ICCJ. Decizia nr. 2691/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2691/2014
Dosar nr. 76327/3/2011
Şedinţa publică din 14 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 14 decembrie 2011, reclamanta I.O.C., în calitate de moştenitoare a defunctei sale mame, G.M.C., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la restituirea preţului actualizat plătit pentru achiziţionarea imobilului, situat în Bucureşti, str. O., sector 4, ce a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 3 decembrie 1998.
În motivarea cererii se arată că, la data de 3 decembrie 1998, mama reclamantei, G.M.C., împreună cu tatăl său, G.V.T., în calitate de chiriaşi ai imobilului situat în Bucureşti, str. O., sector 4, au încheiat, ca urmare a solicitării din 13 noiembrie 1998, formulată în temeiul Legii nr. 112/1995, Contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 3 decembrie 1998 având ca obiect imobilul mai sus menţionat, contract încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC A.B. SA.
La data de 27 mai 2004, G.V.T. a decedat, rămânând moştenitori G.M.C., în calitate de soţie supravieţuitoare şi I. (fostă M.) O.C., în calitate de fiică, conform certificatului de moştenitor din 24 noiembrie 2004 autentificat de BNP "B.N.". Ulterior, a decedat şi mama sa, G.M.C., reclamanta rămânând unica moştenitoare a acesteia.
Prin Sentinţa civilă nr. 1125 din 26 februarie 2004 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, în Dosarul nr. 1680/2002, instanţa a admis în parte acţiunea vizând constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare prin care părinţii reclamantei au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului mai sus menţionat - respectiv Contractul din 3 decembrie 1998 - şi a dispus obligarea pârâtelor, respectiv reclamanta şi mama sa, de a lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, foştilor proprietari.
Sentinţa civilă nr. 1125 din 26 februarie 2004 a rămas definitivă şi irevocabilă prin respingerea recursului formulat de către pârâte.
Învestit în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Sentinţa nr. 973 din 15 mai 2013, a admis acţiunea şi, în consecinţă, l-a obligat pe pârât la plata sumei de 16.836,99 RON, reprezentând preţ actualizat, plătit conform contractului desfiinţat.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că prin Contractul de vânzare-cumpărare din 3 decembrie 1998, autorii reclamantei - G.V.T. şi G.M.C. - au cumpărat de la SC A.B. SA, apartamentul nr. 1 situat în imobilul din Bucureşti, str. O., sector 4, în schimbul preţului de 78.009.340 ROL plătit la data de 3 decembrie 1998.
Ulterior, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, acest contract a fost anulat, reţinându-se reaua-credinţă a pârâţilor, la data înstrăinării.
Cum reclamanta este moştenitoarea cumpărătorilor aceasta este îndreptăţită la restituirea preţului actualizat, în sumă de 16.836,99 RON, conform raportului de expertiză întocmit în cauză şi în acord cu prevederile art. 50 alin. (2) al Legii nr. 10/2001.
Apelul declarat de pârât împotriva acestei hotărâri a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 155/A din 15 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile legii speciale (art. 50 din Legea nr. 10/2001) fără a se raporta şi la dispoziţiile dreptului comun, prima instanţă considerând, în mod corect, că sunt aplicabile normele legii speciale de reparaţie. Având în vedere că răspunderea pentru dezdăunarea foştilor chiriaşi care au cumpărat imobilele în temeiul Legii nr. 112/1995 şi au pierdut dreptul de proprietate asupra acestora în favoarea foştilor proprietari, are o reglementare specială prin prevederile Legii nr. 10/2001, care se aplică cu întâietate faţă de dispoziţiile dreptului comun (potrivit regulii specialul derogă de la general) s-a constatat că legitimitatea procesuală pasivă revine Ministerului Finanţelor Publice.
Astfel, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanţelor Publice obligaţia plăţii preţului reactualizat sau de circulaţie, din fondul extrabugetar constituit în temeiul prevederilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Existenţa fondului extrabugetar, drept sursă de finanţare a acestor plăţi, oferă încă un argument pentru a da eficienţă dispoziţiilor legii speciale faţă de cele ale dreptului comun, având în vedere că perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare nu reprezintă expresia libertăţii contractuale, aceasta realizându-se în condiţiile speciale stabilite de dispoziţiile Legii nr. 112/1995, ca dovadă fiind şi faptul că preţul preferenţial (inferior celui de piaţă) de vânzare a acestei categorii de imobile nu a fost reţinut de către vânzător, ci a fost vărsat în fondul extrabugetar constituit la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor. În acest context, s-a reţinut că unităţile care realizau înstrăinarea imobilelor preluate de stat în perioada regimului comunist acţionau de fapt ca mandatari fără reprezentare ai statului, preţul obţinut în urma vânzării nefiind încasat de către vânzător, ci vărsat într-un fond extrabugetar constituit la dispoziţia recurentului pârât.
Această prevedere legală (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001) îşi are raţiunea în necesitatea respectării unei simetrii între destinaţia finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ-teritorială) cu titlu de preţ de la chiriaşii cumpărători şi sursa fondurilor pentru restituirea preţului reactualizat sau de piaţă, în funcţie de maniera în care s-a procedat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare (cu respectarea cerinţelor Legii nr. 112/1995 sau cu neobservarea acestor condiţii).
S-a apreciat că nu poate constitui un "contraargument" nici principiul relativităţii efectelor contractului, potrivit căruia actul juridic nu poate profita, respectiv dăuna unui terţ, invocându-se totodată simpla calitate de depozitar al fondului extrabugetar, în care s-au virat sumele încasate cu titlu de preţ, în urma vânzării imobilelor în baza Legii nr. 112/1995.
Cu privire la aplicabilitatea principiului relativităţii efectelor contractului, se arată, deşi nu se poate reţine că actul juridic al înstrăinării imobilului, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 şi anulat irevocabil prin hotărâre judecătorească, ar da naştere unor drepturi şi obligaţii în favoarea, respectiv în sarcina, altor subiecte de drept decât părţile contractante, afectând în acest context situaţia juridică a terţilor, instanţa de apel a constatat că incidenţa în cauză a acestui principiu nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în condiţiile în care există o dispoziţie legală care prevede expres obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de a plăti despăgubirile datorate foştilor chiriaşi, care au pierdut dreptul de proprietate imobiliară, dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995.
Tot astfel, se arată, împrejurarea că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului actualizat sau a preţului de piaţă al imobilului se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor dintr-un fond extrabugetar - constituit conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 - nu înseamnă că acest minister are o răspundere proprie pentru evicţiunile produse şi de aceea trebuie, în caz de admitere a acţiunilor, să efectueze plăţile respective.
O astfel de răspundere în nume propriu s-ar putea angaja în legătură cu îndeplinirea defectuoasă a atribuţiunilor ce ţin de activitatea proprie a ministerului (iar pe plan procesual, s-ar repercuta în verificarea legitimării procesuale a acestei instituţii în nume propriu).
În realitate, dispoziţiile legale menţionate anterior reglementează modalitatea de executare a obligaţiilor de plată în sarcina ministerului - care nu este însă debitor pentru că ar fi creat un prejudiciu decurgând din activitatea sa proprie, ci este doar instituţia prin intermediul căreia se efectuează plăţile, în numele şi pe seama statului.
Suntem, conchide instanţa de apel, în situaţia unui caz de reprezentare legală, în termenii art. 25 din Decretul nr. 31/1954, aplicabil illo tempore cauzei, care statuează în sensul că statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii şi participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.
Cum în această materie este reglementată o răspundere a statului pentru imobile preluate în mod abuziv (care au fost ulterior înstrăinate iar dobânditorii evinşi) rezultă că statul este şi titularul de drepturi şi obligaţii, iar Ministerul Finanţelor acţionează ca reprezentant al acestuia, în puterea legii.
Ca atare, distincţia pe care o face pârâtul între Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, este pur formală, neavând natura unui motiv care să justifice respingerea acţiunii pe temeiul lipsei calităţii procesuale pasive.
În cauză, a declarat recurs în termen legal pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, critică decizia dată în apel după cum urmează:
- în mod greşit s-a reţinut calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În dezvoltarea acestei critici, se reiau argumentele expuse şi în apel, arătându-se că potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte doar între părţile contractante, neputând nici profita dar, nici dăuna unui terţ.
Or, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului în discuţie (dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti) fiind terţ faţă de acest contract.
Ca atare, se arată, aflându-se în ipoteza vizată de dispoziţiile art. 1337 C. civ., obligaţia de garanţie pentru evicţiune aparţine vânzătoarei, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti.
- s-a reţinut greşit că dispoziţiile art. 1337 C. civ. pot fi înlăturate printr-o prevedere, dintr-o lege specială, contrară.
Cum, susţine recurentul, deposedarea reclamantului s-a făcut urmare anulării contractului de vânzare-cumpărare, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, sunt întrunite condiţiile legale ale unei tulburări de drept, prin fapta unui terţ, de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul Bucureşti, dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nefiind de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice, în calitate de pârât, în condiţiile în care în sarcina acestuia nu se poate reţine vreo culpă, derivând din contract.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins în considerarea argumentelor ce succed.
Recursul aduce în dezbatere, în primul rând, problema calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, motivându-se, cu referire la dispoziţiile art. 1337 şi 1341 C. civ., faptul că răspunderea pentru evicţiune se angajează în sarcina vânzătorului care, în speţă, este Primăria Municipiului Bucureşti, în timp ce recurentul are calitatea de terţ faţă de actul juridic al înstrăinării.
Critica este nefondată întrucât se întemeiază pe dispoziţiile dreptului comun referitoare la răspunderea pentru evicţiune or, materia este reglementată de legea specială.
Astfel, art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice.
În susţinerea acestei reglementări, legiuitorul indică şi sursa de finanţare, respectiv, fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) al Legii nr. 112/1995, la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor acestui act normativ.
Este instituită astfel, ex lege, obligaţia Ministerului Finanţelor Publice, de desdăunare a cumpărătorului evins, indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează (restituirea preţului actualizat sau restituirea valorii de piaţă a imobilului) pe acest temei, în mod corect ambele instanţe apreciind asupra calităţii procesuale pasive a pârâtului, ca debitor al obligaţiei de restituire, în reprezentarea Statului Român care a preluat abuziv imobilul ce ulterior a făcut obiectul Legii nr. 112/1995 şi apoi al retrocedării către proprietarul iniţial.
Acesta este deci temeiul juridic a cărui aplicare, în mod corect a făcut-o instanţa de apel, tranşând problema raportului dintre norma generală şi cea specială.
Este real că, în dreptul comun, restituirea prestaţiilor reciproce - ca o expresie a principiului restitutio in integrum, ce cârmuieşte efectele nulităţii actului juridic civil - operează între părţile contractante.
Aşa cum s-a arătat însă, legea specială derogă de la această regulă şi instituie (prin textele la care s-a făcut referire mai sus: art. 50 alin. (2), (21) şi (3) ale Legii nr. 10/2001) o răspundere extracontractuală, respectiv o subrogaţie reală a persoanei debitorului obligaţiei de restituire a preţului, în beneficiul cumpărătorului evins.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 155/A din 15 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 octombrie 2014.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 2680/2014. Civil. Recalculare pensie.... | ICCJ. Decizia nr. 2692/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
