ICCJ. Decizia nr. 2668/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2668/2014
Dosar nr. 60487/3/2011*
Şedinţa publică din 10 octombrie 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 03 mai 2009, reclamantul M.M. a chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi SC A. SA, solicitând să fie obligaţi aceştia, în principal, la plata contravalorii imobilului situat în Bucureşti, str. I.M., evaluat la preţul de circulaţie existent la momentul producerii evicţiunii, conform art. 18 din Legea nr. 1/2009, iar, în subsidiar, la restituirea contravalorii reactualizate a preţului plătit de acesta, în calitate de cumpărător, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1996, la restituirea contravalorii preţului actualizat cu coeficientul de inflaţie din anul plaţii şi la restituirea contravalorii îmbunătăţirilor realizate la imobil în valoare de 20.000 euro, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin sentinţa civilă nr. 8560 din 09 noiembrie 2006, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, a fost obligat să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul, hotărârea fiind menţinută şi în faza recursului, prin decizia civilă nr. 183 R din 10 aprilie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă.
Imobilul mai sus indicat face parte din domeniul privat al statului, contractul încheiat între reclamant şi Primăria Municipiului Bucureşti fiind guvernat de reglementările de drept privat, care prevăd printre obligaţiile vânzătorului şi pe aceea de a garanta pentru evicţiune. Primăria Municipiului Bucureşti a înstrăinat imobilul din Bucureşti, str. I.M., fără a fi proprietarul de drept al acestuia. Pe de altă parte, încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a realizat cu respectarea tuturor prevederilor legale în vigoare la acea dată, neexistând nicio acţiune în revendicarea acestui imobil, potrivit dreptului comun. Reclamantul a pierdut în mod irevocabil imobilul, deşi avea un contract pe care îl considera perfect valabil, acţionând cu bună-credinţă.
Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. A arătat că, în cazul în care se va trece peste această excepţie, înţelege să cheme în judecată Ministerul Finanţelor Publice.
SC A. SA a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive şi cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice.
La rândul său, Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive cu privire la restituirea preţului actualizat şi a valorii de circulaţie a imobilului, iar, pe fond, a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii referitoare la plata valorii de circulaţie.
De asemenea, Ministerul Finanţelor Publice a solicitat chemarea în garanţie a Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi SC A. SA.
La data de 20 iulie 2010, reclamantul a precizat acţiunea, în sensul că a solicitat, în principal, obligarea pârâţilor la achitarea contravalorii imobilului situat în Bucureşti, str. I.M., evaluat la preţul de circulaţie existent la momentul producerii evicţiunii, precum şi la plata de daune-interese pentru prejudiciile cauzate de evicţiune, cu cheltuielile de judecată.
În subsidiar, a solicitat obligarea pârâților la restituirea contravalorii reactualizate a preţului plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1996.
Prin sentinţa civilă nr. 7740 din 03 iunie 2011, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a dispus declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 291 din 16 februarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti şi SC A. SA, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi cu chemaţii în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi SC A. SA, a obligat Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului din contractul de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1996 de 16.069.103 ROL, actualizat cu indicele de inflaţie la data plăţii, a respins, ca neîntemeiată, cererea privind plata preţului de piaţă, acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi SC A. SA, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, cererea de chemare în garanţie formulată de SC A. SA, ca rămasă fără obiect, precum şi cererea de chemare în garanţie formulată de Ministerul Finanţelor, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare cu plată în rate din 03 decembrie 1996, reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. I.M., iar, prin sentinţa civilă nr. 8560 din 09 noiembrie 2006, definitivă şi irevocabilă, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, F.T.V., fiind obligat pârâtul M.M. - reclamantul de faţă - să lase imobilul în deplină proprietate şi posesie. În considerentele sentinţei s-a reţinut că acesta din urmă, cumpărător în baza Legii nr. 112/1995, nu a fost de bună-credinţă la dobândirea imobilului. Fiind evins, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la plata preţului de piaţă, respectiv a preţului actualizat.
Tribunalul a apreciat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Cum s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat reaua-credinţă a cumpărătorului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, acesta nu poate pretinde preţul de piaţă al imobilului, ci numai preţul reactualizat plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.
Sub aspectul calităţii procesuale pasive, Tribunalul a reţinut dispoziţiile alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că restituirea preţului se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, legea reglementând astfel, în mod expres, titularul obligaţiei de plată, textul aplicându-se prin analogie şi în situaţia admiterii acţiunii în revendicare fără desfiinţarea contractului, prin derogare de la regulile de drept comun privind evicţiunea. Tribunalul a apreciat că dispoziţiile art. 1337 C. civ. nu se pot aplica.
Instanţa de fond a considerat că excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de Municipiul Bucureşti şi SC A. SA, fiind întemeiate, trebuie admise. Faţă de admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC A. SA, Tribunalul a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanţie formulată de această pârâtă.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de Ministerul Finanţelor Publice pentru restituirea comisionului de 1%, Tribunalul a apreciat că nu este întemeiată, întrucât suma de bani reprezentând comisionul a fost încasată de minister, fiind virată în conturile A, deschis la trezoreria statului sau B, deschis la Banca B., conform Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, art. 41, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Instanța de fond a mai reținut că dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu fac distincţie între preţ şi comisionul de 1% încasat de unităţile specializate în vânzarea imobilelor, stabilind că restituirea preţului plătit de către persoanele cărora li s-au anulat contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 se face de către Ministerul de Finanţe.
Împotriva deciziei tribunalului au declarat apel reclamantul M.M. şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
Apelantul reclamant a criticat hotărârea tribunalului deoarece prima instanţă nu s-a pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere, mai exact, cu privire la îmbunătăţirile realizate la imobil, în valoare de 20.000 euro, şi la cheltuielile de judecată.
A arătat că Tribunalul a obligat Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului din contractul de vânzare-cumpărare actualizat cu indicele de inflaţie la data plăţi, dar în cauză nu erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 202/2010, acestea apărând ulterior introducerii acţiunii. Pe de altă parte, plata preţului din contractul de vânzare-cumpărare actualizat cu indicele de inflaţie de la data plăţii nu se număra printre capetele de cerere solicitate, deci instanţa de fond s-a pronunţat extra petita.
În ceea ce priveşte fondul cererii, apelantul reclamant a învederat faptul că vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe cumpărător în cazul evicţiunii, adică în cazul pierderii de către acesta a proprietăţii bunului ce a constituit obiectul vânzării.
Apelantul Ministerul Finanţelor Publice a susținut că în mod greşit instanța de fond a respins excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, deoarece aceasta presupune existenţa identităţii între persoana pârâtului şi cel obligat în cadrul aceluiaşi raport juridic.
Apelantul a învederat faptul că, deşi în practica instanţei şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a conturat opinia conform căreia obligaţia de plată ar fi întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicţiune în condiţiile anulării contractului de vânzare-cumpărare şi constatării relei-credinţe a cumpărătorului în momentul încheierii contractului, nu este justă o astfel de interpretare a dispoziţiilor art. 1337 şi urm. C. civ.
A mai arătat că nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecăţii, nerevenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului constatat nul. De asemenea, nu poate fi obligat să răspundă în faţa cumpărătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ, iar deposedarea cumpărătorului de apartamentul ce face obiectul litigiului întruneşte condiţiile unei tulburări de drept pentru fapta unui terţ.
Prin decizia civilă nr. 271A din 27 iunie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul pârât Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, a admis apelul formulat de apelantul reclamant M.M., a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea principală şi a obligat pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 220.677 euro, contravaloarea preţului de piaţă al imobilului, a respins cererile subsidiare referitoare la acordarea preţului actualizat şi a contravalorii îmbunătăţirilor, a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
În considerentele hotărârii, Curtea de apel a reţinut că titlul reclamantului, contractul de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1996, nu a fost anulat, iar acesta, fiind în fiinţă, se prezumă că a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Curtea a mai constatat că tribunalul în mod greşit a reţinut reaua-credinţă a reclamantului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, preluând considerentele sentinţei civile nr. 8560 din 09 noiembrie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, pronunţate în acţiunea în revendicare prin comparare de titluri.
Cât timp titlul reclamantului nu a fost anulat, rezultă că acesta a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale în vigoare la acea dată; reclamantul a pierdut posesia imobilului, deşi avea un contract valabil încheiat, pentru că s-a apreciat că titlul fostului proprietar este mai bine caracterizat.
În acest caz sunt incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată prin dispoziţiile Legii nr. 1/2009.
Cât privește apelul formulat de către Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, Curtea a constatat că este nefondat, deoarece restituirea preţului de piaţă de către minister s-a stabilit prin dispoziţia legiuitorului, respectiv prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar calitatea procesuală pasivă a acestei părţi rezultă din prevederi legale, fiind stabilită în temeiul legii speciale, nefiind aplicabile dispoziţiile dreptului comun, art. 1337 şi urm. C. civ. Acest pârât are obligaţia de plată a preţului de circulaţie al imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nu în calitate de parte în contractul de vânzare-cumpărare.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că în mod greşit s-a apreciat că nu poate fi reţinut motivul de apel referitor la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, care este un terţ faţă de contractul de vânzare-cumpărare, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., s-ar fi putut pune în discuţie problema răspunderii vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.
Mai mult, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel încât nu se poate dispune obligarea Ministerului Finanţelor Publice la restituirea preţului de piaţă, deoarece contractul de vânzare cumpărare nu a fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
A mai susţinut recurentul că valoarea omologată de instanţă este cu mult peste preţul de piaţă real al imobilului.
Prin decizia nr. 1003 din 27 februarie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 271A/2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă, pentru rejudecarea apelurilor.
În considerentele hotărârii, instanța de casare a reținut că, în speță, calitatea procesuală pasivă revine Ministerului Finanţelor Publice, întrucât aceasta este instituţia obligată prin lege să restituie sumele avansate de foştii chiriaşi şi tot ea trebuie să execute hotărârea judecătorească pentru a satisface creanţa consfinţită printr-un titlu executor.
Deşi contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de către reclamant cu Consiliul General al Municipiului București - SC A. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, adevăratul titular al dispoziţiei asupra imobilului a fost statul, deoarece vânzarea s-a realizat în contextul stabilit prin legea specială dată tocmai în realizarea politicilor sociale stabilte de stat. În lipsa actului normativ mentionat, unitatea administrativ-teritorială, prin intermediul regiei de administrare a fondului locativ de stat, nu ar fi putut dispune în mod legal de imobil.
Împrejurarea că prin dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se prevede că restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Finantelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificarile ulterioare, atrage calitatea procesual pasivă, în speţa de faţă, a Ministerului Finantelor Publice - în nume propriu, acesta fiind şi plătitorul faptic al despăgubirilor (preţul actualizat sau preţul de piaţă al imobilului) la care este obligat statul.
Este real că restituirea prestaţiilor reciproce, expresie a principiului restitutio in integrum, ce cârmuieşte efectele nulităţii actului juridic civil potrivit dreptului comun, operează între părţile contractante, însă, conform normei anterior citate, legea specială derogă de la această regulă, instituind, prin textul indicat, o subrogaţie legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea preţului).
Pe de altă parte, trebuie reţinut că reclamantul, în raport de dispoziţiile Legii nr. 1/2009, a devenit titularul unui bun, respectiv al unui drept de creanţă, care trebuie executat împotriva Statului Român, prin instituţiile abilitate, adică Ministerul Finanţelor Publice.
În ceea ce priveşte temeiul juridic al formulării acţiunii, Înalta Curte a apreciat că acesta este reprezentat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, completată şi modificată - art. 501.
Textul de lege menţionat trebuie interpretat în sensul în care acesta se poate aplica, adică termenul de „desfiinţare a contractului” trebuie înţeles ca o lipsire de efecte juridice a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de chiriaşii-cumpărători cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Cum în cauză rezultă că reclamantul a cumpărat apartamentul în baza Legii nr. 112/1995 şi, ulterior, prin sentinţa civilă nr. 8560 din 09 noiembrie 2006 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar şi a fost obligat reclamantul de faţă să lase în deplină şi liniştită posesie imobilul în litigiu - ipoteza prevăzută de lege se confirmă, în sensul că actul de vânzare-cumpărare al reclamantului este lipsit de efecte juridice, ca efect al unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Instanţa de recurs a reţinut că, în speţă, nu erau incidente dispoziţiile art. 1337 C. civ., deoarece temeiul juridic al formulării acţiunii se raportează la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care este legea specială aplicabilă litigiului dedus judecăţii, aspect care reiese şi din cererea de chemare în judecată.
Înalta Curte a constatat însă că este fondată critica referitoare la omologarea unei valori peste preţul de piaţă al imobilului.
Astfel a reţinut că instanţa de apel nu s-a preocupat de verificarea modului în care expertul a stabilit valoarea despăgubirilor, legea arătând că, în situaţia în care acţiunea este considerată admisibilă, persoanele îndreptăţite pot beneficia de restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare. Or, din expertiza efectuată în cursul judecării cauzei în fond se observă cu uşurinţă că expertul nu a întocmit acest raport în sensul prevederilor legale, stabilind valoarea de circulaţie a imobilului prin metoda bonităţii prin comparaţie şi comparaţiei directe.
Pentru stabilirea preţului de piaţă al imobilului, este necesar ca instanţa de trimitere să dispună efectuarea unei expertize de specialitate care să aibă în vedere standardele internaţionale de evaluare. Prin expertiza pentru stabilirea preţului de piaţă actual al imobilului ar trebui să se procedeze şi la stabilirea valorii actualizate a diferenţei dintre acest preţ şi cel de achiziţie a imobilului (subvenţionat implicit de stat prin subevaluare), pentru ca această diferenţă să fie imputată asupra sumei reprezentând preţul de piaţă actualizat.
Numai procedând în acest fel s-ar evita crearea unei situaţii de îmbogăţire fără justă cauză a fostului chiriaş pe seama statului, care, în situaţia contrară, ar trebui să suporte o dublă pierdere, consecinţă a executarii obligaţiei sale de reparare integrală a prejudiciului conform art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, neînsoţită însă de dreptul la recuperarea acelei sume cu care tot el l-a subvenţionat pe chiriaş la momentul achiziţiei imobilului la un preţ mult inferior valorii reale (de piaţă) a acestuia.
Prin decizia civilă nr. 317A din 11 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul pârât Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, a admis apelul formulat de apelantul reclamant M.M., a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a sumei de 145.764 euro, în echivalent RON la data plăţii efective, contravaloarea preţului de piaţă al imobilului, a respins, ca neîntemeiate, cererile subsidiare privind acordarea preţului actualizat şi a contravalorii îmbunătăţirilor, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
În rejudecarea apelurilor, faţă de dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a procedat la administrarea probei cu expertiză pentru stabilirea contravalorii preţului de piaţă al imobilului, care să aibă în vedere standardele internaţionale de evaluare, precum şi stabilirea valorii actualizate a diferenţei dintre acest preţ şi cel de achiziţie a imobilului (subvenţionat implicit de stat prin subevaluare), pentru ca această diferenţă să fie imputată asupra sumei reprezentând preţul de piaţă actualizat.
Expertiza a fost întocmită ca supliment probatoriu de către expert R.V., ce a efectuat lucrarea şi în primă instanţă.
Concluziile necontestate ale completării la raportul de expertiză au fost în sensul că preţul de piaţă actual al imobilului este de 154.344 euro, preţul de achiziţie actualizat la zi a devenit 8.580 euro, iar diferenţa dintre cele două valori este de 145.764 euro.
Cu titlu prealabil, Curtea de apel a apreciat că este învestită să soluţioneze apelul formulat de reclamant, iar, în ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, are de analizat critica acestuia doar în ceea ce priveşte contravaloarea despăgubirilor, deoarece instanţa supremă a statuat cu putere de lucru judecat asupra calităţii procesuale pasive. Pe de altă parte, instanţa de recurs a stabilit şi că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 1337 C. civ., temeiul juridic al formulării acţiunii fiind dat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială.
Curtea de apel a constatat, faţă de situaţia de fapt existentă, că este viabilă ipoteza conform căreia „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare”.
Instanţa de apel a reţinut că, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, trebuie realizată distincţia între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului ce se cuvine persoanelor interesate, iar această distincţie funcţionează în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desfiinţarea contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu rea-credinţă, ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate, fie prin admiterea unei acţiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.
Menţinându-se alin. (2) al art. 50 din Legea nr. 10/2001, realizându-se modificarea de la alin. (3) al art. 50 din acelaşi act normativ, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) şi alin. (21), şi introducându-se art. 501, este evidentă concluzia că, nu în toate cazurile în care chiriaşii cumpărători au fost evinşi (deposedaţi) în sens larg, se impune acordarea valorii de piaţă a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menţinându-se valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriaşii au fost evinşi, prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.
În speţă, s-a constatat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, situaţie în care, cum a statuat şi instanţa supremă, persoanele îndreptăţite pot beneficia de restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Soluţia acordării de despăgubiri reprezentând preţul de piaţă al imobilului este, de altfel, şi în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că legislaţia ar trebui să permită să se ţină seama de circumstanţele speciale ale fiecărei speţe, pentru ca persoanele care şi-au dobândit bunurile de bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta povara responsabilităţii statului care confiscase odinioară aceste bunuri şi că în astfel de cazuri se impune acordarea unei despăgubiri care să fie rezonabilă în raport cu valoarea „venală” a apartamentului de care a fost privată partea (cauza Raicu contra României).
În acest context, instanţa de apel a apreciat că, în considerarea dreptului statului la recuperarea sumei cu care l-a subvenţionat pe reclamantul-chiriaş la cumpărarea apartamentului, trebuie valorizată varianta din expertiză ce stabileşte diferenţa dintre cele două sume actualizate (preţul de piaţă şi preţul de achiziţie), respectiv diferenţa de 145.764 euro, în echivalent RON la data plăţii efective, ca despăgubire cuvenită reclamantului.
Pe cale de consecinţă, a respins cererile subsidiare privind acordarea preţului actualizat şi a contravalorii îmbunătăţirilor, deoarece stabilirea despăgubirilor datorate în raport de acestea are o altă natură juridică decât cea expusă anterior şi statuată obligatoriu de instanţa de recurs, prin decizia de casare.
Împotriva deciziei de mai sus a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că instanţa de apel, deşi a analizat cererile de apel prin prisma dispoziţiilor date de instanţa supremă, în mod greşit a respins apelul Ministerului Finanţelor Publice şi a admis apelul reclamantului privind restituirea preţului de piaţă, în situaţia în care în speţă nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie prevăzută de dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv contractul să fi fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
În cauză, s-a constatat cu autoritate de lucru judecat reaua-credinţă a reclamantului prin sentinţa civilă nr. 8560 din 9 noiembrie 2006 - „instanţa constată că la încheierea contractului de vânzare - cumpărare din 3 decembrie 21996 cumpărătorul nu a fost de bună-credinţă întrucât îi revenea obligaţia de a cunoaşte situaţia juridică a imobilului cu minime diligente [...] pentru a opera buna-credinţă ca mod de dobândire a dreptului de proprietate în condiţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, buna-credinţă a cumpărătorului trebuie să nu fie susceptibilă de orice culpă oricât de mică”.
Prin urmare, reclamantul cunoştea faptul că imobilul avea toate şansele de a fi retrocedat foştilor proprietari în condiţiile în care acesta nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, fiind preluat de către stat fără titlu valabil.
Mai mult, aspectul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 nu a fost analizat de către Curte la momentul soluţionării apelului declarat de reclamant, deşi această problemă nu a fost dezlegată de instanţa de recurs, astfel încât trebuia avut în vedere în rejudecare.
În concluzie, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, prin urmare Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi obligat la restituirea preţului la valoarea de piaţă a imobilului.
Recurentul pârât a susţinut, de asemenea, că hotărârea instanţei de apel este criticabilă şi sub aspectul omologării completării la raportul de expertiză depus în cauză, deşi a fost menţinută o valoare mult peste preţul de piaţă real al imobilului, având în vedere şi declinul evident cu care se confruntă piaţa imobiliară în prezent.
În acest sens, pârâtul a arătat în obiecţiunile formulate la fond că expertul trebuia să aibă în vedere că diminuarea preţurilor locuinţelor, în special cele vechi, faţă de anul 2008, a fost de circa 40%, şi nu de 25%, cum s-a reţinut în primul raport de expertiză efectuat în dosar. Prin urmare, valoarea imobilului la nivelul anului 2011 era de circa 132.406 euro, cuantum argumentat de Ministerul Finanţelor Publice prin obiecţiunile depuse la dosar la termenul din 15 aprilie 2011.
Examinând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
O primă critică susţinută de recurentul Ministerul Finanţelor Publice priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că instanţa de apel nu a analizat dacă contractul de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1996 a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
În speţă, se observă că, prin decizia nr. 1003 din 27 februarie 2013, pronunţată în primul ciclu procesual de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa supremă a statuat, cu putere de lucru judecat, că dispoziţiile aplicabile cauzei pendinte sunt cele reglementate prin art. 501 din Legea nr. 10/2001, contestate prin prezentul recurs.
Instanţa de casare a arătat că textul de mai sus trebuie interpretat în sensul în care se poate aplica, întrucât prin „desfiinţarea contractului” se înţelege o lipsire de efecte juridice a actului încheiat în condiţiile Legii nr. 112/1995, cu respectarea normelor în cauză.
În speţă, reclamantul a cumpărat apartamentul în litigiu în baza Legii nr. 112/1995 şi, ulterior, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, a pierdut bunul în acţiunea în revendicare prin comparare de titluri. Cum titlul său de proprietate nu a fost anulat, rezultă că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, aspect confirmat prin decizia de casare.
Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, în rejudecare, a apreciat, în mod legal, în raport de dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., că a fost învestită să soluţioneze apelul formulat de reclamant, dar şi apelul declarat de pârât, acesta din urmă doar prin prisma criticilor ce privesc stabilirea contravalorii despăgubirilor.
În aceste condiţii, instanţa de trimitere a considerat că valoarea de piaţă a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în considerarea Legii nr. 112/1995 trebuie acordată şi în situaţia reclamantului, aşadar în ipoteza în care, menţinându-se valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, chiriaşul a fost evins prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor. Odată ce printr-o hotărâre a instanţei de recurs se stabileşte că dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile în cauză, instanţa de apel nu putea reţine, după trimiterea spre rejudecare, că respectivele dispoziţii legale nu sunt aplicabile. Art. 315 alin. (1) C. proc. civ. se referă inclusiv la judecătorii apelului de vreme ce apelul provoacă o nouă judecată în fond.
De altfel, singurul argument pentru care instanţa de casare a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare a vizat modalitatea de omologare a valorii reţinute cu titlu de preţ de piaţă pentru imobilul în litigiu.
Faţă de dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., modul în care instanţa de control judiciar a soluţionat problema de drept pusă în discuţie este obligatoriu pentru instanţa de trimitere, care avea a analiza cererile apelanţilor numai în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare, pentru rest cauza intrând în puterea lucrului judecat.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte reţine că soluţia pronunţată de instanţa de apel în rejudecare este conformă cu dezlegările în fapt şi în drept ale instanţei de casare, astfel că nu poate reţine aplicarea greşită a normelor legale incidente.
În acest context, cele învederate prin cererea de recurs, în sensul că reaua-credinţă a reclamantului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost probată, ori împrejurarea neanalizării de către instanţa de apel, la momentul soluţionării apelului reclamantului, a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de actul normativ menţionat, nu pot fi rediscutate în situaţia de faţă, în prezenta cale de atac.
Înalta Curte reţine şi faptul că pârâtul a criticat, în recurs, concluziile raportului de expertiză suplimentar, probă administrată în apel faţă de considerentele deciziei de casare, deşi acesta nu a înţeles să formuleze obiecţiuni la raport. Pârâtul, de altfel, face trimiteri la obiecţiunile aduse primului raport de expertiză întocmit în cauză, la data de 15 aprilie 2011, mult anterior rejudecării apelurilor declarate în cauză.
Aşadar, recurentul nu are în vedere aspecte ce vizează nelegalitatea probei administrate, nu susţine aplicarea greşită a unor dispoziţii legale în materia administrării dovezilor, ci se referă la modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt în funcţie de concluziile expertizei, critică ce nu mai poate face obiectul analizei instanţei de recurs după abrogarea dispoziţiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ.
În consecinţă, pentru argumentele deja prezentate, constatând că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 317A din 11 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2667/2014. SECŢIA I CIVILĂ. Strămutare. Fond | ICCJ. Decizia nr. 2673/2014. Civil. Grăniţuire. Recurs → |
|---|
