ICCJ. Decizia nr. 2634/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2634/2014
Dosar nr. 4764/3/2011
Şedinţa publică din 9 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 21 ianuarie 2011, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 4764/3/2011, reclamanţii Ţ.G.A. şi Ţ.M. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acestora la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului situat în Bucureşti, bd. D. nr. 64 (fost nr. 38), compus din teren în suprafaţă de 345 m.p. şi construcţie compusă din parter, 2 etaje, mansardă şi subsol, către reclamanţi, pentru perioada 1950-18 martie 2010.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că sunt proprietarii imobilului în litigiu în baza sentinţei civile nr. 13491 din 12 noiembrie 1997 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. 9888/1997, irevocabilă, pronunţată în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 11029 din 20 iulie 1939 transcris sub nr. 27481 din 20 iulie 1939 de Tribunalul Ilfov - Secţia notariat, prin care imobilul a fost retrocedat.
Ulterior, prin dispoziţiile Primarului General nr. 12539 din 18 ianuarie 2010 şi nr. 12540 din 18 martie 2010, a fost restituit imobilul în litigiu, cu excepţia apartamentelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, pentru care s-au stabilit măsuri reparatorii, astfel cum rezultă şi din protocolul nr. 5470 din 29 aprilie 2010.
Având în vedere faptul că actul de preluare abuzivă a imobilului, respectiv Decretul nr. 92/1950 şi actele subsecvente acestuia, au fost constatate inaplicabile cu efect retroactiv, reclamanţii au solicitat admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480, 483-487, 998-999, 1073 C. civ. art. 20, 41, 44 din Constituţia României, art. 1 şi 6 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Prin sentinţa civilă nr. 1706 din 26 septembrie 2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată împotriva acestuia ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată, şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a avut în vedere că nu există nicio dispoziţie legală care să îi confere calitate pasivă pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, cu atât mai mult cu cât preluarea imobilului pentru care sunt solicitate despăgubiri, nu a intrat în patrimoniul acestui pârât, neexistând dovezi ale faptului că în perioada solicitată acest pârât a folosit imobilul ce aparţine reclamanţilor.
În ceea ce priveşte excepţia invocată de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, tribunalul a apreciat-o ca neîntemeiată, faţă de pretenţiile afirmate de reclamanţi precum şi de temeiurile de drept invocate, dar şi faţă de faptul că imobilul a fost preluat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950, toate aceste aspecte fiind de natură a justifica chemarea în judecată a acestui pârât.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, tribunalul a considerat că, faţă de modul în care reclamanţii au înţeles să îşi formuleze pretenţiile, acest aspect nu a putut fi soluţionat decât prin raportare la fondul acestor pretenţii, nefiind cu putinţă a determina în concret momentul la care dreptul la acţiune s-a născut, astfel că a respins excepţia invocată ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 13491 din 12 noiembrie 2007 definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, a fost admisă cererea formulată de reclamantul Ţ.G.A., constatându-se inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 şi a actelor subsecvente acestora, imobilului situat în Bucureşti, B-dul D. nr. 38 (fost nr. 64). Totodată, pârâţii Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi C.G.M.B. au fost obligaţi să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie, imobilul anterior menţionat compus din teren în suprafaţă de 345 m.p. şi construcţia edificată pe acesta alcătuită din parter, trei etaje mansardă şi subsol.
Tribunalul a reţinut că această hotărâre judecătorească, definitivă şi irevocabilă nu a fost pusă în executare, la dosarul cauzei nefiind făcută nicio dovadă a demersurilor întreprinse în acest sens.
Ulterior, prin dispoziţia nr. 12539 din 18 martie 2010 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti în soluţionarea notificărilor formulate în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, de către reclamanţii din prezenta cauză, a fost propusă acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentele şi terenul aferent acestora, situate în imobilul din B-dul D. nr. 38, fost 64, înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, imposibil de restituit în natură.
La data de 29 aprilie 2010 prin Protocolul de predare - preluare a imobilului anterior menţionat, încheiat între Administraţia Fondului Imobiliar şi reclamanţii Ţ.G.A. şi Ţ.M., a fost restituit în natură celui dintâi şi folosinţă specială reclamantei Ţ.M., terenul în suprafaţă de 222,69 m.p. situat la adresa din Bucureşti, B-dul D. nr. 38, fost nr. 64.
Aşa fiind, potrivit situaţiei de fapt expusă şi având în vedere perioada pentru care reclamanţii solicită acordarea lipsei de folosinţă, tribunalul a apreciat că examinarea pretenţiilor acestora trebuie să se realizeze pe etape, respectiv, de la data preluării, 1950 până la rămânerea irevocabilă a sentinţei civile nr. 13491 din 12 noiembrie 2007, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, în anul 1998, şi ulterior pentru perioada cuprinsă între anul 1998 şi 18 martie 2010 data emiterii dispoziţiei nr. 12539din 18 martie 2010 a Primarului General al Municipiului Bucureşti.
În ceea ce priveşte perioada 1950-1998, marcată de preluarea abuzivă a imobilului în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 şi data restituirii acestuia în natură prin hotărâre judecătorească irevocabilă, tribunalul a apreciat pretenţiile ca fiind neîntemeiate întrucât, în intervalul 1950-1998, reclamantul Ţ.G.A. nu justifică un drept, nemaiavând în proprietate imobilul, posesorul putând păstra fructele acestuia doar până la momentul introducerii acţiunii în revendicare, conform art. 485 C. civ. de la 1865, aplicabil în cauză, întrucât buna sa credinţă a încetat la momentul promovării acţiunii în revendicare, din acest moment fiindu-i cunoscute viciile titlului în baza căruia poseda bunul, conform art. 487 C. civ.
Însă, odată cu formularea, în anul 1997 a acestei acţiuni, reclamantul Ţ.G.A. nu a solicitat şi acordarea lipsei de folosinţă, pe care o putea pretinde doar de la acel moment şi până la punerea în posesie, 29 aprilie 2010, conform textului legal anterior evocat, astfel încât, pentru întreaga perioadă analizată, 1950-1998, tribunalul a apreciat cererea sa ca neîntemeiată.
Cât priveşte intervalul cuprins între 1998-18 martie 2010, tribunalul a considerat, de asemenea, ca nefiind justificate pretenţiile constând în acordarea lipsei de folosinţă a imobilului.
Sub acest aspect, tribunalul a constatat că, deşi creditor al unei obligaţii de predare a bunului imobil în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile reprezentată de sentinţa civilă nr. 13491 din 12 noiembrie 2007 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, ce constituia titlu executoriu, reclamantul nu a efectuat nici un demers în vederea aducerii la îndeplinire pe cale silită a acestuia.
Prin urmare, lipsa de diligenţă a creditorului, poate fi imputată doar acestuia şi ea este de natură a conduce la aprecierea ca neîntemeiată a pretenţiilor sale referitoare la acordarea lipsei de folosinţă pentru perioada examinată.
Totodată, tribunalul a observat că reclamantul nu a mai întreprins nici un demers concret în scopul redobândirii imobilului în temeiul hotărârii judecătoreşti menţionate, în condiţiile în care acesta a ales calea reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001, procedură în care, de altfel a şi fost emisă dispoziţia nr. 12539 din 18 martie 2010.
Reţinând şi că reclamantul s-a declarat de acord cu soluţia acordării de măsuri reparatorii prin echivalent asupra construcţiei şi a terenului aferent apartamentelor ce o compun, dar şi în considerarea argumentelor ce preced, tribunalul a apreciat că lipsa de folosinţă pretinsă nu are un suport legal.
Raţionamentul expus în privinţa reclamantului Ţ.G.A. subzistă şi este deopotrivă valabil şi în ceea ce o priveşte pe reclamanta Ţ.M., cu menţiunea că aceasta nu justifică dreptul la acordarea lipsei de folosinţă pe întreaga perioadă analizată, şi din perspectiva faptului că un asemenea drept ar fi existat numai în măsura care aceasta formula o acţiune în revendicare prin care să fi solicitat şi aceste despăgubiri, în caz contrar, perceperea fructelor de către pârât fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 485 C. civ. de la 1864.
Drept urmare, lipsa de diligenţă a reclamantei şi absenţa oricărui demers concret până la depunerea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 şi care în nici un caz nu are semnificaţia unei acţiuni în revendicare, care să producă efectele prevăzute de art. 487 C. civ., se opune acordări lipsei de folosinţă solicitată de reclamantă.
Prin decizia civilă nr. 249A din 24 octombrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi Ţ.G.A. şi Ţ.M., a admis cererea de aderare la apel formulată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 1950-20 ianuarie 2008 şi a respins acţiunea în pretenţii pentru această perioadă, ca fiind prescrisă, a admis acţiunea în pretenţii formulată de reclamanţii Ţ.G.A. şi Ţ.M. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, în ceea ce priveşte perioada 21 ianuarie 2008-18 martie 2010, au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata către reclamanţi a sumei de 273.382,63 RON reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului pentru perioada 21 ianuarie 2008-18 martie 2010, au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi, în sumă de 8350 RON, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Sub aspectul cererii de aderare la apel, Curtea a reţinut că Ministerul Finanțelor Publice acţionează exclusiv ca reprezentant al Statului Român, susţinând interesele acestuia în ceea ce priveşte lipsa legitimării sale procesuale, invocată şi la judecata în fond a pricinii, excepţie respinsă, ca neîntemeiată, de tribunal, în mod corect ţ inând seama că fapta ilicită invocată este reprezentată de deposedarea de imobil prin Decretul nr. 92/1950, iar prin sentinţa civilă nr. 13491/1997 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti pronunţată în Dosarul nr. 9888/1997 s-a reţinut cu putere de lucru judecat, pe de-o parte, că preluarea imobilului s-a făcut fără un titlu valabil, iar pe de altă parte, legitimarea procesuală a Statului Român , prin Ministerul Finanțelor Publice.
A fost considerată ca eronată susţinerea reclamanţilor privind incidenţa în speţă a deciziei de recurs în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat asupra altor aspecte decât cele care formează obiectul prezentei cauze.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, Curtea constată că este fondată întrucât prin cererea dedusă judecăţii se solicită despăgubiri ce constau în lipsa de folosinţă pentru toată perioada deposedării de proprietate , acţiunea are un obiect patrimonial, iar dreptul la acţiune se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege, sens în care dispune art. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, termenul fiind acela de 3 ani – termenul general instituit de art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ.
În speţă, fapta ilicită invocată a fost punerea în aplicare a Decretului nr. 92/1950, aspect statuat cu putere de lucru judecat prin hotărârea pronunţată în revendicarea acestei proprietăţi, dată la care reclamanţii au cunoscut atât paguba - preluarea posesiei de către stat - cât şi pe cei care le-au pricinuit-o, respectiv, pârâtul Statul Român, prin autorităţile acestuia, respectiv C.G.M.B.
Prejudiciul reclamat în cauză a operat succesiv, lipsa de folosinţă pretinsă raportându-se la contravaloarea folosinţei (chiria pe piaţa liberă, dat fiind temeiul delictual al cererii) de care proprietarul a fost lipsit întrucât nu a avut posesia proprietăţii sale, iar pentru actele cu executare succesivă, cum este şi perceperea chiriei, curge o prescripţie distinctă pentru fiecare prestaţie eşalonată în timp, astfel cum dispune art. 12 din Decretul nr. 167/1958.
Prescripţia dreptului la acţiune în repararea prejudiciului descris, va începe să curgă astfel la data naşterii dreptului la acţiune, potrivit regulii instituite prin art. 7 din Decret.
Curtea constată că c ererea de acordare a despăgubirilor este legată în mod necesar de data la care debitorul devine de rea credinţă (legea civilă nepermiţând solicitarea de restituire a fructelor civile sau a contravalorii lor anterior acestui moment, cum, de altfel, în mod judicios, s-a arătat şi în sentinţa apelată, prin raportare la prevederile art. 485 C. civ. de la 1864).
Or, această dată este cea a promovării acţiunii în revendicare, astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 486-487 C. civ. din 1864. Potrivit art. 486 C. civ., „posesorul este de bună credinţă când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui viciuri nu-i sunt cunoscute”, iar art. 487 C. civ. prevede că „el încetează de a fi cu bună credinţă din momentul când aceste viciuri îi sunt cunoscute”.
Până în anul 1990 nu era posibilă formularea acţiunii în revendicare existenţa regimului anterior de până în decembrie 1989, fiind asimilată unei cauze de forţă majoră, susceptibilă de a menţine acest motiv de suspendare a prescripţiei extinctive, în temeiul art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.
Acţiunea în revendicare a fost formulată de reclamantul Ţ.G.A. în anul 1997 şi de la acest moment s-a născut dreptul la acţiune în privinţa despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă.
Acţiunea în revendicare nu a fost însoţită şi de o cerere de obligare a pârâţilor la plata de despăgubiri în sensul pretins prin cererea de faţă, astfel încât nu a fost întrerupt cursul prescripţiei, în condiţiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, dacă cererea principală era admisă, conform art. 16 alin. (2), iar, în speţă, trebuie remarcat că reclamantul a avut câştig de cauză, pârâţii fiind obligaţi să îi lase imobilul în deplină proprietate şi posesie.
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune trebuia admisă de tribunal pentru perioada 1950 – 20 ianuarie 2008, cererea introductivă fiind formulată la data de 21 ianuarie 2011.
Examinând în continuare criticile formulate de apelanţii-reclamanţi vizând respingerea pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii pentru perioada în care nu a intervenit prescripţia, Curtea a constatat că fapta ilicită constând în deposedarea de imobil prin Decretul nr. 92/1950 a fost stabilită chiar printr-o hotărâre judecătorească, rămasă irevocabilă.
În mod evident, sunt îndeplinite şi celelalte două condiţii ale răspunderii civile delictuale, legătura de cauzalitate şi vinovăţia care rezultă din calificarea dată Decretului nr. 95/1950 ca fiind un act normativ abuziv, neconstituţional, adoptat de autorităţile comuniste ale statului.
Principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin deposedarea abuzivă de imobil impune obligarea autorului faptei ilicite la acoperirea daunelor produse care să vizeze atât prejudiciul efectiv, cât şi beneficiul nerealizat.
Anterior promovării acestei cereri, prejudiciul decurgând din suprimarea posesiei a fost reparat parţial, prin restituirea părţii din proprietate care se afla în posesia Municipiului Bucureşti, sens în care a fost emisă dispoziţia nr. 12540 din 18 martie 2010 a Primarului General, la data de 29 aprilie 2010 fiind încheiat între părţi procesul-verbal de predare primire.
În aplicarea art. 998-999 C. civ., Curtea a reţinut că prima instanţă trebuia în condiţiile de mai sus să oblige pârâţii la plata de despăgubiri, pentru perioada în care dreptul nu s-a prescris, în limitele cererii formulate de reclamanţi, până la data de 18 martie 2010, întrucât prejudiciul pretins este unul cert şi determinat prin raportul de expertiză întocmit în cauză, împotriva căruia pârâţii nu au înţeles să formuleze obiecţiuni.
Lipsa de diligenţă a creditorului care nu a întreprins nici un demers pentru redobândirea imobilului în temeiul hotărârii judecătoreşti obţinute în procesul de revendicare nu poate fi considerată de natură a-i exonera pe pârâţi de răspundere, având în vedere că, anterior obţinerii recunoaşterii dreptului de proprietate asupra imobilului prin hotărârea respectivă, dar şi ulterior acestui moment pârâţii au înstrăinat părţi din acest imobil în temeiul Legii nr. 112/1995, neînţelegând să respecte cele statuate printr-o sentinţă civilă definitivă şi irevocabilă care îi obliga să predea imobilul în deplină proprietate şi posesie.
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanţă, consacrat la art. 6 parag. 1 din Convenţie, putându-se aduce atingere în acest mod şi dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condiţiile în care hotărârea pronunţată în favoarea ei recunoaşte un drept de proprietate sau poate da naştere unei anumite creanţe care poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, mai ales când obligaţia de a dispune executarea hotărârii în cauză revine unei autorităţi administrative( Metaxas c. Greciei, 8415/02; Sabin Popescu c. României 2004, Prodan c. Moldovei, 49806/99).
Nici împrejurarea că reclamanţii nu au înţeles să conteste dispoziţia prin care, conform Legii nr. 10/2001, li s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru părţile înstrăinate din imobil nu prezintă vreo relevanţă în privinţa temeiniciei pretenţiilor la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului, neputându-le lipsi de „suport legal”.
Curtea a constatat că trebuie înlăturat şi argumentul primei instanţe că, în ceea ce priveşte pe apelanta-reclamantă T.M., în lipsa formulării de către aceasta a acţiunii în revendicare, ar fi incidente dispoziţiile art. 485 C. civ. care le-ar permite pârâţilor să culeagă fructele ca posesori de bună credinţă, fiind evident că aceştia nu mai pot fi consideraţi posesori de bună credinţă după introducerea acţiuni în revendicare, prin sentinţa pronunţată stabilindu-se cu putere de lucru judecat lipsa de valabilitate a unicului titlu care îi îndreptăţea pe pârâţi să deţină respectivul imobil.
Împotriva menţionatei decizii au formulat şi motivat recurs, în termen legal, pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti a arătat următoarele:
În mod eronat instanţa a reţinut că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice are legitimare procesuală pasivă în prezenta cauză, fiind reiterată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice având în vedere următoarele considerente:
Calitatea procesuală pasivă aparţine persoanei căreia îi revine obligaţia ce intră în conţinutul raportului juridic, însă în cauza de faţă, potrivit legii, nu există obligaţia proprie a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de persoană juridică de drept public, de a plăti către reclamanţi contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului în litigiu, cu atât mai mult cu cât nu există dovezi ale faptului că în perioada pentru care se solicită despăgubiri Statul Român a folosit imobilul ce aparţine reclamanţilor.
De asemenea, nu ne aflăm nici în ipoteza de la art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, singura prevăzută de lege în care Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al statului, poate sta în judecată, atunci când deţinătorul imobilului nu a fost identificat, deoarece din actele existente la dosarul cauzei rezultă faptul că reclamanţii au formulat notificare către Primăria Municipiului Bucureşti, aceasta fiind şi unitatea deţinătoare.
În speţa dedusă judecaţii, ne aflăm într-o situaţie de excepţie, în care interesele Statului Român nu sunt reprezentate în instanţă de către Ministerul Finanţelor Publice, ci, de către unitatea administrativ teritorială în patrimoniul căreia a intrat imobilul în cauză.
În consecinţă, această instituţie ar trebui să suporte despăgubirile pentru lipsa de folosinţă şi nu Ministerul Finanţelor Publice care stă în calitate de reprezentant al Statului Român numai în „raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii”, situaţie care nu se regăseşte în speţa de faţă.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor, în mod nejustificat instanţa de apel a apreciat că acţiunea nu este prescriptibilă pentru perioada 21 ianuarie 2008-18 martie 2010, câtă vreme prin sentinţa civilă nr. 13491 din 12 noiembrie 1997, definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, s-a dispus obligarea pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, Bd. D.
Termenul de prescripţie este de 3 ani, iar reclamanţii aveau posibilitatea să solicite acordarea contravalorii lipsei de folosinţă de la data pronunţării sentinţei, 12 noiembrie 1997, dată la care reclamanţilor li s-a recunoscut dreptul de proprietate cu privire la imobilul în litigiu prin admiterea acţiunii în revendicare, însă aceştia nu au înţeles să pună în executare sentinţa civilă menţionată, aspect care nu este imputabil recurentului, şi nici nu au mai întreprins vreun demers concret în scopul redobândirii imobilului, alegând calea reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001.
Întrucât de la data pronunţării sentinţei civile mai sus menţionate, respectiv 12 noiembrie 1997, şi data introducerii prezentei acţiuni, respectiv 21 ianuarie 2011, au trecut mai mult de 3 ani, a fost depăşit termenul de prescripţie de 3 ani, acţiunea de faţă fiind prescrisă.
Sub aspectul condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, se menţionează că, dacă există vreo culpă, aceasta în niciun caz nu poate fi imputată Ministerului Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului Român.
Niciuna din condiţiile prevăzute de art. 998-999 C. civ. nu este întrunită în speţa de faţă, întrucât nu există o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, nu există un raport de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi nici vinovăţie.
Prin Legea nr. 112/1995 s-a stabilit natura măsurilor reparatorii pe care le pot obţine foştii proprietari, fără a se acorda posibilitatea obţinerii de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă. De asemenea, prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 s-au stabilit măsurile reparatorii pe care le pot obţine foştii proprietari ai imobilelor preluate fără titlu de către stat, prin urmare, nu este prevăzută prin lege posibilitatea foştilor proprietari de a solicita despăgubiri şi pentru lipsa de folosinţă a imobilelor preluate de către stat.
Reclamanţii s-au declarat de acord cu soluţia acordării de măsuri reparatorii prin echivalent a construcţiei şi a terenului aferent apartamentelor ce o compun, motiv pentru care solicitarea reclamanţilor de acordare a contravalorii lipsei de folosinţă nu are temei legal.
Referitor la cheltuielile de judecată se solicită aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. deoarece cuantumul acordat este mare, respectiv suma de 3427,42 RON, având în vedere faptul că cheltuielile de judecată urmează a fi acordate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real efectuate.
Cuantumul onorariului avocaţial precum şi onorariu de expert cuvenit trebuie cenzurat prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse cât şi cu valoarea pricinii, motiv pentru care apreciază că cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către instanţa este nejustificat.
Mai mult, recurentul nu a dat dovadă de rea-credinţă, neglijenţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată, astfel încât se impune diminuarea cheltuielilor de judecată acordate, având în vedere faptul că cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către instanţa de apel este nejustificat.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General a arătat următoarele:
Soluţia instanţei de apel de obligare a recurentului în solidar cu Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al statului, la plata sumei de 273.382,63 RON reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului litigios pentru perioada 21 ianuarie 2008-18 martie 2010, este contrară legii, în condiţiile în care în speţa de faţă nu există şi nu a fost probată existenţa unei fapte ilicite a Municipiului Bucureşti care să fi cauzat un prejudiciu apelanţilor reclamanţi.
Aprecierea instanţei de apel că fapta ilicită a constat în deposedarea de imobil prin Decretul nr. 92/1950, deposedare care a fost stabilită prin hotărâre judecătorească irevocabilă, nu reprezintă o faptă ilicită în sensul dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. nici în privinţa Statului Român şi, cu atât mai puţin, în privinţa Municipiului Bucureşti, singurul aspect stabilit prin hotărârea judecătorească respectivă fiind acela al preluării abuzive a imobilului litigios, prin efectul aplicării Decretului nr. 92/1950, iar nu o faptă ilicită.
De asemenea, restituirea în anul 2010 a unei părţi din imobil de către recurent, în temeiul Legii nr. 10/2001, nu reprezintă o recunoaştere a unei eventuale fapte ilicite săvârşite de Municipiul Bucureşti şi o reparare parţială a unui eventual prejudiciu, ci numai o soluţionare administrativă a unei cereri (notificare) formulată în temeiul unei legi (Legea nr. 10/2001).
O eventuală faptă ilicită şi un eventual prejudiciu trebuie să privească, pentru perioada 2008 - 2010, doar partea de imobil neînstrăinată şi nu întregul imobilul litigios, mai ales că în apel nu a fost admisă proba cu înscrisuri constând în copia dosarului administrativ format în temeiul Legii nr. 10/2001.
Se susţine că în prezenta speţă nu există şi nu a fost probată o eventuală faptă ilicită a Municipiului Bucureşti.
Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente comune:
Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materie de răspundere civilă delictuală, menţionate în art. 998 -999 C. civ.
Reclamanţii sunt titularii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în sensul art. 480 C. civ. şi deţin un bun în sensul Convenţiei europene a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, dreptul lor de proprietate fiind dovedit prin sentinţa civilă nr. 13491 din 12 noiembrie 1997, devenită irevocabilă prin neapelare, prin care imobilul în litigiu le-a fost restituit integral în proprietate.
Împrejurarea că reclamanţii au urmat ulterior procedura legii speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001, pentru a redobândi ceea ce deja aveau în patrimoniu, este lipsit de relevanţă din perspectiva protecţiei dreptului de proprietate, deoarece un demers ulterior pentru valorificarea aceluiaşi drept nu are consecinţe juridice asupra dreptului deja dobândit, care trebuie protejat.
Prin sentinţa civilă nr. 13491 din 12 noiembrie 1997 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Prin urmare, în patrimoniul reclamanţilor s-a produs un prejudiciu ca urmare a actului samavolnic al Statului Român asupra proprietăţii reclamanţilor, aceştia fiind deposedaţi de bunul lor fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Această deposedare abuzivă constituie fapta ilicită în raport de care, în temeiul dreptului comun, reprezentat de prevederile art. 998 - 999 C. civ., reclamanţii pot solicita despăgubiri.
În lipsa reglementării în legile speciale a posibilităţii de obţinere a unor astfel de despăgubiri, constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, sunt aplicabile prevederile dreptului comun, astfel încât este nefondată susţinerea recurenţilor că nu există temei legal pentru acest tip de despăgubire.
Cu privire la persoana care are calitate procesuală pasivă în această cauză, adică la persoana vinovată de producerea prejudiciului, acesta este Statul Român, cel care a realizat actul samavolnic al naţionalizării în anul 1950, cât şi Municipiul Bucureşti, care a încălcat dreptul de proprietate al reclamanţilor atunci când a dispus înstrăinarea unei părţi din imobil, deşi nu mai avea un drept de dispoziţie asupra imobilului, întrucât acesta fusese restituit foştilor proprietari prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Potrivit art. 12 alin. (1) al Legii nr. 213/2008, pentru ca Statul Român să aibă calitate procesuală pasivă, este necesar ca imobilul în litigiu să aparţină domeniului public sau privat al statului sau să fi fost dat în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, a altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local, caz în care, astfel cum se menţionează în art. 12 alin. (4) al aceleiaşi legi „în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor C. proc. civ.”.
Cum imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de către stat şi s-a aflat în domeniul privat al statului şi în administrarea Municipiului Bucureşti, Statul Român poate sta în judecată în prezenta cauză, în calitate de pârât, în temeiul art. 12 alin. (1) şi (4).
Împrejurarea că legea specială de reparaţie, Legea nr. 10/2001, desemnează ca unitate deţinătoare altă entitate juridică decât Statul Român pentru a emite dispoziţia prin care sunt acordate măsuri reparatorii este lipsită de relevanţă în acţiunea de faţă, care se întemeiază pe dreptul comun.
Întrucât, potrivit dreptului comun în materie de răspundere civilă delictuală, Statul Român răspunde pentru faptele proprii, fiind subiect de obligaţii, reprezentarea sa în proces se va realiza de către Ministerul Finanţelor Publice, fiind stabilită în art. 25 din Decretul nr. 31/1954 în care se menţionează că „statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazul în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop”.
De asemenea, calitate procesual pasivă are şi unitatea administrativ-teritorială care, în temeiul art. 21 al Legii nr. 215/2001, este persoană juridică de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu, este titulară a drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat în care aceasta este parte, precum şi din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condiţiile legii. Municipiul Bucureşti are personalitate juridică proprie şi va răspunde pentru modul defectuos în care şi-a îndeplinit obligaţiile legale rezultate din dreptul de administrare a bunurilor din domeniul privat al statului.
Dovada faptelor ilicite constând în preluarea abuzivă a imobilului în litigiu şi înstrăinarea fără drept a unei părţi din imobil, cât şi a vinovăţiei pârâţilor, s-a realizat prin sentinţa civilă nr. 13491/1997 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti şi prin dispoziţia nr. 12539 din 18 octombrie 2010 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti, în care au fost constatate aceste fapte.
Deşi recurentul Municipiul Bucureşti susţine că prin sentinţa civilă nr. 13491/1997 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti nu se constată că este vorba despre un fapt ilicit, ci numai împrejurarea că preluarea a fost abuzivă, această apărare este nefondată întrucât deposedarea abuzivă de proprietate constituie un fapt ilicit, care atrage răspunderea civilă delictuală a statului.
În ceea ce priveşte prejudiciul şi legătura de cauzalitate, acestea rezultă din lipsirea de bun începând din anul 1950 până în anul 1997, când reclamanţii şi-au redobândit dreptul de proprietate şi se datorează atât preluării fără drept a imobilului, cât şi imposibilităţii punerii în posesie ca urmare a vânzării unei părţi din imobil de către Municipiul Bucureşti, ulterior pronunţării hotărârii judecătoreşti de restituire a imobilului către reclamanţi.
Deşi reclamanţii nu au iniţiat procedura de executare silită în temeiul sentinţei civile nr. 13491 din 12 noiembrie 1997 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, devenită irevocabilă, care constituie titlu executoriu, această atitudine pasivă nu poate fi sancţionată câtă vreme, de la momentul rămânerii definitive a acestei sentinţe, pârâţilor le incumba obligaţia de predare a imobilului care se putea realiza în principal de bună voie, executarea silită fiind o posibilitate subsecventă.
Potrivit art. 485 C. civ. „ Posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credinţă; la cazul contrariu, el este dator de a înapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică”.
Odată cu rămânerea irevocabilă a sentinţei civile nr. 13491 din 12 noiembrie 1997 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, nu mai exista nici un dubiu asupra titularului drept de proprietate, astfel încât Statul Român a devenit din acel moment doar un posesor al imobilului, deci nu mai era îndreptăţit să culeagă fructele, întrucât trebuia să restituie bunul fostului proprietar. Cu toate acestea, fiind de rea-credinţă, a continuat să încaseze chirie în această calitate, deci să culeagă fructele imobilului, prin intermediul Municipiului Bucureşti.
Mai mult, Municipiul Bucureşti, în calitate de administrator al bunurilor statului posesor, a dispus asupra unei părţi din imobil, încheind contracte de vânzare-cumpărare cu chiriaşii, ceea ce a făcut ca bunul să nu mai poată fi restituit în natură integral către foştii proprietari.
Întrucât singura condiţie pe care o impune art. 485 C. civ. pentru restituirea fructelor este aceea ca posesorul să fie de rea-credinţă, este nerelevantă atitudinea pasivă a proprietarului în a solicita aceste fructe şi dobândeşte importanţă faptul că, deşi avea obligaţia de a restitui în natură imobilul, deci de a preda posesia, posesorul nu şi-a îndeplinit această obligaţie, ceea ce îl transformă într-un posesor de rea-credinţă, căruia îi revine obligaţia de a restitui fructele culese, respectiv chiria încasată, de la momentul rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 13491/1997 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.
Întrucât la data formulării prezentei acţiunii, 21 ianuarie 2011, reclamanţii au ieşit din pasivitate şi şi-au exprimat dorinţa de a fi despăgubiţi pentru lipsa de folosinţă a bunului lor, în temeiul răspunderii civile delictuale, în mod corect instanţa de apel a calculat acest prejudiciu începând cu 3 ani anterior datei de 21 ianuarie 2011, adică de la 21 ianuarie 2008 şi până la momentul în care le-a fost predat parţial imobilul, adică 18 martie 2010, făcând aplicarea art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 conform căruia dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, care este cel de 3 ani, potrivit art. 3 alin. (1) al aceluiaşi decret.
Întrucât culegerea fructelor civile constituie o activitate cu executare succesivă, iar în art. 12 din Decretul nr. 167/1958 se prevede că „Î n cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită”, este greşită susţinerea recurentului statul român prin Ministerul Finanţelor Publice că prezenta acţiune este prescrisă, motivată de faptul că dreptul la acţiune s-ar fi născut de la data restituirii dreptului de proprietate către reclamanţi prin sentinţa civilă nr. 13491 din 12 noiembrie 1997, dată de la care au trecut mai mult de 3 ani.
Ca atare, reclamanţii sunt îndreptăţiţi să obţină chiriile care au fost percepute de pârâţi în intervalul de 3 ani reprezentând termenul de prescripţie, deci să recupereze fructele civile care li se cuveneau, cu titlul de despăgubiri.
Recurentul Municipiul Bucureşti arată că o eventuală faptă ilicită şi un eventual prejudiciu trebuie să privească, pentru perioada 2008 - 2010, doar partea de imobil neînstrăinată şi nu întregul imobilul litigios, astfel că, în mod greşit, instanţa de apel a acordat despăgubiri pentru întregul imobil.
Această susţinere este nefondată întrucât reclamanţilor le-a fost restituit în natură întregul imobil prin sentinţa civilă nr. 13491/1997 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, iar faptul că Municipiul Bucureşti a înstrăinat o parte a imobilului în condiţiile în care nu mai putea dispune de bun, constituie o faptă ilicită pentru care trebuie să răspundă.
Această răspundere subzistă şi după înstrăinarea apartamentelor către chiriaşi întrucât pârâţii au primit preţul rezultat din vânzare, care s-a distribuit, în temeiul art. 9 alin. (5) şi art. 13 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 112/1995, între Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti.
Cererea de reducere a cheltuielilor de judecată în sumă de 3427,42 RON, formulată în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ. este argumentată de recurentul Municipiul Bucureşti prin cuantumul mare al acesteia, prin susţinerea că aceste cheltuieli nu erau necesare şi nu au fost în mod real efectuate.
Cererea se priveşte ca nefondată deoarece apelanţii au dovedit plata sumei de 3427,42 RON prin chitanţa depusă în dosarul de apel, iar cuantumul acestei sume nu poate fi considerat ca fiind excesiv de mare în raport de valoarea pricinii şi de munca îndeplinită de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei nr. 249A din 24 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2633/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2635/2014. Civil → |
|---|
