ICCJ. Decizia nr. 2731/2014. Civil. Revocare încredintare pentru adoptie. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2731/2014
Dosar nr. 18/3/1996
Şedinţa publică din 15 octombrie 2014
Prin cererea înregistrată la data de 26 februarie 1996 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, reclamanta C.V.I.M. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 80, 81 C. fam., în contradictoriu cu pârâţii C.V.E. şi C.V.C., să se dispună desfacerea înfierii acesteia, încuviinţată prin decizia nr. 383 din 21 iunie 1990 a Primăriei sectorului 1 Bucureşti.
În motivare, reclamanta a arătat că din anul 1991, în urma unor neînţelegeri bazate pe lipsa de afecţiune dintre ea şi părinţii înfietori, a fost nevoită să reia relaţiile cu părinţii săi fireşti. Părinţii înfietori nu au mai contribuit financiar la susţinerea reclamantei, aceasta fiind nevoită să renunţe la cursurile Facultăţii de Drept, pe care o urma.
Prin sentinţa nr. 158 din 20 martie 1996, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererea; a desfăcut înfierea încuviinţată prin decizia nr. 382 din 21 iunie 1990 a Primăriei sectorului 1 Bucureşti; a respins cererea referitoare la păstrarea numelui încuviinţat prin înfiere, ca nefiind întemeiată, urmând ca reclamanta să reia numele părinţilor fireşti-N.
Tribunalul a avut în vedere depoziţia martorei S.E., care a confirmat motivele expuse de reclamantă, faptul că şi părinţii înfietori au arătat că înfierea, în prezent, are un caracter formal.
Tribunalul a respins cererea reclamantei de a-şi păstra numele dobândit prin înfiere, deoarece, în conformitate cu art. 83 C. fam., reclamanta nu a dovedit că există motive temeinice de natură a fi încuviinţată cererea, în fapt înfierea fiind de scurtă durată.
Sentinţa civilă nr. 158/1996 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost comunicată, prin afişare, reclamantei la data de 05 aprilie 1996 la domiciliul indicat de aceasta prin acţiune, respectiv, în Bucureşti, str. C.
Prin încheierea pronunţată la data de 07 august 1996, instanţa din oficiu, a dispus rectificarea sentinţei civile nr. 158/1996, respectiv, practicaua acestei sentinţe, în sensul că dezbaterea cauzei s-a realizat în cameră de consiliu, această încheiere fiind comunicată reclamantei, la data de 04 septembrie 1996, dovada comunicării fiind semnată personal de reclamantă.
La data de 15 iunie 2012, reclamanta C.V.M.I., actualmente C.M.I., a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 158/1996 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, invocând excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată pentru lipsa semnăturii reclamantei, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al apărătorului reclamantei- avocat I.A., iar în subsidiar solicitând să se ia act că reclamanta renunţă la judecata acţiunii în desfacerea înfierii.
Reclamanta a mai arătat că nu a avut cunoştinţă de acţiunea de desfacere a înfierii, că părinţii adoptatori, cu care a avut o serie de neînţelegeri, pe care le-au depăşit, au fost alături de ea în toate momentele importante ale vieţii până când aceştia au decedat şi că acţiunea de desfacere a înfierii a fost un fals, despre care a luat cunoştinţă întâmplător, după ce a formulat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Răcari plângere împotriva numitei C.V.F., pe care o suspecta ca fiind implicată în moartea subită a tatălui său adoptiv.
Reclamanta a mai arătat că nu a semnat şi nu a depus acţiunea în desfacerea înfierii, că la data acţiunii - 26 februarie 1996 - ea purta numele din prima căsătorie, D., că nu a participat la nicio şedinţă de judecată din Dosarul nr. 1537/1996 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, că martorul E.S., care apare în dosar, nu a fost vecină cu ea sau cu părinţii ei şi că nu a avut niciodată domiciliul în str. C., Bucureşti, cum se susţine în acţiunea de desfacere a înfierii.
A susţinut reclamanta că sentinţa civilă nu i-a fost legal comunicată, astfel că termenul de 15 zile pentru formularea apelului a început să curgă la 31 mai 2012. În cazul în care instanţa de apel consideră că termenul de apel a expirat, formulează cerere de repunere în termen, împiedicarea încetând la 31 mai 2012 când a intrat în posesia sentinţei. Solicită verificarea de scripte în temeiul art. 77 C. proc. civ. privind semnătura pe cererea de chemare în judecată, împuternicirea avocaţială şi orice alte înscrisuri ce poartă semnătura atribuită. Arată că se înscrie în fals cu privire la dovezile de comunicare a sentinţei civile şi încheierea de rectificare din 7 august 1993 şi în privinţa menţiunii din hotărârea recurată conform căreia ar fi fost prezentă personal la termenul din 20 martie 1996, instanţa de judecată urmând a cerceta falsul prin orice mijloace de probă, fiind intervenită prescripţia răspunderii penale.
La dosarul cauzei s-au depus actele de stare civilă, din care a rezultat decesul celor doi soţi pârâţi înfietori, iar prin încheierea din data de 22 august 2012 s-a introdus în cauză, în calitate de pârâtă intimată, numita C.V.F., soţie supravieţuitoare şi legatar universal al defunctului C.V.C. (certificat de legatar universal din 7 iunie 2012).
Prin întâmpinarea depusă de intimata C.V.F., s-a invocat excepţia tardivităţii declarării apelului, având în vedere că sentinţa civilă nr. 158/1996 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost atacată după 16 ani.
La dosarul cauzei, în urma cererii de probe încuviinţate reclamantei, s-a depus expertiza grafologică întocmită la data de 29 ianuarie 2013, prin care expert grafolog A.H. a concluzionat că semnăturile de pe cererea de chemare în judecată, de pe împuternicirea avocaţială a doamnei avocat I.A. la poziţia „Client” şi de pe interogatoriile administrate pârâţilor nu au fost executate de C.V.I.M. Totodată, expertul a concluzionat că semnătura de pe procesul verbal de comunicare a încheierii din 7 august 1996 a fost executată de reclamantă.
Reclamanta a depus la dosarul cauzei o expertiză extrajudiciară care atestă că semnătura de pe procesul-verbal de comunicare a încheierii din 7 august 1996 nu a fost executată de către aceasta.
Prin încheierea din data de 26 februarie 2013, instanţa de apel a încuviinţat efectuarea în cauză a unei noi expertize grafologice, care să stabilească dacă semnăturile de pe cererea de chemare în judecată şi procesul-verbal de comunicare a încheierii din 7 august 1996 aparţin reclamantei.
Expertiza a fost efectuată de Institutul Naţional de Expertize Criminalistice prin expert criminalist D.C. şi depusă la dosar la data de 28 martie 2013. Din concluziile raportului de expertiză a rezultat că nu se poate stabili dacă cererea de chemare în judecată a fost semnată de reclamantă, dar că procesul-verbal de comunicare a încheierii din 7 august 1996 a fost semnat de către aceasta.
Deşi instanţa de apel a încuviinţat ca expertul să răspundă la obiecţiunile formulate de către părţi, expertul, prin răspunsul dat acestor obiecţiuni, şi-a menţinut concluziile din raportul de expertiză.
Prin decizia nr. 29/A din 29 ianuarie 2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca tardiv formulat, apelul reclamantei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 284 C. proc. civ., termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Sentinţa civilă nr. 158 din 20 martie 1996 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost comunicată reclamantei apelante la data de 05 aprilie 1996 prin afişare la adresa indicată în acţiunea de chemare în judecată, respectiv, în str. C.
Potrivit dispoziţiilor art. 92 alin. (4) teza II C. proc. civ., în lipsa destinatarului, comunicarea făcută prin afişare la uşa principală a imobilului indicat în acţiunea de chemare în judecată este considerată legal făcută.
Apelanta s-a apărat, susţinând că acţiunea de chemare în judecată nu a fost formulată sau însuşită de ea şi că nu a avut niciodată domiciliul la adresa indicată în această acţiune, unde i s-a comunicat hotărârea, respectiv, str. C., depunând în acest sens istoricul domiciliilor pe care le-a avut de la Evidenţa Populaţiei.
Verificând dosarul de fond, instanţa de apel a constatat că la singurul termen acordat în cauză de către instanţă, respectiv 20 martie 1996 (când s-a şi soluţionat cauza) reclamanta C.V.I.M. a fost prezentă personal, asistată de avocat I.A.
Acest fapt rezultă din practicaua hotărârii apelate, hotărâre care, având valoarea unui înscris autentic, face credinţă de cele menţionate până la constatarea falsului.
Or, plângerea penală formulată de apelantă împotriva grefierei C.L., acuzată de fals intelectual, în sensul că a consemnat nereal prezenţa reclamantei în sala de judecată la data de 20 martie 1996, a fost respinsă, reţinându-se prescripţia răspunderii penale pentru această faptă.
Reclamanta apelantă nu a solicitat pe cale civilă constatarea falsului sentinţei civile nr. 158/1996 sub aspectul consemnării prezenţei sale în sala de şedinţă la data de 20 martie 1996.
Ca atare, instanţa de apel a apreciat că este ţinută de cele consemnate în practicaua sentinţei civile nr. 158/1996, astfel încât a constatat că reclamanta apelantă, fiind prezentă personal la termenul din 20 martie 1996, a avut cunoştinţă de cererea de chemare în judecată pe care, chiar dacă nu se poate stabili că a semnat-o sau nu (aşa cum reţine raportul de expertiză grafologică), şi-a însuşit-o, avocatul I.A. punând în prezenţa sa concluzii de admitere a acestei acţiuni.
Reţinând că apelanta a avut cunoştinţă de cuprinsul acţiunii pe care şi-a însuşit-o, instanţa de apel a reţinut şi faptul că aceasta a recunoscut adresa indicată în acţiune, str. C., ca fiind adresa de comunicare a actelor de judecată.
Dovezile administrate de apelantă, în sensul că nu a avut niciodată domiciliul declarat oficial la adresa din str. C. şi că nu a locuit niciodată la această adresă, nu prezintă relevanţă în cauză, atâta vreme cât, pe de o parte, o persoană este liberă să aibă mai multe domicilii, inclusiv domicilii de fapt, iar pe de altă parte, reclamanta era liberă să indice o adresă de comunicare a actelor de procedură, alta decât adresa unde aceasta efectiv domicilia în acea perioadă.
Instanţa de apel a apreciat că reclamanta este de rea-credinţă când susţine că nu a cunoscut de existenţa procesului de desfacere a înfierii, atâta vreme cât, din raportul de expertiză grafologică întocmit în cauză de expert D.C., rezultă că aceasta a semnat personal procesul verbal de comunicare a încheierii din 7 august 1996 prin care s-a îndreptat eroarea strecurată în sentinţa civilă nr. 158/1996, în sensul că acţiunea de desfacere a înfierii a fost judecată în camera de consiliu.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Câ. (fostă C.V.) I.M., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
1. În baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., procedând la soluţionarea excepţiei tardivităţii, în mod greşit instanţa de apel nu a soluţionat cererea de repunere în termenul căii de atac formulată prin memoriul de apel, în condiţiile în care o atare solicitare trebuia soluţionată în mod distinct, cu prioritate faţă de excepţia de tardivitate a apelului, sens în care se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii de repunere în termenul de apel.
2. În mod greşit instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu ar fi solicitat pe cale civilă constatarea falsului sentinţei de fond sub aspectul consemnării prezenţei acesteia în sala de şedinţă la data de 20 martie 1996, întrucât prin însăşi cererea de apel reclamanta a arătat că se înscrie în fals în privinţa menţiunii conform căreia ar fi fost prezentă personal la termenul din 20 martie 1996.
În acest sens, recurenta-reclamantă arată că, deşi în mod corect s-a reţinut prescripţia răspunderii penale raportat la plângerea formulată împotriva grefierei de şedinţă, instanţa de apel trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 184 C. proc. civ. şi să cerceteze falsul prin orice mijloace de probă. Aceste probe care au fost administrate în cauză şi care dovedesc falsul, vizează faptul că la data introducerii cererii de chemare în judecată reclamanta purta numele de D. (buletinul pe numele C.V. fiind emis la 20 aprilie 1996), că în dosarul primei instanţe nu există nicio menţiune cu privire la legitimarea persoanei care a depus cererea şi datele de identificare ale acesteia (serie şi număr de buletin), că raportul de expertiză criminalistică din 29 ianuarie 2013 reţine că reclamanta nu a semnat cererea de chemare în judecată, nici împuternicirea avocaţială a avocatei I.A. şi nici interogatoriile luate pârâţilor la prima instanţă. Hotărârea judecătorească având un regim aparte de înscris autentic, nu poate fi desfiinţată decât prin promovarea unei căi de atac.
Recurenta susţine că motivarea este contradictorie, întrucât instanţa de apel reţine că nu a solicitat pe cale civilă cercetarea falsului, deşi în realitate a solicitat iar instanţa a refuzat să îl cerceteze în acest dosar.
3. În mod greşit instanţa de apel a reţinut că, prin prezenţa avocatei I.A. la singurul termen de judecată la instanţa de fond şi punerea de concluzii de către aceasta, reclamanta şi-ar fi însuşit cererea de chemare în judecată, în condiţiile în care raportul de expertiză criminalistică din 29 ianuarie 2013 a stabilit că reclamanta nu a semnat împuternicirea acestei avocate, reclamanta susţine că nu a cunoscut şi nu o cunoaşte pe respectiva persoană, iar la dosarul cauzei nu a fost depus contractul de asistenţă juridică ce se presupune că a stat la baza acelei împuterniciri, sens în care hotărârea recurată conţine motive contradictorii şi străine de natura pricinii.
4. În mod nelegal instanţa de apel a reţinut că reclamanta ar fi cunoscut conţinutul cererii de chemare în judecată, pe care şi l-ar fi însuşit, recunoscând şi adresa din acţiune, cu ignorarea probelor administrate în apel care au dovedit că reclamanta nu a locuit niciodată la acea adresă.
5. În mod greşit instanţa de apel a reţinut reaua-credinţă a reclamantei în sensul susţinerilor acesteia că nu a avut cunoştinţă de existenţa procesului, în condiţiile în care reclamanta a locuit cu părinţii adoptivi din 1996 şi până în 2004, în anul 2001 s-a căsătorit cu B.Câ. utilizând numele din adopţie, iar desfiinţarea adopţiei a fost consemnată în evidenţele de stare civilă abia la 31 mai 2012, sentinţa nefiind comunicată oficiului de stare civilă şi nici în dosarul succesoral deschis în anul 2003 după mama adoptivă C.V.E.
În acest sens, recurenta-reclamantă arată că a luat cunoştinţă despre proces la data de 31 mai 2012, când a început să curgă, în mod legal, termenul de apel.
6. În mod nelegal instanţa de apel a refuzat accesul experţilor parte la efectuarea expertizelor şi în mod nelegal a primit „răspunsul” expertului D.C. la obiecţiunile formulate la raportul de expertiză din 28 martie 2013.
Raportul de expertiză care a concluzionat că semnătura de procesul-verbal de comunicare a încheierii de rectificare din 07 august 1996 aparţine reclamantei a fost combătut printr-o notă de obiecţiuni depusă la dosar. Instanţa de apel a primit obiecţiunile părţilor şi a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză însă având ca obiect doar semnătura de pe cererea de chemare în judecată şi semnătura de pe procesul-verbal de comunicare a încheierii de rectificare din 07 august 1996, devenind astfel imposibil de contestat semnătura de pe împuternicirea avocaţială şi de pe interogatoriile luate pârâţilor.
Recurenta-reclamantă arată că a formulat obiecţiuni la ambele rapoarte de expertiză efectuate în cauză, însă la obiecţiunile formulate faţă de raportul din 28 martie 2013, admise de instanţă, expertul D.C. a refuzat să răspundă, iar atitudinea sa nu a fost sancţionată, împrejurare care, coroborată cu refuzul de a permite accesul experţilor parte, lipseşte această probă de putere probatorie, neputând constitui premisa pe care instanţa să-şi fundamenteze soluţia.
Invocă concluziile raportului de expertiză extrajudiciară G.N. din care rezultă că nu a semnat încheierea; chiar dacă a semnat, nu este suficient pentru a dovedi că ştia de proces pentru că încheierea nu cuprinde numele părţilor, nici obiectul cauzei. Nesemnarea procesului verbal de comunicare interesează nu tardivitatea, cât cererea de repunere în termen care curge de la data de 31 mai 2012 când a solicitat o copie a sentinţei.
Recurenta apreciază că instanţa de apel avea datoria de a administra proba cu martori şi expertiză tehnică de specialitate.
Pârâta intimată a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului.
Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, care, parţial, se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Aspectul de nelegalitate dedus prezentei judecăţi în calea extraordinară de atac a recursului vizează admiterea excepţiei de tardivitate a declarării, de către reclamantă,la data de 15 iunie 2012, a apelului împotriva sentinţei civile nr. 158 din 20 martie 1996 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, aceasta susţinând, în esenţă, că, deşi a figurat ca reclamantă în acest dosar, nu a cunoscut, până la data de 31 mai 2012, de existenţa procesului de desfacere a adopţiei pe care se presupune că l-a iniţiat.
1. În primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că, în mod greşit, instanţa de apel nu a soluţionat distinct şi cu prioritate, faţă de excepţia de tardivitate a apelului, cererea de repunere în termenul de apel.
Nu poate fi reţinută, sub acest aspect, o încălcare a dispoziţiilor legale, de vreme ce instanţa, în motivarea soluţiei de respingere a apelului ca tardiv, a arătat că reclamanta a cunoscut de existenţa procesului de desfiinţare a adopţiei şi că a promovat prezenta cale de atac cu rea credinţă, apreciind că argumentele acesteia referitoare la necomunicarea hotărârii, fapt care ar fi împiedicat curgerea termenului de apel, nu sunt întemeiate.
Instituţia repunerii în termen dă posibilitate instanţei de judecată să înlăture sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a mai formula calea de atac, dacă partea dovedeşte că, deşi a cunoscut de existenţa procesului, a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voinţa ei să efectueze actul de procedură înăuntrul termenului prevăzut de lege.
În speţă, instanţa nu a constatat tardivitatea apelului urmare a respingerii cererii de repunere în termen, astfel cum a considerat recurenta când a apreciat ca fiind prioritară analiza cererii de repunere în termen. Dimpotrivă, a constatat că termenul de declarare a căii de atac a curs de la comunicarea hotărârii, pe care a considerat-o valabilă. În acest sens a reţinut că prezenţa părţii în instanţă la termenul de judecată validează toate elementele conţinute în acţiune, inclusiv domiciliul ales indicat, la care hotărârea s-a comunicat prin afişare.
Formularea cererii repunere în termen are la bază premisa comunicării hotărârii şi situaţia în care partea a fost împiedicată de un motiv temeinic să declare apelul. În cauză, potrivit aprecierii reclamantei, motivul temeinic şi obiectiv pentru care nu a putut declara calea de atac în termenul legal este tocmai împrejurarea că nu a cunoscut de litigiu şi nu i s-a comunicat hotărârea judecătorească pronunţată în fond, prin care s-a încuviinţat desfacerea adopţiei.
O astfel de argumentaţie contradictorie nu este de natură a determina, din partea instanţei de apel, o evaluare distinctă, cu atât mai puţin prioritară, a cererii de repunere în termen, întrucât, pe de o parte, ea devine incidentă în situaţia în care partea a cunoscut de existenţa litigiului iar hotărârea i s-a comunicat, împrejurare contestată de parte în cauză iar, pe de altă parte, faţă de motivarea cu care a fost admisă excepţia de tardivitate a declarării apelului, analiza cererii de repunere în termen nu se mai impunea. Concluzionând pe baza argumentelor expuse anterior, asupra faptului că reclamanta cunoştea de existenţa procesului de desfiinţare a adopţiei iar comunicarea hotărârii este valabilă, corect instanţa de apel nu a mai analizat separat temeinicia motivului invocat pentru care reclamanta a solicitat repunerea în termenul de declarare a apelului (a aflat la data de 31 mai 2012 de existenţa hotărârii) fiind în contradicţie cu considerentele pentru care a admis excepţia de tardivitate.
2. Recurenta a susţinut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât instanţa a reţinut că partea nu ar fi solicitat cercetarea falsului privind menţionarea prezenţei sale în instanţă, când, dimpotrivă, instanţa a fost cea care a refuzat să îl cerceteze, critica fiind încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În argumentarea acestei critici, recurenta a arătat că, deşi a administrat toate probele care dovedesc falsul menţiunii prezenţei sale în instanţă, respectiv cele referitoare la numele sub care a fost introdusă acţiunea, nelegitimarea persoanei care a introdus acţiunea, concluziile raportului de expertiză care arată că nu a semnat acţiunea, împuternicirea avocaţială şi interogatoriile, instanţa de apel a refuzat să cerceteze falsul, pe motiv că nu ar fi solicitat acest lucru.
Înalta Curte nu poate reţine o motivare contradictorie a instanţei de judecată, fiind relevant, în analiza acestei critici, modul în care instanţa a reţinut elementele ce au dus la admiterea excepţiei de tardivitate.
Cercetând conţinutul cererii de apel, Înalta Curte constată că reclamanta a invocat excepţia nulităţii acţiunii ca nefiind semnată de ea, excepţia lipsei calităţii de reprezentant, atât pentru persoana care a semnat acţiunea, cât şi pentru cea care a figurat ca apărător ales şi a solicitat ca, în cazul respingerii excepţiilor, să se ia act că renunţă la judecata acţiunii. Ca probe, în dovedirea susţinerilor sale, a solicitat verificarea de scripte cu privire la semnătura de pe cererea de chemare în judecată, de pe împuternicirea avocaţială şi orice alte înscrisuri sub semnătură privată ce poartă semnătura ce i se atribuie. De asemenea, reclamanta a arătat că înţelege să se înscrie în fals cu privire la dovezile de comunicare a sentinţei şi încheierii de îndreptare eroare materială, precum şi în privinţa menţiunii din hotărâre în sensul că a fost prezentă personal în instanţă la termenul din 20 martie 1996, solicitând instanţei să cerceteze falsurile, dat fiind intervenţia prescripţiei răspunderii penale.
Înalta Curte constată că afirmaţiile recurentei privind refuzul de cercetare a falsului nu se confirmă, întrucât, deşi instanţa de apel a apreciat, din eroare, că nu există o astfel de cerere, ca atare, în fapt a verificat şi analizat toate mijloacele de probă administrate de parte, care însă au fost îndreptate exclusiv în direcţia dovedirii unor circumstanţe colaterale prezenţei părţii în instanţă şi nu au condus instanţa de apel la o concluzie contrară celei ce a rezultat din practicaua sentinţei, şi anume prezenţa personală în instanţă a părţii, asistată de avocatul care i-a asigurat apărarea.
Cercetând toate aceste aspecte, instanţa de apel a înlăturat prezumţiile ce ar fi putut izvorî din constatarea nesemnării actelor procedurale menţionate (acţiune, delegaţie, interogatorii), statuând că prezenţa reclamantei în instanţă, împrejurare pe care reclamanta a contestat-o, dar în combaterea căreia nu a administrat nicio probă directă de natură să înfrângă cele reţinute în practicaua sentinţei, validează actele încheiate anterior.
Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte nu poate reţine o motivare contradictorie a instanţei întemeiată pe refuzul de a cerceta falsul, în condiţiile în care, astfel cum rezultă din cercetarea judecătorească asupra excepţiei de tardivitate, în lipsa oricărei dovezi contrare, instanţa de apel a plecat de la premisa, corect enunţată, a veridicităţii consemnării, în practicaua sentinţei apelate, a prezenţei personale a reclamantei, asistată de apărătorul ales, prezumţie izvorâtă din încheierea de şedinţă cu valoare de act autentic şi pe care partea nu a reuşit să o răstoarne, ce a fost coroborată cu concluziile raportului de expertiză din care rezultă că reclamanta a semnat procesul verbal de comunicare a încheierii de îndreptare a erorii materiale constatată în hotărârea fondului.
Se reţine, prin urmare că, în cauză, în afara unor afirmaţii, în apel nu au fost formulate alte solicitări referitoare la cercetarea falsului în dosarul civil, faţă de împrejurarea de necontestat a intervenţiei prescripţiei în ceea ce priveşte instrumentarea penală a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată pentru avocat şi complicitate la fals intelectual pentru grefierul de şedinţă, astfel cum rezultă din ordonanţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti din 2 iulie 2013. Pe de altă parte, însă, plângerea împotriva avocatului pentru fals în înscrisuri oficiale şi fals intelectual şi împotriva grefierului de şedinţă pentru complicitate la înşelăciune a fost respinsă, pe fond, pe motiv că nu sunt întrunite elementele laturii obiective, respectiv fapta nu există, nefiind făcută dovada infirmării acestei ordonanţe în cadrul unei eventuale exercitări a căii de atac de către reclamantă.
În concluzie, deşi pretinde că instanţa de apel avea obligaţia de a cerceta falsul prin orice mijloace, Înalta Curte reţine că reclamanta nu a indicat, cu excepţia înscrisurilor pe care instanţa le-a apreciat ca nerelevante sub acest aspect, ce alte mijloace de probă propune a fi administrate, în condiţiile în care, astfel cum însăşi ea a afirmat, practicaua nu reprezintă un înscris autentic comun a cărui scriere se tăgăduieşte, ci face parte dintr-o hotărâre judecătorească ce se bucură de prezumţia de adevăr.
De altfel, întrebată în recurs asupra probatoriilor pe care le-a administrat în demonstrarea nerealităţii menţiunii, recurenta le-a menţionat pe cele aflate deja la dosarul cauzei, relevante, susţine ea, în dovedirea tezei menţionate, afirmând, la modul general, că era obligaţia instanţei ca, în virtutea rolului activ, să propună şi alte probe menite a susţine situaţia de fapt descrisă în cererea de apel. Înalta Curte apreciază că, în condiţiile în care instanţa de apel s-a declarat lămurită cu privire la situaţia de fapt, considerând probele îndestulătoare pentru stabilirea adevărului în cauză, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., partea este cea care avea obligaţia de a stărui şi a propune acele mijloace de probă pe care le considera concludente sub aspectul pe care intenţiona să îl probeze.
3. Susţine recurenta, în cea de-a treia critică formulată, că instanţa de apel a dat o motivare contradictorie, străină de natura pricinii, şi prezenţei avocatului la termenul de judecată, întrucât nu îl cunoaşte şi nu a semnat mandatul pentru avocat în calitate de apărător ales.
În condiţiile în care avocatul a confirmat, în declaraţiile date la instrumentarea plângerii penale, atât existenţa contractului de asistenţă juridică, menţionând că a fost încheiat la secretariatul baroului, cât şi prezenţa în sală a reclamantei, nu rezultă în ce constă contrarietatea considerentelor instanţei, care a nu a reţinut, faţă de celelalte probe administrate, ca fiind veridică afirmaţia reclamantei în sensul că nu îl cunoaşte pe acel avocat.
4. Se critică şi faptul că instanţa de apel ar fi ignorat probele din care rezultă că nu a locuit la adresa indicată în acţiune. Această împrejurare a fost analizată de instanţa de apel şi apreciată ca nerelevantă în analiza excepţiei de tardivitate, faţă de împrejurarea că persoanele pot avea mai multe domicilii în fapt pe care şi le pot indica drept domiciliu ales. Recurenta nu a formulat o critică de nelegalitate sub acest aspect ci de netemeinicie în legătură cu aprecierea probelor, astfel că nu poate fi reanalizată pe calea prezentului recurs, limitat exclusiv la aspectele de legalitate ale cauzei.
5. Nici împrejurarea că a locuit în continuare cu părinţii adoptivi, aspectele referitoare la continuarea relaţiilor de familie după anul 1996, atitudinea foştilor adoptatori faţă de reclamantă sau extrasele din afirmaţiile făcute în litigiile ulterioare purtate cu fostul tată adoptator, nu sunt relevante cu privire la excepţia de tardivitate dedusă judecăţii, vizând elemente de fapt supuse judecăţii în fazele procesuale anterioare.
6. În ceea ce priveşte modul în care a fost efectuată expertiza grafoscopică şi concluziile acesteia, nu se poate constata existenţa unui aspect de nelegalitate de natură a influenţa soluţia pronunţată, în condiţiile în care expertul, prin răspunsul la obiecţiuni, şi-a menţinut punctul de vedere din expertiza pe care a întocmit-o la solicitarea instanţei. Faptul că expertul parte nu a participat la efectuarea raportului nu reprezintă încălcarea vreunei dispoziţii legale, fiecare expert exprimându-şi propriul punct de vedere cu privire la înscrisurile defăimate ca false. De altfel, împrejurarea că reclamanta a semnat procesul verbal de comunicare a încheierii de îndreptare eroare materială, confirmată prin expertiza contestată de recurentă, nu este singurul element ce a stat la baza soluţiei pronunţate, ci a fost utilizat de către instanţa de apel în aprecierea atitudinii subiective a reclamantei în promovarea căii de atac, reţinându-se că aceasta ar fi fost de rea credinţă, în coroborare cu celelalte împrejurări pe baza cărora instanţa a constatat că reclamanta a cunoscut de existenţa procesului.
Prin urmare, Înalta Curte constată că, în limita criticilor de nelegalitate deduse judecăţii în recurs, nu se poate reţine încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
Deşi prin întâmpinare intimata a solicitat cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial, aceasta nu a depus la dosar dovada efectuării acestor cheltuieli astfel că instanţa va respinge cererea ca nedovedită.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Câ. (fostă C.V.) I.M. împotriva deciziei nr. 29/A din 29 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge cererea intimatei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nedovedită.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2719/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2839/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
