ICCJ. Decizia nr. 2689/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2689/2014
Dosar nr. 78133/3/2011
Şedinţa publică din 14 octombrie 2014
Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 181 A din data de 25 octombrie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi G.C.M.C. şi SC T.M. SRL împotriva sentinţei civile nr. 1710 din 10 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC M.B.T. România SRL (fostă T.G.S. SRL), dispunând după cum urmează:
A schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea precizată.
A obligat pe pârâtă să înceteze orice acte de comerţ, oferire spre vânzare, distribuţie, export, import, publicitate prin orice mijloace, pe teritoriul României, a produsului X. folosind un ambalaj identic sau similar celui al reclamantului pentru produsul X.S., protejat conform certificatului de înregistrare a desenului/modelului industrial nr. AA din 31 octombrie 2011 emis de O.S.I.M.
S-au menţinut în rest dispoziţiile sentinţei de respingere cu privire la denumirea Xi.S.
Au fost obligaţi apelanţii să achite în părţi egale intimatei suma totală de 1725 RON cheltuieli de judecată parţiale în apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Prin sentinţa civilă apelată, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea precizată a reclamanţilor G.C.M.C. şi SC T.M. SRL în contradictoriu cu pârâta T.G.S. SRL, reţinând următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 28 decembrie 2011, precizată ulterior, reclamanţii G.C.M.C. şi SC T.M. SRL au chemat în judecată pe pârâta T.G.S. SRL, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să dispună obligarea pârâtei să înceteze pe teritoriul României orice acte de comerţ, oferire spre vânzare, distribuţie, export, import, publicitate, prin orice mijloace, a oricăror produse folosind un ambalaj identic sau asemănător cu cel pe care îl foloseşte în comercializarea produsului „Xy.”, precum şi să înceteze imediat şi permanent, pe teritoriul României, comercializarea, distribuţia, oferirea spre vânzare, deţinerea, importul, exportul, publicitatea, prin orice mijloace, a oricăror produse ce poartă denumirea „Xy.S.”, cu cheltuieli de judecată.
În susţinerea cererii reclamanţii au arătat că denumirea „Xy.S.”, precum şi reprezentarea grafică aferentă acestei denumiri încalcă drepturile pe care reclamanţii le deţin în calitate de titulari ai mărcii „Xy.”. Reclamantul G.C.M.C. este titularul certificatului desen/model industrial - cu protecţia conferită de Legea nr. 129/1992 şi al mărcilor „Xy.” (Xy. Dulce) şi „Xl.” înregistrate la O.S.I.M. - cu protecţia conferită de art. 36 din Legea nr. 84/1998, iar prin SC T.M. se promovează şi se distribuie exclusiv pe piaţa românească toate produsele purtând aceste semne.
Pârâta vinde sub denumirea de Xy.S. aceeaşi categorie de produse comercializate sub marca „Xy.”, iar asemănarea evidentă între cele două denumiri şi reprezentarea grafică aferentă creează un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn/denumire şi marca reclamantului.
Analizând cererea şi probatoriile administrate, tribunalul a reţinut că reclamanta societate comercială a încheiat contract de distribuţie exclusivă în data de 03 aprilie 2011 cu societatea Xl. Inc. din S.U.A., pentru o serie de produse, printre care şi X.S., reprezentând îndulcitor, iar reclamantul G.C.M.C. este titularul mărcii „Xy. (Xy. Dulce)” protejată din 10 mai 2010 pe teritoriul României pentru clasele 1, 5, 30 şi 35, precum şi titularul drepturilor privind DMI ambalaj pentru produsul X.S. nr. AA.
Reclamanţii au notificat pârâta pentru a stopa comercializarea produsului „X.Y.” în ambalaj identic cu acela al reclamanţilor, iar aceasta i-a comunicat că respectivul produs i-a fost pus la dispoziţie, în vederea comercializării pe teritoriul României, împreună cu ambalajul, de către o firmă din Ungaria, probând cu facturile depuse la dosar această împrejurare. În prezent, reclamanţii susţin că pârâta comercializează produsul „Xy.S.”.
Reclamanţii nu au făcut dovada că la data când s-a constituit depozitul reglementar de către reclamant pentru desenul/modelul industrial ambalaj „X.S.” la O.S.I.M. (19 aprilie 2011), pârâta mai comercializa produsul în ambalajul care era similar celui înregistrat de reclamant, având în vedere că notificările trimise sunt anterioare datei depozitului, la fel ca şi bonurile fiscale de achiziţionare a produsului. De altfel, bonurile fiscale, ca şi procesul verbal întocmit de executorul judecătoresc, se referă la o altă societate comercială, nu la pârâta din cauză.
Cu privire la produsul „X.Y., care nu are o denumire similară mărcii reclamanţilor, nu se poate reţine vreo încălcare a drepturilor exclusive, în baza dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998 modificată, privind mărcile şi indicaţiile geografice.
În ce priveşte produsul pârâtei, la care s-a făcut referire în cererea precizatoare, respectiv Xy.S., acesta este comercializat într-un ambalaj care diferă substanţial de ambalajul produsului reclamanţilor, denumirea acestui produs fiind similară într-adevăr cu marca reclamanţilor, X.S., dar acest fapt nu este de natură să producă confuzie, aşa cum susţin reclamanţii, nefiind întrunite condiţiile de la art. 36 din legea mărcilor: folosirea unui semn care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă fie din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă.
Aşa cum s-a reţinut şi de către Parchet prin rezoluţia din dosarul penal, denumirea produselor este diferită, iar ambalajele în discuţie de asemenea sunt diferite, aspecte de natură să înlăture riscul de confuzie, nefăcându-se nici o probă de către reclamanţi în sensul că publicul consumator ar confunda semnul şi marca reclamanţilor, sau că ar face o legătură între semnul pârâtei şi marca reclamanţilor, ori că semnul pârâtei ar trezi în percepţia publicului amintirea mărcii. Nici chiar simpla asociere care ar putea exista între semnul pârâtei şi marca reclamanţilor nu este suficientă pentru a ajunge la concluzia că există un risc de confuzie în sensul dispoziţiilor art. 36 din legea română sau al art. 4 alin. (1) lit. b) din Directiva 89/104/CEE, aşa cum au susţinut reclamanţii din cauză, iar această concluzie se bazează pe faptul că marca reclamanţilor nu este o marcă puternic distinctivă, având un caracter descriptiv, dată fiind prezenţa elementului X. (care provine de la X.Y.) în componenţa mărcii în discuţie.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, apreciat ca fiind fondat, în parte, de instanţa de apel.
1. Pentru capătul de cerere privind denumirea „Xy.S.”, deşi a pronunţat soluţia corectă, prima instanţă a făcut trimitere greșit în ultima parte a considerentelor la o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale din 16 martie 2012 (aflată în copie parțială la dosarul său), ce a omologat referatul cu propunerea de neîncepere a urmăririi penale din 12 martie 2012 întocmit în Dosarul nr. 23006642/C2/GS din 12 martie 2012 al D.G.P.M.B.-Poliţia sectorului 3 - Serviciul de Investigare a Fraudelor(aflat în copie la dosarul primei instanţe). Rezoluţia nu are legătură cu capătul de cerere ce vizează protecția dreptului la marca utilizată de reclamanți, Xy. -(Xy. Dulce), ci numai cu capătul de cerere ce vizează protecția desenului industrial utilizat de reclamanţi şi înregistrat la O.S.I.M., astfel că ea nu poate fi reţinută.
Omologând referatul cu propunerea de neîncepere a urmăririi penale din 12 martie 2012, rezoluţia îmbrăţişează opinia că ambalajul produsului X.Y. (îndulcitor natural) utilizat de pârâtă nu are acelaşi desen cu desenul pentru care reclamantul deţine certificat de înregistrare la O.S.I.M., deoarece în desenul înregistrat apar detalii scrise în limba engleză pe când în cel al reclamantei sunt scrise în limba română, titlurile sunt diferite, fructele din pahar nu sunt aceleaşi, paharul are formă diferită, iar lingurița are dimensiuni diferite în raport cu paharul.
Prima instanță a îmbrățișat însă opinia, corectă și legală de altfel, care corespunde prevederilor art. 31 din Legea nr. 129/1992 ce vor fi mai jos expuse, în condiţiile în care rezoluţia menţionată nu conferă în cauză niciun fel de putere de lucru judecat cât timp nu corespunde unei hotărâri judecătorești, că ambalajul utilizat de pârâtă pentru produsul său X.Y. era similar cu cel înregistrat de reclamant la O.S.I.M.
2. Marca utilizată de reclamanţi „Xy. (Xy. Dulce)” are un grad de distinctivitate scăzut (este descriptivă), conținând construcţia verbală „Xy. (Xy. Dulce)”, scrisă pe un singur rând, ce conține abrevierea cuvântului „xy.” - compus organic, însoţită de adjectivul „dulce” în limba engleză-sweet şi tradus în limba română-dulce (certificat de înregistrare a mărcii, dosar prima instanţă).
Denumirea folosită de pârâtă, „Xi.S.”, este scrisă pe două rânduri separate, „Xi.” deasupra şi „S.” dedesubt, sub ambele fiind reprezentate și elemente grafice distincte ataşate de pârâtă - o farfurie cu zmeură.
Din analiza de ansamblu a semnelor în conflict, făcută şi de prima instanţă, rezultă că denumirea „Xi.S.” utilizată de pârâtă nu este identică sau similară cu marca utilizată de reclamanţi,”Xy. (Xy. Dulce)”, care este o marcă cu caracter distinctiv slab, deoarece este descriptivă, conţinând denumiri în limba engleză şi în limba română, în ambele ea sugerând compoziţia produsului (substanţa xy.) şi caracteristica lui esenţială (dulce). Având caracter distinctiv slab, marca reclamanţilor nu poate monopoliza cuvintele comune, cum pretind reclamanții, ce desemnează îndulcitorii ce reprezintă produsele comercializate de părţi.
Piaţa concurenţială ar fi denaturată dacă reclamanţii ar interzice oricărui comerciant să utilizeze cuvintele comune ce desemnează compusul organic xy. şi caracteristica lui-dulce.
Astfel, protecţia conferită de marca slabă a reclamanţilor se întinde exclusiv asupra interzicerii folosirii de alt comerciant a denumirii identice mărcii înregistrate „Xy. (X. Dulce)”. Această protecţie este insuficientă interzicerii unor denumiri ce folosesc aceleaşi cuvinte comune dar conţin elemente de diferenţiere - denumirea utilizată de pârâtă conţine ca element de diferenţiere particula „vit” , ce sugerează aptitudinea produsului de a genera vitalitate, de a susţine viaţa.
Cum corect a reţinut prima instanţă, consumatorul mediu relevant (care este consumatorul rezonabil bine informat, atent şi circumspect) nu poate fi indus în eroare, deoarece între cele două semne în conflict, „Xi.S.” şi „ Xy. (X. dulce) ”, cu elemente verbale numai parţial identice, dar parţial distincte-distinctivitate realizată de particula „vit” desemnând vitalitate, urmate şi de elemente grafice distincte-farfurie cu zmeură atașată de pârâtă, nu există confuzie.
Din perspectiva dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998, prima instanţă a relevat corect că nu există risc de confuzie între cele două denumiri în conflict (marca utilizată de reclamanţi şi denumirea Xi.S. utilizată de pârâtă) deşi ele se adresează aceluiaşi segment al consumatorilor.
Aceasta deoarece nu se poate face abstracţie de faptul că în analiza similarităţii mărcilor este vorba despre consumatorul mediu al produselor care este considerat a fi rezonabil bine informat, atent şi circumspect, ce nu poate fi indus în eroare în prezenţa unor mărci slabe, descriptive, astfel că diferențele elementului verbal dominant al acestora înlătură riscul de confuzie, inclusiv sub aspectul asocierii.
Nejustificat susţin astfel apelanții că ar exista risc de confuzie deoarece între cele două denumiri în conflict este deosebire doar de 3 litere, de vreme ce marca utilizată de reclamanţi este o marcă slabă, iar semantic şi grafic semnele în conflict se diferenţiază în bună măsură.
Nu se poate accepta, aşa cum susţin apelanţii, că ar ajunge consumatorul mediu în confuzie pe motiv că rezonanţa terminaţiei în vit (a pârâtei) ar fi fonetic similară celei în sweet (a reclamanţilor), câtă vreme elementul verbal utilizat de pârâtă are semnificaţie diferită parţial (xy. vitalitate dulce), iar marca reclamanților este slab distinctivă, fiind exclusiv descriptivă (xy. dulce), deoarece vorbeşte despre conținutul (xy.) şi caracteristica esenţială a produsului său (dulce).
Nefondat tind a invoca apelanţii şi că în situaţia unei similarităţi vagi între mărci ar exista risc de confuzie datorită similarităţii/identităţii produselor, de vreme ce această soluţie jurisprudenţială nu are legătură cu speţa acestora, în care au dedus judecății o marcă slabă distinctiv şi nu au invocat în cererea de chemare în judecată sau dovedit în proces că marca ar fi fost atât de mult cunoscută încât să fi dobândit vreun caracter puternic distinctiv.
Prin urmare, prima instanţa a respins în mod corect cererea completatoare privind interzicerea utilizării denumirii Xi.S. de către pârâtă, având în vedere că marca reclamanților este slab distinctivă, elementele dominante ale celor două semne în conflict nu sunt integral comune, imaginea de ansamblu fiind diferită, introducerea elementului verbal suplimentar de către pârâtă (vit) diferențiind denumirea pretinsă de reclamanţi a fi interzisă la utilizare pârâtei, față de marca reclamanților.
Astfel, susţinerile apelanţilor cu privire la încălcarea sau aplicarea greşită a art. 36 din Legii nr. 84/1998, cu privire la denumirea „Xi.S.”, sunt nefondate, în speţă neputându-se reţine risc de confuzie sau asociere cu marca utilizată de reclamanţi.
3. Criticile referitoare la dispoziţiile primei instanţe pentru produsul „X.” comercializat de pârâtă în ambalaj similar celui pentru care reclamantul se bucură de protecţie, prin depozitul înregistrat la O.S.I.M. pentru desenul folosit de reclamantă pe ambalajul produselor comercializate legal de aceasta, sunt fondate.
În mod greşit a reţinut prima instanţă că, la data când s-a constituit depozitul reglementar de către reclamant (aprilie 2011), pentru desenul/modelul industrial ambalaj X.S. la O.S.I.M., pârâta nu mai comercializa produsul în ambalajul care era similar celui înregistrat, făcând referire la bonurile fiscale de achiziţionare a produsului, câtă vreme procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc la care face referire prima instanţă (întocmit la 13 noiembrie 2011 de B.E.J.A. D.G., L.G. şi M.P.) vizează tocmai livrarea produsului de pârâta din cauză, după data protecţiei juridice conferite de lege reclamantului (art. 30 din Legea nr. 129/1992) către una din farmaciile cu care are relații contractuale, respectiv SC E. 2000 SRL, pentru verificarea căreia s-a admis cererea de asigurare de dovezi formulată de reclamanţi în contradictoriu cu aceeași pârâtă - încheierea civilă din 27 iulie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a.
Nu se poate accepta susţinerea intimatei-pârâte că nu ar fi putut retrage produsele livrate de aceasta farmaciei SC E. 2000 SRL, pentru schimbarea ambalajelor, câtă vreme nu a făcut niciun demers la această farmacie în acest scop. Pârâta fusese furnizoarea produselor în vederea comercializării lor cu consecinţa afectării dreptului reclamanţilor de utilizare a ambalajului protejat prin înregistrare de către reclamant, conform certificatului de înregistrare a desenului/modelului industrial nr. AA din 31 octombrie 2011 emis de O.S.I.M. şi, aşa cum a solicitat retragerea către alte societăţi, conform înscrisurilor de la dosar apel, putea să solicite același lucru şi către SC E. 2000 SRL.
Art. 31 din Legea nr. 129/1992 se referă la imaginea de ansamblu (globală) a desenelor în conflict (în speţă, cel protejat al reclamantului şi cel folosit de pârâtă pentru produsul său denumit X.).
Din observarea ambalajelor în conflict se reţine elementul dominant – desenul - cum stabileşte articolul menționat, ce reprezintă în ambele o cupă conţinând fructe, cu o felie de kiwi prinsă pe marginea stângă a cupei, însoţită de o linguriţă aşezată deasupra cupei pentru a presăra zahăr în aceasta. Acest element dominant, desenul, nu elementele verbale conţinând denumiri şi caracterizări/slogane ale produsului, dă imaginea de ansamblu a ambalajului înregistrat de reclamant la O.S.I.M., iar aceasta este astfel păstrată în memoria consumatorului, fiindu-i indiferente micile detalii care nu o afectează (cum ar fi gradul de înclinare al linguriţei etc). În mintea consumatorului desenul se poate păstra imperfect, astfel încât micile detalii nesemnificative, care nu afectează imaginea de ansamblu a desenului (dată în special de cele trei elemente mari principale, cupa, felia de kiwi în aceeaşi poziţie şi linguriţa cu zahăr, şi completată de fructele mici asemănătoare în mare parte, din cupă), nu înlătură riscul de confuzie creat, astfel încât în mod just reclamanții s-au plâns de nerespectarea drepturilor conferite acestora de depozitul de la O.S.I.M. din aprilie 2011.
Cu aplicarea art. 274 C. proc. civ., au fost obligaţi apelanţii să achite intimatei, în părţi egale, suma totală de 1725 RON cheltuieli de judecată parţiale (jumătate din cele efectuate în apel), reprezentând onorariu avocaţial pentru apărarea pe criticile nefondate.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantul G.C.M.C. şi pârâta SC M.B.T. România SRL (fostă T.G.S. SRL).
1. În recursul formulat de reclamant s-a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, formulându-se următoarele critici:
În cauză sunt întrunite cerinţele dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998, iar neprotejarea de către instanţele de judecată a mărcii echivalează cu neprotejarea dreptului de proprietate recunoscut atât de Constituţie cât şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 84/1998 este transpus în plan naţional principiul de drept prevăzut de Directiva nr. 2008/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, potrivit căruia, în ipoteza în care o marcă anterioară intra în conflict cu un semn folosit în activitatea comercială de către un terţ, titularul dreptului asupra mărcii are dreptul de a solicita terţului interzicerea folosirii respectivului semn identic sau similar - art. 5.
a. Hotărârea instanţei a fost bazată, cu precădere, pe reţinerea lipsei de distinctivitate şi a caracterului descriptiv al mărcii.
Prin reţinerea lipsei caracterului distinctiv al mărcii, Curtea a depăşit cadrul legal dedus judecaţii, făcând aprecieri cu privire la motivele absolute de refuz ce trebuie analizate la înregistrarea unei mărci.
Marca în cauză este o marcă de fantezie, compusă prin alăturarea a două elemente distincte ce formează împreună un termen nou, care nu există ca atare în limbajul comun „Xy. ", având inserată în paranteză o traducere a acestui termen „(Xy. dulce)". Chiar dacă elementele componente ale expresiei „Xy." sunt sugestive cu privire la compoziţia produsului „Xy." provenind de la „xy.", denumirea substanţei active a produselor protejate şi termenul „Sweet" surprinzând una dintre caracteristicile produselor protejate, expresia formată prin alipirea celor două componente este distinctivă, fiind capabilă să îndeplinească funcţia principală a mărcii, aceea de a diferenţia produsele unei întreprinderi de cele ale concurenţilor. Prin alăturarea celor două elemente slab distinctive se obţine un termen nou, capabil prin compoziţia sa specifică şi prin rezonanţa sa să îndeplinească funcţia unei mărci.
Sub acest aspect este de menţionat decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-265/00 BIOMILD cu privire la interpretarea art. 2 şi 3 parag. 1 din Prima directivă nr. 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci, prin care s-a statuat că „o marcă constând dintr-un neologism format din elemente, fiecare dintre acestea fiind descriptive pentru caracteristicile produselor sau serviciilor pentru care se solicită înregistrarea este ea însăşi descriptivă cu privire la caracteristicile acestor produse sau servicii în sensul acestei dispoziţii, cu excepţia cazului în care este o diferenţă perceptibilă între neologismul şi simpla suma a părţilor sale: care presupune că, datorită caracterului neobişnuit al combinaţiei în raport cu produsele sau serviciile, cuvântul creează o impresie suficient de îndepărtată de cea produsă de simpla combinaţie a sensurilor împrumutate de elementele din care este compus, cu rezultatul că acest cuvânt este mai mult decât suma părţilor sale".
Aceste considerente sunt aplicabile cazului de faţă, dat fiind faptul că denumirea înregistrată ca marcă îndeplineşte condiţiile unui termen nou format prin alipirea specifică a două elemente sugestive. Mai mult, prin alăturarea unor termeni care sub aspectul semnificaţiei conduc la un pleonasm se creează un joc de cuvinte ce conferă particularitate expresiei înregistrate.
De altfel, O.S.I.M. prin admiterea la înregistrare a expresiei „Xy. (X. dulce)" confirmă faptul că aceasta beneficiază de caracter distinctiv şi, prin urmare, poate constitui o marcă înregistrată, iar în aceste condiţii titularii deţin drepturi exclusive asupra acesteia, în conformitate cu prevederile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998. Marca a fost înregistrată fără solicitarea de către O.S.I.M. a vreunei declaraţii de neexclusivitate, în baza prevederilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 84/1998.
Atât timp cât drepturile asupra mărcii lor nu sunt îngrădite de nici un fel de limitări legale, iar marca este valabilă, recurenţii sunt îndreptăţiţi să acţioneze prin orice mijloace procesuale pentru protejarea dreptului lor exclusiv obţinut prin înregistrare, opunând terţilor un drept complet, legal înregistrat.
Singura cale procesuală prin care s-ar fi putut reţine lipsa caracterului distinctiv al mărcii ar fi fost o acţiune în anulare, în baza căreia s-ar fi putut constata aplicabilitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) şi d). Doar prin intermediul unei astfel de acţiuni, instanţa putea să aprecieze dacă marca a fost înregistrată în conformitate cu cerinţele legale prevăzute de art. 5 şi 6 din Legea nr. 84/1998 republicată.
Mai mult, marca nici nu a fost supusă procedurii administrative a contestaţiei în faţă O.S.I.M., iar prin admiterea la înregistrare se confirmă faptul că aceasta beneficiază de caracter distinctiv.
Prin urmare, deşi sunt în posesia unei mărci legal înregistrată, recurenţii sunt văduviţi de dreptul de a o apăra, pe motivul că aceasta este lipsită de distinctivitate.
b. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, înregistrarea mărcii produce efecte cu începere de la data depozitului reglementar, pentru o perioadă de 10 ani.
Aşa cum s-a reţinut în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, o marcă înregistrată se bucură de protecţie juridică, în ciuda unor caracteristici slabe - decizia civilă nr. 2186 din 1 aprilie 2008, prin care s-a arătat că pentru a considera că există contrafacere în cazul unui semn aflat în conflict cu o marcă slabă, este necesar ca între ele să existe un mai mare grad de similaritate decât cel cerut în mod obişnuit, avându-se în vedere nivelul scăzut al distinctivităţii mărcii care se pretinde a fi încălcată şi care atrage o protecţie mai puţin întinsă; o marcă, chiar calificată ca fiind una slabă, se bucură de protecţie în faţa unui semn similar până la confuzie.
c. Riscul de asociere dintre marca înregistrata „Xy.” şi semnul „Xi.S.” a fost apreciat în mod greşit.
Nu s-a stabilit gradul de similaritate existent între marcă şi denumirea sub care pârâta își comercializează produsele (mare, mediu, mic), instanţa limitându-se la a evalua deosebirile existente între aceste embleme, cu ignorarea astfel a unei reguli hotărâtoare dedusă din practica Curţii Europene de Justiţie şi anume analiza mărcilor din perspectiva asemănărilor şi nu a diferențelor.
Din punct de vedere conceptual, auditiv şi vizual, denumirile „Xy.” şi „Xi.S.” sunt similare.
Totodată, recomandările O.M.P.I. (Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale) sunt în sensul că la analiza unor mărci trebuie să se aibă în vedere elementele distinctive, puternice din cuprinsul unor embleme - în speţă cuvintele xy. şi sweet, şi nu cele secundare, nesemnificative, așa cum este particulara „vit”, prescurtare care este aproape insesizabilă.
În ceea ce priveşte clasele protejate, produsele distribuite de către SC T.M. SRL şi de pârâtă figurează în aceeași categorie şi, prin urmare, nu pot fi considerate ca fiind diferite.
Existenţa riscului de asociere este generată şi de existenţa elementului verbal de debut „Xy.” şi de elementul verbal din finalul semnului „S.”.
Intimata preia în cadrul denumirii utilizate aceiaşi formă prescurtată a denumirii substanţei active „xy.", şi anume „xi." cu singura diferenţa ca în locul literei „y" foloseşte litera „i". Intimata a ales să utilizeze forma „xi." foarte similară primei particule din cadrul mărcii recurenţilor „xy." alipind particulei „xi." particula „vit" şi formând astfel un cuvânt nou, cu o formă foarte asemănătoare mărcii înregistrate aparţinând recurenţilor, respectiv „Xi." faţă de „Xy.".
Cele două cuvinte nou formate urmează aceeaşi structură în compoziţie, reproduc aceeaşi parte de început şi au o parte de final foarte similară „sweet/vit", cu o rezonanţă apropiată a mai ales în rostire.
Prin utilizarea unor termeni identici, combinaţi în mod identic, se creează expresii similare, marca recurenţilor fiind exploatată în cadrul denumirii utilizate de către intimată, cu integrarea unui element diferit, particula „vit", care încadrată în mijlocul expresiei şi alipită părţii identice de început „xi." poate fi uşor asimilată denumirii anterior înregistrate.
Riscul de confuzie se impune a fi estimat în mod global, prin luarea în considerare a tuturor cerinţelor şi factorilor substanţiali.
Denumirile publicitare sunt percepute în primul rând auditiv, întrucât în prealabil consumatorul citeşte cuvintele, şi observând o identitate fonetică a cuvintelor, apreciază că denumirea cu care se confruntă este cea pe care o cunoaşte.
De regulă, un consumator nu compară două denumiri publicitare având la dispoziţie, înaintea sa, ambele produse, şi oricum nu ar putea recunoaşte dintr-o singură privire elementele de diferenţă, motiv pentru care prima senzaţie pe care i-o produce este şi cea decisivă.
Singurele elemente care rămân în concepţia sau în amintirea consumatorului mediu sunt cele dominante, întrucât acestea sunt apte să inducă oricărei persoane caracteristicile esenţiale ale acestui îndulcitor: faptul că este dulce şi are la baza substanţa xy., sweet şi xyl.
În ceea ce priveşte semnificaţia celor două denumiri, este foarte puţin probabil ca publicul român să interpreteze cei doi termeni şi să surprindă semnificaţia acestora, şi anume „xy. dulce", respectiv „xy. vitalitate dulce" astfel cum reţine instanţa. Mai degrabă, cei doi termeni vor fi percepuţi ca nişte creaţii verbale, fără o semnificaţie anume, respectiv denumiri fanteziste şi vor fi reţinute ca atare.
Prin urmare, modalitatea foarte similară de compunere a celor două expresii are mai multă greutate în analiza comparativă a termenilor decât o eventuală semnificaţie a acestora, care depăşeşte capacităţii de atenţie şi diligenţă a consumatorilor la cumpărarea acestei categorii de produse.
Piaţa relevantă o reprezintă consumatorul mediu, care nu este în mod necesar reprezentat de persoane instruite sau cu un anumit grad de dezvoltare intelectuală, care ar fi în măsură să sesizeze fără dubiu diferențele minore dintre denumirile în discuţie.
Publicul are la alegere un produs ce beneficiază de o durata de consum destul de scurtă şi, prin urmare, pentru astfel de produse importantă este calitatea, iar în acest context denumirea sub care se comercializează un bun devine crucială.
În ipoteza comercializării unor produse identice prin utilizarea unor semne similare, cumpărătorul percepe semnele ca un întreg şi nu procedează la analizarea detaliilor şi a diferențelor ce intervin între mărci.
Consumatorul mediu ar putea fi confruntat şi cu situaţia de a considera ca dat fiind asemănarea frapantă, cele două produse „Xy.S.” şi „Xi.S.” aparţin aceluiaşi producător.
Ca urmare a conţinutului semantic analog, simpla asociere pe care o poate face consumatorul mediu, este suficientă să creeze un risc de confuzie.
Pentru a fi îndeplinită cerinţa identităţii/similarităţii semnelor, ce rezultă din textul art. 36 din Legea nr. 84/1998, este necesar ca terţul să folosească semnul „pentru produse sau servicii" şi, totodată, ca folosirea semnului să fie susceptibilă de a genera în percepţia publicului un risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul, ori ca prin folosirea semnului, fără motive întemeiate, s-ar putea profita de caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau folosirea semnului şi ar cauza titularului mărcii un prejudiciu. Însă nu orice semn folosit de o altă persoană decât titularul mărcii, chiar dacă este identic sau similar cu marca, poate genera o încălcare a mărcii, ci doar acele semne care, prin modul în care sunt folosite, îndeplinesc ele însele funcţiile unei mărci (chiar dacă nu sunt înregistrate ca atare), legiuitorul având în vedere, aşadar, doar semnele distinctive, în modalitatea în care sunt utilizate, pentru produsele şi serviciile vizate de acel semn - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, decizia nr. 2387 din 19 aprilie 2013.
Prin folosirea unui semn similar mărcii, pârâta induce în eroare publicul consumator, profitând în mod abuziv de notorietatea câştigată de marcă, notorietate dobândită prin prisma muncii depuse, cât şi a investiţiilor financiare.
2. Pârâta SC M.B.T. România SRL (fostă T.G.S. SRL) a invocat în susţinerea recursului motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., arătând următoarele:
Prima instanţă a reţinut în mod corect faptul că asupra produselor deja vândute a operat efectul translativ de proprietate de la vânzător (recurenta) la cumpărător (diverşi agenţi comerciali) şi că a importat produsul „X.” în ambalajul cu desenul şi denumirea puse la dispoziție de către firma M.B. Kft Budapesta.
Nu mai comercializă produsul „X.” de la data de 02 iunie 2011, când reclamanţii le-au expediat notificarea, iar prin hotărâre i s-a impus o obligaţie imposibil de realizat.
Prin înscrisurile depuse la dosar, ca urmare a deciziei unanime a producătorului maghiar , a dovedit că a scos de pe piaţă produsul - X. - în ambalajul vechi, acesta fiind înlocuit de produsul cu aceleaşi proprietăţi, îndulcitor pe baza de x., denumit Xi.S.
Pentru produsul X., despre care mai avea cunoştinţă că se afla în stocurile altor agenţi comerciali care au cumpărat de la recurentă, le-a expediat adrese de înlocuire a produsului X. cu noul produs Xi.S., întrucât produsul era pe punctul de a ajunge la expirarea termenului de valabilitate şi nu mai reprezenta voinţa producătorului cu privire la denumire şi ambalaj şi, în semn de bună colaborare, a solicitat să efectueze un schimb al produsului vechi cu cel nou.
Instanţa de apel apreciază în mod greşit că avea obligaţia şi posibilitatea să contacteze firma SC E. 2000 SRL, sancţionând-o pe nedrept - mai mult, această firmă, din câte au înţeles, şi-a încetat activitatea chiar în acea perioadă.
Cu referire la considerentele deciziei referitoare la rezoluţia Parchetului şi la concluzia în sensul că prima instanţă a îmbrăţişat opinia corectă şi legală care corespunde cu prevederile art. 31 din Legea nr. 129/1992, se susţine că deşi instanţa a reţinut corect şi legal toate aspectele legate de produsul „X.”, o obligă să nu mai comercializeze acest produs, reţinând în mod greşit că produsul X. a încălcat dreptul reclamanţilor protejat conform certificatului de înregistrare a desenului/modelului industrial nr. AA din 31 octombrie 2011.
În considerarea acestor argumente, se susţine că instanţa de apel nu a arătat în mod temeinic motivele pe care se sprijină decizia pronunţată, a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, decizia fiind dată cu aplicarea greşită a legii.
Reclamanţii au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de pârâtă, arătând ca aceasta avea obligaţia de a înlocui toate produse introduse de piaţă care le încălca drepturile protejate şi nu a făcut niciun demers; de farmacia identificată ca având încă produsele în discuţie au avut cunoştinţă, fiind însă posibil ca la nivelul întregii ţări să existe stocuri ale produselor „X.”.
Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursurilor, în considerarea argumentelor ce succed.
1. Recursul declarat de reclamant.
În analiza conflictului dintre marca înregistrată şi semnul utilizat de către pârâtă, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Potrivit art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii, în vreme ce în alin. (2) lit. b) se arată că t itularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă şi din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă.
Deşi instanţa de apel a reţinut că nu există o identitate sau similaritate între marcă şi semn, din analiza de ansamblu a acestora reiese totuşi aprecierea unei similarităţi, atât timp cât a apreciat că semnul utilizat de către pârâtă este diferenţiat de particula „vit” și elementul grafic, conţinând în rest elemente verbale identice - similaritate evidentă, determinată de elementul verbal comun, întrucât două semne sunt similare atunci când, fără a fi identice, se aseamănă una cu cealaltă.
În ceea ce priveşte produsele comercializate de părţi sub semnele în conflict, instanţa a constatat că acestea sunt reprezentate de îndulcitori.
Cerinţa legală asupra căreia instanţa de apel a insistat pentru a reţine că nu sunt incidente dispoziţiile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 este cea referitoare la riscul de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, cu detalierea considerentelor aferente.
Riscul de asociere, susținut de reclamantul recurent, și care presupune că atunci când vede semnul incriminat consumatorul își amintește de marca înregistrată, dar nu ajunge la confuzie cu privire la proveniența bunurilor, nu este suficient din perspectiva textului legal vizat, acesta nefiind o alternativă la cel al probabilității de confuzie, ci servind la definirea scopului acestuia - astfel cum s-a reținut în mod constant în jurispudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E.), începând cu cauza C-251/95, Sabel BV v. împotriva Puma AG, Rudolf Dassler Sport.
Riscul de confuzie presupune ca un consumator mediu, adică rezonabil de bine informat, circumspect şi de atent, să creadă că produsele care poartă semnul incriminat au aceeași sursă de proveniență cu cele comercializate sub marca înregistrată sau că între sursele lor de proveniență există o anumită legătură economică, nivelul său de atenție fiind destul de redus în cazul produselor de larg consum.
Cum a reținut instanța de apel, distinctivitatea unei mărci determină gradul riscului de confuzie și nivelul de protecție de care aceasta se bucură, întrucât un nivel scăzut al acesteia atrage un risc de confuzie scăzut și o protecție mai puțin întinsă.
Cu cât este mai distinctivă marca anterioară, cu atât este mai mare riscul de confuzie. O marcă cu un caracter slab distinctiv cum ar fi cea care include elemente descriptive ale bunurilor sau serviciilor pentru care a fost înregistrată sau una care nu este caracterizată prin trăsături neobişnuite sau originale se bucură de o protecţie mai mică decât o marcă înalt distinctivă, fie pre se, fie datorită recunoaşterii pe care o piaţă - hotărârile C.J.U.E. în cauza Sabel BV v. împotriva Puma AG, Rudolf Dassler Sport, parag. 24 şi în cauza C-342/97, Lloyd Schuhfabrik Meyer & Co. GmbH v.Klijsen Handel BV, parag. 20 şi 23).
În stabilirea gradului de distinctivitate se evaluează capacitatea mai mare sau mai mică a mărcii de a identifica bunurile sau serviciile pentru care a fost înregistrată ca provenind de la un anumit producător şi astfel să distingă respectivele bunuri sau servicii de cele ale altui producător – hotărârea C.J.U.E. în cauzele C-108/97 şi C-109/97, Windsurfing Chiemsee, parag. 49.
În acest context, s-a reținut de instanţa de apel că distinctivitatea mărcii este mai slabă, deoarece este descriptivă, conţinând denumiri în limba engleză şi în limba română, în ambele aceasta sugerând compoziţia produsului (substanţa xy.) şi caracteristica lui esenţială (dulce) . S-a mai reţinut şi că, având astfel caracter distinctiv slab, marca reclamanţilor nu poate monopoliza cuvintele comune, cum pretind reclamanții, ce desemnează îndulcitorii ce reprezintă produsele comercializate de părţi, iar piaţa concurenţială ar fi denaturată dacă reclamanţii ar interzice oricărui comerciant să utilizeze cuvintele comune ce desemnează compusul organic xy. şi caracteristica lui-dulce.
Reclamantul recurent nu contestă concluziile instanţei de apel relativ la semnul înregistrat, ci recunoaşte caracterul sugestiv al elementelor componente ale mărcii sale, susţinând însă că prin alipirea celor două componente rezultă un termen nou, distinctiv, capabil să îndeplinească funcţia unei mărci.
Numai că, nu capacitatea termenului nou de a îndeplini funcţia de marcă a făcut obiect de analiză al prezentei cauze, întrucât din moment ce a fost înregistrat acesta beneficiază de această funcţie, prezentând relevanţă gradul de distinctivitate al acestuia, al mărcii.
De altfel, contrar celor susţinute prin cererea de recurs, s-a analizat gradul de distinctivitate al mărcii şi nu s-a reținut lipsa distinctivităţii, întrucât prin înregistrare ca marcă i s-a recunoscut acestuia îndeplinirea cerinţelor legale - art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 prevăzând că sunt refuzate la înregistrare sau pot fi declarate nule dacă sunt înregistrate, mărcile care sunt lipsite de caracter distinctiv .
Fără a antama deci chestiunea legalității înregistrării semnului ca marcă, Înalta Curte apreciază, în acord cu considerentele cuprinse în decizia de apel, că marca în litigiu este o marcă slabă, dat fiind caracterul sugestiv, slab distinctiv al semnelor care o compun - recunoscut de altfel de reclamant, caracter care se păstrează și în urma alipirii celor două elemente, contrar celor susținute în cadrul recursului, inclusiv din perspectiva jurisprudenţei C.J.U.E. pe care este susţinută critica.
Separat de acest lucru, s-a constatat de instanţa de apel că nu s-a dovedit în proces că marca reclamantului recurent ar fi fost atât de mult cunoscută încât să fi dobândit caracter puternic distinctiv - ca situație de fapt ce nu intră sub cenzura instanței de recurs, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.
O marcă, chiar calificată ca fiind una slabă, se bucură de protecţie în faţa unui semn similar până la confuzie, iar pentru a considera că există contrafacere este necesar ca între ele să existe un mai mare grad de similaritate decât cel cerut în mod obișnuit, avându-se în vedere nivelul scăzut al distinctivității mărcii care se pretinde a fi încălcată și care atrage o protecție mai putin întinsă.
În analiza similarității semnelor în conflict, după cum rezultă din considerentele deciziei, instanţa de apel a procedat atât la analiza de ansamblu a acestora, cât şi a elementelor verbale comune, respectiv asemănările dintre acestea care ar putea duce la confuzie. Aceasta deoarece aprecierea globală a similarității trebuie să se bazeze pe imaginea de ansamblu creată de semne, care păstrează în memorie, în special, componentele lor distinctive, dominante.
În acest context, instanţa de apel a reţinut, pe lângă elementul comun, că particula „vit”, care sugerează aptitudinea produsului de a genera vitalitate/de a susţine viaţă, urmată de elemente grafice distincte - farfurie cu zmeură, cuprinse în semnul utilizat de pârâtă, au capacitatea de a face diferenţa între semnele în conflict şi de a înlătura riscul de confuzie, incluzând și riscul de asociere - înlăturând astfel gradul înalt de similaritate al semnelor în conflict.
Prin cererea de recurs, în limitele în care a fost formulată, reclamantul recurent a tins la înlăturarea diferenţierii reţinută ca fiind generată de particula „vit”, fără a formula critici de nelegalitate referitoare la relevanţa reţinută a elementului grafic din semnul utilizat de pârâtă, dezlegarea sub acest aspect bucurându-se astfel de putere de lucru judecat.
Înalta Curte constată astfel că semnul utilizat de pârâtă are în compunere și alte elemente pe lângă cele ce alcătuiesc marca reclamantei, care determină o suficientă distinctivitate, în măsură să înlăture în speţă protecția mărcii înregistrată, marcă cu un slab caracter distinctiv.
În considerarea acestor argumente, se constată că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ceea ce atrage caracterul nefondat al recursului.
2. Recursul declarat de pârâtă.
Recursul este formulat în termen, cu respectarea dispoziţiilor art. 301 coroborat cu art. 104 C. proc. civ.
Decizia de apel i-a fost comunicată pârâtei la data de 19 februarie 2014, iar cererea de recurs, înregistrată la instanţă la data de 11 martie 2014, a fost predată la oficiul poştal la data de 7 martie 2014, potrivit menţiunilor de pe plic. Ar fi un formalism excesiv să se considere că nepredarea cererii de recurs recomandat la oficiul poştal, cum prevede art. 104 C. proc. civ. şi cum reclamă reclamanţii recurenţi, atrage tardivitatea, atât timp cât data din ştampila poştei este în cadrul termenului de recurs. Textul a fost impus ca o măsură de protecţie a părţii, pentru ca aceasta să poată dovedi faptul că actul procedural a fost îndeplinit în termen.
Decizia nr. 4709 din 8 aprilie 2009 pronunţată de aceeaşi instanţă, de care se prevalează reclamanţii în susţinerea excepţiei tardivităţii, face aplicarea dispoziţiilor art. 104 C. proc. civ. în contextul particular al cauzei, în care instanţa de apel a recurs la deducţii în legătura cu data depunerii apelului la poştă în condiţiile unor menţiuni incomplete privind data poştei făcută de ştampila aplicată pe plic.
În ceea ce priveşte criticile formulate, într-adevăr, instanța de apel a reținut că prima instanță a îmbrățișat opinia corectă și legală în condiţiile în care rezoluţia din dosarul penal nu conferă în cauză niciun fel de putere de lucru judecat cât timp nu corespunde unei hotărâri judecătorești, că ambalajul utilizat de pârâtă pentru produsul său Xy. era similar cu cel înregistrat de reclamant la O.S.I.M.
Concluzia instanței este raportată însă la greșita neapreciere de către prima instanță a relevanței respectivei rezoluții în soluționarea capătului de cerere privind încălcarea drepturilor conferite de desenul/modelul industrial - cu privire la care s-ar referi, și asupra căreia, oricum, nu ar avea nicio influență (atât timp nu corespunde unei hotărâri judecătorești) de natură a schimba soluția pronunțată, din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 129/1992 privind desenele și modelele industriale - ceea ce înlătură aplicarea în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Instanța de apel a reținut că după data când s-a constituit depozitul reglementar al reclamantului (aprilie 2011), pentru desenul/modelul industrial ambalaj Xy.S. la O.S.I.M., pârâta comercializa produsul în ambalajul care era similar celui înregistrat de reclamant, cu referire la procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc la data de 13 noiembrie 2011, care vizează tocmai livrarea produsului către una din farmaciile cu care are relații contractuale, respectiv SC E. 2000 SRL. Pe de altă parte, s-a mai reţinut că pârâta recurentă a efectuat demersuri de retragere a produsului în ambalajul reclamat, fără să solicite același lucru şi către SC E. 2000 SRL.
Simpla calitate de furnizor a produselor în vederea comercializării lor, în lipsa unui semn protejat pe aceeaşi arie teritorială, cu consecinţa afectării dreptului reclamanţilor de utilizare a ambalajului protejat prin înregistrare de către reclamant, conform certificatului de înregistrare a desenului/modelului industrial nr. AA din 31 octombrie 2011 emis de O.S.I.M. este suficientă în reţinerea încălcării, neavând relevanţă apărarea referitoare la transmiterea proprietăţii către beneficiar.
Şi în ipoteza în care nu mai este folosit produsul vizat, fapta de încălcare reţinută - cu privire la care nu s-au formulat critici de nelegalitate - îl îndreptăţeşte pe reclamantul recurent să-şi conserve drepturile pe care i le conferă legea, drepturi de care se poate prevala într-o situaţie în care s-ar pune în discuţie aspecte dezlegate în prezentul litigiu - acesta neavând niciun control asupra stocului existent pe piaţă şi a oricărei intenţii a pârâtei în activitatea comercială pe care o desfăşoară.
Aceste considerente atrag caracterul nefondat al recursului declarat de pârâtă şi din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - neregăsindu-se elemente care să se circumscrie şi celui reglementat de art. 304 pct. 8, invocat.
Prin urmare, având în vedere considerentele mai sus arătate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii G.C.M.C. şi SC T.M. SRL şi de pârâta SC M.B.T. România SRL (fosta T.G.S. SRL) împotriva deciziei nr. 181A din data de 25 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2687/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2719/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
