ICCJ. Decizia nr. 2610/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2610/2014
Dosar nr. 61962/3/2011
Şedinţa publică din 8 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 27 februarie 2009, sub nr. 4466/299/2009, reclamanta I.C.M. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând obligarea acestuia la plata preţului de piaţă al imobilului apartament subsol şi parter situat în Bucureşti, str. C.D., cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 7369 din 15 aprilie 2010, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi a admis cererea astfel cum a fost precizată şi completată de către reclamantă şi a dispus obligarea pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor la plata sumei de 566.032,253 RON cu titlu de diferenţă de preţ de piaţă al imobilului subsol şi parter situat în Bucureşti, str. C.D., respectiv suma de 19154,79 RON cu titlu de contravaloare actualizată a preţului plătit pentru apartamentul nr. 1 şi 9957 RON reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate la apartament, sume stabilite prin sentinţa civilă nr. 1147 din 26 septembrie 2008 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 21864/299/2007.
Împotriva sentinţei judecătoriei a declarat apel pârâtul pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Prin decizia civilă nr. 497 din 02 iunie 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul pârâtului şi în raport de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. şi având în vedere că prin sentinţa apelată pârâtul a fost obligat la plata sumei de 566 032,25 RON, a anulat sentinţa judecătoriei şi a dispus înaintarea dosarului la registratura generală în vederea repartizării aleatorii a cauzei.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti cauza a fost înregistrată sub nr. 61962/3/2011.
Prin sentinţa civilă nr. 376 din 24 februarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, a admis acţiunea precizată şi a obligat pârâtul la plata sumei de 566.032,253 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de piaţă a imobilului situat în Bucureşti, str. C.D., şi sumele primite de reclamantă prin sentința civilă nr. 11471 din 26 septembrie 2008 a Judecătoriei sectorului 1 București.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta nu mai are posesia imobilul reprezentat de subsol parter situat în Bucureşti, str. C.D., întrucât contractul de vânzare-cumpărare, încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificări şi completări ulterioare, a fost desfiinţat prin efectul admiterii acţiunii în revendicare a foştilor proprietari printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, instanţa a reţinut că în raport de dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi alin. (21) din Legea nr. 10/2001 restituirea preţului se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor dintr-un fond extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificări ulterioare. În raport de textele legale menţionate, pârâtul justifică calitate procesuală pasivă.
Împotriva acestei sentinţei a declarat apel pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, criticând soluţia pentru nelegalitatea şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 272 din 06 noiembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
Pentru a hotărâ astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În mod corect prima instanţă a apreciat că, în cadrul acţiunilor prevăzute de textul legal, calitatea procesuală pasivă aparţine Ministerului Finanţelor Publice şi a respins, în consecinţă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de către pârât.
Curtea nu a primit nici critica apelantului în sensul că nu sunt întrunite în cauză dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, prin sentinţa civilă irevocabilă nr. 10399 din 17 octombrie 2001, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a respins ca nefondată acţiunea foştilor proprietari având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare - cumpărare din 05 martie 1997.
Acest contract a fost reţinut ca fiind un act juridic valabil (implicit un act care a respectat dispoziţiile Legii nr. 112/1995 la încheierea lui) şi în acţiunea în revendicare soldată cu pronunţarea deciziei civile nr. 2115 din 19 februarie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1306 din 11 iulie 2007 a Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta din prezenta cauză a pierdut posesia apartamentului în litigiu.
Dispoziţiile art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001 nu reglementează în mod expres situaţia în care chiriaşii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, pierd dreptul de proprietate, ca urmare a admiterii unei acţiuni în revendicare iniţiată de fostul proprietar al imobilului.
În această situaţie, practica judecătorească a considerat că şi acestor cazuri din urmă le sunt aplicabile dispoziţiile sus menţionate, întrucât prin modalitatea desfiinţării contractelor ori a pierderii procesului în cadrul acţiunii în revendicare, chiriaşii cumpărători pierd bunul în totalitate, fiind evinşi total.
Din acest punct de vedere, ceea ce s-a dorit a fost repunerea părţilor în situaţia anterioară într-una din modalităţile prevăzute de art. 50 alin. (2) şi alin. (21) din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, dispoziţiile legii sunt contradictorii, întrucât şi în ipoteza prevăzut de art. 50 alin. (2) şi în cea prevăzută de alin. (21), contractele sunt desfiinţate, deşi unele sunt încheiate cu respectarea legii, iar altele nu, deşi în primul caz, dacă nu a existat o fraudă la lege, nu exista temei legal pentru a se dispune desfiinţarea lor.
Faţă de această incoerenţă legislativă, Curtea a avut în vedere principiul potrivit căruia, o normă legală trebuie interpretată în sensul aplicării ei, precum şi dispoziţiile art. 3 C. civ., art. 129 C. proc. civ., potrivit cărora judecătorului îi este interzis să refuze o judecată pe motiv că legea nu prevede sau este neclară.
De asemenea, Curtea a avut în vedere şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în conformitate cu care este necesar să se asigure tuturor părţilor un proces echitabil.
Pentru stabilirea valorii reale la care este îndreptăţită reclamanta - intimată, Curtea a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză pentru determinarea valorii de circulaţie a imobilului în litigiu.
Raportul de expertiză întocmit de ing. C.V.V. a stabilit o valoare de circulaţie a apartamentului în litigiu de 689.866 RON. Această valoare este mai mare decât valoarea de circulaţie reţinută prin expertiza efectuată în faţa instanţei de fond - 585.197 RON.
Pretenţia pârâtului de reducere a valorii stabilite de instanţa de fond cu un procent de 30% a fost apreciată ca nefondată, astfel încât nu a fost primită de instanţa de apel.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, criticând-o pentru următoarele motive, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Printr-un prim motiv de recurs, recurentul-pârât a criticat soluţia instanţei de apel, susţinând că aceasta a respins în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive:
Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
Dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natura să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicțiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului iar deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.
Această tulburare de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, date fiind pretenţiile reclamantei de restituire a valorii preţului pentru imobilul în cauza la preţul de circulaţie.
Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că în prezenta acţiune nu există culpa acestei instituţii.
Recurentul-pârât a conchis că, în temeiul argumentelor expuse, se impune admiterea recursului, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi modificarea deciziei de apel în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Printr-un al doilea motiv de recurs recurentul-pârât a susţinut că greşit a fost admisă acţiunea reclamanţilor iar în dezvoltarea acestei critici a susţinut următoarele:
Dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 prevăd că pentru a se acorda despăgubiri la valoarea piaţa este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: prima condiţie este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 iar a de-a doua condiţie este ca ele să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În prezenta cauză nu este îndeplinită a doua condiţie din cele două prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001.
Atâta vreme cât reclamanţii nu au făcut dovada existenţei unei sentinţe definitive şi irevocabile în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat de către aceştia cu Primăria Municipiului Bucureşti, obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata sumei reprezentând valoarea de piaţă a imobilului in cauza nu este justificată.
Printr-un al treilea motiv de recurs, recurentul-pârât a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a menţinut soluţia instanţei de fond referitoare la obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului de piaţă al imobilului întrucât aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieţei imobiliare şi nici la preţul de pe piaţa liberă, prin urmare obligaţia de garanţie nu poate funcţiona prin raportare la regimul pieţei libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale .
Recurentul-pârât a susţinut că preţul de circulaţie stabilit este exagerat de mare, în speţă operând îmbogăţirea fără justă cauză, reclamanta fiind în situaţia de a încasa o valoare care depăşeşte cu mult însăşi valoarea de circulaţie a imobilului pe piaţa imobiliară de la ora actuală.
În spiritul protejării drepturilor reclamanţilor în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceştia ar fi îndreptăţiţi să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcţie de preţul plătit la achiziţionarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piaţa liberă cu acest preţ la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piaţă a unui astfel de imobil.
Recurentul-pârât a făcut referire la jurisprudenţa CEDO (cauza Velikovi şi alţii c. Bulgariei, cauza Wulpe; cauza Stoyanova şi Ivanov) şi a susţinut că statuările instanţei de contencios european sunt deosebit de relevante, întrucât se poate reţine că, în situaţia în care au existat încălcări esenţiale ale legii (iar nu doar simple erori formale, imputabile administraţiei), privarea de proprietate va fi socotită proporţională şi conformă Convenţiei, chiar dacă despăgubirea este net inferioară valorii actuale a imobilului.
Referitor la cheltuielile de judecată, în mod nejustificat instanţa de apel l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată având în vedere că Ministerul Fnanţelor Publice nu a dat dovadă de rea credinţă şi nu se face vinovat de declanşarea litigiului.
Recurentul-pârât a solicitat, pentru motivele expuse, admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice.
Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat:
Critica recurentului-pârât în sensul că nu Ministerul Finanţelor Publice ci Primăria Municipiul Bucureşti are calitate procesuală pasivă în speţă, deoarece aceasta a fost parte contractantă în actul de vânzare-cumpărare, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 1337 C. civ., care instituie obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune, nu poate fi primită.
Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice - în cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat sau a preţului de piaţă al imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate de chiriaşi cu eludarea sau, respectiv, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare şi care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile - este conferită de dispoziţiile exprese ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevede că restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Aceste prevederi speciale derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului "specialia generalibus derogant", astfel încât, în cauză, prevederile C. civ. care reglementează obligaţia vânzătorului de garanţie contra evicţiunii (art. 1337, art. 1341-1345 C. civ.), invocate de recurentul-pârât nu-şi găsesc aplicarea în privinţa restituirii preţului actualizat, respectiv a restituirii preţului de piaţă al imobilului, deoarece litigiul de faţă nu este fundamentat pe instituţia răspunderii pentru evicţiune reglementată de C. civ. ci pe dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, care îi acordă în mod expres calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice.
Nici critica recurentului-pârât în sensul că în speţă nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru a se acorda preţul de piaţă şi că, prin urmare, nu se poate dispune obligarea Ministerului Finanţelor Publice la restituirea preţului de piaţă, motivat de faptul că reclamanta nu ar fi făcut dovada că, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 ar fi fost desfiinţat, nu poate fi primită.
Chiar dacă art. 50 şi 501 nu explicitează ce trebuie să se înţeleagă prin desfiinţarea contractelor, este corectă interpretarea dată de instanţele de fond şi de apel, în sensul că această desfiinţare are în vedere atât situaţia în care contractul a fost anulat ori constatat nul printr-o hotărâre judecătorească, dar şi situaţia în care faţă de cumpărător s-a admis acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar.
Această interpretare este susţinută de prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 8 din Legea nr. 1/2009, care prevede că, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuinţe din fondurile de locuinţe gestionate de consiliile locale şi/sau de Ministerul dezvoltării lucrării publice şi locuinţelor.
Chiar dacă acest text priveşte un alt drept al chiriaşului cumpărător decât cel care face obiectul prezentului litigiu, el dezvăluie intenţia legiuitorului de a asimila desfiinţării contractului nu doar situaţia în care acesta a fost anulat sau constatat nul, ci şi situaţi în care cumpărătorul în baza unui contract a fost evins într-o acţiune în revendicare.
Prin urmare, în ceea ce priveşte dispoziţia din art. 501 din Legea nr. 10/2001, care impune desfiinţarea prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile a contractelor de vânzare-cumpărare, instanţele de fond şi apel corect au reţinut că, deşi actul de vânzare - cumpărare încheiat de reclamantă nu a fost desfiinţat, efectele juridice ale acestuia au încetat ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare promovată de foştii proprietari şi că actul, deşi legal încheiat, este desfiinţat ca efecte aşa încât critica de nelegalitate a recurentului-pârât vizând acest aspect este nefondată.
În concluzie, sunt îndeplinite toate condiţiile dispoziţiei legale sus-enunţate, pentru ca reclamanta să beneficieze de valoarea preţului de piaţă pentru imobilul pierdut în cadrul acţiunii în revendicare exercitate de fostul proprietar, decizia instanţei de apel fiind pronunţată cu respectarea legii, în acest sens.
Critica privind valoarea sumei de bani acordate cu titlu de preţ de piaţă al imobilului, care nu s-ar justifica în temeiul garanţiei pentru evicţiune şi raportat la preţul plătit de cumpărători la dobândirea imobilului, nu va fi analizată de instanţă din perspectiva temeiului juridic menţionat, întrucât nu garanţia pentru evicţiune a fundamentat obligarea pârâtului la plata preţului de piaţă, ci dispoziţiile legii speciale, respectiv art. 501 din Legea nr. 10/2001. De asemenea, împrejurarea că valoarea preţului de piaţă nu ar fi în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care acordă despăgubiri în limitele unor sume rezonabile , nu reprezintă argumente în sensul obligării pârâtului la un alt preţ decât cel de piaţă, în raport de dispoziţiile exprese ale art. 501 din Legea nr. 10/2001, care îi îndreptăţesc, fără echivoc, pe reclamanţi la obţinerea preţului de piaţă.
A mai susţinut recurentul că, în mod greşit, Curtea de Apel a validat sentinţa apelată, sub aspectul obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.
Critica este neîntemeiată întrucât recurentul, care a pierdut procesul, în primă instanţă, constituie „o parte căzută în pretenţii”, conform art. 274 C. proc. civ., astfel încât, printr-o aplicare corectă a dispoziţiilor legale menţionate, a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi.
De asemenea, contrar susţinerilor recurentului, acesta se află în culpă procesuală deși nu este cel care a declanșat litigiul, de vreme ce nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a sumei de bani pretinse de reclamanţi, deşi fusese, în mod justificat, chemat în judecată, pentru preţul de piaţă al imobilului, în condiţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001. Dimpotrivă, pe tot parcursul litigiului, a contestat plata acestei sume, singura posibilitate de înlăturare a obligaţiei sale, de plată a cheltuielilor de judecată, constând în cea conferită de art. 275 C. proc. civ. (recunoaşterea pretenţiilor reclamanţilor la prima zi de înfăţişare), de care, însă, pârâtul nu a uzat.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare, nefiind îndeplinite condiţiile art. 304 pct. 9 din acelaşi Cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei nr. 272A din 6 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2573/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2611/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
