ICCJ. Decizia nr. 2669/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Pretenţii. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2669/2014

Dosar nr. 26613/3/2008*

Şedinţa publică din 10 octombrie 2014

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 8 iulie 2008, reclamanţii G.E., G.V.F. şi G.O.D. au chemat în judecată pe pârâta R.A. A.P.P.S., solicitând obligarea acesteia la restituirea în deplină proprietate şi liniştită posesie a apartamentului nr. 6, a boxei nr. 6 şi a garajului nr. 3 din Bucureşti, str. P., sector 1, precum şi la plata de daune interese pentru fiecare zi de întârziere, după rămânerea definitivă a hotărârii, până la executare.

În motivare, reclamanţii au arătat că, între Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti - Oficiul pentru construirea de locuinţe proprietate personală şi G.I. şi G.E., a fost perfectat Contractul din 29 mai 1970, prin care Oficiul s-a obligat să construiască şi să predea, în deplină proprietate şi posesie, imobilul în litigiu pentru preţul de 177.531 lei.

În contul preţului, soţii G. au plătit suma de 92.219 lei, iar, pentru diferenţa în valoare de 81.312 lei, au încheiat cu Casa de Economii şi Consemnaţiuni Contractul de împrumut nr. X/1970, sumă fiind integral vărsată în contul constructorului.

Ulterior, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 178/1972, imobilul a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului.

Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, prin Sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992, a admis acţiunea formulată de soţii G. în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti şi SC R. SA, constatând că este în funcţiune Contractul pentru construirea de locuinţe proprietate personală din 29 mai 1970. Totodată, a dispus repunerea părţilor contractante în situaţia anterioară.

La data de 17 ianuarie 1994, G.I. a decedat, iar după acesta au rămas ca moştenitori soţia supravieţuitoare G.E. şi cei doi descendenţi, G.V.F. şi G.O.D.

Prin Sentinţa civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea familiei G. împotriva SC R. SA, obligând pârâta să predea reclamanţilor apartamentul în litigiu, precum şi să plătească daune cominatorii de 50.000 lei pe zi.

Prin H.G. nr. 240/2001 privind organizarea şi funcţionarea R.A. L., apartamentul în litigiu a fost înscris la poziţia 147, Anexa 2, intitulată "bunurile imobile proprietate privată a statului, administrate de R.A. L.". La data de 21 martie 2002, prin O.U.G. nr. 32/2002 privind comasarea prin absorbţie a R.A. L. de către R.A. A.P.P.S., activul şi pasivul R.A. L. au fost preluate de R.A. A.P.P.S. pe bază de protocol de predare-primire, apartamentul ce face obiectul prezentei acţiuni fiind înscris la poziţia 614, Anexa 4, intitulată "lista bunurilor imobile din domeniul privat al statului aflate în administrarea R.A. A.P.P.S.".

În drept, reclamanţii au invocat art. 481 şi urm. C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta R.A. A.P.P.S. a solicitat respingerea acţiunii, în principal, ca inadmisibilă şi ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar, în subsidiar, ca nefondată.

Prin cererea depusă la 19 decembrie 2008, reclamanţii au precizat că acţiunea vizează apartamentul nr. 6 din Bucureşti, str. P., boxa nr. 6 şi garajul nr. 3, nr. poştal AA fiind indicat greşit. De asemenea, au arătat că îşi întemeiază acţiunea şi pe dispoziţiile Primului Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 19 februarie 2009, sub nr. 6725/3/2009, reclamanţii G.E., G.V.F. şi G.O.D. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la restituirea în deplină proprietate şi liniştită posesie a apartamentului nr. 6, a boxei nr. 6 şi a garajului nr. 3 din Bucureşti, str. P., et. 2, sector 1, şi la plata de daune interese pentru fiecare zi de întârziere, după rămânerea definitivă a hotărârii până la executare, cu cheltuieli de judecată.

Prin Încheierea de şedinţă din data de 28 aprilie 2009, în baza art. 164 C. proc. civ., tribunalul a dispus conexarea Dosarului nr. 6725/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la Dosarul nr. 26613/3/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

La data de 3 februarie 2009, reprezentantul R.A. A.P.P.S. a precizat că nu mai înţelege să invoce excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Prin Sentinţa civilă nr. 1799 din 29 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepţia inadmisibilităţii acţiunii principale şi excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a admis, în parte, acţiunea principală precizată şi acţiunea conexă. În consecinţă, pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi R.A. A.P.P.S. au fost obligaţi să restituie către reclamanţi, în deplină proprietate şi liniştită posesie, apartamentul nr. 6, boxa nr. 6 şi garajul nr. 3 din imobilul situat în Bucureşti, str. P., et. 2, sector 1, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar B.M.. Instanţa a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata de daune interese pentru fiecare zi de întârziere, iar pârâţii au fost obligaţi la plata către reclamanţi a sumei de 9.883,60 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că imobilul în litigiu a fost dobândit de G.A.I. şi G.A.E. prin Contractul din 29 mai 1970 pentru construirea de locuinţe proprietate personală, încheiat de aceştia cu Oficiul pentru Construirea de Locuinţe Proprietate Personală din cadrul Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, pentru preţul de 177.531 lei, din care s-a achitat un avans de 96.219 lei, iar, pentru diferenţa de 81.312 lei, beneficiarii au contractat un credit, potrivit Contractului de împrumut din 13 februarie 1971, onorat prin virarea creditului către vânzător.

Imobilul a trecut în proprietatea statului prin Decretul Consiliului de Stat nr. 175/1972, conform Deciziei nr. 605 din 8 mai 1972 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, fiind preluat de la G.A.I. şi G.A.E.

Prin Sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, irevocabilă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii G.A.I. şi G.A.E. în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi SC R. SA şi s-a constatat că este în fiinţă Contractul pentru construirea de locuinţă proprietate personală din 29 mai 1970 încheiat între reclamanţi şi pârâta SC R. SA pentru apartamentul nr. 6 din Bucureşti, str. P., etaj 2, sector 1, părţile fiind repuse în situaţia anterioară.

Prin Sentinţa civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii G.A.I. şi G.A.E. în contradictoriu cu pârâta SC R. SA şi a fost obligată pârâta să predea reclamanţilor apartamentul nr. 6, situat în Bucureşti, str. P., etaj 2, sector 1, boxa nr. 6 şi garajul nr. 3. Hotărârea a rămas definitivă prin respingerea apelului, conform Deciziei civile nr. 1328A din 2 iunie 1997 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Analizând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâta R.A. A.P.P.S., tribunalul a constatat că temeiul de drept al acţiunii, astfel cum a fost indicat de reclamanţi în cererea de chemare în judecată, este reprezentat de dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ. şi de prevederile Protocolului nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Procedura instituită de Legea nr. 10/2001 nu este una jurisdicţională, ci pur administrativă, entitatea învestită cu soluţionarea notificărilor neavând caracterul de instanţă independentă şi imparţială în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ea fiind chiar persoana juridică care deţine imobilul ce se solicită a fi retrocedat; pe de altă parte, dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislaţia internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile, atunci când se urmăreşte apărarea unui drept civil.

În cauză, reclamanţii nu au formulat o cerere de restituire sau o notificare în temeiul legii speciale, însă nu se poate susţine obligativitatea parcurgerii de către reclamanţi a procedurii administrative reglementate de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 atât timp cât acestora le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin Sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti şi Sentinţa civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

În acest sens, tribunalul a constatat că reclamanţii au un bun în sensul dispoziţiilor art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din moment ce, ulterior preluării de către stat a imobilului ce a făcut obiectul Contractului de construire din 29 mai 1970, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a constatat că este în funcţiune contractul de construire menţionat şi SC R. SA a fost obligată să predea reclamanţilor imobilul în cauză. În consecinţă, a reţinut că prezenta acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun este admisibilă.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, tribunalul a apreciat-o ca neîntemeiată, constatând că, potrivit Declaraţiei de notorietate autentificate sub nr. 310 din 29 ianuarie 2009 de BNP B.M., G.I. este una şi aceeaşi persoană cu G.A.I., iar G.E. este una şi aceeaşi persoană cu G.A.E. De asemenea, conform Certificatului de moştenitor din 8 martie 1994 eliberat de notariatul de Stat Local al Sectorului 6 Bucureşti, de pe urma defunctului G.I., decedat la 17 ianuarie 1994, au rămas ca moştenitori G.E. - soţie supravieţuitoare, precum şi G.V.F. şi G.O.D. - în calitate de fii.

Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că titlul de proprietate al reclamanţilor este reprezentat de Contractul pentru construirea de locuinţe proprietate personală din 29 mai 1970, precum şi de Sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti şi Sentinţa civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

A mai constatat că imobilul a trecut în proprietatea statului în mod abuziv în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 175/1972, care contravenea prevederilor Constituţiei din 1965, referitoare la garantarea dreptului de proprietate, precum şi dispoziţiilor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Caracterul abuziv al preluării imobilului nu este înlăturat de împrejurarea că reclamanţilor li s-a restituit suma achitată pentru achiziţionarea imobilului, atât timp cât nu a existat un acord de voinţă al acestora.

În prezent, imobilul se află în proprietatea privată a statului şi în administrarea R.A. A.P.P.S., astfel cum rezultă din răspunsul pârâtei la interogatoriu coroborat cu prevederile H.G. nr. 240/2001 privind reorganizarea şi funcţionarea R.A. L., O.U.G. nr. 32/2002 privind comasarea prin absorbţie a R.A. L. de către R.A. A.P.P.S. şi H.G. nr. 60/2005 privind organizarea şi funcţionarea R.A. A.P.P.S. şi a fost identificat prin rapoartele de expertiză specialitatea construcţii întocmite de expert B.M.

Statul Român nu are un titlu de proprietate valabil cu privire la imobilul revendicat, acesta fiind preluat abuziv, situaţie în care, făcând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 480 C. civ., instanţa de fond a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi şi i-a obligat pe pârâţi să restituie imobilul în litigiu în deplină proprietate şi posesie.

Cât priveşte cererea de obligare a pârâţilor la plata daunelor cominatorii, tribunalul a reţinut că este inadmisibilă faţă de dispoziţiile art. 5803 alin. (5) C. proc. civ.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., pârâţii au fost obligaţi la plata către reclamanţi a sumei de 9.883,60 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii de expertiză şi onorariu de avocat.

Împotriva sentinţei au declarat apel pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi R.A. A.P.P.S.

Prin apelul său, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat nelegalitatea sentinţei sub aspectul neexaminării excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive în raport de dispoziţiile art. 25 şi 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, dar şi a H.G. nr. 495/2007, care instituie un mandat legal de reprezentare a statului de către Ministerul Finanţelor Publice în faţa instanţelor de judecată. În baza acestor norme legale, statul poate fi reprezentat în sarcina Ministerului Finanţelor Publice numai în acea categorie de raporturi juridice în care, în virtutea personalităţii sale juridice, este parte în mod nemijlocit, adică fără să mai existe o persoană juridică implicată într-un raport juridic de drepturi şi obligaţii în numele statului.

Or, întrucât imobilul nu face parte din categoria bunurilor de interes naţional, în sensul dispoziţiilor art. 12 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 213/1998 şi, deoarece acesta nu s-a aflat niciodată în proprietatea Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, calitatea procesuală pasivă revine Consiliului General al Municipiului Bucureşti prin SC R. SA, care a atribuit imobilul R.A. A.P.P.S.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi celorlalte instituţii de stat dacă ele sunt persoane juridice.

Apelanta R.A. A.P.P.S., în susţinerea motivelor de nelegalitate invocate, a pretins că greşit a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, în condiţiile în care imobilul în litigiu intra sub incidenţa Legii nr. 10/2001.

Procedura administrativă prealabilă prevăzută de legea specială şi dezvoltată de H.G. nr. 250/2007 reprezintă o condiţie specială a exerciţiului dreptului la acţiune, în lipsa căreia aceasta devine inadmisibilă.

În plus, instituirea unei proceduri speciale nu este de natură a îngrădi accesul la justiţie, atâta timp cât prevederile Legii nr. 10/2001 sunt conforme cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi asigură accesul efectiv în instanţă. În acest sens îşi are aplicare şi Decizia nr. 33/2008 dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pârâta a mai criticat sentinţa şi sub aspectul cuantumului ridicat al cheltuielilor de judecată la care a fost obligată, apreciind că onorariul de avocat în cuantum de 8.383,60 lei este nejustificat de mare. A solicitat aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 870A din 22 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelurile ca nefondate.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că apelantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă în baza art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 şi că reclamanţii deţin un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în baza Sentinţei civile nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti şi a Sentinţei civile nr. 7844 din 19 iulie 1996 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Recursurile declarate de către pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi R.A. A.P.P.S. au fost admise prin Decizia nr. 7431 din 5 decembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost casată decizia din apel, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Instanţa de casare a reţinut că în apel s-a validat soluţia primei instanţe privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, fără a se analiza apărările pe fond privind inexistenţa imobilului în patrimoniul său şi faptul că hotărârea anterioară, de care se prevalează reclamanţii, nu este opozabilă acestei părţi, fiind pronunţată faţă de SC R. SA.

De asemenea, instanţa de apel a considerat că acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi este admisibilă, întrucât aceştia se prevalează de existenţa unui bun actual în patrimoniul lor conform Sentinţei civile nr. 7844 din 19 iulie 1996 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, prin care s-a dispus ca SC R. SA să predea apartamentul.

Instanţa supremă a reţinut că s-a încălcat principiul rolului activ, întrucât instanţa de apel nu a verificat dacă această hotărâre mai conferă reclamanţilor un bun actual, aşa cum a fost acesta definit în sensul jurisprudenţei instanţei europene (cauza Atanasiu şi alţii împotriva României), în condiţiile în care nu s-a făcut dovada că hotărârea de care se prevalează reclamanţii a fost pusă în executare în termenul prevăzut de art. 405 alin. (1) C. proc. civ. sau au existat impedimente legale şi obiective la executare. În acest sens, s-a arătat că trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 405 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora prin împlinirea termenului de prescripţie orice titlu executoriu îşi pierde puterea executorie. Potrivit practicii instanţei de contencios european, o hotărâre judecătorească poate face dovada existenţei unui bun actual în patrimoniul celui care o invocă numai în măsura în care aceasta este definitivă şi executorie (parag. 140 din Hotărârea dată în cauza Atanasiu), aşa cum aceste caractere sunt definite şi reglementate de norma internă.

Astfel, în situaţia în care se va constata că sentinţa şi-a pierdut puterea executorie se va analiza dacă mai subzistă condiţia esenţială pentru admisibilitatea acţiunii în revendicare, respectiv existenţa bunului actual în patrimoniul reclamanţilor, cu posibilitatea valorificării lui prin intermediul acţiunii de drept comun. Se va lămuri cadrul procesual pasiv, luându-se în considerare apărările pârâtului Statul Român în legătură cu inexistenţa bunului a cărui restituire se solicită în patrimoniul său.

Prin Decizia civilă nr. 108A din 14 martie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanţii pârâţi R.A. A.P.P.S. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.

În rejudecare, referitor la apelul formulat de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa de apel a reţinut că la data intentării acţiunii, 8 iulie 2008, dar şi în prezent, imobilul se află în proprietatea privată a statului şi în administrarea R.A. A.P.P.S., astfel cum rezultă din răspunsul la interogatoriu coroborat cu prevederile H.G. nr. 240/2001 privind reorganizarea şi funcţionarea R.A. L., O.U.G. nr. 32/2002 privind comasarea prin absorbţie a R.A. L. de către R.A. A.P.P.S. şi H.G. nr. 60/2005 privind organizarea şi funcţionarea R.A. A.P.P.S., figurând în Anexa nr. 4 (poziţia nr. 614 din H.G. nr. 60/2005).

Or, atâta vreme cât imobilul are acest regim juridic, ambii pârâţi fiind titulari de drepturi reale asupra aceluiaşi bun, în baza art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 60/2005, pot fi obligaţi împreună la predarea acestuia într-o acţiune având ca temei revendicarea.

Calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este dată şi de dispoziţiile art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în forma în vigoare la data intentării acţiunii, coroborate cu prevederile art. 23 alin. (3) din H.G. nr. 60/2005 privind organizarea şi funcţionarea R.A. A.P.P.S.

Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că în litigiile referitoare la dreptul de proprietate, precum revendicarea, nu numai că proprietarul trebuie să stea în justiţie alături de titularul dreptului de administrare, dar şi că acesta din urmă are obligaţia de a indica pe titularul dreptului de proprietate. Mai mult, prin lege se arată în mod expres că, în litigiile prevăzute în alin. (4), statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.

Aceste dispoziţii legale au prioritate în aplicare în raport de prevederile art. 25 şi 37 din Decretul nr. 31/1954. Dar chiar şi faţă de aceste din urmă norme legale, statul are calitate procesuală pasivă în cauză căci stă în judecată în nume propriu, ca titular al dreptului de proprietate privată.

Cât priveşte apelul declarat de pârâta R.A. A.P.P.S., curtea de apel a apreciat că excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare este neîntemeiată.

Astfel, din examinarea art. 1 alin. (2) şi art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezultă că sub incidenţa acestui act normativ intră doar imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care, la data de 14 februarie 2001, erau deţinute de către stat, de către regii autonome sau instituţii de stat.

Or, imobilul din litigiu nu intră sub incidenţa legii speciale, de vreme ce la data intrării în vigoare a acesteia se pronunţase Sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1392 din 24 noiembrie 1994 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a constatat validitatea Contractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanţi şi Statul Român, din 29 mai 1970, şi s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Hotărârea s-a pronunţat în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti şi SC R. SA şi a intrat în puterea lucrului judecat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât s-a reconfirmat dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului din litigiu şi s-a invalidat în acelaşi timp dreptul de proprietate al statului asupra aceluiaşi imobil.

Ca urmare, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare dictată de prioritatea în aplicare a Legii nr. 10/2001, cât şi Decizia în interesul legii nr. 33/2001, care a dezlegat aceeaşi problematică, nu sunt incidente în cauză.

Reclamanţii deţin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de vreme ce, prin hotărârea judecătorească sus-menţionată, s-a constatat că este în fiinţă Contractul de vânzare-cumpărare din 29 mai 1970 încheiat între aceştia şi Oficiul pentru construirea de locuinţe proprietate personală din cadrul Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti şi s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară. Acest contract unit cu procesul-verbal de predare primire a imobilului constituie titlul de proprietate pentru reclamanţi, şi nu Sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, care nu a făcut altceva decât să constate dreptul lor de proprietate preexistent.

În acest context, nici hotărârea din cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României din 2008 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a analizat noţiunea de bun actual în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în contextul incidenţei Legii nr. 10/2001 asupra aceluiaşi bun, nu-şi are aplicare în cauză.

În rejudecare, a fost depusă Decizia civilă nr. 242 din 5 februarie 1998 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care a fost admis recursul declarat de SC R. SA împotriva Deciziei civile nr. 1328 A din 2 iunie 1997 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, ce a fost casată, iar Sentinţa civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti (prin care SC R. SA a fost obligată la predarea imobilului) a fost schimbată, în sensul că acţiunea în revendicare a aceluiaşi imobil a fost respinsă.

Ca urmare, analiza efectelor Sentinţei civile nr. 7844 din 19 iulie 1996 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub aspectul puterii executorii a acesteia şi a conferirii calităţii de titulari ai unui bun actual al reclamanţilor, a rămas lipsită de obiect.

Curtea a considerat, ca atare, că acţiunea în revendicare în mod just a fost admisă în raport de faptul că prin H.G. nr. 240/2001, publicată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la 21 februarie 2001, a operat practic o nouă expropriere a imobilului contrar prevederilor art. 44 din Constituţia României, fără plata unei despăgubiri şi fără a fi urmată procedura legală de expropriere reglementată prin Legea nr. 33/1994.

Raportat la complexitatea cauzei, la vechimea dosarului şi la numărul de termene acordat, Curtea a apreciat că onorariul de avocat de 8.383,60 lei achitat de către reclamanţi în primă instanţă şi care s-a inclus în cuantumul cheltuielilor de judecată acordate nu este excesiv, pentru a face posibilă aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., pârâţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată - onorariu de avocat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în apel - către reclamanţi, de 2.976 lei.

Împotriva deciziei menţionate mai sus au declarat recurs, în termen legal, pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi R.A. A.P.P.S., criticând-o pentru nelegalitate în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a arătat că instanţa de apel a reţinut, cât priveşte inadmisibilitatea acţiunii, că nici Legea nr. 10/2001 şi nici Decizia în interesul legii nr. 33/2008 nu sunt incidente în cauză în raport de Sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1392 din 24 noiembrie 1994, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a reconfirmat dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului din litigiu anterior intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie.

Or, acest punct de vedere este eronat. Astfel, nu se poate considera că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv 14 februarie 2001, imobilul revendicat nu se mai afla în proprietatea statului, atât timp cât la o săptămână de la această dată, la 21 februarie 2001, a intrat în vigoare H.G. nr. 240/2001 privind organizarea şi funcţionarea R.A. L., în care, la poziţia 147 a Anexei 2, intitulată "Bunurile imobile proprietate privată a statului, administrate de R.A. L.", a fost prevăzut respectivul imobil. Statul s-a comportat ca un adevărat proprietar, acordând un drept de administrare asupra imobilului R.A. L., fapt care nu putea fi realizat decât dacă bunul respectiv se afla în proprietatea şi posesia sa.

Pe de altă parte, în speţă, reclamanţii, deşi au beneficiat de hotărârea menţionată, nu au întreprins niciun demers în vederea punerii în executare a acesteia, ceea ce conduce la acelaşi raţionament făcut de Înalta Curte cu ocazia soluţionării primului recurs în raport de Sentinţa civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în sensul dispoziţiilor art. 405 alin. (3) C. proc. civ., care stipulează că "prin împlinirea termenului de prescripţie orice titlu executoriu îşi pierde puterea executorie".

Spre deosebire de Sentinţa civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, ce a fost modificată în recurs, în sensul respingerii acţiunii în revendicare, Sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti a rămas irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1392 din 24 noiembrie 1994 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Ca atare, această din urmă sentinţă nu a avut nicio consecinţă concretă vizavi de transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului, dovadă fiind faptul că reclamanţii nu au intrat în posesia imobilului din 1992 până în prezent.

Pentru acest motiv în speţă este aplicabilă Decizia în interesul legii nr. 33/2008, care a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Or, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de restituirea în natură a imobilului solicitat, nu se poate susţine, fără a încălca principiul enunţat, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

De altfel, în ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în cauza Păduraru împotriva României s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.

Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.

Incertitudinea, fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorităţi, este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură are loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001.

Referitor la obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, alături de pârâta R.A. A.P.P.S., la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.976 lei, recurentul a arătat că hotărârea instanţei de apel este nefondată, întrucât acesta nu a dat dovadă de rea-credinţă, neglijenţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural pentru suportarea cheltuielilor de judecată.

Neexistând culpa procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc. civ., şi neexistând temei legal, este neîntemeiată cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta R.A. A.P.P.S. a susţinut că în mod greşit a fost soluţionată excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare.

În cauză, imobilul a fost preluat în perioada de referinţă 1945 - 1989, interval ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, aşa cum dispun şi prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998. Pe de altă parte, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede expres că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercita după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire conform prevederilor acestei legi.

Prin urmare, pentru restituirea de către stat sau de către unitatea deţinătoare a unui imobil ce intră sub incidenţa unei legi speciale de reparaţii, persoanele îndreptăţite nu au decât calea prevăzută de această lege, respectiv urmarea procedurii administrative şi introducerea acţiunilor în justiţie reglementate de Legea nr. 10/2001. Procedura administrativă prealabilă prevăzută de acest act normativ reprezintă o condiţie specială a exerciţiului dreptului la acţiune, normele invocate anterior nefiind susceptibile de o interpretare echivocă.

În consecinţă, legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, de la stat sau unităţile deţinătoare, numai în condiţiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, ce se aplică cu prioritate faţă de art. 480 C. civ.

În caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care dispoziţiile legii speciale ar fi golite de conţinut, astfel încât să nu-şi producă efectele juridice, or, nu aceasta este raţiunea pentru care a fost adoptată o atare lege de reparaţie.

În cauză, nu se poate reţine o putere de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, întrucât reclamanţii s-au judecat cu SC R., societate care, nicidecum nu reprezintă statul. Apartamentul în litigiu nu s-a aflat în administrarea C.L.M.B., ci a R.A. L. şi, ulterior anului 2002, ca efect al dispoziţiilor O.U.G. nr. 32/2002, a intrat în administrarea pârâtei R.A. A.P.P.S.

Prin H.G. nr. 240/2001 nu s-a operat o nouă expropriere a imobilului în litigiu, în speţă fiind interpretate dispoziţiile acestei hotărâri, astfel că în mod legal acţiunea în revendicare a fost analizată faţă de aceste norme legale.

Recurenta pârâtă a mai precizat că, în raport cu indicaţiile instanţei de casare, în mod nelegal instanţa de apel a apreciat că Sentinţa civilă nr. 7844/1996 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti conferă reclamanţilor un bun actual. Din toate probele administrate în cauză reiese că reclamanţii nu au şi nu au avut un bun actual în patrimoniu şi, astfel, acţiunea în revendicare de drept comun este inadmisibilă.

Prin întâmpinare, intimaţii reclamanţi au solicitat respingerea recursurilor declarate de recurenţii R.A. A.P.P.S. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiate, cu cheltuieli de judecată.

În esenţă, au susţinut că procedura judiciară finalizată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 prin Sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti a reconfirmat dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului în litigiu şi a invalidat în acelaşi timp dreptul de proprietate al Statului Român asupra aceluiaşi imobil.

În speţă, cu respectarea indicaţiilor deciziei de casare, prin decizia recurată s-a reţinut şi că reclamanţii sunt deţinătorii unui bun actual în sensul consacrat la nivel european, de vreme ce încă de la nivelul anului 1992, prin hotărâre judecătorească irevocabilă - Sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti - au fost repuşi în situaţia anterioară preluării abuzive, fiind constatate ca eficiente drepturile născute de contractul de construire ale cărui efecte au fost cenzurate în mod abuziv în perioada comunistă.

Faptul că, în paralel cu pronunţarea Sentinţei civile nr. 7844 din 19 iulie 1996 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, apartamentul în litigiu a fost determinat formal ca bun aparţinând domeniului privat al statului şi în administrarea R.A. A.P.P.S. nu echivalează cu înlăturarea drepturilor reclamanţilor asupra acestuia, întrucât statul este succesorul fostului O.C.L.P.P. Bucureşti, regimul juridic al apartamentului de bun preluat fără titlul valabil fiind păstrat de acesta indiferent de cine a fost detentorul său. Împrejurarea că Statul Român a deţinut acest imobil cu titlu de proprietate privată, că l-a declarat ca atare prin diferite hotărâri de guvern şi că l-a dat în administrare către diversele sale instituţii nu echivalează cu înlăturarea dreptului de proprietate privată al reclamanţilor, confirmat în justiţie încă de la nivelul anului 1992.

Mai mult, H.G. nr. 240/2001 sau H.G. nr. 60/2005 nu pot fi reţinute ca titlu de proprietate privată al Statului Român, întrucât acestea echivalează cu o nouă expropriere a imobilului, contrară prevederilor art. 44 din Constituţia României, fără plata vreunei despăgubiri şi fără respectarea procedurii reglementate de Legea nr. 33/1994, Guvernul neputând ca, prin acte unilaterale, să preia bunuri proprietate privată din patrimoniul persoanelor fizice, fără dreaptă şi prealabilă despăgubire şi pentru a acoperi preluarea abuzivă din perioada comunistă, contestată şi confirmată în justiţie ulterior.

Prin urmare, în cauză nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001. Pe de altă parte, raportat la dispoziţiile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este pe deplin admisibilă acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, efectele Sentinţei civile nr. 594 din 19 februarie 1992 pronunţate de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti neputând fi invalidate de intrarea în vigoare a legii speciale. Concluzia contrară duce în mod evident la încălcarea sistemului de protecţie a proprietăţii private reglementat prin mecanismul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi prin Constituţia României.

Referitor la cheltuielile de judecată contestate de stat, intimaţii au arătat că dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. instituie prezumţia de culpă procesuală a celui care cade în pretenţii.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, subsumate prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit deciziei de casare - Decizia nr. 7431 din 5 decembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, obligatorie din perspectiva art. 315 C. proc. civ., în rejudecare instanţa de apel trebuia să ţină seama şi de dezlegarea dată problemei admisibilităţii acţiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu circumstanţierile aduse în această materie prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa de control judiciar a statuat, conform hotărârii menţionate, că, în situaţia în care în apel se va constata că Sentinţa civilă nr. 7844 din 19 aprilie 1996 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin care s-a dispus ca SC R. SA să predea reclamanţilor imobilul în litigiu, şi-a pierdut puterea executorie, se va analiza dacă mai subzistă condiţia esenţială pentru admisibilitatea acţiunii în revendicare, respectiv existenţa bunului actual în patrimoniul reclamanţilor, cu posibilitatea valorificării lui prin intermediul acţiunii de drept comun.

În speţă, în rejudecare, instanţa de apel, cu toate că a constatat că Sentinţa civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în virtutea căreia reclamanţii se prevalează de existenţa unui bun actual în patrimoniul lor, a fost schimbată, în sensul că acţiunea în revendicare a fost respinsă, a reţinut că imobilul în litigiu nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, de vreme ce anterior intrării în vigoare a acestui act normativ se pronunţase Sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1392 din 24 noiembrie 1994 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a constatat validitatea contractului încheiat de reclamanţi cu Statul Român (din 29 mai 1970) şi s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Înalta Curte constată că prin Sentinţa civilă nr. 594/1992, indicată mai sus, instanţa de judecată a avut a se pronunţa asupra unei acţiuni în constatarea existenţei Contractului de construire din 29 mai 1970, iar nu în privinţa unei acţiuni în revendicare, prin care să se tindă ca imobilul în litigiu să fie readus în patrimoniul reclamanţilor.

Fiind vorba de o acţiune în constatare, hotărârea pronunţată nu constituie titlu executoriu şi nici nu poate fi pusă în executare silită, obiectivul limitat al cererii reclamanţilor privind numai constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept, respectiv cel legat de încheierea valabilă a Contractului de construire din 29 mai 1970.

De altfel, aspectele ce ţin de efectele conferite de Sentinţa civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti au fost cenzurate şi în cadrul acţiunii în revendicare soluţionate prin Sentinţa civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin Decizia civilă nr. 1328 din 2 iunie 1997 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 242 din 5 februarie 1998 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, instanţele de judecată statuând că acel contract de construire încheiat cu fostul O.C.L.P.P. obligă pe constructor să execute construcţia şi nu conferă reclamanţilor un titlu de proprietate.

Înalta Curte constată, de asemenea, că imobilul în litigiu a fost preluat de stat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 178/1972, aşadar în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ceea ce impunea ca instanţa de apel, potrivit dezlegărilor date prin decizia de casare, să verifice, din perspectiva Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă este admisibilă o acţiune în revendicare de drept comun după intrarea în vigoare a legii speciale, respectiv să stabilească dacă reclamantul deţine un bun actual ce poate fi valorificat prin intermediul acţiunii de drept comun, în raport şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil.

Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că "pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie".

Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.

De altfel, problema raportului dintre legea specială şi legea generală a fost rezolvată în acelaşi mod de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atunci când a decis, în interesul legii, că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007), stabilind, în cuprinsul considerentelor, cele ce urmează, pe deplin aplicabile şi în cazul de faţă:

"Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special".

Prin aceeaşi decizie se arată că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Totodată, se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.

În situaţia de faţă, nu s-a analizat dacă reclamanţii sunt exceptaţi de la procedura legii speciale, precum şi dacă, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale pentru a se stabili dacă mai au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.

Pe de altă parte, în apel nu s-a verificat dacă reclamanţii într-o atare acţiune să pot prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să li se asigure accesul la justiţie, dat fiind că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare.

Era necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

În consecinţă, întrucât modul în care instanţa de control judiciar a soluţionat problema de drept pusă în discuţie era obligatoriu pentru instanţa de trimitere, în condiţiile art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că neconformarea atrage casarea hotărârii instanţei de apel ca fiind pronunţată cu încălcarea legii.

Ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi R.A. A.P.P.S. împotriva Deciziei civile nr. 108A din 14 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

În rejudecare, vor fi avute în vedere recomandările, statuările şi problemele de drept dezlegate prin decizia de casare, cât şi celelalte critici inserate în motivarea recursurilor în măsura şi în ordinea în care acestea se vor impune la reluarea dezbaterilor asupra celor două apeluri raportat şi la criticile dezvoltate prin motivele de apel de fiecare dintre apelanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi A.P.P.S. R.A. împotriva Deciziei civile nr. 108A din 14 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 octombrie 2014.

Procesat de GGC - AZ

← ICCJ. Decizia nr. 2170/2014. Civil. Partaj judiciar....  ICCJ. Decizia nr. 2670/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2669/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Pretenţii. Recurs