ICCJ. Decizia nr. 2611/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2611/2014
Dosar nr. 40848/3/2012
Şedinţa publică din 8 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1756 din 04 octombrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţiile tardivităţii invocării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi a lipsei calităţii procesuale pasive; a obligat pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamanţi a sumei de 171.596 euro, echivalentă în RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu, şi la plata sumei de 2.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert şi onorariu avocat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din actul normativ enunţat.
Prin instituirea acestui raport juridic obligaţional, legiuitorul a derogat de la normele generale, prevăzute de art. 1337 - 1341 C. civ., urmărind, în acest mod, să pună la dispoziţia tuturor persoanelor fizice aflate în ipoteza menţionată (contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile) posibilitatea dobândirii valorii preţului de piaţă al imobilului cumpărat, în mod necondiţionat de îndeplinirea cerinţelor evicţiunii, şi să instituie ca debitor unic în toate raporturile juridice având aceeaşi situaţie premisă pe Ministerul Finanţelor Publice.
Privitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, aceasta poate fi invocată, potrivit art. 18 din Decretul nr. 167/1958 şi de instanţă din oficiu. Prin urmare, excepţia prescripţiei este o excepţie de fond absolută, ce poate fi invocată de părţi sau de instanţă în orice stare a pricinii.
Nefiind o excepţie relativă, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune nu este supusă regimului de invocare prevăzut de art. 115 pct. 2 C. proc. civ. şi art. 103 alin. (1) din acelaşi Cod, motiv pentru care a respins, ca neîntemeiată, excepţia tardivităţii invocării acestei excepţii.
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune al reclamanţilor, a constatat că acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar împotriva reclamanţilor din prezenta cauză a fost soluţionată în mod irevocabil la data de 13 iunie 2012, dată de la care a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani prevăzută de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, împrejurare în raport de care excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor nu era împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Pe fond, Tribunal a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 30 septembrie 1996, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. A.M.
Prin sentinţa nr. 512 din 05 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 26490/3//2006, definitivă prin decizia civilă nr. 67A din 27 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 4354 din 13 iunie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar (A.M.D.) în contradictoriu cu reclamanţii din prezenta cauză, reţinându-se că o comparare a titlului reclamantei, reprezentat de actul autentic de vânzare-cumpărare al autorului său, pe care l-a moştenit, cu cel al pârâţilor, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu Statul Român, care nu avea un titlu valabil asupra bunului în litigiu, nu poate duce decât la constatarea preferabilităţii titlului reclamantei.
Tribunalul a mai reţinut că nu există nicio hotărâre judecătorească prin care să se fi reţinut încheierea contractului de vânzare-cumpărare de către reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1995 cu eludarea prevederilor acestei legi. Consideraţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din conţinutul deciziei civile nr. 4354 din 13 iunie 2012 au avut ca finalitate stabilirea preferabilităţii titlului fostului proprietar, fără a reţine cu putere de lucru judecat eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 sau reaua-credinţă a reclamanţilor din prezenta cauză.
Prin urmare, a apreciat ca fiind incidente dispoziţiile art. 50 alin. (21) şi alin. (3) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, care dau dreptul reclamanţilor la restituirea preţului de piaţă al imobilului, având în vedere şi raportul de expertiză prin care s-a stabilit, prin metoda comparaţiei directe, o valoare de piaţă a imobilului de 171.596 euro.
Conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, căzut în pretenţii, a fost obligat la plata sumei de 2.100 RON către reclamanţi, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariului expert evaluator şi onorariu avocat.
Prin decizia nr. 115A din 18 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins apelul declarat de apelantul pârât Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
În pronunţarea acestei hotărâri, instanţa de apel a reţinut următoarele:
P rin sentinţa civilă nr. 512 din 05 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă irevocabilă, reclamanţii din prezenta cauza au fost obligaţi să lase în deplină proprietate şi posesie numitei A.M.D. imobilul cumpărat de aceştia în baza contractul de vânzare-cumpărare XX/1996, încheiat in condiţiile Legii nr. 112/1995.
În ce priveşte calitatea procesuală pasivă, Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză, în raport de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009.
Conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului prevăzut la alin. (21), anume preţul de piaţă al imobilului, se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice este reprezentant al Statului Român, fapt care reiese din aceea că se prevede că sursa plăţii nu sunt propriile fonduri ale Ministerului Finanţelor Publice ca instituţie de sine stătătoare, ci este fondul extrabugetar pe care Ministerul Finanţelor Publice doar îl administrează.
Aceste dispoziţii ale Legii nr. 10/2001 sunt dispoziţii speciale în raport de dispoziţiile de drept comun conţinute în C. civ. (art. 969, art. 1337, art. 1341 şi urm., art. 1344 C. civ.), iar potrivit regulilor aplicabile concursului dintre legea specială şi legea generală, acestea se aplică prioritar faţă de C. civ.
În ce priveşte neîndeplinirea cerinţelor art. 501 din Legea nr. 10/2001, a constatat că în mod judicios instanța de fond a reţinut că în cauză sunt îndeplinite acestui text de lege.
În contextul Legii nr. 10/2001, există reglementate două ipoteze: una este cea a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate „cu respectarea Legii nr. 112/1995”, care nu au fost declarate nule, dar care nu îşi mai produc efectele ca urmare a admiterii, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, a acţiunii în revendicare intentată de foştii proprietari, ipoteza reglementată de art. 50 alin. (21) şi art. 501; a doua ipoteză este cea a contractele de vânzare - cumpărare încheiate „cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995”, anume acele contracte care au fost declarate nule printr-o hotărâre judecătorească, ipoteza avută în vedere de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată.
Opinia susţinută de apelantul pârât în sensul că art. 501 din Legea nr. 10/2001 se aplică doar în situaţia declarării nulităţii contractului printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă conduce la golirea de conţinut a acestui text, atâta timp cât pentru situaţia declarării judecătoreşti a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare exista un alt text legal, anume art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede în mod distinct nu acordarea preţului de piaţă, ci doar a preţului actualizat. Or, reglementarea a doua situaţii distincte - una în care se acordă doar preţul actualizat şi alta în care se acordă preţul de piaţă şi referirea la contractele încheiate «cu respectarea Legii nr. 112/1995”, distinct de contractele încheiate „cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995” conduce la o unica interpretare.
În speţă, contractul de vânzare-cumpărare al reclamanţilor nu a fost declarat nul printr-o asemenea hotărâre judecătorească, el fiind în continuare considerat valabil, pierderea posesiei de către aceştia făcându-se în urma evingerii.
În concluzie, în cauză, în raport de situaţia de fapt, reclamanţilor li se cuvine preţul de piaţă, în aplicarea art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Curtea a înlăturat toate celelalte consideraţii făcute de apelantul pârât referitoare la faptul că o asemenea soluţie ar reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză a reclamanţilor, care nu au plătit la cumpărare preţul de piaţă, precum şi dezvoltările referitoare la modalitatea de calcul a excedentului de valoare în cazul evicţiunii, întrucât toate aceste aspecte sunt întemeiate pe dispoziţiile de drept comun ale C. civ. referitoare la evicţiune, or în cauza este aplicabilă legea specială, Legea nr. 10/2001, ale cărei reglementări sunt clare, iar pe de altă parte, aceasta a fost voinţa legiuitorului exprimată în textele legale menţionate mai sus.
În raport de această împrejurare, a apreciat că nu îi este permis nici judecătorului, nici părţii, să pună în discuţie corectitudinea, echitatea sau justeţea unui asemenea mecanism, ci aplicarea lui trebuie să aibă loc ca atare.
Cu privire la hotărârile pronunţate de instanţa europeană, instanţa de apel a considerat că sunt irelevante întrucât au avut în vedere alte situaţie de fapt şi legislativă.
Curtea a mai reţinut că pârâtul nu a contestat evaluarea propriu-zisă a imobilului efectuată prin expertiză care a condus la pronunţarea soluţiei apelate, astfel că, în acord cu art. 295 C. proc. civ., instanța de apel nu s-a pronunţat şi cu privire la acest aspect.
În ce priveşte criticile referitoare la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, Curtea a constatat că acestea sunt nefondate, întrucât acesta a fost, în mod evident, în culpă procesuală, conform art. 274 C. proc. civ.
Privitor la aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., Curtea a constatat că aprecierea asupra cuantumului onorariului avocatului reprezintă o chestiune suverană a instanţei.
În ce priveşte onorariile experţilor la plata cărora tribunalul l-a obligat pe pârât, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 274 alin. (2) C. proc. civ. prevăd în mod expres că judecătorii nu pot interveni asupra onorariilor experţilor plătite de parte.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., apelantul a fost obligat la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată, către intimaţii-reclamanţi, efectuate în apel cu onorariul avocatului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, criticând-o pentru următoarele motive, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Printr-un prim motiv de recurs, recurentul-pârât a criticat soluţia instanţei de apel, susţinând că aceasta a respins în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti este terţ faţa de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
Dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natura să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicțiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului iar deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.
Această tulburare de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, date fiind pretenţiile reclamantei de restituire a valorii preţului pentru imobilul în cauză la preţul de circulaţie.
Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că în prezenta acţiune nu exista culpa acestei instituţii.
Recurentul-pârât a conchis că, în temeiul argumentelor expuse, se impune admiterea recursului, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi modificarea deciziei de apel în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Printr-un al doilea motiv de recurs recurentul-pârât a susţinut că greşit a fost admisă acţiunea reclamanţilor iar în dezvoltarea acestei critici a susţinut următoarele:
Dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 prevăd că pentru a se acorda despăgubiri la valoarea piaţa este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: prima condiţie este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 iar a de-a doua condiţie este ca ele să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În prezenta cauză nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie din cele două prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001.
Atâta vreme cât reclamanţii nu au făcut dovada existenţei unei sentinţe definitive şi irevocabile în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat de către aceştia cu Primăria Municipiului Bucureşti, obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata sumei reprezentând valoarea de piaţă a imobilului în cauză nu este justificată.
Printr-un al treilea motiv de recurs, recurentul-pârât a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a menţinut soluţia instanţei de fond referitoare la obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului de piaţă al imobilului întrucât aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieţei imobiliare şi nici la preţul de pe piaţa liberă, prin urmare obligaţia de garanţie nu poate funcţiona prin raportare la regimul pieţei libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale .
Recurentul-pârât a susţinut că preţul de circulaţie stabilit este exagerat de mare, în speţă operând îmbogăţirea fără justă cauză, reclamanta fiind în situaţia de a încasa o valoare care depăşeşte cu mult însăşi valoarea de circulaţie a imobilului pe piaţa imobiliară de la ora actuală.
În spiritul protejării drepturilor reclamanţilor în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceştia ar fi îndreptăţiţi să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcţie de preţul plătit la achiziţionarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piaţa liberă cu acest preţ la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piaţă a unui astfel de imobil.
Referitor la cheltuielile de judecată, în mod nejustificat instanţa de apel l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată având în vedere că Ministerul Fnanţelor Publice nu a dat dovadă de rea credinţă şi nu se face vinovat de declanşarea litigiului.
Recurentul-pârât a solicitat, pentru motivele expuse, admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice.
Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Critica recurentului-pârât în sensul că nu Ministerul Finanţelor Publice ci Primăria Municipiul Bucureşti are calitate procesuală pasivă în speţă, deoarece aceasta a fost parte contractantă în actul de vânzare-cumpărare, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 1337 C. civ., care instituie obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune, nu poate fi primită.
Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice - în cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat sau a preţului de piaţă al imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate de chiriaşi cu eludarea sau, respectiv, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare şi care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile - este conferită de dispoziţiile exprese ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevede că restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Aceste prevederi speciale derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului "specialia generalibus derogant", astfel încât, în cauză, prevederile C. civ. care reglementează obligaţia vânzătorului de garanţie contra evicţiunii (art. 1337, art. 1341-1345 C. civ.), invocate de recurentul-pârât nu-şi găsesc aplicarea în privinţa restituirii preţului actualizat, respectiv a restituirii preţului de piaţă al imobilului, deoarece litigiul de faţă nu este fundamentat pe instituţia răspunderii pentru evicţiune reglementată de C. civ. ci pe dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, care îi acordă în mod expres calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice.
Nici critica recurentului-pârât în sensul că în speţă nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru a se acorda preţul de piaţă şi că, prin urmare, nu se poate dispune obligarea Ministerului Finanţelor Publice la restituirea preţului de piaţă, motivat de faptul că reclamanta nu ar fi făcut dovada că, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 ar fi fost desfiinţat, nu poate fi primită.
Chiar dacă art. 50 şi 501 nu explicitează ce trebuie să se înţeleagă prin desfiinţarea contractelor, este corectă interpretarea dată de instanţa de fond şi de apel, în sensul că această desfiinţare are în vedere atât situaţia în care contractul a fost anulat ori constatat nul printr-o hotărâre judecătorească, dar şi situaţia în care faţă de cumpărător s-a admis acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar.
Această interpretare este susţinută de prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 8 din Legea nr. 1/2009, care prevede că, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuinţe din fondurile de locuinţe gestionate de consiliile locale şi/sau de Ministerul dezvoltării lucrării publice şi locuinţelor.
Chiar dacă acest text priveşte un alt drept al chiriaşului cumpărător decât cel care face obiectul prezentului litigiu, el dezvăluie intenţia legiuitorului de a asimila desfiinţării contractului nu doar situaţia în care acesta a fost anulat sau constatat nul, ci şi situaţi în care cumpărătorul în baza unui contract a fost evins într-o acţiune în revendicare.
Prin urmare, în ceea ce priveşte dispoziţia din art. 501 din Legea nr. 10/2001, care impune desfiinţarea prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile a contractelor de vânzare-cumpărare, instanţele de fond şi apel corect au reţinut că, deşi actul de vânzare - cumpărare încheiat de reclamantă nu a fost desfiinţat, efectele juridice ale acestuia au încetat ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare promovată de foştii proprietari şi că actul, deşi legal încheiat, este desfiinţat ca efecte aşa încât critica de nelegalitate a recurentului-pârât vizând acest aspect este nefondată.
În concluzie, sunt îndeplinite toate condiţiile dispoziţiei legale sus-enunţate, pentru ca reclamanta să beneficieze de valoarea preţului de piaţă pentru imobilul pierdut în cadrul acţiunii în revendicare exercitate de fostul proprietar, decizia instanţei de apel fiind pronunţată cu respectarea legii, în acest sens.
Critica privind valoarea sumei de bani acordate cu titlu de preţ de piaţă al imobilului, care nu s-ar justifica în temeiul garanţiei pentru evicţiune şi raportat la preţul plătit de cumpărători la dobândirea imobilului, nu va fi analizată de instanţă din perspectiva temeiului juridic menţionat, întrucât nu garanţia pentru evicţiune a fundamentat obligarea pârâtului la plata preţului de piaţă, ci dispoziţiile legii speciale, respectiv art. 501 din Legea nr. 10/2001.
În concluzie, sunt îndeplinite toate condiţiile dispoziţiei legale sus-enunţate, pentru ca reclamanta să beneficieze de valoarea preţului de piaţă pentru imobilul pierdut în cadrul acţiunii în revendicare exercitate de fostul proprietar, decizia instanţei de apel fiind pronunţată cu respectarea legii, în acest sens.
A mai susţinut recurentul că, în mod greşit, Curtea de Apel a validat sentinţa apelată, sub aspectul obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.
Criticile sunt neîntemeiate. Recurentul, care a pierdut procesul, în primă instanţă, constituie „o parte căzută în pretenţii”, conform art. 274 C. proc. civ., astfel încât, printr-o aplicare corectă a dispoziţiilor legale menţionate, a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi.
De asemenea, contrar susţinerilor recurentului, acesta se află în culpă procesuală deși nu este cel care a declanșat litigiul, de vreme ce nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a sumei de bani pretinse de reclamanţi, deşi fusese, în mod justificat, chemat în judecată, pentru preţul de piaţă al imobilului, în condiţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001. Dimpotrivă, pe tot parcursul litigiului, a contestat plata acestei sume, singura posibilitate de înlăturare a obligaţiei sale, de plată a cheltuielilor de judecată, constând în cea conferită de art. 275 C. proc. civ. (recunoaşterea pretenţiilor reclamanţilor la prima zi de înfăţişare), de care, însă, pârâtul nu a uzat.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare, nefiind îndeplinite condiţiile art. 304 pct. 9 din acelaşi Cod.
Conform art. 316 cu referire la art. 298 şi art. 274 C. proc. civ., va fi obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, ca parte căzută în pretenții, la plata către intimaţii reclamanţi D.L. şi D.A. a sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs conform dovezilor depuse la dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei nr. 115A din 18 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti la plata către intimaţii reclamanţi D.L. şi D.A. a sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2610/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2621/2014. Civil → |
|---|
