ICCJ. Decizia nr. 2662/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2662/2014
Dosar nr. 24245/3/2009
Şedinţa publică din 9 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 881 din 24 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 24.245/3/2009, s-a luat act de faptul că reclamanta C.M.A. renunţă la judecarea capetelor 2 şi 3 din acţiunea precizată.
S-a luat act că pârâţii renunţă la judecata cererii reconvenţionale şi s-a respins acţiunea reclamantei C.M.A. privind plata preţului de piaţă al apartamentului nr. 3 din str. B., sector 1 Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe, la data de 5 iunie 2009, sub nr. de dosar 24.245/3/2009, reclamanta C.M.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Economiei şi Finanţelor, A.G. şi A.N., ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata de despăgubiri reprezentând valoarea de piaţă a apartamentului, situat în str. B., sector 1, Bucureşti, stabilită conform standardelor internaţionale de evaluare, estimată provizoriu de reclamantă la suma de 600.000 euro; obligarea pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor la plata acestor despăgubiri, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, respectiv suma de 300.000 euro (stabilită provizoriu); obligarea pârâţilor A.G. şi A.N. la plata de despăgubiri către reclamantă, constând în valoarea îmbunătăţirilor făcute la apartamentul mai sus menţionat, actualizate la zi, estimate la suma de 30.000 euro; acordarea dreptului de retenţie asupra apartamentului, în contradictoriu cu pârâţii A.G. şi A.N., până la plata integrală a despăgubirilor datorate de aceştia, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a dobândit bunul prin moştenire de la autorul său, în baza certificatului de moştenitor nr. X/2004, iar acesta, la rândul său, l-a dobândit prin Contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996, în baza Legii nr. 112/1995.
Reclamanta a pierdut proprietatea şi posesia asupra apartamentului, ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare a fostului proprietar, invocând dispoziţiile referitoare la evicţiune (art. 1337 C. civ.).
Referitor la despăgubirile solicitate de la pârâţii persoane fizice, reclamanta a arătat că a efectuat o serie de îmbunătăţiri la acest apartament, sporind valoarea sa.
La data de 25 noiembrie 2009, reclamanta a precizat obiectul cererii de chemare în judecată, în sensul că a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, în nume propriu, la plata de despăgubiri reprezentând valoarea de piaţă a apartamentului situat în str. B., sector 1, Bucureşti, stabilită conform standardelor internaţionale de evaluare, valoare pe care a estimat-o la suma de 600.000 euro; obligarea în solidar a pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Economiei şi Finanţelor în nume propriu, A.G. şi A.N. la plata despăgubirilor către reclamantă, constând în valoarea îmbunătăţirilor făcute de aceasta la apartamentul mai sus menţionat, estimate la suma de 50.000 euro, valoare care va fi finalizată printr-o expertiză, respectiv 210.000 RON; instituirea unui drept de retenţie asupra apartamentului în favoarea sa până la plata integrală a îmbunătăţirilor făcute la acest apartament şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
S-a formulat în cauză cerere reconvenţională.
Pe parcursul procesului, a decedat pârâtul A.N., fiind conceptată moştenitoarea acestuia.
În şedinţa publică de la data de 3 aprilie 2013, reclamanta a declarat personal că renunţă la judecata capetelor de cerere nr. 2 şi 3, cât şi la judecata în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice, iar aceştia au renunţat la judecata cererii reconvenţionale, astfel că tribunalul a rămas învestit cu soluţionarea acţiunii privind preţul de piaţă al apartamentului, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Analizând această cerere, prin raportare la probatoriul cauzei, tribunalul a reţinut că prin Decizia nr. 1.512 din 5 decembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului declarat de reclamanta din cauza de faţă, C.M.A., a fost obligată aceasta să lase reclamanţilor (pârâţii din prezenta cauză - A.), în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul în litigiu, dobândit de către autorul său în baza Legii nr. 112/1995, reţinându-se reaua-credinţă a acestuia la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Tribunalul a avut în vedere că potrivit legii speciale, nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, preţul de piaţă pentru apartamentul dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, restituit foştilor proprietari ori moştenitorilor acestora, poate fi acordat numai în situaţia încheierii acelor contracte cu respectarea legii şi în condiţii de bună-credinţă, ceea ce nu este şi cazul autorului reclamantei, pierderea proprietăţii şi, respectiv, a posesiei cu privire la imobil fiind rezultatul relei-credinţe la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, aşa cum rezultă din decizia irevocabilă a Curţii de Apel Bucureşti, nr. 803/2009.
Ca atare, reclamanta ar fi fost cel mult îndreptăţită a beneficia de preţul reactualizat, plătit de autorul său în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, potrivit art. 50 alin. (2).
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a constatat pretenţiile reclamantei privind restituirea preţului de piaţă, ca neîntemeiate, astfel că acţiunea precizată sub acest aspect a fost respinsă.
În ceea ce priveşte renunţările la judecata capetelor nr. 2 şi 3 din acţiunea precizată şi, respectiv, a cererii reconvenţionale, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 246 C. proc. civ.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 61 A din 24 februarie 2014, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă C.M.A.; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis cererea reclamantei C.M.A. şi a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata în favoarea reclamantei a sumei de 313.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, constând în preţul de piaţă pentru apartamentul situat în Bucureşti, str. B., sector 1, şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, reţinând, în esenţă, următoarele:
Prin art. 501, introdus în Legea nr. 10/2001, prin completările şi modificările efectuate prin Legea nr. 1/2009, s-a statuat, la alin. (1) că "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare" şi la alin. (2), că "Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză.".
Astfel cum s-a conturat în mod unitar în practica judiciară în materie, textul sus-menţionat are în vedere situaţia în care cumpărătorii-chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995 au fost evinşi în acţiunea în revendicare promovată de foştii proprietari asupra imobilului, noţiunea de "desfiinţare", utilizată impropriu de către legiuitor, neavând în vedere situaţia anulării ori constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare ce-şi are cauza de desfiinţare încă de la data încheierii lui, ci situaţia evicţiunii, respectiv a lipsirii contractului de orice eficienţă juridică, ceea ce echivalează cu caducitatea, prin admiterea acţiunii în revendicare a foştilor proprietari, care are cauza situată la un moment ulterior încheierii contractului, fără ca acesta să fi fost constatat nul.
Altfel spus, cumpărătorul-chiriaş, după admiterea acţiunii în revendicare pornită împotriva sa, deşi rămâne cu contractul de vânzare-cumpărare neanulat ori constatat nul absolut printr-o acţiune cu acest obiect şi, respectiv, o hotărâre judecătorească de admitere a unei astfel de acţiuni, nu-l poate valorifica, acesta fiind lipsit de eficienţă juridică, întrucât s-a acordat preferinţă titlului de proprietate al fostului proprietar.
În cauza dedusă judecăţii, a rezultat din probele administrate că foştii proprietari A.G. şi A.N. au formulat acţiunea în revendicare la data de 9 octombrie 2006, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti şi cumpărătorul chiriaş, F.I., solicitându-se constatarea nulităţii absolute a titlului statului, respectiv a preluării apartamentului în litigiu de către stat şi obligarea pârâtului F.I., cumpărătorul, potrivit Contractului de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, la restituirea imobilului în deplină proprietate şi posesie către foştii proprietari.
Curtea a constatat că, în mod eronat, s-a reţinut în criticile din apel că în respectiva acţiune în revendicare ar fi existat şi un capăt de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu chiriaşul F.I., care s-ar fi respins ca nefondat, în fapt existând doar un petit constând în constatarea nulităţii titlului de preluare la stat a apartamentului în litigiu şi analizat în cadrul acţiunii în revendicare.
Prin Decizia civilă nr. 1.512 A din 5 decembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de reclamanţii A.G. şi A.N. împotriva Sentinţei civile nr. 5.237 din 3 aprilie 2007 a Judecătoriei Sector 1; a schimbat sentinţa apelată în parte, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată modificată, pârâta C.M.A., cumpărătorul-chiriaş F.I. fiind decedat, fiind obligată să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentul din str. B., sector 1, Bucureşti, cota-parte indiviză de 2,28% din părţile comune în folosinţă comună a clădirii şi 20,99 mp, teren de sub construcţie.
Tribunalul, în considerente, a reţinut că revendicarea comportă analiza implicită a titlului statului de preluare care este unul abuziv, astfel că statul-vânzător nu a fost veritabilul proprietar care să transmită valabil dreptul de proprietate către chiriaşul-cumpărător, dând preferabilitate vechiului titlu al titularilor acţiunii în revendicare, în contradictoriu cu chiriaşul-cumpărător, respectiv moştenitoarea cumpărătorului-chiriaş decedat, în compararea celor două titluri înfăţişate instanţei, apreciind că buna-credinţă nu are relevanţă în compararea de titluri în revendicarea dedusă judecăţii, întrucât dacă s-ar analiza nevalabilitatea titlului cumpărătorului s-ar admite revendicarea pentru faptul existenţei doar a unuia dintre cele două titluri de proprietate, celălalt fiind inexistent, ori compararea presupune existenţa a două titluri aflate în confruntare, în acţiunea în revendicare dându-se, în acea speţă, prioritate celui mai bine caracterizat, cel al foştilor proprietari.
Curtea a constatat argumentaţia logico-juridică specifică acţiunii în revendicare prin compararea a două titluri de proprietate deopotrivă valide, fiindu-i acordată prioritate celui mai bine caracterizat, cel vechi, cel al titularului acţiunii în revendicare.
Efectele juridice ale Decizii civile nr. 1.512/A din 5 decembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, constau în evicţiunea suferită prin admiterea acţiunii în revendicare de către chiriaşul-cumpărător, respectiv de moştenitoarea acestuia, apelanta-reclamantă C.M.A.
Evicţiunea, potrivit dreptului comun - art. 1337 şi urm. C. civ., ar fi deschis calea obţinerii de despăgubiri, cel puţin echivalentul bunului de care a fost evins, în favoarea chiriaşului-cumpărător.
Prin introducerea art. 501 în Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, s-a prevăzut pentru o astfel de situaţie (evicţiune), de "desfiinţare" a contractului de vânzare-cumpărare într-o acţiune în revendicare printr-o hotărâre judecătorească, în înţelesul de caducitate, lipsire de eficienţă a contractului, iar nu de anulare ori de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, dreptul celui evins, chiriaşul-cumpărător, la despăgubiri constând în preţul de piaţă al bunului astfel pierdut.
Decizia civilă nr. 1.512/A din 5 decembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a rămas irevocabilă prin respingerea recursului formulat de pârâta C.M.A., prin Decizia civilă nr. 803 din 11 mai 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosar nr. 6.336/2/2008 (2377/2008).
În motivarea deciziei pronunţate în majoritate, s-a analizat în plus şi aspectul relei-credinţe a chiriaşului-cumpărător, F.I., care a cumpărat, în condiţiile în care deja se exercitaseră acţiuni în revendicare în instanţă şi se cunoştea că bunul nu aparţinea veritabilului proprietar - Statul vânzător fiind de rea-credinţă la cumpărare.
Curtea a constatat că aceste considerente nu exclud de la aplicare textul care dă dreptul la despăgubiri celui evins, întrucât ele nu sunt susţinute de o dispoziţie privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, întrucât prin Decizia civilă nr. 803/2009, în chiar dispozitivul hotărârii, doar s-a respins recursul pârâtei-moştenitoare a chiriaşului-cumpărător, şi, în plus, s-a răspuns unui petit inexistent privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, dincolo de faptul că o astfel de cerere ar fi fost prescrisă avându-se în vedere termenul special de prescripţie prevăzut pentru atacarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate inclusiv în baza Legii nr. 112/1995, prin art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, de un an, prorogat apoi cu încă 6 luni prin O.U.G. nr. 109 şi nr. 145/2001.
Aceste considerente nu au astfel putere de lucru judecat asupra unui lucru care nu s-a cerut de către titularii acţiunii în revendicare şi care astfel să conducă la constatarea, în propriul recurs - respins, că F.I., autorul apelantei-reclamante, chiriaşul-cumpărător ar fi eludat prevederile Legii nr. 112/1995, pe care Curtea a constatat că, dimpotrivă, le-a respectat, la data încheierii Contractului de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996, bunul fiind pierdut doar în confruntarea din revendicarea îndreptată împotriva cumpărătorului, respectiv a moştenitoarei acestuia, dintre titlul vechi de proprietate şi contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, care a rămas lipsit astfel de eficienţă juridică, deşi nu a fost constatat nul absolut printr-o hotărâre judecătorească.
Pentru aceste considerente, potrivit art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a dat eficienţă art. 501 şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, completată şi modificată prin Legea nr. 1/2009, şi, pe fond, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice (respectiv Ministerul Economiei şi Finanţelor), la restituirea către reclamanta C.M.A. a preţului de piaţă al apartamentului format din 4 camere şi dependinţe, situat în Bucureşti, str. B., sc. A, sector 1, astfel cum rezultă din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză de expertul tehnic judiciar V.V., cu schiţele anexă şi răspunsul la obiecţiunile formulate de reclamantă şi, inclusiv, Ministerul Finanţelor Publice, de 313.000 euro (în echivalent în lei la data plăţii potrivit cursului oficial al B.N.R. - echivalentul în lei la data efectuării expertizei 1 februarie 2011 fiind de 1.339.700 RON).
Curtea a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, întrucât cel obligat legal prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată, este Ministerul Finanţelor Publice (respectiv Ministerul Economiei şi Finanţelor), echivalent cu Ministerul Finanţelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român, iar nu Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu, astfel cum s-a menţionat în petitul acţiunii, întrucât Ministerul Finanţelor Publice nu răspunde în acest caz, în nume propriu, neaflându-se într-un raport juridic anterior şi direct cu părţile, ci fiind învestit legal ca debitor, în astfel de cauze, ca reprezentant al Statului Român.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate au arătat următoarele:
În mod greşit, instanţa de apel a dispus obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 313.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând preţul de piaţă al imobilului în litigiu, apartamentul situat în Bucureşti, str. B., sector 1, întrucât pârâtul Statul Român, prin Ministerului Finanţelor Publice, nu are calitate procesuală activă în raportul juridic dedus judecăţii.
În prezenta speţă, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu are legitimare procesuală pasivă având în vedere următoarele considerente:
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.
Or, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului Bucureşti şi autorul reclamantei, este terţ faţă de acest contract.
În situaţia evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deţinut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătoarei, Primăria Municipiului Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337 C. civ.
Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind, aşadar, pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.
Potrivit art. 1344 C. civ., "Dacă lucrul vândut se afla, la epoca evicţiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, excedentele valorii în timpul evicţiunii.".
Dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, care a devenit astfel un simplu depozitar al acestor sume, nu justifică în niciun fel obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la achitarea preţului la valoarea de piaţă a imobilului.
Prin urmare, în prezentul litigiu, pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare, în speţă Municipiul Bucureşti, şi nicidecum Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecaţii, nerevenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului atacat, cât şi pentru dispoziţiile imperative prevăzute de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Întrucât reclamanta nu a reuşit să probeze legitimitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pârâţii au solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia în ceea ce priveşte restituirea preţului la valoarea de piaţă cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. B., sector 1, şi, în consecinţă, să se modifice decizia civilă atacată, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi respingerii acţiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În ceea ce priveşte valoarea reţinută în raportul de expertiză, s-a arătat că, în mod eronat, aceasta a fost omologată de către instanţa de apel, întrucât nu reflecta preţul real al imobilului în discuţie.
Astfel, s-a arătat că în raportul de evaluare întocmit de expert, în cadrul metodelor de evaluare, nu este menţionată nicio corecţie legată de blocajul actual al pieţei imobiliare, întrucât cererea este mult mai mică decât oferta, practic, cu mici excepţii, numărul tranzacţiilor imobiliare din zonă, cât şi în general, este nul, iar preţurile cuprinse în anunţurile imobiliare reprezintă numai voinţa vânzătorilor care încearcă menţinerea preţurilor cât mai apropiate de nivelul perioadei 2007 - 2008, perioadă maximală a exploziei preţurilor în tranzacţiile imobiliare, ceea ce impunea o corecţie negativă de 10% pentru procese în curs şi de cca. 30% pentru locaţia menţionată prin luarea în considerare şi a raportului defavorabil cerere-ofertă, negocieri, comisioane etc.; că suma stabilită în raportul de expertiză este exagerat de mare pentru imobilul în cauză, reclamanţii achiziţionându-l la un preţ social, preferenţial, cu mult sub preţul pieţei.
Faţă de cele expuse, au concluzionat că, în speţă, operează îmbogăţirea fără justă cauză, fiind aberant ca reclamanta să încaseze în 2014 o diferenţă de sumă în plus faţă de valoarea achitată în contractul de vânzare-cumpărare, valoare care depăşeşte cu mult însăşi valoarea de piaţă a imobilului de la ora actuală.
Obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu presupune în niciun caz valoarea de piaţă a imobilului, cu atât mai mult în situaţia imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.
O aplicare corectă a dispoziţiilor privind obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi, respectiv, de stabilire a sporului de valoare, presupune luarea în calcul a următorilor indicatori: stabilirea valorii de piaţă a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (şi nu a preţului derizoriu plătit de reclamanţi); stabilirea valorii de piaţă la momentul evicţiunii; stabilirea diferenţei între valoarea de piaţă a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi valoarea de piaţă a imobilului la momentul evicţiunii, această diferenţă constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispoziţiile legale privind răspunderea pentru evicţiune.
Având în vedere că preţul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul preferenţial, diferenţa dintre preţul plătit şi sporul de valoare nu se poate stabili decât în condiţiile arătate mai sus.
În caz contrar, ar fi lipsite de eficienţă dispoziţiile legale privind răspunderea pentru evicţiune, acestea având în vedere plata unui preţ real la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
În ceea ce priveşte imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligaţia de garanţie este particularizată, pe de o parte, de situaţia juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării şi, pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001.
Aşadar, pe criterii de simetrie şi de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieţei imobiliare şi nici la preţul de pe piaţa liberă, obligaţia de garanţie nu poate funcţiona prin raportare la regimul pieţei libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.
În spiritul protejării drepturilor reclamanţilor în baza unei legi, respectiv, Legea nr. 112/1995 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceştia ar fi îndreptăţiţi să primească numai o despăgubire echitabilă, prin stabilirea, în funcţie de preţul plătit la achiziţionarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piaţa liberă cu acest preţ la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi a valorii actuale de piaţă a unui astfel de imobil.
Numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamanţi şi pierdut ca urmare a evicţiunii, şi nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piaţă a imobilului, întrucât obligaţia de garanţie pentru evicţiune funcţionează pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului faţă de pierderea dreptului dobândit, iar reparaţia pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă şi reală a prejudicierii acestui patrimoniu.
În situaţia în care din acest patrimoniu nu a ieşit o sumă de bani suficientă pentru achiziţionarea unui imobil în condiţii de piaţă, iar un astfel de contract nu are un caracter aleatoriu în sensul speculării fluctuaţiilor pieţei, valoarea prejudiciului şi limitele obligaţiei de garanţie nu pot fi decât în condiţiile arătate mai sus.
S-a concluzionat că indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piaţă actuală a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogăţire fără justă cauză a acestora care încălcă principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, întrucât situaţia cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 este esenţial diferită de situaţia celor care cumpără un imobil potrivit preţurilor stabilite liber pe piaţă.
De asemenea, s-a mai arătat că hotărârea instanţei de apel este criticabilă în ceea ce priveşte obligarea Statului Român, prin Ministerului Finanţelor Publice, la plata preţului de piaţa al imobilului şi din următoarea perspectivă:
Potrivit modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, în art. 50 alin. (2) şi (3) se prevede că "Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.
Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.".
Pentru a fi aplicabile dispoziţiile legale menţionate mai sus şi pentru ca Ministerul Finanţelor Publice să poată fi obligat la restituirea preţului de piaţă plătit de chiriaşi în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995, se cere să fie întrunite cumulativ două condiţii, şi anume: încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi ca actul de vânzare-cumpărare să fi fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Totodată, urmează să se aibă în vedere că dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 fac vorbire despre "contractele ce au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile", însă acest text de lege are în vedere, atunci când reglementează plata preţului de piaţă, existenţa unei hotărâri în care să se reţină respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului, în caz contrar legiuitorul nu ar mai fi inclus în art. 501 din lege condiţiile pe care reclamantul trebuie să le îndeplinească pentru a putea solicita restituirea preţului la valoarea de piaţă.
În ceea ce priveşte respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, s-a arătat că în speţă această condiţie nu este îndeplinită, întrucât prin Decizia civilă nr. 1.512 din 5 decembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, s-a statuat reaua-credinţă a autorului reclamantei la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, aspecte reţinute în mod corect de către instanţa de fond.
În considerentele aceleiaşi decizii civile, s-a reţinut aspectul "relei-credinţe" a chiriaşului cumpărător, F.I., pentru că a cumpărat în condiţiile în care deja se exercitaseră acţiuni în revendicare în instanţă şi se cunoştea că bunul nu aparţinea veritabilului proprietar, fiind de rea-credinţă la cumpărare.
În speţă, nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către autorul reclamantei rezidă în faptul că, urmărind să încheie un contract de vânzare-cumpărare, acesta avea obligaţia de a cunoaşte care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca în calitate de cumpărător al unui bun important, cum este un apartament, să nu efectueze un minim de diligenţe pentru a afla situaţia juridică a imobilului. Dacă ar fi făcut aceste minime diligenţe ar fi aflat că trecerea în patrimoniul statului a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil, astfel că acesta nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.
Exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiţie intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul acestei legi, respectiv validitatea cauzei, iar reaua-credinţă determină în realitate ilicitatea cauzei, ori prin existenţa unei cauze ilicite este afectată însăşi validitatea actului încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995.
S-a mai arătat că existenţa sau inexistenţa bunei-credinţe a chiriaşului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, trebuind să fie examinate toate cerinţele prevăzute de Legea nr. 112/1995, pentru perfectarea valabilă a contactului de vânzare-cumpărare.
Or, în speţă, s-a statuat prin hotărâre judecătorească că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în cauză şi, prin urmare, rezultă fără putinţă de tăgadă că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie prevăzută imperativ de lege, s-a arătat că, în speţă, deposedarea reclamantei de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acţiuni în revendicare, Contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996 încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, între autorul reclamantei şi Primăria Municipiului Bucureşti, nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
S-a concluzionat că atâta timp cât în cauză nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, întrucât pârâtul nu poate fi obligat la restituirea preţului apartamentului în litigiu la valoarea de piaţă.
Examinând decizia în limita criticilor formulate de recurenţii pârâţi, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată următoarele:
Criticile formulate de pârâţi potrivit cărora, în raportul juridic dedus judecăţii, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă, astfel că greşit acesta a fost obligat la plata sumei de 313.000 euro, în echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând preţul de piaţă al imobilului în litigiu, întrucât calitatea procesuală pasivă într-o astfel de acţiune o are numai unitatea administrativ-teritorială vânzătoare, în speţă Municipiul Bucureşti, sunt nefondate, pentru cele ce succed:
Potrivit art. 1337 şi art. 1344 C. civ. de la 1864, calitatea procesuală pasivă în caz de evicţiune o are vânzătoarea, însă în speţă aceste dispoziţii legale nu sunt incidente.
Astfel, contrar susţinerilor recurenţilor, în situaţia dedusă judecăţii, calitatea procesuală pasivă revine Ministerului Finanţelor Publice, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ce stă în proces ca organ reprezentativ al statului.
Susţinerea recurenţilor potrivit căreia obligaţia de garanţie pentru evicţiune revine, într-o astfel de acţiune, unităţii administrativ-teritoriale vânzătoare, Municipiul Bucureşti, nu poate fi primită, câtă vreme aceasta nu este fundamentată din punct de vedere juridic pe vreun argument care să înlăture aplicarea prevederilor speciale prevăzute de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au caracter special, derogator de la dreptul comun, atât sub aspectul modalităţii de dezdăunare prevăzut de art. 501 şi art. 50 alin. (2), cât şi al titularului obligaţiei de despăgubire.
Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice rezultă din voinţa legiuitorului care a instituit obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului, deşi acesta nu a participat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Această obligaţie este justificată de faptul că această instituţie este cea care dispune, în condiţiile legii, de fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, în care au fost virate sumele obţinute din vânzarea apartamentelor către foştii chiriaşi.
Prin urmare, instanţa va respinge criticile formulate de recurenţii pârâţi pe acest aspect, ca nefondate.
În ceea ce priveşte criticile potrivit cărora greşit a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata preţului de piaţă al imobilului, întrucât, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, se cer a fi întrunite cumulativ două condiţii, şi anume: încheierea contractului de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi ca acest contract să fi fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească, se constată următoarele:
În dezvoltarea acestor critici, recurenţii pârâţi au arătat, în ceea ce priveşte respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, că această condiţie nu este îndeplinită, întrucât, prin Decizia nr. 1.512/2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, s-a statuat reaua-credinţă a autorului reclamantei la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cât şi faptul că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, aspecte reţinute în mod corect de către instanţa de fond, şi că nici cea de-a doua condiţie prevăzută imperativ de lege, respectiv "anularea" prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a Contractului de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, ce constituie titlul reclamantei, nu este îndeplinită în cauză, întrucât deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acţiuni în revendicare.
De asemenea, tot în sensul neîndeplinirii primei condiţii, se constată că pârâţii au mai formulat critici în sensul că autorul reclamantei nu a depus minime diligenţe pentru a cunoaşte situaţia juridică a imobilului, astfel că acesta a fost de rea-credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, însă aceste critici vizează netemeinicia deciziei recurate şi nu se pot încadra în niciunul din motivele de nelegalitate strict şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar sancţiunea este aceea a neanalizării lor.
În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate formulate de recurenţii pârâţi, potrivit cărora greşit s-a stabilit dreptul reclamantei la restituirea preţului de piaţă al imobilului în litigiu, potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, se constată că instanţa de apel a verificat stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, în limita criticilor formulate de reclamantă, cenzurând astfel dezlegările acesteia, aşa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, pe acest aspect, atât în fapt, cât şi în drept.
Astfel, instanţa de apel, cu privire la dreptul reclamantei de a primi preţul de piaţă al imobilului în litigiu, stabilit potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, a dezlegat următoarele chestiuni de drept: că deşi în motivarea Deciziei civile nr. 1.512/A din 5 decembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, prin Decizia civilă nr. 803 din 11 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a analizat şi aspectul relei-credinţe a cumpărătorului, autorul reclamantei, aceste considerente nu exclud aplicarea textului care dă dreptul celui evins la despăgubiri, întrucât ele nu sunt susţinute de o dispoziţie privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, iar prin Decizia civilă nr. 803/2009, în chiar dispozitivul hotărârii, doar s-a respins recursul pârâtei moştenitoare a chiriaşului cumpărător; că, în plus, s-a răspuns unui petit inexistent - constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare; că o astfel de cerere era prescrisă faţă de termenul special de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, de un an, aşa cum a fost prorogat, prin O.U.G. nr. 109 şi nr. 145/2001, cu 6 luni; că aceste considerente nu au putere de lucru judecat asupra unui lucru care nu s-a cerut; că, în opinia instanţei de apel, chiriaşul cumpărător a respectat dispoziţiile Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, şi că bunul a fost pierdut "în confruntarea din revendicarea îndreptată împotriva cumpărătorului" dintre titlul vechi de proprietate şi contractul de vânzare-cumpărare, care a rămas lipsit de eficienţă juridică, deşi nu a fost constatat nul absolut printr-o hotărâre judecătorească, fără ca pârâţii să formuleze critici de nelegalitate, prin recursul declarat împotriva hotărârii instanţei de apel, asupra acestor dezlegări de drept.
Prin urmare, aceste chestiuni de drept dezlegate de instanţa de apel, câtă vreme nu au fost contestate pe calea recursului de către niciuna din părţi, au intrat în puterea lucrului judecat şi nu mai pot face obiect de analiză în prezenta cale de atac.
Criticile formulate de recurenţii pârâţi potrivit cărora încheierea contractului de vânzare-cumpărare de către autorul reclamantei s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, deoarece contractul de vânzare-cumpărare are o cauză ilicită, ceea ce afectează însăşi validitatea actului încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1955, iar statul a preluat imobilul fără titlu valabil, astfel că dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în cauză, vizează nevalabilitatea titlului reclamantei.
Or, aşa cum a statuat instanţa de apel, acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr 112/1995 se putea formula într-un termen de 1 an şi 6 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr 10/2001, republicată, şi O.U.G. nr. 109 şi nr. 145/2001, dispoziţii legale ce au reglementat un termen special de prescripţie a dreptului la acţiune pentru atacarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel că, după expirarea termenului special de prescripţie prevăzut de dispoziţiile legale mai sus reţinute, dreptul de a cere, pe cale principală sau pe cale incidentală, constatarea nulităţii unui astfel de contract este prescris.
Prin urmare, se constată că dreptul pârâţilor de a invoca nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul reclamantei, chiar pe excepţie, este prescris, iar criticile formulate de pârâţi în acest sens nu vor fi analizate.
Critica potrivit căreia reclamanta nu este îndreptăţită la restituirea preţului de piaţă al imobilului în litigiu în baza art. 501 din Legea nr. 10/2001, cu motivarea că deposedarea reclamantei de imobilul în litigiu s-a realizat în urma unei acţiuni în revendicare, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, este, de asemenea, nefondată.
Astfel, în speţă, reclamanta a pierdut posesia imobilului în acţiunea în revendicare promovată de fostul proprietar, prin confruntarea titlurilor exhibate de părţi, dându-se eficienţă titlului mai bine caracterizat, cel al foştilor proprietari.
Or, tocmai faptul că, deşi nu a fost anulat în instanţă, titlul reclamantei nu îşi mai produce consecinţele juridice face ca în speţă să devină incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora reclamanta este îndreptăţită la restituirea preţului de piaţă al imobilului în litigiu, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, obligaţie ce revine, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Criticile formulate de recurenţii pârâţi privind stabilirea greşită a întinderii obligaţiei ce îi revine pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, de a restitui către reclamantă preţul de piaţă al imobilului în litigiu, stabilit conform art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, aşa cum au fost expuse mai sus, nu vor fi primite şi analizate, întrucât, deşi instanţa de apel a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata în favoarea reclamantei a sumei de 313.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând preţul de piaţă al apartamentului în litigiu, stabilit potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, se constată că prima instanţă a respins acţiunea reclamantei fără să mai analizeze cererea acesteia cu privire la întinderea obligaţiei ce îi revine pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, iar instanţa de apel nu a stabilit situaţia de fapt pe acest aspect, pe de o parte, iar pe de altă parte, decizia pronunţată este nemotivată în acest sens, respectiv nu cuprinde argumentele de fapt şi de drept în baza cărora instanţa de apel a stabilit că preţul de piaţă al imobilului în litigiu este de 313.000 euro, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului apelului pe acest aspect, astfel că nu se poate efectua controlul judiciar asupra deciziei recurate în acest sens.
Mai mult, instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor raportul de expertiză efectuat în faţa primei instanţe, ale cărui concluzii le-a omologat în privinţa întinderii obligaţiei stabilite în sarcina pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, deşi avea această obligaţie, încălcând astfel atât principiul contradictorialităţii, cât şi principiile dreptului la apărare şi la un proces echitabil, consacrate de art. 129 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce atrage casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel numai în ceea ce priveşte stabilirea întinderii obligaţiei ce-i revine pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, faţă de intimata reclamantă, potrivit art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Aceasta deoarece contradictorialitatea dezbaterilor este un principiu fundamental al dreptului procesual civil ce impune judecătorului obligaţia de a pune în dezbaterea contradictorie a părţilor toate elementele de care depinde soluţionarea cauzei.
Critica referitoare la valoarea reţinută în raportul de expertiză, în sensul că în mod eronat a fost omologată de către instanţa de apel, întrucât aceasta nu ar reflecta preţul de piaţă al imobilului în litigiu, nu poate fi cercetată pe fond înainte de clarificarea situaţiei de fapt dedusă judecăţii, prin administrarea probatoriului în condiţii de strictă legalitate, care să respecte în mod efectiv, şi nu doar formal, principiul contradictorialităţii, şi, respectiv, principiul dreptului la apărare.
Principiile menţionate în paragrafele anterioare sunt o componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia, orice persoană, fie reclamanta, fie pârâtul "are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată asupra sa.".
Încălcarea acestor principii semnifică încălcarea însăşi a substanţei dreptului la apărare şi pune instanţa de recurs în imposibilitatea de a exercita controlul judiciar în limitele prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., în ceea ce priveşte întinderea obligaţiei legale stabilite în sarcina pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, de a plăti preţul de piaţă al imobilului în litigiu, stabilit conform art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, către reclamantă.
De aceea, fără a analiza criticile formulate de pârâţi pe acest aspect, ce vor fi avute în vedere cu ocazia rejudecării, instanţa, în baza art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenţii pârâţi, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă numai pentru stabilirea întinderii obligaţiei ce îi revine recurentului pârât, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în condiţiile legii speciale, art. 501 din Legea nr. 10/ 2001, de a restitui preţul de piaţă al imobilului în litigiu, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, către reclamantă.
Cu ocazia rejudecării, se va ţine seama de toate mijloacele de apărare invocate de părţi şi se va administra probatoriul necesar în vederea soluţionării legale a cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva Deciziei nr. 61 A din 24 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2661/2014. Civil. Strămutare. Fond | ICCJ. Decizia nr. 2665/2014. Civil. Strămutare. Fond → |
|---|
