunile formulate de Asociaţia 21 Decembrie 1989, atât la instanţele din România, cât şi la C.E.D.O.
În continuare au arătat că instanţa de fond nu şi-a exercitat rolul activ, prevăzut de art. 129 C. proc. civ. şi nu s-a pronunţat asupra capetelor de cerere privind apărările formulate cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Apelantele au mai arătat că nu au formulat cereri de înscriere ca parte vătămată în procesul penal menţionat, fiind induse în eroare de mama acestora, care susţinea neîntemeiat că doar ea are dreptul la despăgubiri şi nu apelantele.
În drept, apelantele a invocat prevederile art. 998-1000 C. civ., art. 301 - 304 şi urm. C. proc. civ., Legea nr. 27 din 16 martie 2012, art. 2 - 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin decizia civilă nr. 56 A din 17 februarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamante. Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte dreptul material la acţiunea în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, în mod corect a considerat tribunalul că sunt aplicabile prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 care prevede că prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
În mod greşit au considerat apelantele că termenul de prescripţie în ceea ce priveşte acţiunea civilă a fost întrerupt prin acţiunile formulate de Asociaţia „21 decembrie 1989” la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, în procesul care a avut loc la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunţată la data de 24 mai 2011 în Cauza Asociaţia „21 decembrie 1989” şi alţii împotriva României, au fost acordate despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral suferit din cauza duratei excesive şi a ineficienţei anchetei deschise în urma evenimentelor din decembrie 1989. În acea cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanţa dreptului victimelor şi a celor în drept de a cunoaşte adevărul cu privire la circumstanţele evenimentelor ce implică încălcarea masivă a drepturilor fundamentale cum este dreptul la viaţă, ce implică dreptul la o anchetă judiciară efectivă şi eventualul drept la reparaţie. Din acest motiv, în cazul utilizării masive a forţei letale împotriva populaţiei civile în timpul manifestaţiilor antiguvernamentale precedând tranziţia de la un regim comunist la un regim democrat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a acceptat ca o anchetă să fie efectivă în cazul în care se termină prin efectul prescripţiei răspunderii penale, în vreme ce înseşi autorităţile au rămas inactive. Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că statul pârât trebuie să oprească situaţia constatată în speţă, pe care a considerat-o contrară Convenţiei, ce reiese din dreptul numeroaselor persoane atinse, cum sunt persoanele reclamante, la o anchetă efectivă, care nu se termină cu efectul prescripţiei răspunderii penale, ţinând cont şi de importanţa pentru societatea românească de a cunoaşte adevărul cu privire la evenimentele din decembrie 1989. Datorită faptului că în cauză ancheta era încă pendinte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că încălcarea art. 2 sub aspect procedural le-a cauzat persoanelor în cauză un prejudiciu moral, punându-i într-o situaţie de suferinţă şi frustrare.
S-a reţinut însă că în cauza menţionată, a fost în discuţie desfăşurarea unui proces penal, care la momentul pronunţării hotărârii de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu era finalizat.
În cauza pendinte, pe de o parte, procesul penal a fost finalizat prin decizia penală nr. 20 din 19 februarie 2001 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, iar pe de altă parte, acţiunea pendinte reprezintă o acţiune civilă în răspundere civilă delictuală. Cele două forme specifice ale răspunderii juridice, răspunderea penală şi răspunderea civilă delictuală, sunt instituţii juridice distincte reglementate de legea penală şi, respectiv, de legea civilă, având astfel temeiuri, regimuri şi funcţii diferite.
Acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, astfel cum a procedat O.S., sau poate fi formulată separat, în faţa instanţei civile, dacă persoana care se pretinde a fi vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, astfel cum au procedat apelantele reclamante.
Acţiunea civilă formulată de reclamante pune în discuţie răspunderea civilă delictuală a pârâţilor, şi nu răspunderea penală, la a cărei prescripţie s-a referit Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza menţionată. Acţiunea civilă separată se stinge printr-o prescripţie distinctă de prescripţia acţiunii penale. Astfel, prescripţia dreptului la acţiune în răspunderea civilă delictuală rămâne în mod exclusiv supusă dreptului comun, adică Decretului nr. 167/ 1958.
Fiind incident în cauză termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din acest act normativ, faţă de regulile expuse de art. 8 din acelaşi act, momentul începerii curgerii termenului a fost considerat de tribunal ca fiind momentul pronunţării deciziei penale. Întrucât luarea în considerare a oricărui alt moment anterior ar crea apelantelor o situaţie mai grea în propria cale de atac, ceea ce este interzis de art. 296 C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti a avut în vedere data pronunţării deciziei penale, prin care s-a stabilit definitiv că pârâţii au săvârşit fapta, ca dată a începerii curgerii termenului de prescripţie. În raport de această dată, 19 februarie 2001, Curtea de apel a constatat că, la data formulării acţiunii, 05 decembrie 2012, termenul prescripţiei de 3 ani era împlinit. Chiar acceptând susţinerea reclamantelor din acţiune, în sensul că nu au avut acces la dispozitivul deciziei Curţii Supreme de Justiţie până la decesul mamei lor, Curtea a reţinut că, şi de la acel moment, 30 octombrie 2005, astfel cum rezultă din certificatul de deces din dosarul tribunalului, la data formulării acţiunii, 10 decembrie 2012, termenul prescripţiei de 3 ani era împlinit.
În raport de susţinerea menţionată a reclamantelor, expusă în acţiunea introductivă, în sensul că au aflat de decizia penală la momentul decesul mamei lor, nu poate fi reţinută afirmaţia contrară făcută ulterior, în cererea de apel, în sensul că ar fi luat cunoştinţă de respectiva decizie la data formulării acţiunii. În această situaţie, având în vedere că înseşi reclamantele au recunoscut că au cunoscut dispozitivul deciziei penale cel mai târziu la data de 30 octombrie 2005 precum şi faptul că, pentru perioada ulterioară acestui moment, nu au invocat cauze temeinic justificate pentru care s-ar impune o repunere în termen, Curtea a constatat că în mod corect a respins tribunalul cererea formulată în acest sens.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele I.L. şi M.G.C., în conformitate cu dispoziţiile art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
Instanţa de apel a aplicat greşit legea, termenul de prescripţie începând să curgă de la când păgubitul a cunoscut atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, respectiv de la momentul de la care reclamantele au luat la cunoştinţă de conţinutul dispozitivului deciziei penale care coincide cu momentul introducerii prezentei acţiuni.
Aşa cum au susţinut şi în acţiunea introductivă, s-au aflat într-o evidentă eroare, crezând că mama acestora O.S. a figurat ca parte civilă în dosarul în care a fost pronunţată decizia nr. 20 din 19 februarie 2001 de Curtea Supremă de Justiţie. Pentru că la data pronunţării deciziei menţionate recurentele nu erau minore, mama acestora nu a putut formula cerere de constituire a acestora ca părţi vătămate.
Întrucât de dispozitivul deciziei nr. 20 din 19 februarie 2001 au aflat la data formulării prezentei acţiuni, apreciază că momentul în raport de care se calculează începerea curgerii termenului de prescripţie al răspunderii delictuale este cel la care au luat la cunoştinţă de acesta, respectiv 05 decembrie 2012.
Au susţinut că termenul de prescripţie a crimelor Revoluţiei din Decembrie 1989 a fost întrerupt prin acţiunile formulate de Asociaţia 21 Decembrie 1989 formulate de preşedintele acestei asociaţii, atât în România cât şi la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, au criticat decizia recurată şi din perspectiva neanalizării de către instanţa de apel a hotărârilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale Curţii Europene a Drepturilor Omului care stipulează în mod expres că atât pe latură penală cât şi pe cea civilă, sunt repuse în termenul de prescripţie pentru recuperarea sumelor cuvenite drept daune morale pentru uciderea tatălui lor, critică pe care au încadrat-o motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Au apreciat că sunt îndreptăţite la acordarea acestor despăgubiri întrucât, pe de o parte, moartea părintelui lor a avut consecinţe pe planul realizării lor profesionale, iar pe de altă parte, întreg probatoriu administrat în cauză atestă faptul că nu au figurat ca părţi în niciun alt dosar care să aibă drept obiect acordarea de despăgubiri pentru uciderea tatălui lor, până în prezent neprimind nicio altă sumă cu acest titlu, crimele Revoluţiei din Decembrie 1989 fiind imprescriptibile.
Recursul este nefondat.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că susţinerile recurentelor reclamante nu se referă la greşita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite şi vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de convenţie sau act juridic material, la care se referă acest motiv de nelegalitate, ci se referă, exclusiv, la omisiunea instanţei de apel de a analiza apărările formulate de acestea privitoare la excepţia prescripţia dreptului la acţiune , raportat la dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.
O asemenea susţinere nu se încadrează în motivul de nelegalitate astfel invocat, urmând a fi supus analizei din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte critica încadrată juridic în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale care stabilesc momentul de începere al curgerii termenului de prescripţie privind acţiunea în răspundere civilă delictuală, se constată, că este nefondată.
Acţiunea prin care se solicită acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul produs ca urmare unui fapt ilicit, are ca obiect valorificarea unui drept de creanţă, fiind astfel prescriptibilă extinctiv, motiv pentru care problema de drept ce se impune a fi analizată în prezenta cauză este legată de data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, raportat la identificarea,(din perspectiva celui vătămat), atât a persoanei vinovate cât şi a prejudiciului cauzat.
Cum t emeiul pretenţiilor solicitate de reclamante îl constituie dispoziţiile art. 998-1000 C. civ., sunt incidente dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevăd că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzată prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut, sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă şi anume: pe de o parte momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.
Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi în mod obiectiv dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la reparaţiune, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.
Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi implicit al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui şi stabilind, astfel, că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba cât şi pe cel are răspunde de ea.
Soluţia începerii cursului prescripţiei dreptului la acţiunea în reparaţie a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când cel păgubit a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripţiei un timp mai îndelungat. Acesta este motivul pentru care legiuitorul s-a simţit nevoit să stabilească şi un alt moment obiectiv, de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru recuperarea prejudiciului creat printr-o faptă ilicită, respectiv data de la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea. Prin instituirea şi a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia se asigură armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia se întemeiază şi pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită să intenteze acţiunea în răspundere civilă delictuală.
În cauza de faţă, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este reprezentată de împuşcarea, la data de 23 decembrie 1989, în timpul revoluţiei din Decembrie 1989, a tatălui recurentelor, O.P., de către pârâţi, în timp ce acesta conducea un autocamion cu militari.
Cât priveşte paguba suferită de recurentele reclamante ca urmare a uciderii tatălui lor, aceasta are caracter complex şi nu poate fi legată sub aspectul cunoaşterii întinderii şi amplitudinii doar de momentul la care a fost săvârşită fapta ilicită. Aspectele concrete privind urmările decesului lui O.P., ca elemente de natură să contureze prejudiciile reale suferite de familia acestuia au putut fi cunoscute cu ocazia derulării procesului penal, finalizat prin pronunţarea deciziei nr. 20 din 19 februarie 2001 de către Curtea Supremă de Justiţie şi prin care pârâţii D.D., Z.I. şi G.G., dintre care D.D., Z.I. în solidar cu Ministerul Apărării Naţionale în calitate de parte responsabilă civilmente iar G.G.I. în solidar cu Ministerul de Interne în calitate de parte responsabilă civilmente, au fost obligaţi la plata a 8 milioane ROL cu titlu de daune materiale şi 100.000.000 ROL cu titlu de daune morale în favoarea mamei reclamantelor, O.S.
Este real că în cadrul procesului penal finalizat prin decizia penală mai sus amintită, reclamantele din prezenta cauză, deşi nu au probat existenţa vreunei situaţii mai presus de voinţa lor, nu s-au constituit părţi civile. Necunoaşterea faptului că ele nu sunt reprezentate în proces de către mama acestora, O.S. invocată de către recurente în apărare, nu poate echivala cu o astfel de împrejurare, cu atât mai mult cu cât la momentul respectiv erau majore iar reprezentarea lor prin O.S., în calitate de părinte, nu mai era posibilă în raport de dispoziţiile C. proc. pen.
Cu toate acestea, art. 19 C. proc. pen. prevede că persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubei materiale şi a daunelor morale pricinuite prin infracţiune şi că judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.
De asemenea, art. 14 alin. (3) C. proc. pen. prevede că “Repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile”. Reiese deci, că acţiunea civilă alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal se va soluţiona după regulile dreptului civil aplicabil, cu atât mai mult acţiunea civilă introdusă în faţa instanţelor civile se vor supune reglementărilor dreptului civil.
Prin urmare, acţiunea introdusă de reclamante în temeiul dispoziţiilor mai sus redate, urmează să se supună reglementărilor dreptului civil, în raport de care termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în răspundere civilă delictuală pentru prejudiciile produse de către inculpaţi, pârâţii din prezenta cauză, a început să curgă la momentul pronunţării deciziei penale de condamnare, moment obiectiv în raport de care reclamantele puteau să cunoască pe autorii prejudiciului.
Susţinând că acţiunea promovată nu putea fi sancţionată prin opunerea prescripţiei extinctive, recurentele afirmă că astfel de drepturi trebuie considerate imprescriptibile extinctiv având în vedere că prescripţia nu poate înlătura răspunderea penală pentru infracţiunile contra păcii şi omenirii, genocid. Este adevărat că răspunderea penală pentru faptele invocate de reclamante este una imprescriptibilă extinctiv, dar aşa cum s-a învederat, reclamantele nu se mai pot prevala de dispoziţii ale legii penale într-o acţiune civilă, întemeiată pe dispoziţii ale C. civ., chiar dacă izvorul răspunderii civile delictuale îl reprezintă o faptă sancţionată de legea penală.
Contrar susţinerilor recurentelor, instanţa de apel a reţinut corect că ceea ce se tinde a se valorifica pe calea acţiunii promovate reprezintă de fapt pretenţii patrimoniale, ca expresie a atingerii aduse unor drepturi personal nepatrimoniale.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 1 din Decretul-lege nr. 167/1958 astfel de drepturi, având un obiect patrimonial, se sting prin prescripţie înăuntrul termenului general de prescripţie de 3 ani, conform art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ. De asemenea, în mod corect s-a reţinut că, promovându-se o acţiune în repararea prejudiciului cauzat prin săvârşirea unei fapte ilicite, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când a fost cunoscută paguba şi pe cel care răspunde de ea, aşa cum reglementează şi dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958. Fiind vorba despre o faptă ilicită săvârşită la data de 23 decembrie 1989 şi a căror autori puteau fi cunoscuţi la data de 19 februarie 2001, dată la care a fost pronunţată decizia penală de condamnare a acestora, în mod corect a fost reţinut că termenul de prescripţie începe să curgă de la acel moment.
Reclamantele susţin însă că momentul la care au luat la cunoştinţă de conţinutul dispozitivului şi au aflat cine sunt persoanele responsabile de prejudiciu creat, este nu cel al pronunţării deciziei penale de condamnare, ci un alt moment, ulterior. Astfel, iniţial acestea au susţinut că au luat la cunoştinţă de conţinutul deciziei penale la data decesului mamei acestora, respectiv la 30 octombrie 2005, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel în considerentele deciziei recurate, ca ulterior, în faza dezbaterilor asupra recursului, să revină şi să precizeze că au luat la cunoştinţă de conţinutul dispozitivului deciziei penale la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată. Aceste susţineri nu sunt de natură să ducă la o altă consecinţă asupra excepţiei prescripţiei extinctive. Raportat chiar la momentul la care reclamantele au luat la cunoştinţă cel mai devreme de conţinutul dispozitivului hotărârii penale, termenul de prescripţie era împlinit.
Faţă de regulile expuse de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, incident cauzei, termenul de prescripţie începe să curgă de la momentul la care sunt cunoscuţi şi cei răspunzători de moartea tatălui reclamantelor, şi care este reprezentat de data rămânerii definitive a hotărârii penale de condamnare a pârâţilor prin decizia penală nr. 20 din 19 februarie 2001 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie.
Raportat la acest moment, al pronunţării hotărârii penale de condamnare şi data la care acţiunea a fost introdusă, respectiv 05 decembrie 2012, în mod corect instanţa de apel a reţinut că dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudiciul creat ca urmare a decesului reclamantelor este prescris.
Drept urmare, fiind incident în cauză termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, momentul începerii curgerii termenului a fost considerat atât de către tribunal cât şi de către Curtea de apel ca fiind momentul pronunţării deciziei penale.
Ca atare, raportat la cele expuse şi la dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, Înalta Curte reţine că în cazul în care reclamantele nu s-au constituit părţi civile în procesul penal, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune în stabilirea răspunderii civile delictuale pentru fapta unei persoane care a cauzat alteia un prejudiciu, este momentul la care partea ce pretinde despăgubirile, a cunoscut despre existenţa prejudiciului şi persoana vinovată.
Susţinerea recurentelor în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care reclamantele au introdus prezenta acţiune, este nu numai nefondată dar contravine şi dispoziţiilor speciale în materia prescripţiei extinctive, în condiţiile în care acestea puteau să ia la cunoştinţă de conţinutul deciziei penale la data pronunţării.
Privitor la critica deciziei recurate din perspectiva în care instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor referitoare la întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii civile delictuale prin acţiunile formulate de Asociaţia 21 Decembrie 1989 formulate de preşedintele acestei asociaţii, atât în România cât şi la Curtea Europeană a Drepturilor Omului , Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia, din următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 16 şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958, prin întreruperea termenului de prescripţie se înţelege acea modificare a cursului ei constând în înlăturarea prescripţiei scurse înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi începerea unei alte prescripţii extinctive. Cauzele de întrerupere sunt: recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie şi introducerea unei cereri de chemare în judecată.
Pentru ca cererea de chemare în judecată să producă efectul întreruptiv al termenului de prescripţie, aceasta trebuie să îndeplinească mai multe condiţii în mod cumulativ: să privească fondul cauzei, să fie introdusă la o instanţă competentă, să fie serioasă şi admisă.
Acţiunea de care se prevalează reclamantele pentru invocarea întreruperii termenului de prescripţie al răspunderii civile delictuale a pârâţilor nu vizează o anumită acţiune, ci se referă, în general la acţiunile pe care T.M., în calitate de preşedinte al Asociaţiei 21 Decembrie 1989, le-a introdus în faţa instanţelor române şi europene cu privire la despăgubirile acordate altor victime ale revoluţiei din decembrie 1989. Se constată astfel, că reclamantele nu au avut înregistrat pe rolul unei instanţe române sau europene o cauză care să privească fondul prezentei cauze, motiv pentru care Înalta Curte reţine că în raport de condiţiile impuse de dispoziţiile art. 16 şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958 nu sunt îndeplinite condiţiile întreruperii termenului de prescripţie extinctivă.
Având în vedere că acţiunea reclamantelor a fost respinsă ca prescrisă, toate celelalte critici care privesc fondul cauzei, nu mai pot fi analizate în cadrul prezentului demers judiciar.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantelor I.L. şi M.G.C. împotriva deciziei nr. 56A din 17 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s ă fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele I.L. şi M.G.C. împotriva deciziei nr. 56A din 17 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2612/2014. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 2633/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
