ICCJ. Decizia nr. 2663/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2663/2014
Dosar nr. 1792/83/2004*
Şedinţa publică din 10 octombrie 2014
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1282/D din 30 iunie 2010, Tribunalul Satu Mare a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului D.G.R., în reprezentarea defunctei S.R., precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice - prin Direcţia Generală a Finanţelor Public Satu Mare; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC E. România SA; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul D.G.R., împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice - prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare, şi în consecinţă:
A constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la beneficiul măsurilor reparatorii instituite prin Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilul înscris în CF nr. xx sub nr. top C1, în natură, teren în suprafaţă de 648 m.p. situat în municipiul Satu Mare, str. I., nr. 20, judeţul Satu Mare, măsuri reparatorii care urmează a fi acordate prin echivalent la o valoare a standardelor internaţionale de evaluare de 160 . 114,32 RON; l-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamantului despăgubiri în sumă de 160.114,32 RON; a respins restul pretenţiilor reclamantului şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta SC E. România SA, judeţul Satu Mare.
Cu referire la excepţiile invocate în cauză (a lipsei calităţii procesuale active a reclamantului D.G.R. în reprezentarea defunctei S.R., a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin D.G.F.P. Satu Mare şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC E. România SA), tribunalul a reţinut următoarele:
Aşa cum rezultă din procesul-verbal de naţionalizare din data de 06 iulie 1953, imobilul situat în oraşul Satu Mare, str. B.B., nr. 20, casă de locuit compusă din 2 apartamente, 3 camere şi 5 dependinţe şi teren aferent a fost naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 de la numitul S.I. (socrul reclamantei iniţiale), împrejurare care rezultă şi din cuprinsul Decretului de expropriere nr. 303 din 19 mai 1973, imobilul fiind ulterior atribuit fostei Întreprinderi Industriale de Stat 23 A. Satu Mare (antecesoarea pârâtei SC E. România SA).
Prin urmare, preluarea imobilului este abuzivă în înţelesul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările ulterioare.
Pentru acest imobil, în condiţiile Legii nr. 10/2001, reclamanta S.R. a formulat notificarea înregistrată din 05 octombrie 2001 la B.E.J. M.I., adresată Primăriei Municipiului Satu Mare, iar ulterior, în urma identificării unităţii deţinătoare, a formulat notificarea înregistrată din 24 ianuarie 2004 la acelaşi birou de executori judecătoreşti, adresată SC E. România SA, nesoluţionată la momentul pronunţării sentinţei.
Din cuprinsul actelor de stare civilă depuse la dosar rezultă calitatea reclamantei iniţiale, S.R., de soţie supravieţuitoare a unicului fiu al proprietarilor de la care s-a realizat preluarea abuzivă de mai sus.
Din această perspectivă, reclamanta S.R. are calitatea de persoană îndreptăţită la beneficiul măsurilor reparatorii instituite prin Legea nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu, având în vedere incidenţa disp. art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată.
A mai reţinut instanţa de fond că prin întâmpinare şi prin notele de şedinţă depuse de pârâta SC E. România SA, s-a susţinut că imobilul a aparţinut în realitate altor persoane, respectiv M.G. şi Ş. şi familia P.R. În acest sens s-au depus la dosar hotărârile Comisiei judeţene de aplicare a Legii nr. 112/1995 Satu Mare nr. 200 din 15 octombrie 1997 şi nr. 241 din 16 decembrie 1997, prin care s-a restituit în natură, numitei M.G. imobilul situat în municipiul Satu Mare, str. I., nr. 20, compus din casă şi teren în suprafaţă de 316 m.p., înscris în CF nr. xx sub nr. top C2, iar numitei P.R., în natură, imobilul situat în municipiul Satu Mare, str. I., nr. 22, casă şi teren în suprafaţă de 306 m.p., înscris în CF nr. zz sub nr. top C3; aceste înscrisuri se coroborează şi cu anexa la Decretul nr. 303 din 19 mai 1973, în care figurează, ca persoane de la care s-a preluat respectivul imobil, M.G., M.Ş. şi P.R.
Pentru identificarea imobilului şi determinarea valorii de circulaţie a acestuia, s-a dispus administratrea probei cu expertiză judiciară, iar din rapoartele de expertiză întocmite de experţii C.I.G. şi D.M., precum şi din referatul tehnic întocmit de exp. ing. P.I., prima instanţă a reţinut că iniţial a existat un singur imobil amplasat pe nr. top C4, C5 şi C3, asupra căruia aveau însă calitatea de proprietar tabular şi familiile M. şi P. anterior amintite. Ulterior, în urma unor dezmembrări succesive a imobilului de sub nr. top C5 (care a fost înscris în CF nr. xx Satu Mare), în suprafaţă totală de 964 m.p., s-a ajuns ca în prezent să figureze două parcele distincte: cea de sub nr. top nou C2, în suprafaţă de 316 m.p., înscrisă în CF nr. aa Satu Mare (restituită în natură prin hotărârea nr. 200 din 15 octombrie 1997 numitei M.G.), şi cea de sub nr. top nou C1, în suprafaţă de 648 m.p., înscrisă în CF nr. bb Satu Mare, renotată ulterior sub nr. top nou cc.
Raportat la această împrejurare, instanţa de fond a apreciat că, cel puţin pentru parcela de teren înscrisă iniţial în CF nr. dd Satu Mare, sub nr. top C1, în suprafaţă de 648 m.p. şi transnotată ulterior în CF nr. bb Satu Mare sub nr. top T1, reclamanta S.R. şi ulterior succesorul său în drepturi, reclamantul D.G.R. justifică legitimare procesuală activă în promovarea prezentei acţiuni, concluzie care se coroborează şi cu considerentele şi dispozitivul deciziei civile nr. 35 din 10 noiembrie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. 3417/2003, rămasă irevocabilă, hotărâre judecătorească prin care s-a statuat, în privinţa aceleiaşi chestiuni a legitimării procesuale active a reclamantului D.G.R. în calitate de continuator al acţiunii reclamantei iniţiale S.R., în sensul recunoaşterii unei asemenea legitimări.
Prin prisma considerentelor ce preced, prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, invocată de către pârâta SC E. România SA.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC E. România SA, tribunalul a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni din 02 iunie 1995, din 31 mai 1995, din 13 aprilie 1995 şi din 03 decembrie 1999, această societate comercială era integral privatizată la data de 14 februarie 2001 (data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001), că la data notificării avea sediul social în municipiul Satu Mare, că în prezent Statul Român nu este acţionar la această societate comercială şi că, în consecinţă, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, în sensul că în această ipoteză legală măsurile reparatorii prin echivalent ar urma să fie propuse de către instituţia publică care a efectuat privatizarea, în speţă AVAS Bucureşti, succesoarea în drepturi şi obligaţii a fostei APAPS Bucureşti.
A reţinut prima instanţă că termenul legal de 60 de zile, reglementat prin art. 25 din Legea nr. 10/2001, a fost cu mult depăşit, că, aşa cum s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în această materie (cauza Faimblat împotriva României), procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este, în sine, contrară convenţiei doar că, în speţă, nu s-a dovedit a fi eficientă.
În condiţiile în care s-a depăşit cu mult orice termen care, conform criteriilor stabilite pe cale jurisprudenţială de curtea europeană, ar putea fi calificat ca fiind un termen rezonabil, şi indiferent de procedura urmată (administrativă sau judiciară), în final executarea deciziei administrative sau a hotărârii judecătoreşti urmând a se face, în toate cazurile, prin procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 (şi deci prin intermediul Fondului Proprietatea, în privinţa căruia Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în numeroase alte cazuri, că nu funcţionează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă), coroborat cu împrejurarea că nici Legea nr. 10/2001 şi nici Legea nr. 247/2005 nu ţin cont de eventualul prejudiciu suferit prin absenţa prelungită a despăgubirii de către persoanele care au fost private de bunurile lor, tribunalul a concluzionat că accesul la procedura administrativă rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei indemnizaţii în favoarea persoanelor pentru care nu este posibilă restituirea în natură.
Pentru considerentele expuse, prima instanţă a reţinut, pe de o parte că este întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC E. România SA, conform dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, iar, pe de altă parte, netemeinicia excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare.
Pe fond, având în vedere apărările invocate de către pârâtul Statul Român prin întâmpinarea depusă la data de 25 iunie 2004, fundamentate pe ideea prematurităţii acţiunii reclamantei iniţiale, instanţa de fond a reţinut că, potrivit deciziei nr. 20/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite (M. Of. nr. 764/12.11.2007) în recurs în interesul legii, obligatoriu pentru instanţe în privinţa dezlegării date problemelor de drept judecate conform dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., instanţele de judecată sunt competente să soluţioneze acţiuni în justiţie întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în speţă cele de restituire a unor imobile ce fac obiectul de reglementare al acestei legi, chiar şi în absenţa unei decizii administrative şi al unui răspuns din partea autorităţilor, inclusiv pe fondul cauzei.
În consecinţă, au fost înlăturate, ca neîntemeiate, apărările pârâtului Statul Român, prin D.G.F.P. Satu Mare, prin care s-a susţinut prematuritatea cererii de chemare în judecată.
În ceea ce priveşte îndreptăţirea reclamantului la beneficiul măsurilor reparatorii, prima instanţă a reţinut că aceasta a fost dovedită doar în privinţa imobilului teren în suprafaţă de 648 m.p., care în prezent figurează înscris în CF nr. bb Satu Mare sub nr. top T1, transnotat din CF nr. dd Satu Mare, nr. top C1, având în vedere că restul terenului de 316 m.p. şi construcţiile aferente au fost restituite prin hotărârea nr. 200 din 15 octombrie 1997 numitei M.G.
Faţă de cele expuse, reţinând valoarea de circulaţie a imobilui determinată de expertul D.M. şi împrejurarea că restituirea în natură a acestuia nu este posibilă, tribunalul a admis, în parte, acţiunea reclamantului, în limita sumei de 160.114,32 RON.
Cu referire la modalitatea concretă de acordare a acestor măsuri reparatorii, prima instanţă a arătat că prin precizarea de acţiune formulată verbal de către reprezentanta reclamantului în şedinţa publică din 18 iunie 2010 s-a solicitat, cu titlu subsidiar, obligarea în mod direct a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata unor despăgubiri băneşti în contul acestor măsuri reparatorii prin echivalent.
În acest context, reţinându-se ineficienţa procedurii administrative care presupune înaintarea notificării reclamantei către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din subordinea Cabinetului Primului Ministru, tribunalul a apreciat că trebuie să dea eficienţă principiului efectivităţii garanţiilor pe care le prevede Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, în sensul obligării pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata despăgubirilor datorate acestuia, însă în limitele dovedirii îndreptăţirii pentru imobilul revendicat.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel, în termenul legal, reclamantul D.G. şi pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice - prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare.
R eclamantul D.G.R. a solicitat admiterea apelului, schimbarea, în parte, a sentinţei apelate în sensul admiterii în întregime a acţiunii, respectiv să i se constate calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii instituite prin Legea nr. 10/2001, cu privire la imobilul casă de locuit şi teren, situate în Satu Mare, str. B.B., nr. 20, reprezentând casă de locuit compusă din două apartamente şi teren aferent, conform expertizei tehnice judiciare (completare) întocmite de ing. D.M. şi, pe cale de consecinţă, să se dispună obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata despăgubirilor în sumă de 424.865 RON şi la plata cheltuielilor de judecată.
În dezvoltarea motivelor de apel, apelantul-reclamant a arătat că, deşi i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptăţită la beneficiul măsurilor reparatorii instituite prin Legea nr. 10/2001, hotărârea cuprinde constatări care sunt în contradicţie cu probatoriul administrat.
Astfel, deşi s-a reţinut de către instanţa de fond faptul că, din procesul-verbal de naţionalizare din data de 06 iulie 1953, imobilul în cauză a trecut în proprietatea Statului Român de la numitul S.I. (socrul reclamantei iniţiale) şi că această preluare a fost una abuzivă, totuşi s-a constatat că nu este îndreptăţit la măsuri reparatorii pentru întregul imobil (casă şi teren) ci doar pentru terenul aferent.
Or, din procesul-verbal întocmit cu ocazia naţionalizării imobilului rezultă componenţa acestuia, respectiv casă de locuit compusă din două apartamente, care, coroborate cu celelalte probe, impuneau concluzia îndreptăţirii sale la măsuri reparatorii pentru întregul imobil.
Apelantul-pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice - prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare, a solicitat admiterea apelului, modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii de reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român, precum şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare.
Prin criticile invocate, acest apelant a susţinut că Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, nu are calitate procesuală pasivă în cauză deoarece potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, unitatea administrativ teritorială se pronunţă asupra soluţionării notificării în cadrul procedurii administrative, astfel că şi asupra constatării preluării abuzive, în virtutea principiului simetriei, trebuie să se pronunţe măcar şi în contradictoriu, dacă nu în contradictoriu, tot cu unitatea administrativ-teritorială.
A susţinut apelantul-pârât că, potrivit dispoziţiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, “primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice române sau străine precum şi în justiţie”, sens în care s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 1522 din 25 februarie 2004; prin urmare, Ministerul Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român, nu are calitatea de a se pronunţa asupra constatării preluării abuzive a imobilului.
În ceea ce priveşte dispoziţia de obligare a acestei instituţii la plata de despăgubiri în sumă de 160.114,32 RON a arătat că potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, Ministerul Finanţelor Publice nu este abilitat să avizeze, să acorde, să propună ori să emită, în numele şi pe seama Statului Român, titluri de despăgubire.
Mai mult, în temeiul art. 16 alin. (1) şi (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, documentaţia aferentă notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, însoţită de dispoziţiile emise de entităţile investite cu soluţionarea notificărilor, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Astfel, emiterea în numele şi pe seama Statului Român de astfel de titluri de despăgubire este de competenţa exclusivă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, aflată în subordinea Cancelariei Primului Ministru (conform art. 3 lit. a), art. 5 alin. (1) lit. a) şi art. 13 alin. (1) lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005).
Prin decizia civilă nr. 73/A din 17 martie 2011, Curtea de Apel Oradea a admis apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti - reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare, împotriva sentinţei civile nr. 1282/D din 30 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanta S.R. (decedată pe parcursul procesului şi continuată de moştenitorul D.G.), împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare; a u fost păstrate celelalte dispoziţii şi a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant D.G., împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că Legea nr. 10/2001 prevede o serie de proceduri şi competenţe în sarcina unităţilor deţinătoare pentru stabilirea şi acordarea celor îndreptăţiţi a măsurilor reparatorii referitor la imobilele care au fost preluate în mod abuziv de către Statul Român în perioada martie 1945 - decembrie 1989, act normativ care a fost completat şi modificat prin Legea nr. 247/2005, care în titlul VII capitolul V reglementează procedurile pentru stabilirea şi acordarea despăgubirilor prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, respectiv Fondul „Proprietatea”.
Antecesoarea apelantului-reclamant, S.R., a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 la data de 5 octombrie 2001, deci în urmă cu peste 9 ani, prin intermediul executorului judecătoresc M.I., adresată Primăriei Municipiului Satu Mare; ulterior notificarea a fost transmisă unităţii deţinătoare SC E. România SA, nefiind soluţionată.
Urmare faptului că, această societate a fost privatizată, iar Statul Român nu deţine acţiuni, notificarea trebuia soluţionată de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti, ca instituţie publică care a efectuat privatizarea.
Termenul de 60 zile, în care se impunea a fi soluţionată notificarea conform art. 25 din Legea nr. 10/2001, a expirat în urmă cu mai mult de 9 ani, iar în măsura în care instanţa ar fi refuzat soluţionarea cauzei sau ar fi dispus ca să se răspundă la notificare, i s-ar fi adus reclamantului îngrădiri ale accesului la justiţie, fiind pus în situaţia de a mai aştepta îndeplinirea unor proceduri care deja au fost apreciate ca ineficiente de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Atât Legea nr. 10/2001, cât şi Legea nr. 247/2005, nu prevăd posibilitatea acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin neacordarea măsurilor reparatorii o perioadă de timp îndelungată (cauza Viaşu contra România).
De asemenea, nu s-a dispus în speţă obligarea Ministerului Finanţelor Publice la emiterea vreunei dispoziţii, decizii prin care să fie soluţionată notificarea în baza Legii nr. 10/2001, ci acesta a fost obligat la plata despăgubirilor cuvenite pentru imobilul preluat abuziv, având în vedere întârzierea soluţionării de către autorităţile statului a notificării dar şi ineficienţa procedurii instituite în acest sens, inclusiv a celei prevăzute în Legea nr. 247/2005 reţinută constant în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.
A mai reţinut instanţa de apel că, potrivit art. 3 pct. 48 din H.G. nr. 386/2007, Ministerul Finanţelor Publice reprezintă Statul Român ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa instanţelor, coordonând, administrând veniturile statului, mai mult, chiar fondurile puse la dispoziţia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Fondul „Proprietatea” s-a constituit sub forma unei societăţi de investiţii deţinută în întregime de Statul Român şi administrată de acest minister, până la transmiterea acţiunilor către cei îndreptăţiţi, conform Legii nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 81/2007.
În plus, în situaţii similare, în care cei îndreptăţiţi nu au primit măsurile reparatorii, Statul Român a fost condamnat în mod repetat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reţinându-se că Fondul „Proprietatea” nu funcţionează în aşa măsură în care să asigure acordarea efectivă a acestora, (cauzele Jujescu, Togănel, Grădinaru), în vreme ce în cauza Viaşu contra României i s-a sugerat Statului Român să adopte un regim util de calcul şi plată a despăgubirilor. Prin hotărârea pilot dată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, Curtea europeană a dispus suspendarea cauzelor aflate pe rolul său timp de 18 luni, timp în care statul să ia măsuri legislative coerente, clare, care să asigure plata despăgubirilor, acordarea măsurilor reparatorii, aspect raportat la care, în mod corect, coroborate cu toate cele expuse mai sus, instanţa de fond a reţinut legitimitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român, tocmai pentru a preîntâmpina de altfel noi litigii pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului, criticile nefiind fondate.
Verificând însă îndreptăţirea apelantului D.G. - moştenitor al notificatoarei reclamante S.R., la acordarea măsurilor reparatorii impuse de Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a reţinut că imobilul în litigiu a fost înscris iniţial în coala de carte funciară nr. hh Satu Mare, având nr. top. C5, fiind compus din casă şi teren aferent, însă din analiza copiei acestei coli, nu se poate reţine că ar fi constituit proprietatea familiei S.
De asemenea, chiar dacă conform procesului - verbal din 6 iulie 1953, aflat la dosarul de fond, rezultă că imobilul compus din două apartamente, situat în localitatea Satu Mare, str. B.B., nr. 20 (ulterior str. I.) ar fi reprezentat proprietatea soţiei lui S.I., nu există acte care să confirme acest drept de proprietate, ci dimpotrivă. Astfel, conform copiei tabelului cuprinzând proprietarii ale căror imobile se expropriază (str. I. nr. 20 Satu Mare), au figurat M.G. şi M.Ş., iar nu familia S., aspecte care se regăsesc şi în anexa la Decretul nr. 303 din 19 mai 1973.
De altfel, în baza Legii nr. 112/1995, Comisia Judeţeană Satu Mare pentru aplicarea acestei legi, prin hotărârea nr. 200 din 15 octombrie 1997 a dispus restituirea în natură a casei şi terenului aferent având nr. top C2 (provenit din dezmembrarea nr. top. C5 conform referatului întocmit de inginer P.I., în nr. top. nou format C2 - casă şi 316 m.p. teren şi nr. top. nou format C1 - teren în suprafaţă de 648 m.p., pe care se află o hală, proprietatea SC E. România - SA Satu Mare, dobândită în baza H.G. nr. 834/1991, al cărei drept nu a fost desfiinţat).
Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că apelantul D.G.R., ca moştenitor al notificatoarei S.R., nu este îndreptăţit la primirea despăgubirilor pentru imobilul în litigiu, antecesorii acestuia nefiind intabulaţi în cartea funciară şi neexistând niciun înscris doveditor al dreptului de proprietate al acestora, în afara procesului-verbal privind propunerea de expropriere, care nu se coroborează cu alte probe şi nici cu anexa la decretul emis în acest sens.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 1 şi 3 din Legea nr. 10/2001, văzând dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., instanţa de apel a admis apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare, a schimbat, în parte, sentinţa în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanta S.R., decedată, continuată de moştenitorul D.G.R., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei, iar în baza art. 296 C. proc. civ. apelul declarat de D.G.R. a fost respins, ca nefondat.
Această hotărâre a fost atacată cu recurs de către recurentul-reclamant D.G., recurs care a fost admis, hotărârea fiind casată cu trimitere spre rejudecare în apel, prin decizia civilă nr. 1788 din 13 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a dispune astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 7747/1999 pronunţată în Dosarul nr. 268/1998, Judecătoria Satu Mare a respins plângerea formulată de SC S. SA în aplicarea Legii nr. 112/1995 şi cererea de chemare în garanţie împotriva FPS Satu Mare şi FPP nr. 1 Banat Crişana. A fost admisă, în principiu şi în fond, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de M.G. domiciliată în Satu Mare, str. I., nr. 2 şi menţinută hotărârea nr. 200/1997 a Comisiei Judeţene în aplicarea Legii nr. 112/1997.
S-a constatat că M.G. a fost proprietara imobilului înscris în CF nr. xx Satu Mare top C2 - casă şi teren situate în str. I., nr. 20, imobil pe care l-a cumpărat în 1972 de la B.P. şi care a fost expropriat prin Decretul nr. 303/1972. Imobilul a fost restituit, în natură, prin hotărârea nr. 200 din 15 octombrie 1997 a Comisiei judeţene de aplicare a Legii nr. 112/1995, numitei M.G., condiţionat de restituirea drepturilor primite pe expropriere. Sentinţa a rămas definitivă prin perimarea apelului.
În continuare s-a reţinut că reclamanta S.R. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Satu Mare, str. B.B., nr. 20, azi str. I. (casă de locuit cu două apartamente şi teren aferent) naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950 de la socrii ei, S.I. şi M., părinţii soţului său, S.E.K., decedat în 1980 (CF nr. top. C4, C5 şi C3).
Tabelul cu persoanele ale căror imobile au fost expropriate conţine la numerele 18 şi 19 pentru imobilul din str. I. nr. 20 pe M.S. şi M.G., iar din procesul verbal încheiat la 6 iunie 1953 rezultă că imobilul situat în str. B.B., nr. 20, proprietatea lui S.I., a fost naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Înalta Curte a constatat că, instanţa de apel, ignorând probele administrate în cauză a stabilit o situaţie de fapt greşită în sensul că, reclamanta şi succesorul acesteia nu ar avea calitatea de persoane îndreptăţite la formele de reparaţie prevăzute de Legea nr. 10/2001, întrucât nu sunt proprietarii imobilului care a fost restituit în natură către alte persoane.
De asemenea, s-a mai reţinut că a fost ignorată împrejurarea că imobilul a aparţinut anterior reclamantei, fiind trecut abuziv în proprietatea Statului prin Decretul nr. 92/1950, în procesul verbal de naţionalizare din 1953 rezultând această situaţie.
Împrejurarea că, după naţionalizarea imobilului trecut ilegal în proprietatea Statului, acesta a fost vândut unui terţ, care, ulterior, a beneficiat pentru titlul său de proprietate de despăgubirile prevăzute de Legea nr. 112/1995, nu afectează drepturile la reparaţie în temeiul Legii nr. 10/2001 pe care le are reclamanta - a cărei acţiune a fost continuată de succesorul D.G. - pentru imobilul de care au fost deposedaţi în mod abuziv autorii acesteia.
De asemenea, instanţa supremă a mai reţinut că instanţa de apel nu a examinat situaţiile invocate şi nu a indicat considerentele pentru care a înlăturat constatările expertului D.M. care, în expertiza efectuată la instanţa de fond, a expus situaţia imobilului în dinamica modificărilor acestuia ca întindere (parcelare), indicând şi deţinătorii în diferitele etape şi nici situaţia de fapt şi de drept rezultată ca urmare a dezmembrărilor şi transmiterilor succesive cu privire la imobil, pentru a proceda la individualizarea dreptului pretins în vederea stabilirii măsurilor reparatorii corespunzătoare, în mod nefondat argumentându-şi raţionamentele pe declaraţii sau deducţii care nu au avut la bază probele administrate în cauză.
Ca urmare, constatând în mod eronat că reclamantul nu este persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001 pentru a primi măsuri reparatorii, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel a pronunţat o decizie nelegală, cu greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 2, 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001.
În raport de împrejurarea că în cauză nu s-a putut face aplicarea art. 314 C. proc. civ., situaţia de fapt nefiind pe deplin stabilită, s-a dispus casarea deciziei cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Prin decizia civilă nr. 48 A din 29 ianuarie 2014, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a respins apelul declarat de apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca - prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare.
A admis apelul declarat de apelantul-reclamant D.G..R., în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC E. România SA Satu Mare împotriva sentinţei civile nr. 1282/D din 30 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o în parte în sensul că: a constatat îndreptăţirea reclamantului D.G. la beneficiul măsurilor reparatorii instituite prin Legea nr. 10/2001 şi cu privire la imobilul înscris în CF nr. xx sub nr. top. C2 în suprafaţă de 316 m.p. reprezentând teren precum şi în privinţa casei, situată în Satu Mare, str. I. nr. 20; a majorat cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de fond la suma de 424.865 RON şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a dispune astfel, Curtea de apel a reţinut că problema calităţii reclamantei, prin succesorul acesteia D.G.R., la beneficiul măsurilor reparatorii instituite prin Legea nr. 10/2001 a fost tranşată irevocabil prin decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale cărei dezlegări sunt obligatorii pentru instanţa care rejudecă potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Prin urmare instanţa de apel nu a mai analizat, cu prilejul rejudecării, aceast aspect, apreciind că a intrat în puterea lucrului judecat.
În ceea ce priveşte criticile apelantului-reclamant, prin care a susţinut că este îndreptăţit la beneficiul măsurilor reparatorii pentru întregul imobil, constând în casă de locuit şi teren aferent, au fost avute în vedere, de asemenea, îndrumările deciziei de casare cu referire la expertiza de identificare întocmită în dosarul de fond, precum şi dezlegările privind dreptul de proprietate deţinut de M.G. asupra diferenţei de 316 m.p. teren şi a construcţiilor aferente precum şi a măsurilor reparatorii obţinute pentru această parte din imobil potrivit hotărârii nr. 200 din 15 octombrie 1997 (considerente în baza cărora instanţa de fond a admis, în parte, cererea de despăgubiri).
Astfel, potrivit expertizei tehnice întocmite de expert C.I.G., imobilul în cauză se identifică cu cel înscris în CF nr. xx cu nr. top. C5, proprietarii acestui imobil fiind S.I. şi soţia E., conform înscrierilor de sub B 5-6.
Sub B.7 apare intabulat dreptul de proprietate al Statului Român cu titlu juridic de expropriere în baza Decretului nr. 152/1963, iar conform înscrierii de sub B.8 s-a transmis dreptul de administrare operativă în favoarea Întreprinderii Industriale „1 S.” Satu Mare.
În anul 1971, potrivit înscrierii de sub B.9, imobilul a fost dezmembrat în două parcele, respectiv parcela cu nr. top. C2 în suprafaţă de 316 m.p. şi parcela cu nr. top. C1 în suprafaţă de 648 m.p.
Conform înscrierii de sub B.12, asupra parcelei cu nr. top. C2, în suprafaţă de 316 m.p., a fost intabulat dreptul de proprietate în favoarea numitei B.P. care, printr-un contract de vânzare-cumpărare a înstrăinat dreptul de proprietate în favoarea numiţilor M.Ş. şi M.G.; dreptul de proprietate al acestora a fost înscris sub B. 14-15.
Apoi, potrivit înscrierii de sub B.16 imobilul a fost transcris în favoarea Statului Român, iar conform înscrierii de sub B.17 a fost intabulat dreptul de proprietate asupra acestuia, cu titlu juridic de restituire în baza Legii nr. 112/1995, în favoarea numitei M.G.
În ceea ce priveşte imobilul cu nr. top. C1, în suprafaţă de 648 m.p., instanţa de apel a reţinut că potrivit înscrierii de sub B.10, acesta a fost transcris în CF nr. dd în favoarea Statului Român, cu titlu de drept de expropriere, cu notarea dreptului de administrare în favoarea Întreprinderii Industriale „1 S.” Satu Mare. Ulterior, acest număr topografic a fost transcris în CF nr. bb sub nr. nou T1, urmare a unei comasări efectuate de noul proprietar - SC S. SA Satu Mare.
Prin urmare, imobilul în litigiu a constituit, anterior preluării de către Statul Român, proprietatea părinţilor soţului reclamantei - S.I. şi S.M., relevant în acest sens fiind şi procesul-verbal din 6 iulie 1953 al Comisiei Orăşeneşti Satu Mare din care rezultă dreptul de proprietate al acestora asupra clădirii situată în Satu Mare, str. B.B. nr. 20 şi componenţa sa, respectiv două apartamente, din care apartamentul 1 având două camere şi 5 dependinţe şi apartamentul 2 format dintr-o cameră de locuit.
În raport de aceste considerente, instanţa de apel a constatat că este eronată concluzia instanţei de fond conform căreia reclamantul este îndreptăţit la beneficiul măsurilor reparatorii doar în privinţa imobilului teren în suprafaţă de 648 m.p., care în prezent figurează înscris în CF nr. bb Satu Mare sub nr. top. T1, argumentele reţinute cum că restul terenului de 316 m.p. şi construcţiile aferente i-au fost restituite numitei M.G. prin hotărârea nr. 200/1997, neputând fundamenta soluţia în condiţiile în care aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului ulterior preluării de către Statul Român.
Chiar dacă M.G. a beneficiat de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 112/1995, acest lucru nu exclude dreptul fostului proprietar de a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001, criticile apelantului-reclamant invocate, sub acest aspect fiind apreciate drept întemeiate.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, instanţa de apel a avut în vedere raportul de evaluare întocmit de expertul D.M., care a concluzionat că valoarea imobilului constând în casă şi teren este de 424.865 RON.
Cu referire la apelul declarat de apelantul-pârât Statului Român, instanţa de apel a constatat că, prin criticile formulate acesta a susţinut lipsa calităţii procesuale pasive, respectiv inadmisibilitatea obligării sale la plata de despăgubiri faţă de prevederile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, cu referire la prevederile art. 16 alin. (1) şi (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Curtea de apel a reţinut că instanţa care a judecat apelurile în primul ciclu procesual, a constatat calitatea procesuală pasivă a acestui pârât în cauză, menţinând sub acest aspect hotărârea instanţei de fond; calitatea procesuală a acestui pârât a fost analizată prin raportare, în principal, la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv la ineficienţa procedurilor instituite în acest sens, inclusiv cele prevăzute prin Legea nr. 247/2005.
S-a arătat că potrivit art. 3 pct. 48 din H.G. nr. 386/2007, Ministerul Finanţelor Publice reprezintă Statul Român ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa instanţelor, coordonând, administrând veniturile Statului, chiar fondurile puse la dispoziţia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi că Fondul „Proprietatea” s-a constituit sub forma unei societăţi de investiţii deţinută în întregime de Statul Român şi administrată de acest minister, până la transmiterea acţiunilor către cei îndreptăţiţi, conform Legii nr. 247/2005, modificată prin O.U.G. nr. 81/2007.
Prin urmare, reţinerea calităţii s-a făcut prin prisma posibilităţii angajării răspunderii directe a Statului Român, pentru imobilul care face obiectul legii speciale de reparaţie.
A apreciat instanţa de apel că având în vedere că acest apelant nu a atacat cu recurs decizia nr. 73/A/2011, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, dispoziţia de reţinere a calităţii sale procesuale pasive a devenit irevocabilă, nemaiputând fi pusă în discuţie în al doilea ciclu procesual, aspect faţă de care criticile referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive, respectiv cele privind inadmisibilitatea obligării la despăgubiri băneşti, pentru imobilul în litigiu au fost înlăturate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice - prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare, solicitând, în principal, admiterea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice a Judeţului Satu Mare iar, în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură se va face direct de către unitatea care deţine imobilul solicitat, acesta având următorul conţinut: “Imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau o companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare”.
Prin urmare, unitatea administrativ-teritorială ori, după caz, unitatea deţinătoare investită cu soluţionarea notificării are competenţa, conferită de lege, de a se pronunţa asupra categoriei imobilelor care fac obiectul notificărilor, valabilităţii titlului statului, actelor care fac dovada proprietăţii şi acordării măsurilor reparatorii prin echivalent care pot consta în compensare cu alte bunuri sau servicii, urmând să emită, după caz, decizia sau dispoziţia motivată cu privire la soluţionarea notificării.
Întrucât, conform legii, unitatea administrativ - teritorială ori, după caz, unitatea deţinătoare se pronunţă asupra soluţionării notificării din cadrul procedurii administrative, rezultă, în virtutea principiului simetriei, că şi asupra constatării preluării abuzive, care se desprinde din contextul procedurii administrative ca un element component al acesteia, trebuie să se pronunţe măcar şi în contradictoriu, dacă nu în contradictoriu, tot unitatea administrativ-teritorială ori, după caz, unitatea deţinătoare.
În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a statuat în decizia de speţă nr. 1522 din 25 februarie 2014, că “în situaţiile în care imobilele solicitate au ca persoană juridică deţinătoare primăria, dispoziţiile date în temeiul Legii nr. 10/2001 se emit de către primar. Mutatis mutandis, acţiunea în justiţie va fi deschisă şi va fi îndreptată de către persoana îndreptăţită, nemulţumită de soluţia adoptată, prin decizie sau dispoziţie, împotriva primarului ce a emis actul şi care reprezintă, în temeiul legii comuna, oraşul şi municipiul, atât în etapa procedurii administrative instituită de Legea nr. 10/2001, cât şi ulterior, în justiţie, legiuitorul neînţelegând, sub aspectul reprezentării unităţilor administrativ - teritoriale, să facă vreo deosebire între etapa administrativă obligatorie şi cea judiciară”.
În opinia recurentului-pârât, din prevederile legale menţionate, rezultă, pe cale de consecinţă, că Ministerul Finanţelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român, nu are calitatea de a se pronunţa asupra constatării preluării abuzive.
Printr-o altă critică s-a arătat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre judecătorească cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., prin nesocotirea deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recurs în interesul legii.
A susţinut recurentul-pârât că de vreme ce prin decizia menţionată sunt calificate drept inadmisibile acţiunile care au ca obiect obligarea directă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata de despăgubiri băneşti precum se solicită şi în prezenta cauză, pe cale de consecinţă nici daunele materiale şi nici cele morale nu au suport legal.
Intimatul-reclamant D.G., a formulat întâmpinare la recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.
Cu referire la motivul de recurs prin care s-a susţinut că Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, nu are calitate procesuală pasivă, a arătat că dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în speţă, deoarece la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Statul Român nu era acţionar la Societatea Comercială E. SA, care nu avea calitatea de „persoană juridică deţinătoare" a imobilelor în litigiu, în accepţiunea dată de actul normativ mai sus menţionat.
Aşadar, calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice este dată atât de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005, cât şi de dispoziţiile art. 3 pct. 48 din H.G. nr. 386/2007, potrivit cărora Ministerul Finanţelor Publice, reprezintă Statul Român ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa instanţelor, coordonând, administrând veniturile statului, mai mult, chiar fondurile puse la dispoziţia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar Fondul „Proprietatea” s-a constituit sub forma unei societăţi de investiţii deţinută în întregime de Statul Român şi administrată de Ministerul Finanţelor Publice, până la transmiterea acţiunilor către cei îndreptăţiţi, conform Legii nr. 247/2005, modificată prin O.U.G. nr. 81/2007.
Prin urmare, reţinerea calităţii procesuale pasive a Statului Român s-a făcut atât prin raportare la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, constatându-se ineficienţa procedurilor administrative instituite în acest sens (inclusiv cele prevăzute prin Legea nr. 247/2005), cât şi prin prisma posibilităţii angajării răspunderii directe a Statului Român, pentru imobilul care face obiectul legii speciale de reparaţie.
Cu referire la cel de-al doilea motiv de recurs, intimatul-reclamant a arătat că recurentul-pârât invocă dispoziţii legale aplicabile în situaţia în care persoanei îndreptăţite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, i se recunoaşte această calitate şi dreptul la acordarea de despăgubiri, în etapa administrativă, fără a mai fi nevoită să parcurgă etapa judiciară. Însă în speţă, aşa după cum rezultă din probele administrate, etapa administrativă a fost depăşită, fiind ineficientă, motiv pentru care antecesoarea sa a promovat acţiune în justiţie, pe care a continuat-o, pentru a i se recunoaşte drepturile conferite de Legea nr. 10/2001.
Susţinerea recurentului că plata despăgubirilor este prerogativa Comisiei Centrale de pe lângă Cancelaria Primului Ministru, nu exclude calitatea procesuală pasivă a recurentului Statul Român, deoarece această calitate de a fi subiect de drepturi şi obligaţii în faţa instanţelor îi este dată prin lege, iar plata efectivă a despăgubirilor acordate prin hotărâre judecătorească este o altă etapă a procesului.
S-a mai arătat că susţinerea recurentului-pârât, în sensul că instanţa de apel nu a analizat excepţiile invocate, nu corespunde adevărului, deoarece din considerentele deciziei reiese că instanţa de apel a analizat şi această problemă a legitimităţii procesuale pasive a Statului Român, împărtăşind argumentele instanţei de fond în rezolvarea acestei chestiuni.
În ceea ce priveşte invocarea de către recurent a deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în soluţionarea recursului în interesul legii, intimatul-reclamant a arătat că dispoziţiile acestei decizii, care a fost pronunţată la data de 14 noiembrie 2011, ulterior pronunţării sentinţei civile a instanţei de fond (18 iunie 2010), nu sunt aplicabile speţei.
Cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru în temeiul dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 146/1997, modificată.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin apelul declarat împotriva sentinţei nr. 1282/D din 30 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Satu Mare, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a susţinut (prin critici identice cu cele formulate în prezentul recurs), excepţiile lipsei calităţii de reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice (pentru Statul Român) şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.
Aşa cum s-a arătat, aceste critici au fost găsite nefondate de Curtea de Apel Oradea care a admis apelul acestei părţi în considerarea criticilor privitoare la lipsa calităţii de persoane îndreptăţite a apelantului-pârât şi a antecesorilor acestuia, cu consecinţa respingerii acţiunii.
Decizia nr. 73/A din 17 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Oradea a fost atacată cu recurs doar de către reclamant.
Nu se poate aprecia că pârâtul nu ar fi justificat interes în declararea recursului, dată fiind soluţia de admitere a apelului său, deoarece, cu privire la cele două excepţii invocate, acesta a căzut în pretenţii.
În consecinţă, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, dezlegările date în primul ciclu procesual motivului de apel privitor la excepţiile lipsei calităţii de reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice (pentru Statul Român) şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, au intrat în puterea de lucru judecat şi nu mai pot fi cenzurate.
Prin urmare, primul motiv de recurs nu este fondat.
Cu referire la cel de-al doilea motiv de recurs, prin care s-a susţinut că nu este admisibilă cererea de obligare a recurentului-pârât Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului care nu poate fi restituit în natură, în condiţiile Legii nr. 10/2001, hotărârea atacată fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că este fondat, în cauză fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, se constată că instanţa de apel a înlăturat aceste critici, reţinând că prin neexercitarea dreptului de recurs împotriva deciziei nr. 73/A din 17 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, admisibilitatea obligării pârâtului la despăgubiri băneşti a intrat, de asemenea, în puterea de lucru judecat.
Or, faţă de împrejurarea că, în primul ciclu procesual, instanţa de apel, admiţând apelul pârâtului, a respins acţiunea constatând lipsa calităţii de persoane îndreptăţite a reclamantului şi a antecesorilor acestuia, Statul Român nu justifica interesul de a declara, sub acest aspect, recurs, admisibilitatea demersului judiciar, din perspectiva invocată în cauză fiind subsecventă stabilirii calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, (deoarece, în circumstanţele particulare ale speţei, numai în situaţia persoanelor care beneficiază de acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001 se impunea a se analiza dacă, pentru bunurile imobile care nu pot fi restituite în natură pot fi acordate despăgubiri în bani).
Conform dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recursul în interesul legii, este obligatorie pentru instanţe, de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I.
Înalta Curte reţine că admisibilitatea acţiunilor în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie a făcut obiectul Dosarului nr. 28/2011 al completului competent să judece recursul în interesul legii, iar prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 120/17.02.2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în sensul inadmisibilităţii acestora.
La momentul publicării în M. Of. a acestei decizii, cauza pendente se afla în faza procesuală a recursului, care s-a finalizat cu o soluţie de casare cu trimitere spre rejudecare.
Cu prilejul rejudecării, instanţa de apel era ţinută de dezlegarea dată cu caracter obligatoriu în recurs în interesul legii, fiind vădit nefondată apărarea intimatului-reclamant, care a susţinut că decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este aplicabilă în speţă, deoarece nu era pronunţată la data soluţionării dosarului de către prima instanţă.
Înalta Curte reţine, de asemenea, că prin decizia menţionată, s-a reţinut: „Cât priveşte acţiunile directe, îndreptate împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri băneşti în temeiul art. 480 şi urm. C. civ. şi al art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.(...)
Or, faţă de problema de drept ce face obiectul recursului în interesul legii, analiza posibilităţii de a cere despăgubiri în justiţie pe calea dreptului comun, în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, primează analizei calităţii procesuale a statului ori a altei entităţi în astfel de acţiuni.
Raţionamentul este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 108/23.02.2009.
Prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială.
Este aşadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuţie, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.
Astfel, prin decizia menţionată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, se constată că jurisprudenţa C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.
Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorităţi - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce îi revin.
Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.
Astfel, potrivit art. 1 pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în recenta Cauză Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (parag. 115).
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, anterior hotărârii-pilot pronunţate în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, rezidă din faptul că Statul Român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptăţite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluţiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcţional.
Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei C.E.D.O. după pronunţarea hotărârii-pilot în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor si milare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie.
Este important de subliniat că şi în hotărârea-pilot C.E.D.O. a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare" şi că "punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne" (parag. 233).
De altfel, chiar dacă, în situaţia în care există o decizie sau dispoziţie administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părţile se pot prevala de existenţa unui "bun", în sensul Convenţiei, garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie trebuie să fie funcţionale în cadrul procedurii de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite.
Or, mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient şi previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor şi dispoziţiilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile”.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) şi 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca, respectiv prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare împotriva deciziei nr. 48 A din 29 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, şi va modifica, în parte, decizia recurată şi sentinţa civilă nr. 1282/D din 30 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, secţia civilă, în sensul că în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ. va admite apelul declarat de pârâtul Statul Român împotriva sentinţei civile nr. 1282/D din 30 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, secţia civilă, şi, în consecinţă, va înlătura din decizia recurată dispoziţia de majorare a cuantumului despăgubirilor şi va respinge capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata despăgubirilor băneşti.
De asemenea, va înlătura din sentinţă dispoziţiile privitoare la cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent, ce urmează a fi acordate în condiţiile Legii nr. 10/2001, urmând a menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca, respectiv prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare împotriva deciziei nr. 48 A din 29 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, şi, în consecinţă:
Modifică, în parte, decizia recurată şi sentinţa civilă nr. 1282/D din 30 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, secţia civilă, în sensul că:
Admite apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Satu Mare împotriva sentinţei civile nr. 1282/D din 30 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, secţia civilă, şi în consecinţă:
Înlătură din decizia recurată dispoziţia de majorare a cuantumului despăgubirilor.
Respinge capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata despăgubirilor băneşti.
Înlătură din sentinţă dispoziţiile privitoare la cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent, ce urmează a fi acordate în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2635/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2671/2014. Civil → |
|---|
