ICCJ. Decizia nr. 2841/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2841 /2014
Dosar nr. 17803/118/2010
Şedinţa publică din 23 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 12 februarie 2003 reclamanţii V.P., V.A.D., V.C., V.S., M.M., V.V. şi A.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii SC E. SA şi SC V.A. SA, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:
- obligarea pârâtelor să le lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul teren în suprafaţa de 14347 m.p., situat în Municipiul Constanţa, cartier Viile Noi, strada D., din care pârâta SC E. SA ocupă o suprafaţa de 5715,2 m.p., iar pârâta SC V.A. SA ocupă o suprafaţa de 8631,8 m.p., cu obligaţia corelativă a reclamanţilor de a le despăgubi cu contravaloarea materialelor şi a preţului muncii pentru construcţiile edificate de către pârâte pe terenul proprietatea reclamanţilor;
- obligarea pârâtelor la plata daunelor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a acestui imobil, calculată pentru ultimii 3 ani, în proporţia corespunzătoare suprafeţelor ocupate de către fiecare dintre pârâte;
- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâta SC V.A. SA a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii pe calea dreptului comun, deoarece reclamanţii nu au exercitat prerogativele conferite titularului dreptului de proprietate în perioada 1946 şi până în prezent.
Pârâta SC V.A. SA a invocat și excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive și a formulat, în condiţiile art. 64-66 C. proc. civ., cerere de arătare a titularului dreptului real pretins prin cerere de către reclamanţi, solicitând citarea, în această calitate, a Consiliului Local al Municipiului Constanţa.
Prin precizările formulate pentru termenul de judecată din data de 08 aprilie 2003 reclamanţii au solicitat a se lua act că înţeleg să păstreze construcţiile edificate de către pârâte pe terenul litigios, urmând a le despăgubi pe acestea cu contravaloarea materialelor şi a preţului muncii, raportat la data edificării construcţiilor, în condiţiile art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ., astfel încât au solicitat a li se constata şi dreptul de proprietate asupra acestor construcţii, dobândit prin accesiune.
Prin sentinţa civilă nr. 613 din 20 ianuarie 2004 pronunţată de Judecătoria Constanţa a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Constanţa, cauza fiind declinată spre competentă soluţionare în favoarea Tribunalului Constanţa, în considerarea valorii obiectului material al acţiunii civile deduse judecăţii care, în urma expertizei efectuate, a fost stabilită la 3.583.063.000 ROL.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 491/2004.
La data de 30 aprilie 2004 a decedat reclamantul V.S., iar drepturile procesuale ale acestuia au fost preluate de către moştenitorii săi, care, potrivit certificatului de calitate de moştenitor din 15 aprilie 2004 emis de către Biroul Notarului Public P.I.G., sunt: V.M., V.I., V.Er., V.E., P.Li., U.S. şi P.M.
În raport de aspectele rezultate din raportul de expertiză tehnică topografică efectuat în cauză de către expert M.E., la termenul de judecată din data de 16 decembrie 2004 reclamanţii au solicitat instanţei de fond să ia act de precizările aduse cadrului procesual pasiv, solicitând chemarea în judecată în calitate de pârâţi, alături de SC E. SA şi SC V.A. SA şi a SC T.P. SRL şi SC A.M. SA, persoane care, potrivit concluziilor expertizei, ocupă părţi din terenul litigios.
Pârâta SC T.P. SRL a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, arătând că reclamanții nu se legitimează ca proprietari asupra terenului litigios şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a apărătorului reclamanţilor, arătând că procura acordată mandatarului L.M. are caracter general, iar nu special, iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată.
După parcurgerea unui prim ciclu procesual, încheiat cu decizia civilă nr. 4230 din 05 iulie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost anulat ca netimbrat recursul formulat de către recurentul SC T.P. SRL, au fost admise recursurile declarate de către pârâtele SC E. SA şi SC V.A. SA şi intervenientul Consiliul Local al Municipiului Constanţa împotriva deciziilor nr. 334/C din 17 februarie 2008 şi nr. 58/C din 17 martie 2008 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, pe care le-a casat şi a trimis cauza spre rejudecare către instanţa de fond, Tribunalul Constanţa, cauza a fost înregistrată din nou pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 17803/118/2010.
La termenul de judecată din data de 04 mai 2011 a fost ataşat la dosarul cauzei certificatul de deces al reclamantei P.L., care a decedat la data de 14 martie 2011, moştenitorul acesteia fiind P.N.S.
La acelaşi termen de judecată s-a menţionat faptul decesului reclamantei V.M., care a decedat la data de 18 ianuarie 2009, moştenitorii acesteia fiind P.M., V.Er., V.E., P.Li. şi U.S.
Prin încheierea pronunţată de Tribunalul Constanţa la data de 19 octombrie 2011 a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii revocării contractului de mandat încheiat între mandanţii U.S., V.C., V.A.D., A.A., A.N., V.P., P.L., P.M., V.Er., V.M., V.V., M.M., L.S. şi mandatarul L.M. prin contractul de mandat autentificat din 27 august 2008 la Biroul Notarului Public B.C., reţinându-se că, potrivit art. 1552 C. civ., mandatul este un contract esenţialmente revocabil, dreptul mandantului de a dispune neputând fi îngrădit în nici un fel.
S-a constatat valabilitatea mandatului acordat de către reclamantele M.M., V.V. şi V.A.D., mandatarei P.M. prin procura specială autentificată din 27 mai 2011 la Biroul Notarului Public A.G.
S-a constatat valabilitatea mandatului acordat de către reclamanţii U.S., V.E., V.C., V.P., V.Er., L.S. mandatarei P.M. prin contractul de mandat autentificat din 18 ianuarie 2011 la Biroul Notarului Public N.O.
Prin încheierea pronunţată de Tribunalul Constanţa la data de 16 decembrie 2011 a fost respinsă excepţia tardivităţii formulării cererii de arătare a titularului dreptului, în raport de dispoziţiile deciziei de casare, prin care s-a dispus casarea tocmai în scopul soluţionării pe fond a acestei cereri.
Prin sentinţa civilă nr. 2999 din 30 mai 2012 Tribunalul Constanţa a respins ca nefondate excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor SC E. S.A. şi SC V.A. SA, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor. S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC A.M. SA şi a fost respinsă acţiunea reclamanţilor faţă de această pârâtă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
A fost admisă cerere de intervenţie în interes propriu a Consiliului Local Constanţa, formulată în condiţiile art. 64 C. proc. civ. (1865) de către pârâta SC V.A. SA.
S-a respins ca nefondată acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii SC V.A. SA, SC T.P. Co SRL prin lichidator C.I. SPRL, SC E. SA şi intervenientul în interes propriu Consiliul Local al Municipiului Constanţa.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
S-a apreciat nefondată şi a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active în raport de aspectele care rezultă din sentinţa civilă nr. 4532 din 18 aprilie 1996 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul civil nr. 14731/1995.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC A.M. SA, în considerarea concluziilor care rezultă din raportul de expertiză tehnică topografică efectuat în cauză, s-a reţinut că această pârâtă nu exercită nici dreptul de proprietate şi nici folosinţa asupra vreunei părţi din terenul litigios, astfel încât excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive a fost admisă.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor SC E. SA şi SC T.P. SRL s-a reţinut că acestea exercită posesia asupra unor părţi din terenul litigios, însă legitimitatea acestei posesii presupune analiza pe fond a raportului juridic litigios, astfel încât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestor pârâte a fost respinsă.
A fost apreciată nefondată şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, deoarece nu se poate accepta ineficacitatea acţiunii în revendicare promovată pe calea dreptului comun de către acela care se pretinde a fi titularul dreptului de proprietate împotriva posesorului neproprietar.
Pe fondul acţiunii în revendicare, Tribunalul Constanţa a reţinut că titlul exhibat de către reclamanţi pentru dovedirea dreptului lor de proprietate îl constituie sentinţa civilă nr. 4532 din 18 aprilie 1996 pronunţată de Judecătoria Constanţa în Dosarul nr. 14731/1995, completată şi îndreptată prin încheierea pronunţată de Judecătoria Constanţa la data de 21 ianuarie 1997, hotărâre care a validat acordul de voinţă al părţilor relativ la transferul dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 2,5 ha „prevăzut în actul de vânzare-cumpărare autentificat din 8 iulie 1899” încheiat între moştenitorii defunctului G.C. din Constanţa, în calitate de vânzători şi cumpărătorii S.T.V., T.T.V. şi F.T.V.
Instanţa a reţinut că, anterior pronunţării sentinţei civile nr. 4532 din 18 aprilie 1996 a Judecătoriei Constanţa, deşi autorii reclamanţilor erau în posesia înscrisului olograf care atesta acordul de voinţă încheiat cu pârâţii titulari ai dreptului de proprietate privind transferul acestui drept, dreptul de proprietate nu a intrat în patrimoniul autorilor reclamanţilor, întrucât formalitatea actului autentic pentru transmiterea valabilă a dreptului de proprietate asupra terenurilor era cerută încă din anul 1947, prin Legea nr. 203/1947.
A reţinut Tribunalul Constanţa că promisiunea de vânzare-cumpărare nu a fost urmată niciodată de predarea terenului către beneficiarii promisiunii, familia V. neavând niciodată posesia terenului revendicat în prezentul litigiu, bunul fiind preluat de către stat chiar de la adevăratul proprietar G.C. din anul 1950.
Modalitatea de preluare reţinută este aceea a intrării în G.A.C., Gospodăria Agricolă Colectivă, acest fapt rezultând fără echivoc din adeverinţele care emană de la autorităţile administraţiei publice locale Constanţa.
În aceste condiţii, comparând titlul prezentat de către reclamanţi cu titlul, rezultat din probatoriul administrat, deţinut de către intervenientul Consiliul Local al Municipiului Constanţa, a cărui calitate de titular al dreptului litigios a fost arătată, în procedura prevăzută de art. 64 C. proc. civ., de către pârâta SC V.A. SA, persoană în numele căreia pârâţii SC E. SA, SC V.A. SA şi SC T.P. SRL exercită dreptul de folosinţă asupra terenului litigios, instanţa de fond a acordat prevalenţă acestuia din urmă, reţinând că este mai bine caracterizat.
Astfel, atât reclamanţii, cât şi intervenientul Consiliul Local al Municipiului Constanţa au dobândit dreptul de proprietate litigios de la acelaşi titular, respectiv autorul G.C., intervenientul Consiliul Local al Municipiului Constanţa a dobândit dreptul de proprietate pierdut de către fostul titular în favoarea statului totalitar în anul 1950, iar reclamanţii prin intermediul unei tranzacţii de vânzare-cumpărare încheiată cu moştenitoarea fostului titular al dreptului de proprietate, tranzacţie perfectată prin suplinirea consimţământului moştenitoarei vânzătorilor (D.C.) în anul 1996.
În aceste condiţii, se reţine că pârâta D.C. a transmis un bun pe care nu îl avea în patrimoniu, fiind preluat din patrimoniul autorului său de către autorităţile statului totalitar.
Faptul că această tranzacţie a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, nu schimbă în niciun fel regimul juridic al bunului imobil care a format obiectul vânzării, anume acela că aparţine domeniului statului, respectiv domeniului privat al unităţii administrativ teritoriale Municipiul Constanţa, deoarece instanţa de judecată nu a fost învestită să cerceteze regimul juridic al bunului, pronunţându-se în limitele învestirii sale, în condiţiile art. 129 C. proc. civ.
În considerentele sentinţei civile nr. 4532 din 18 aprilie 1996 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul civil nr. 14731/1995 se reţine achiesarea pârâtei D.C. la transferul dreptului de proprietate asupra terenului litigios, în favoarea reclamanţilor.
Din această perspectivă, pârâtei D.C. îi revine obligaţia consacrată de art. 1313 şi urm. C. civ. de a preda bunul vândut, iar în cazul imposibilităţii de a realiza aceasta, reclamanţilor le sunt puse la îndemână acţiuni civile prin intermediul cărora îşi pot recupera preţul remis vânzătoarei pentru acest bun.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel reclamanţii V.A., V.C., V.M., V.A., V.C., M.M., V.V., A.A. prin mandatar P.M. şi reclamanţii V.Er., V.E., U.S., P.M., L.S. şi P.N.S. prin mandatar L.M.
Urmare a decesului apelantului reclamant V.P., la data de 10 octombrie 2013, a operat o transmisiune a calităţii procesuale active către succesorii V.L., R.D. şi L.E., care au devenit apelanţi în prezentul litigiu.
Prin decizia nr. 109 C din 12 decembrie 2013, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins apelurile, ca nefondate. Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa în raport de criticile apelanţilor reclamanţi, Curtea a constatat următoarele:
Criticile apelanţilor reclamanţi referitoare la modalitatea de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii revocării contractului de mandat încheiat între mandanţii U.S., V.E., V.C., V.A.D., A.A., A.N., V.P., P.L., P.M., V.Er., V.M., V.V., M.M., L.S. pe de o parte şi mandatarul L.M., pe de altă parte, contract autentificat din 27 august 2008 de B.N.P. „B.C.”, au fost considerate nefondate, reţinându-se că în mod judicios Tribunalul Constanţa a reţinut că o parte dintre reclamanţi au revocat mandatul acordat mandatarului L.M., înţelegând să îşi asigure reprezentarea intereselor în justiţie prin alt mandatar.
Împrejurarea că înscrisul în care s-a consemnat convenţia părţilor cu privire la mandatul acordat mandatarului L.M. are un caracter complex, cuprinzând şi o altă înţelegere a părţilor cu privire la o promisiune de vânzare-cumpărare a bunului litigios nu face irevocabil contractul de mandat; obligaţiile născute din promisiunea de vânzare-cumpărare au o existenţă de sine-stătătoare, iar în caz de neexecutare a acestora, părţile interesate pot să îşi valorifice drepturile printr-o acţiune în justiţie, dar nu în prezentul dosar, prima instanţă nefiind învestită cu o asemenea cerere.
În aceeaşi modalitate pot fi valorificate şi pretenţiile mandatarului revocat dacă acesta apreciază că i s-a creat un prejudiciu prin revocarea mandatului oneros, cu aceeaşi subliniere că instanţa de fond nu a fost învestită cu o astfel de cerere în prezentul litigiu.
Pe fondul litigiului, Curtea a reținut că sentinţa civilă nr. 4532/1996 a fost pronunţată în temeiul art. 1073 şi 1077 C. civ., Judecătoria Constanţa constatând că înscrisul sub semnătură privată încheiat în anul 1949 între promitenţii vânzători E. şi G.C. şi promitenţii cumpărători V. (autorii reclamanţilor), deşi nu reprezintă un act translativ de proprietate cu privire la terenul în suprafaţă de 2,5 ha pentru lipsa formei autentice (cerinţă ad validitatem impusă de dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 203/1947), reprezintă un antecontract de vânzare-cumpărare, în temeiul căruia părţile s-au obligat să încheie în viitor în mod valabil printr-un act autentic, un contract de vânzare-cumpărare, iar în situaţia opoziţiei promitenţilor vânzători la perfectarea actului de vânzare-cumpărare, instanţa de judecată a suplinit consimţământul promitenţilor C.
În literatura de specialitate s-a reţinut constant că o astfel de hotărâre judecătorească, prin care se suplineşte voinţa unei părţi la încheierea unui contract, chiar atunci când are efecte translative sau constitutive de drepturi reale, nu este prin ea însăşi un mod de dobândire a proprietăţii. Este vorba de un mod specific în care funcţionează mecanismul încheierii contractului prin suplinirea voinţei uneia dintre părţi de către instanţa de judecată. Prin urmare, hotărârea judecătorească este numai un element al acestui mecanism de încheiere a contractului. Temeiul dobândirii dreptului de proprietate nu este hotărârea judecătorească, înţeleasă ca manifestare de voinţă a instanţei, ci contractul de vânzare-cumpărare încheiat în aceste condiţii particulare, cu toate consecinţele ce decurg de aici, şi anume cu drepturile şi obligaţiile ce rezultă dintr-un veritabil contract de vânzare-cumpărare.
În speţă, izvorul dreptului de proprietate al reclamanţilor îl constituie contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autorii lor cu promitenţii vânzători C., iar nu hotărârea judecătorească - sentinţa civilă nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanţa, care a reprezentat numai un element al acestui mecanism de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare, prin suplinirea consimţământului vânzătorilor C.E. şi G.
Această explicaţie era necesară pentru înţelegerea drepturilor şi obligaţiilor ce incumbau părţilor contractante - vânzători şi cumpărători, dar şi pentru înţelegerea relaţiei dintre autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti şi opozabilitatea hotărârii judecătoreşti faţă de terţii neparticipanţi la procesul în care a fost pronunţată această hotărâre judecătorească.
Atunci când o parte opune o hotărâre judecătorească unui terţ care nu a participat la procesul finalizat prin acea hotărâre judecătorească, în mod evident nu o poate face cu efectele autorităţii de lucru judecat, întrucât nu este întrunită condiţia identităţii de părţi, iar terţului nu i se poate pretinde să respecte rezultatul unei judecăţi la care nu a participat.
Prin urmare, sentinţa civilă nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanţa, fiind pronunţată într-un litigiu în care pârâţii şi intervenientul - persoane juridice din prezenta cauză nu au participat, nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat acestor pârâţi şi intervenientului Consiliul Local Constanţa, cum greşit au susţinut apelanţii reclamanţi, chiar dacă această sentinţă priveşte un drept real, respectiv dreptul de proprietate al reclamanţilor cumpărători asupra unui teren în suprafaţă de 2,5 ha.
Caracteristicile dreptului de proprietate - drept opozabil erga omnes - nu se transpun asupra actului jurisdicţional ce tranşează chestiunea proprietăţii, respectiv asupra sentinţei civile nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanţa.
Hotărârea judecătorească rămâne, din punct de vedere al regulilor după care îşi produce efectele aceeaşi, fiind supusă principiului relativităţii şi celui al opozabilităţii, indiferent de natura raporturilor juridice pe care vine să le tranşeze. Prin urmare, faptul că această sentinţă a declarat existenţa dreptului de proprietate asupra celor 2,5 ha teren în patrimoniul reclamanţilor nu înseamnă că această sentinţă poate fi opusă tuturor de o manieră incontestabilă. Dreptul rezultat dintr-o dezbatere judiciară, indiferent de natura sa - drept real sau drept de creanţă - este demonstrat incontestabil doar între părţi; faţă de terţi aceeaşi hotărâre judecătorească constată doar fapte juridice, posibil de combătut prin dovada contrară.
În literatura de specialitate s-a reţinut constant că actele convenţionale, ca şi cele jurisdicţionale nu pot da naştere decât unor efecte relative, între părţi, pentru că în aceeaşi măsură în care nu poţi fi creditor sau debitor într-o convenţie la care nu ai fost parte, la fel nu poţi fi judecat printr-o hotărâre faţă de care ai rămas străin.
Oricare ar fi actul vizat, contract sau hotărâre, libertatea individuală a celui care nu a participat la elaborarea lui justifică relativitatea efectului direct produs prin acest act.
Opozabilitatea unui act, oricare ar fi natura sa, nu presupune o extindere a efectelor sale obligatorii asupra terţilor. Hotărârea judecătorească fiind pronunţată pe baza probelor administrate de părţi, în limitele principiului disponibilităţii, este firesc ca efectele acesteia să se producă în mod direct asupra celor care şi-au putut afirma pretenţiile sau apăra drepturile în faţa instanţei. În schimb terţii care nu au participat la dezbateri vor suporta hotărârea de o manieră indirectă, adică cu privire la efecte legate de modificarea ordinii juridice pe care hotărârea judecătorească a provocat-o ei trebuie să respecte rezultatul dezbaterii judiciare - chiar dacă nu au participat la acestea - cel puţin până la momentul în care vor demonstra contrariul.
Opozabilitatea reprezintă respectul datorat şi impus tuturor de către o situaţie juridică, altfel spus, este acea aptitudine a actului jurisdicţional de a fi respectat şi recunoscut de orice persoană care nu a fost implicată în procedura judiciară, dar nu echivalează cu o „extensiune” a autorităţii de lucru judecat asupra terţelor persoane, întrucât acestea nu pot deveni „prizonierele” lucrului judecat în absenţa lor din proces.
Actul jurisdicţional va fi opozabil nu doar sub aspectul existenţei sale, ca mijloc de probă, ci şi din punctul de vedere al consecinţelor sale, cu menţiunea însă că opozabilitatea acestor efecte trebuie deosebită de caracterul lor obligatoriu.
Opunerea hotărârii judecătoreşti ca mijloc de probă şi sub aspectul efectelor substanţiale pe care le produce, nu va însemna însăşi posibilitatea invocării obligativităţii acestor efecte faţă de terţi, aşa încât aceştia să nu le poată pune în discuţie şi în alt cadru procesual să nu tindă la a face dovada contrară (invocând propriile apărări pe care nu le-au putut realiza în procesul finalizat prin hotărârea care li se opune).
Obligativitatea efectelor hotărârii judecătoreşti cu executorialitatea acestora şi imposibilitatea punerii în discuţie, a reluării dezbaterilor, rămân aplicabile sferei părţilor, care au avut posibilitatea să-şi afirme pretenţiile şi să-şi apere poziţia în cadrul unui proces desfăşurat în prezenţa lor, cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale.
Faţă de terţi însă, ceea ce s-a consemnat în hotărârea judecătorească are valoarea de fapt juridic, terţii având posibilitatea de a face dovada contrară a celor stabilite în hotărârea judecătorească.
Demonstrând caracterul preferabil al dreptului său în raportul cu dreptul recunoscut prin hotărârea judecătorească ce i se opune ca un fapt juridic, terţul nu va mai trebui să suporte efectele acestei hotărâri judecătoreşti care îl prejudiciază.
Transpunând aceste dezlegări cu caracter teoretic situaţiei de fapt deduse judecăţii de către reclamanţi, în mod judicios Tribunalul Constanţa a reţinut că pârâtele societăţi comerciale şi intervenientul în interes propriu Consiliul Local Constanţa au opus reclamanţilor un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, preferabil titlului exhibat de către reclamanţi, înlăturând astfel opozabilitatea sentinţei civile nr. 4532 din 18 aprilie 1996 a Judecătoriei Constanţa.
Astfel, din materialul probator administrat în cauză, inclusiv recunoaşterile reclamanţilor (care au declanşat şi procedura Legii nr. 10/2001 cu privire la acelaşi teren ce a făcut obiectul sentinţei civile nr. 4532 din 18 aprilie 1996 a Judecătoriei Constanţa), rezultă cu prisosinţă că niciodată autorii reclamanţilor, după încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare cu moştenitorii proprietarului C., nu au avut posesia acestui imobil.
După încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare în anul 1949, terenul în suprafaţă de 2,5 ha a continuat să figureze în patrimoniul proprietarilor C., pentru ca în anul 1950, ca urmare a politicii de colectivizare a statului totalitar comunist, terenul cu destinaţie agricolă la acel moment să fie preluat de stat şi dat în administrarea G.A.C.-ului organizat în localitate.
Din adresa din 28 februarie 2007 emisă de Consiliul Local al Municipiului Constanţa, ce se coroborează cu copia registrului agricol depusă în apel rezultă că numitul C. (autorul promitenţilor vânzători) figurează în registrul agricol al municipiului Constanţa, în perioada 1948 - 1950 cu suprafaţa de 2,5 ha în Viile Noi, menţionându-se că la rubrica „observaţii” sunt trecute următoarele menţiuni: „intrat în G.A.C. şi lucrează D.I.”.
Curtea constată că acest teren nu a fost înregistrat niciodată, anterior anului 1996, în evidenţele fiscale ale Municipiului Constanţa pe numele autorilor reclamanţilor V., şi nu a făcut parte din suprafeţele de teren agricol existente în patrimoniul numiţilor V.F., V.S. şi V.T. şi preluate de G.A.C./C.A.P. după anul 1953, terenuri de altfel restituite acestora în procedura Legii nr. 18/1991 conform titlurilor depuse de reclamanţi în apel. Astfel în apel reclamanţii au susţinut, aspect confirmat şi de actele depuse la dosar de către Comisia locală de fond funciar Constanţa, că terenul de 2,5 ha în litigiu, nu a făcut obiectul cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor conform Legii nr. 18/1991 formulate de autorii reclamanţilor, acest teren negăsindu-se în patrimoniul reclamanţilor la nivelul anului 1991 - data adoptării Legii nr. 18/1991, pentru a justifica o asemenea cerere.
Prin urmare, după anul 1950 şi până în prezent, terenul în litigiu nu s-a aflat în posesia familiei V.; promitenţii vânzători nu au predat posesia terenului nici la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, şi cu atât mai mult după anul 1996 - când s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanţa, motivat de faptul că terenul nu se mai afla în proprietatea şi respectiv posesia foştilor proprietari C., fiind preluat de stat, în urma colectivizării.
Faptul că în perioada 1950 - 1996 terenul s-a aflat în proprietatea statului, care a dispus de acesta ca un adevărat proprietar rezultă şi din înscrisurile prin care statul, prin autorităţile publice locale ale Municipiului Constanţa a atribuit acest teren spre folosinţă unor întreprinderi de stat, transformate după 1990 în societăţi comerciale, cum ar fi: suprafaţa de 10.000 m.p. a fost atribuită către SC V.A. SA, conform avizului din 24 noiembrie 1988 emis de către fostul Consiliu Popular al Judeţului Constanţa - Direcţia Generală pentru Agricultură; hotărârea nr. 27 emisă de către Consiliul Împuterniciţilor Mandataţi ai Statului din cadrul SC E. SA în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 prin care se recunoaşte dreptul de folosinţă al SC E. SA asupra terenului ocupat de construcţii; o altă suprafaţă de 10.000 m.p. a primit destinaţia de cimitir şi figurează în patrimoniul Municipiului Constanţa conform Legii nr. 213/1998.
Faptul construirii cu bună-credinţă a unor edificate autorizate pe acest teren, anterior anului 1989 de către SC E. SA şi SC V.A. SA a fost constatat cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 16656 din 26 octombrie 2001 pronunţată de Judecătoria Constanţa, definitivă prin decizia civilă nr. 829 din 27 iunie 2002 a Tribunalului Constanţa şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1310/C din 20 noiembrie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa.
Mai mult, se reţine că o suprafaţă de 10.000 m.p. din totalul de 2,5 ha ce a constituit obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare invocată de reclamanţi, a primit după anul 1950 şi până în prezent destinaţia de cimitir - Cimitirul „Viile Noi” - imobil inventariat în domeniul privat al Municipiului Constanţa, conform H.C.L.M. nr. 197 din 01 aprilie 2008, H.C.L.M. nr. 109/2005, anexa nr. 31 şi H.C.L.M. nr. 420/2001, Dosar nr. 17803/118/2010) şi aflat în administrarea SC E. SA.
Acest aspect, necontestat de către apelanţii reclamanţi şi neadus la cunoştinţa instanţei de fond care a pronunţat sentinţa civilă nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanţa, confirmă concluzia justă a instanţei de fond că niciodată după anul 1950 moştenitorii beneficiarilor promisiunii de vânzare-cumpărare - familia V., nu au avut posesia terenului în litigiu, şi nici nu au cunoscut destinaţia pe care statul a dat-o acestui teren după preluarea bunului - teren agricol, de la fostul proprietar C.H.
Referitor la titlul exhibat de către autoritatea publică locală a Municipiului Constanţa, respectiv Consiliul Local Constanţa, Curtea a constatat că la data adoptării Legii nr. 18/1991, acest teren figura în patrimoniul statului, iar potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991: „Terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităţilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, oraşelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzut de art. 26”.
Prin urmare, terenurile preluate de stat prin efectul Decretului-lege nr. 83/1949 pentru completarea unor dispoziţii din Legea nr. 187/1945 privind reforma agrară - cum este cazul şi terenului agricol în suprafaţă de 2,5 ha preluat de la proprietarul C. - şi aflate la data adoptării Legii nr. 18/1991 în proprietatea statului şi în administrarea Municipiului Constanţa, au trecut în proprietatea Municipiului Constanţa, izvorul dreptului unităţii administrativ-teritoriale constituindu-l legea.
Pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor preluate în perioada 1945 - 1989 de către fostele C.A.P.-uri sau G.A.C.-uri .- cum este cazul terenului agricol de 2,5 ha (destinaţie avută la data preluării bunului din patrimoniul proprietarului C.) este necesară parcurgerea procedurii Legii nr. 18/1991, respectiv formularea unei cereri la Comisia locală de fond funciar Constanţa, fostul proprietar neputând opune, statului, pentru restituirea terenului cu destinaţie agricolă la momentul deposedării în anul 1950, vechiul titlu de proprietate, deţinut la momentul privării sale de proprietate de către statul comunist în perioada 1945-1989.
În speţă, familia V. nu avea calitatea de proprietară a terenului în suprafaţă de 2,5 ha la momentul adoptării Legii nr. 18/1991, astfel încât nu a putut formula o astfel de cerere pentru reconstituirea dreptului de proprietate, bunul ce a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare în anul 1949, fiind preluat de stat în anul 1950 de la fostul proprietar C. şi trecut în administrarea G.A.C.-ului din localitate. Numai fostul proprietar C. sau moştenitorii acestuia puteau solicita, în temeiul Legii nr. 18/1991 reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 2,5 ha situat în anul 1991 în intravilanul Municipiului Constanţa, dar în speţă nu s-a făcut dovada parcurgerii procedurii reglementate de Legea nr. 18/1991 în vederea reconstituirii dreptului de proprietate şi a punerii fostului proprietar în posesia terenului astfel retrocedat.
Prin urmare, în anul 1995, la momentul sesizării Judecătoriei Constanţa cu cererea de suplinire a consimţământului moştenitorilor promitentului vânzător C. la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la terenul de 2,5 ha, şi respectiv la data pronunţării sentinţei civile nr. 4532 din 18 aprilie 1996, succesoarea lui C.H., numita D.C. ce a figurat ca pârâtă în dosarul civil nr. 1473/1995 al Judecătoriei Constanţa nu parcursese procedura Legii nr. 18/1991, iar terenul în suprafaţă de 2,5 ha nu făcuse obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în beneficiul numitei D.C. şi nici nu se afla în posesia acesteia, autoarea reclamanţilor din prezentul litigiu nefiind titulara unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului la acel moment.
Aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul promitentei vânzătoare implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
Se observă în jurisprudenţa C.E.D.O. actuală o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 01 decembrie 2005, continuate cu cauzele Străin şi Porteanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere în practica ulterioară în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.
Astfel, dacă în practica anterioară simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti prin care se constată nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989 reprezintă o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanţii au chiar un „bun actual” sau un „interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, după adoptarea hotărârii Atanasiu ş.a. contra României, hotărâre din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778/2010, s-a arătat că „un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre definitivă şi irevocabilă, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în dispozitivul hotărârii în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
Prin urmare, la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 4532 din 18 aprilie 1996, promitenta vânzătoare, în calitate de succesoare a defunctului C.G., respectiv numita D.C. nu era titulara unui „bun” ce putea fi opus cu succes Statului Român, respectiv nu urmase procedura Legii nr. 18/1991 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului de 2,5 ha preluat de G.A.C. de la autorul său, şi nici nu deţinea o hotărâre irevocabilă prin care să se fi constatat în contradictoriu cu statul, prin autorităţile sale publice locale, caracterul abuziv al preluării şi care să ordone restituirea în natură a terenului.
În raport de această situaţie în mod judicios Tribunalul Constanţa a reţinut că titlul opus de Consiliul Local Constanţa reclamanţilor în prezentul litigiu este mai bine caracterizat, întrucât la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanţa, prin care s-a suplinit consimţământul promitenţilor vânzători la vânzarea terenului, succesoarea promitenţilor vânzători nu era titulara unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cu privire la terenul în suprafaţă de 2,5 ha.
Împrejurarea conform căreia terenul în litigiu fusese preluat de stat de la C. încă din anul 1950, iar promitenţii cumpărători nu au intrat niciodată în posesia acestuia până în anul 1996 şi nici ulterior pronunţării sentinţei civile nr. 4532/1996 a fost recunoscută chiar de către reclamanţii V., succesorii beneficiarilor promisiunii de vânzare-cumpărare, care după apariţia Legii nr. 10/2001 au declanşat procedura administrativă, notificând Municipiul Constanţa cu privire la terenul în suprafaţă de 2,5 ha, susţinând că bunul a fost preluat abuziv de către stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, respectiv 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Acţiunea reclamanţilor întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 a făcut obiectul dosarului civil nr. 4065/118/2006, soluţionat irevocabil prin respingerea acţiunii reclamanţilor V.C. şi A.A., motivat de faptul că reclamanţii nu au calitate de persoane îndreptăţite conform art. 3 din Legea nr. 10/2001 să beneficieze de măsuri reparatorii prevăzute de legea specială, întrucât contractul de vânzare-cumpărare cu privire la acest teren a fost perfectat în modalitatea expusă în considerentele prezentei hotărâri, prin suplinirea consimţământului moştenitorilor fostului proprietar promitent, abia în anul 1996, an ce nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, fără a se nega modalitatea de preluare abuzivă a terenului de către stat de la fostul proprietar C., în anul 1950, prin hotărâre judecătorească s-a statuat că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi să beneficieze de măsurile reparatorii ale acestei legi pentru terenul sus-menţionat, întrucât nu intră în categoria persoanelor deposedate de teren conform art. 3 din Legea nr. 10/2001.
În raport de considerentele expuse, Curtea a constatat că titlul opus de reclamanţi Municipiului Constanţa prin Consiliul Local Constanţa este mai puţin caracterizat decât titlul exhibat de autoritatea publică locală, situaţie în care în mod judicios Tribunalul Constanţa a respins acţiunea reclamanţilor ca nefondată.
Împrejurarea conform căreia după pronunţarea sentinţei civile nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanţa reclamanţii şi-au înregistrat acest teren în Registrul de Transcripţiuni şi Inscripţiuni al Municipiului Constanţa şi au plătit impozit pentru acest teren nu este de natură să ofere preferabilitate titlului reclamanţilor, întrucât înscrierea în registrul de transcripţiuni are caracter de informare, respectiv de publicitate a drepturilor faţă de terţi, şi nu este constitutivă de drepturi. Terţii vătămaţi prin înscriere sau cei care invocă drepturi reale proprii asupra bunurilor înscrise, pot să îşi valorifice aceste drepturi în justiţie prin acţiuni în revendicare sau alte acţiuni reale, invocând inopozabilitatea hotărârii judecătoreşti în temeiul cărora s-a făcut înscrierea acestor drepturi în registrul de publicitate, cum este cazul în speţă.
În ceea ce priveşte raporturile dintre părţile din litigiul soluţionat prin sentinţa civilă nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanţa, Curtea reţine că această hotărâre judecătorească se impune părţilor cu autoritate de lucru judecat, iar acestea sunt ţinute să îşi îndeplinească obligaţiile asumate prin contractul de vânzare-cumpărare, act încheiat printr-un mecanism specific, prin suplinirea consimţământului promitentului vânzător, aspect ce nu afectează însă esenţa contractului de vânzare-cumpărare. Prin urmare, pârâta vânzătoare D.C., în calitate de succesoare a promitentului vânzător C., semnatarul antecontractului de vânzare-cumpărare din anul 1949 încheiat cu autorii reclamanţilor V.F., V.S. şi V.T., este obligată să transmită reclamanţilor proprietatea asupra terenului vândut în suprafaţă de 2,5 ha şi respectiv să predea bunul vândut, iar în măsura în care executarea obligaţiilor nu mai este posibilă, este obligată să îl garanteze pe cumpărător pentru evicţiunea totală.
La rândul lor reclamanţii cumpărători sunt îndreptăţiţi să solicite vânzătoarei D.C. să îi garanteze pentru evicţiune sau să solicite reducerea preţului vânzării ori rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru neexecutarea obligaţiei de predare a bunului vândut, suplinirea consimţământului la vânzare prin hotărâre judecătorească neaducând nicio atingere drepturilor şi obligaţiilor specifice contractului de vânzare-cumpărare.
În ceea ce priveşte criticile apelanţilor reclamanţi referitoare la modalitatea de soluţionare a cererii de obligare a pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului revendicat calculată conform expertizei B.V., Curtea a constatat că şi aceste critici sunt nefondate. În condiţiile în care s-a arătat că titlul exhibat de către reclamanţi nu este opozabil pârâţilor şi intervenientului Consiliul Local Constanţa, acesta din urmă deţinând un titlu de proprietate preferabil celui exhibat de reclamanţi, se constată că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi să obţină nici despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului.
Împotriva deciziei nr. 109/C din 12 decembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii V.L., R.D. şi L.E. moştenitori ai defunctului V.P., V.A.D., V.C., M.M., V.V., A.A. prin mandatar P.M., V.Er., V.E., U.S., P.M., L.S., P.N.S. şi V.A., V.Co. şi V.M., ultimii trei recurenți prin mandatar L.M.
Reclamanții V.L., R.D. şi L.E. moştenitori ai defunctului V.P., V A.D., V.C., M.M., V.V., A.A. prin mandatar P.M., V.Er., V.E., U.S., P.M., L.S., P.S. au susținut următoarele:
Instanţa de apel reţine în mod eronat că momentul la care reclamanţii au dobândit proprietatea terenului este momentul la care s-a pronunţat Judecătoria Constanţa prin sentinţa civilă nr. 4532/1996, când în dispozitivul acelei hotărâri se precizează în mod clar: ”constată intervenită vânzarea-cumpărarea cu privire la suprafaţa de 2 ha şi 5000 mp situat în Constanța - Viile Noi, având ca vecinătăţi str. C., str. D., Soc. Agricola Viile Noi şi şoseaua din Vii între vânzătorii E. şi G.C. şi cumpărătorii S.T.V., T.T.V. şi F.T.V.”.
În ceea ce privește compararea titlurilor, recurenții arată că și-au legitimat calitatea de proprietari cu sentinţa civilă nr. 4532/1996 pronunţată de Judecătoria Constanţa şi transcrisă în registrul de carte funciară în anul 1996 (sentinţă care a stabilit că autorii recurenților au cumpărat o suprafaţa de teren în anul 1949).
Instanţa nu putea considera ca fiind mai bine caracterizat titlul statului, în condițiile în care terenul a fost preluat de la G.C., deși acesta era decedat și terenul se afla la data preluării în patrimoniul moștenitorilor săi E.G.C. şi G.G.C. Statul nu se poate legitima la acest moment cu un titlu valabil, câtă vreme a preluat un imobil de la o persoană, alta decât adevăratul proprietar al imobilului de la acel moment.
O altă critică formulată de recurenți vizează modul în care instanța de apel a valorificat conținutul adreselor din 18 martie 2013, din 31 octombrie 2013 și din 28 februarie 2007 emise de Primăria Constanţa, adrese care se referă la alte persoane, C. și, respectiv C.H., astfel încât, în opinia recurenților, aceste înscrisuri nu ar fi trebuit să fie avute în vedere, întrucât nu privesc pe C.G.E., C.G.G., sau măcar pe autorul C.G. Se susține de către recurenți că adresele menționate nu puteau fi coroborate de către instanţa de apel ca fiind înscrisuri prin care se face dovada că terenul revendicat a fost preluat de stat şi dat în administrarea G.A.G. organizat în localitate.
În ceea ce privește modul de soluționare a acțiunii în revendicare, se susține în motivarea recursului că doar reclamanţii fac dovada că au titlu valabil, pârâta legitimându-se cu o preluare abuzivă a statului totalitar de la o persoană care nu mai deţinea un titlu valabil şi cu înscrisuri ce nu au legătură cu prezentul litigiu; reclamanții au dobândit bunul de la autor şi au îndeplinit cerinţa publicităţii imobiliare; pârâtul Consiliul Local cunoştea faptul că a preluat în mod abuziv terenul în numele statului totalitar, încălcând astfel dreptul la proprietate; nu există depus la dosar un înscris care să răstoarne titlul reclamanţilor, care este preferabil, deoarece a fost transcris, are o dată mai veche decât cel pe care-l invocă pârâţii şi intervenientul și provine de la adevăratul proprietar; însuși intervenientul recunoaşte că reclamanţii sunt proprietarii suprafeţei de teren revendicate, din moment ce au fost luaţi în evidenţele fiscale şi plătesc taxe şi impozite pentru acest teren.
Recurenții concluzionează în sensul că titlurile în baza cărora pârâţii ocupă terenul, respectiv acord al fostului Consiliu popular al Municipiului Constanța și preluare în G.A.G. în anul 1950 în numele statului totalitar, nu pot fi preferabile titlului reclamanţilor.
Recurenții V.A., V.C. și V.M., prin mandatar L.M., au susținut următoarele:
Hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Nu s-a avut în vedere împrejurarea că autorităţile locale au recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului, înregistrându-i pe reclamanți în evidențele fiscale şi pretinzându-le impozit pe teren.
În primul ciclu procesual (la Judecătoria Constanța) însăşi intervenienții au negat calitatea lor de proprietari asupra terenului, ulterior cu ocazia dezbaterilor, modificându-şi poziţia procesuală.
Instanţa de apel nu face altceva decât să reformeze o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi opozabilă terţilor prin înscrierea acesteia în registrul de inscripțiuni şi transcripțiuni, împrejurare contrară normelor legale.
Calitatea reclamanților de proprietari ai terenului în litigiu a fost tranşată definitiv şi irevocabil prin sentinţa civilă nr. 4532 din 18 aprilie 1996 şi sub nicio formă nu mai putea fi analizată de o altă instanţă, întrucât aspectele dezlegate cu acea ocazie au putere de lucru judecat.
Instanţa procedează la compararea titlurilor, în condiţiile în care intervenientul nu a opus niciun titlu.
Împrejurarea că intervenientul Consiliul Local a emis anterior anului 1988 avize cu privire la folosinţa acestui teren nu poate conduce la concluzia ca titlul de proprietate al intervenientului este preferabil, întrucât intervenientul nu a dobândit dreptul de proprietate asupra acestui imobil în vreunul din modurile de dobândire a proprietăţii prevăzute de C. civ.
Actele depuse de pârâţi nu fac dovada că intervenientul forţat este proprietarul suprafeţei de teren revendicate.
Recurenții fac referire la înscrisurile și la celelalte probe administrate în cauză, detaliind aspecte ce țin de istoricul transmisiunilor dreptului de proprietate asupra terenului în cauză, concluzionând că sunt proprietari ca efect al sentinței civile nr. 4532 din 18 aprilie 1996 a Judecătoriei Constanța.
Susțin că deși SC E. SA a solicitat acordul Consiliului Local al Municipiului Constanţa în vederea dobândirii certificatului de atestare a dreptului de proprietate conform H.G. nr. 834/1991, pe o suprafaţă de 3813.87 m.p., acest acord a fost respins prin H.C.L.M. nr. 225 din 30 aprilie 1996. Terenul a devenit domeniul privat al Municipiului Constanţa abia în anul 2002, mult după dobândirea în proprietate (anul 1996) de către reclamanţii V.
Recurenții mai arată că motivarea instanţei de apel este contradictorie, deoarece, pe de o parte, se reține că hotărârea judecătorească prin care se constată că reclamanții sunt proprietarii terenului în litigiu are efecte relative nefiind opozabilă terţilor, iar pe de altă parte, în ceea ce priveşte hotărârea prin care se constată că pârâții sunt constructori de bună credinţă, se reține că aceasta are putere de lucru judecat.
Aprecierea instanţei de apel în sensul că dreptul de proprietate al Consiliului Local Constanța asupra terenului în litigiu este preferabil titlului exhibat de către reclamanţi este contrară legii, în condiţiile în care intervenienții nu au niciun drept asupra imobilului.
Imobilul în litigiu nu a intrat niciodată în proprietatea statului şi cu atât mai puţin intervenienții nu au avut posesia suprafeţei de teren revendicate.
Împrejurarea că intervenientul Consiliul Local a emis anterior anului 1988 avize cu privire la folosinţa acestui teren nu poate conduce la concluzia ca titlul de proprietate al intervenientului este preferabil titlului reclamanților, întrucât intervenientul nu a dobândit dreptul de proprietate asupra acestui imobil în vreunul din modurile prevăzute de C. civ.
Deşi toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei dovedesc calitatea reclamanților de proprietari ai terenului, instanţa de apel apreciază pe bază de prezumţii că terenul a trecut în proprietatea statului în perioada martie 1945 - decembrie 1989. Reclamanţii nu ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991, deoarece imobilul în litigiu nu a fost niciodată proprietatea statului.
Vânzătoarea D.C., la momentul pronunţării sentinței civile nr. 4532 din 18 aprilie 1996, era titulara unui bun ce putea fi opus Statului, întrucât suprafaţa de teren ce formează obiectul prezentului dosar nu a intrat niciodată în patrimoniul statului.
Instanţa de apel face o gravă confuzie, încercând să compare un titlu de proprietate consacrat printr-o hotărâre judecătorească cu avize care evident nu pot constitui titlu de proprietate. Prin această interpretare eronată se încalcă principiul securităţii raporturilor juridice, principiu consacrat în doctrina C.E.D.O.
Pârâții ocupă terenul fără niciun drept şi fără niciun titlu, iar după anul 1996 prezumţia bunei-credințe nu mai subzistă, apelanţii pârâţi fiind acţionaţi în judecată în vederea eliberării imobilului. Recurenții fac referire la probele administrate, din care reiese, în opinia lor, că terenul este ocupat abuziv de către pârâte.
Recurenții critică și soluția de respingere a cererii de acordare a despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a imobilului, invocând reaua credinţă a pârâtelor în ocuparea fără drept şi fără titlu a imobilului în litigiu.
Se mai arată că instanţa de apel în mod greşit a apreciat că mandanții puteau să revoce oricând mandatul, ignorând dispoziţiile art. 969 C. civ. Deşi, în principiu, contractul de mandat este revocabil, în caz de pluralitate de mandanți revocarea se face cu acordul unanim.
Contractul de mandat cuprinde şi clauze specifice antecontractului de vânzare-cumpărare, astfel încât revocarea/rezilierea acestuia nu poate fi făcută decât prin acordul tuturor părților sau de către instanţa de judecată.
În recurs s-a formulat cerere de intervenţie accesorie de către D.C.C., în interesul reclamanţilor recurenți V.L., R.D. şi L.E. moştenitori ai defunctului V.P., V.A.D., V.C., M.M., V.V., A.A. prin mandatar P.M., V.Er., V.E., U.S., P.M., L.S., P.N.S., cerere ce a fost admisă în principiu la termenul de judecată din 23 octombrie 2014, în temeiul art. 51 şi 52 C. proc. civ.
Examinând cu prioritate excepția nulității recursulu, invocată de intimata SC E. SA, Înalta Curte constată că recurenții critică modul în care instanța de apel a soluționat acțiunea în revendicare, invocând, pe de o parte, preferabilitatea titlului lor de proprietate, iar pe de altă parte, lipsa titlului pârâților și al intervenientului forțat, critică ce se poate încadra în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, se rețin următoarele:
Recurenții pretind în mod eronat că instanţa de apel ar fi reținut că momentul la care reclamanţii au dobândit proprietatea terenului este momentul la care s-a pronunţat Judecătoria Constanţa prin sentinţa civilă nr. 4532/1996.
Contrar susținerii recurenților, instanța de apel a reținut că izvorul dreptului de proprietate al reclamanților îl constituie contractul de vânzare-cumpărare, iar nu hotărârea judecătorească pronunțată în 1996, care reprezintă numai un element al mecanismului de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare, prin suplinirea consimțământului vânzătorilor.
În timp ce o parte dintre recurenții reclamanți pretind că statul nu a avut un titlu valabil, deoarece a preluat imobilul de la o persoană decedată (G.C.) și nu de la moștenitorii acesteia (E.G.C. şi G.G.C.), care au încheiat promisiunea de vânzare și în patrimoniul cărora terenul trecuse prin moștenire, ceilalți recurenți reclamanți susțin că, în realitate, imobilul nu a fost preluat de stat și că intervenientul forțat nu a avut niciodată imobilul în posesie.
Aceste susțineri sunt contrare stării de fapt reținute de instanța de apel, care a stabilit pe baza probelor administrate că imobilul a fost preluat de stat, fiind, la data adoptării Legii nr. 18/1991, în administrarea Municipiului Constanța, situație de fapt în raport cu care instanța a apreciat corect că terenul era supus legii speciale de reparație.
Modul în care instanța de apel a valorificat probatoriul și a stabilit situația de fapt nu poate fi supus cenzurii instanței de recurs, în condițiile în care recurenții nu invocă aspecte de nelegalitate cu privire la încuviințarea și administrarea probelor, ci aspecte de netemeinicie, care sunt excluse controlului în calea extraordinară de atac a recursului.
Împrejurarea că preluarea s-a făcut în mod abuziv de către autoritățile comuniste nu înlătură aplicarea legilor speciale de reparație, ci dimpotrivă, plasează imobilul și posibilitățile legale de reparație sub imperiul acestor legi, edictate tocmai în scopul reglementării situației imobilelor preluate de stat în mod abuziv (fără titlu sau în temeiul unui titlu viciat).
Ca atare, aspectele invocate de recurenți, referitoare la preluarea imobilului de la autorul promitenților vânzători, care era decedat la data preluării, precum și neconcordanțele de nume din adresele emise de primărie, aspecte care ar justifica susținerea recurenților în sensul că preluarea mobilului s-a făcut fără titlu valabil, nu sunt de natură a conduce la modificarea soluției pronunțate în cauză, în condițiile în care indiferent de modalitatea de preluare a imobilului de către stat, acest fapt determina aplicarea legilor speciale de reparației în favoarea foștilor proprietari sau a moștenitorilor acestora. Numai în ipoteza în care s-ar fi obținut o decizie administrativă sau judecătorească de restituire, emisă în baza legilor speciale de reparație, s-ar fi putut aprecia că moștenitoarea promitenților vânzători are un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce ar fi permis valorificarea hotărârii judecătorești de suplinire a consimțământului acesteia la vânzare în contradictoriu cu posesorii actuali ai imobilului.
Sentinţa civilă nr. 4532/1996 pronunţată de Judecătoria Constanţa nu are efect retroactiv, în sensul de recunoaștere în patrimoniul reclamanților a unui drept de proprietate de la data încheierii în anul 1949 a promisiunii de vânzare-cumpărare.
Prin sentința menționată s-a suplinit doar consimțământul promitenților vânzători, reprezentați în proces prin moștenitoarea lor D.C., fără însă ca instanța să verifice situația juridică actuală a bunului ce a format obiectul promisiunii de vânzare.
Astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel, această hotărâre judecătorească constată, în ceea ce privește efectul față de terți, un fapt juridic, care poate fi combătut prin dovada contrară. Or, din probele administrate instanța de apel a reținut că după anul 1950 și până în prezent terenul în litigiu nu s-a aflat în posesia familiei reclamanților, iar statul a dispus de bun ca un adevărat proprietar.
Câtă vreme fostul proprietar al terenului sau moștenitorii acestuia nu ar fi avut deschisă calea unei acțiuni de drept comun pentru restituirea imobilului, ci ar fi trebuit să solicite acordarea de măsuri reparatorii în temeiul legilor speciale adoptate după anul 1990, nici promitenții cumpărători nu pot pretinde drepturi mai largi, hotărârea judecătorească din 1996 neavând vreun efect cu privire la schimbarea regimului juridic al bunului. Maniera în care reclamanţii din prezenta cauză încearcă să obţină restituirea în natură a imobilului, invocând o convenţie de vânzare-cumpărare încheiată cu moştenitorii fostului proprietar, constituie o încercare de eludare a căilor de restituire, în natură sau în echivalent, prevăzute de legile speciale de reparaţie, pe care moştenitorii fostului proprietar ar fi trebuit să le urmeze, conform principiului specialia generalibus derogant.
Fiind vorba despre un imobil preluat de stat în mod abuziv, acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun, formulată de reclamanţi, nu poate fi soluţionată pe baza regulilor clasice ale comparării titlurilor, fără a se ţine seama de efectele create prin aplicarea legilor speciale care au reglementat modalităţile de reparaţie cu privire la asemenea imobile. În acest context, lipsa ori nevalabilitatea titlului statului nu constituie un criteriu care să justifice admiterea acţiunii în revendicare, ci reprezintă premisa aplicării legilor de reparaţie, care ar fi permis moştenitorilor fostului proprietar să obţină măsuri reparatorii, tocmai invocând preluarea abuzivă a imobilului.
Ca atare, nu pot fi avute în vedere criticile recurenţilor referitoare la caracterul abuziv al preluării şi lipsa titlului statului asupra imobilului.
Împrejurarea că după obţinerea sentinţei civile nr. 4532 din 18 aprilie 1996 reclamanţii au înregistrat imobilul pe numele lor în evidenţele de publicitate imobiliară şi în evidenţele fiscale nu este de natură să fortifice titlul pe care aceştia îl invocă şi nici nu suplineşte lipsa unui act de restituire (în sensul de act administrativ sau hotărâre judecătorească) emis în temeiul uneia dintre legile speciale de reparaţie.
Astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, înscrierea în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni nu are caracter constitutiv de drepturi, ci conferă opozabilitate faţă de terţi. Însă, acest efect al transcrierii actelor de transmisiune imobiliară vizează raporturile juridice de drept comun, nu şi ipoteza în care imobilul cu privire la care a intervenit actul de înstrăinare transcris este unul preluat de stat anterior momentului perfectării vânzării în maniera suplinirii consimţământului vânzătorilor prin hotărâre judecătorească.
În acest caz, normele de drept comun în materie de transcriere şi efectele acesteia sunt înlăturate de la aplicare, având prioritate normele legilor speciale de reparaţie.
Încasarea impozitului de către autorităţile locale nu constituie o recunoaştere a dreptului de proprietate, aşa cum pretind recurenţii. Raportul juridic de drept fiscal, născut ca urmare a declaraţiei de impunere formulate de recurenţi, cuprinde în conţinutul său drepturi şi obligaţii de natură fiscală, ce revin subiectelor acestui raport juridic. Aprecierea de către organul fiscal a unei anumite stări de fapt fiscale, urmată de întocmirea actului de impunere, se bazează pe probele furnizate de contribuabilul solicitant, întrucât, potrivit art. 65 alin. (1) C. proc. fisc., contribuabilul are sarcina de a dovedi actele şi faptele care au stat la baza declaraţiilor sale şi a oricăror cereri adresate organului fiscal. Finalitatea actului de impunere fiscală este aceea a stabilirii şi colectării impozitului datorat de contribuabil, fără a produce consecinţe sub aspectul raportului juridic real de proprietate.
În ceea ce priveşte schimbarea atitudinii procesuale a intervenientului, care, în primul ciclu procesual, a negat calitatea sa de proprietar asupra terenului, iar ulterior, cu ocazia dezbaterilor, şi-a modificat poziţia procesuală, Înalta Curte constată că aceasta nu constituie o critică de nelegalitate, încadrabilă în vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. De altfel, soluţia litigiului se întemeiază pe analiza probatoriului şi încadrarea stării de fapt astfel stabilite în normele şi principiile legale aplicabile cauzei, instanţa neputând ţine seama de poziţia părţilor atunci când aceasta nu este confirmată de probe.
Instanţa de apel nu a reformat sentinţa civilă nr. 4532/1996 a Judecătoriei Constanţa, ci a analizat efectele acestei hotărâri judecătoreşti, reţinând că aceasta nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat pârâţilor şi intervenienţilor din prezenta cauză.
Cu privire la argumentele instanţei de apel referitoare la relaţia dintre autoritatea de lucru judecat şi opozabilitatea, respectiv, obligativitatea actului jurisdicţional, recurenţii nu au formulat critici.
Recurenții consideră în mod eronat că au devenit proprietari ca efect al sentinței civile nr. 4532 din 18 aprilie 1996 a Judecătoriei Constanța. Aşa cum s-a reţinut şi de către instanţa de apel, această hotărâre judecătorească prin care s-a suplinit consimţământul la înstrăinare al vânzătorilor produce efecte obligatorii doar între părţile acelui litigiu, în sensul că pârâta D.C., în calitate de succesoare a promitenţilor vânzători, are obligaţia de a transmite dreptul de proprietate asupra terenului vândut, respectiv obligaţia de a preda bunul, acestea fiind obligaţiile specifice vânzătorului în contractul de vânzare-cumpărare. În măsura în care se constată că, la data rămânerii irevocabile a hotărârii de suplinire a consimţământului, dată la care se consideră perfectat contractul, vânzătorul nu mai este titularul dreptului de proprietate asupra bunului, cumpărătorii au la îndemână acţiunile decurgând din răspunderea contractuală.
Împrejurarea că SC E. SA nu a obţinut acordul Consiliului Local al Municipiului Constanţa în vederea dobândirii certificatului de atestare a dreptului de proprietate conform H.G. nr. 834/1991, pe o suprafaţă de 3813.87 m.p., este irelevantă, întrucât instanţa de apel nu a reţinut că această pârâtă ar avea calitatea de proprietară a terenului respectiv.
De asemenea, nu este hotărâtor momentul includerii terenului în domeniul privat al Municipiului Constanţa, important fiind faptul că anterior sentinței civile nr. 4532 din 18 aprilie 1996 a Judecătoriei Constanța imobilul fusese preluat de stat, fiind supus, sub aspectul condiţiilor şi formelor de restituire, legilor speciale de reparaţie.
Nu se susţine critica recurenţilor privind pretinsa contradicţie între considerentele hotărârii instanţei de apel.
În primul rând, recurenţii pretind în mod contrar realităţii că motivarea instanţei de apel ar reține că hotărârea judecătorească prin care se constată că reclamanții sunt proprietarii terenului în litigiu nu este opozabilă terţilor. Dimpotrivă, tocmai opozabilitatea a fost efectul reţinut de instanţă, cu precizarea că aceasta conferă actului jurisdicţional aptitudinea de a fi respectat şi recunoscut de orice persoană care nu a fost implicată în procedura judiciară. Însă, totodată, instanţa de apel a reţinut, citând din doctrină, că opozabilitatea nu echivalează cu o „extensiune” a autorităţii de lucru judecat. Pentru a nu se ajunge la o suprapunere între opozabilitate şi obligativitate, terţilor le este recunoscut dreptul de a repune în discuţie şi de a face dovada contrară celor reţinute, putând face apărări proprii pe care nu le-au putut realiza în procesul finalizat prin hotărârea care li se opune.
Paralela pe care o fac recurenţii între cele reţinute de instanţa de apel, pe de o parte, cu privire la opozabilitatea sentinţei civile nr. 4532 din 18 aprilie 1996 a Judecătoriei Constanţa şi, pe de altă parte, cu privire la autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 16656 din 26 octombrie 2001 a aceleiaşi instanţe (prin care s-a reţinut că SC E. SA şi SC V.A. SA sunt constructori de bună-credinţă), este forţată, întrucât cele două acte jurisdicţionale examinate au fost valorificate în proces în scopul dovedirii unor împrejurări diferite. Prima sentinţă a fost invocată de reclamanţi ca temei al dreptului lor de proprietate, în timp ce aspectele statuate prin cea de-a doua sentinţă nu au suscitat controverse, reclamanţii recunoscând efectele acesteia prin chiar modul în care şi-au conceput petitul privind păstrarea construcţiilor pe temeiul accesiunii imobiliare artificiale şi dezdăunarea pârâtelor cu valoarea materialelor şi preţul muncii.
Susţinerile recurenţilor referitoare la faptul că intervenientul nu a avut niciodată un drept de proprietate sau posesia asupra terenului, că nu a dobândit dreptul de proprietate asupra acestui imobil în vreunul din modurile prevăzute de C. civ., că nu s-a făcut dovada că terenul a trecut în proprietatea statului în perioada martie 1945 - decembrie 1989 şi că reclamanţii nu ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991, deoarece imobilul în litigiu nu a fost niciodată proprietatea statului, urmează a fi înlăturate, având în vedere că, aşa cum s-a arătat, starea de fapt cu privire la împrejurarea că terenul a fost preluat de stat anterior anului 1990 a fost stabilită de instanţele de fond şi de apel pe baza probelor administrate, iar modul de valorificare a probatoriului administrat nu poate fi cenzurat de instanţa de recurs.
Susţinerea potrivit căreia vânzătoarea D.C., la momentul pronunţării sentinței civile nr. 4532 din 18 aprilie 1996, era titulara unui bun ce putea fi opus Statului, este nefondată, recurenţii neputând să prezinte nici un act administrativ sau judiciar prin care D.C. să fi obţinut restituirea bunului preluat de stat în mod abuziv de la autorii săi.
Instanţa de apel nu a comparat titlu de proprietate invocat de recurenţii reclamanţi cu avizele emise de autorităţile administrative locale. Instanţa de apel a avut în vedere actele de administrare efectuate de autorităţi în perioada 1950-1996 ca probe în dovedirea împrejurării de fapt că imobilul a fost preluat de stat, nicidecum nu a calificat aceste acte ca reprezentând titlul de proprietate al statului.
Principiul securităţii raporturilor juridice, invocat de recurenţi, nu este încălcat, deoarece în prezentul litigiu nu a fost repus în discuţie un drept de proprietate care să fi fost anterior recunoscut recurenţilor. Hotărârea judecătorească invocată de aceştia nu le-a recunoscut un drept la restituirea bunului, pronunţată cu respectarea cadrului legislativ adoptat cu privire la imobilele preluate abuziv, ci a valorificat un drept de creanţă pe care reclamanţii îl aveau în contradictoriu cu promitenţii vânzători, drept decurgând din antecontractul de vânzare-cumpărare.
În ceea ce priveşte referirile pe care le fac recurenţii la ocuparea terenului de către pârâţi fără titlu şi reaua lor credinţă, acestea nu sunt încadrate din punct de vedere juridic şi nu se indică vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. De asemenea, raportarea recurenţilor la probele administrate excede cadrului în care instanţa de recurs poate face verificarea de legalitate a soluţiei recurate.
Soluția de respingere a cererii de acordare a despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a imobilului este corectă, în condiţiile în care acţiunea în revendicare a fost respinsă.
Instanţa de apel a reţinut în mod corect că mandatul este, în principiu, revocabil. Acest principiu rezultă din prevederile art. 1553 C. civ., potrivit cărora „mandantul poate, când voieşte, revoca mandatul şi constrânge, la caz, pe mandatar de a-i remite înscrisul de împuternicire”.
Această formă de încetare a contractului de mandat este reglementată printr-o normă specială, specifică acestui tip de contract şi se aplică prioritar, neputând fi invocate dispoziţiile de drept comun prevăzute de art. 969 C. civ., care se referă la efectele convenţiilor în general.
Analizarea consecințelor revocării mandatului doar de către unii dintre mandanți și eventualul prejudiciu cauzat în acest mod mandatarului nu formează obiect de analiză în prezentul litigiu. Ca atare, nu interesează în soluționarea prezentei cauze lămurirea problemei revocării mandatului cu pluralitate de mandanți și necesitatea acordului unanim al acestora, această problemă urmând a fi eventual pusă în discuție într-un litigiu vizând răspunderea mandanților față de mandatar.
Referitor la clauzele specifice unui antecontract de vânzare-cumpărare, cuprinse în înscrisul constatator al contractului de mandat, instanța de apel a reținut în mod corect că acestea au o existență de sine-stătătoare și nu împiedică revocarea mandatului. Pe de altă parte, drepturile și obligațiile născute din aceste clauze contractuale nu fac obiectul litigiului de față, astfel încât eventuala neexecutare a obligațiilor astfel asumate va putea fi invocată pe cale separată.
De altfel, toate aspectele referitoare la raportul juridic de mandat născut între reclamanți și mandatarul inițial al acestora sunt irelevante în soluționarea acțiunii pendinte pe care aceștia au formulat-o, deoarece reclamanții care susțin aceste motive de recurs nu argumentează și nu demonstrează din punct de vedere juridic în ce măsură aceste critici ar fi de natură să conducă la modificarea soluției date acțiunii în revendicare.
Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de reclamanți au fost respinse, ca nefondate.
În ceea ce privește cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta D.C.C., se constată că aceasta reia în totalitate argumentele din recursul declarat de recurenţii reclamanţi în favoarea cărora a intervenit, astfel încât, pentru considerentele deja expuse, cererea de intervenţie a fost respinsă.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii reclamanţi, care au căzut în pretenții ca urmare a respingerii recursurilor, vor fi obligați la plata sumei de 4000 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă SC E. SA Constanţa şi de 350 RON cheltuieli de judecată către intimaţii intervenienţi Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa prin primar, aceste sume reprezentând onorarii avocațiale, conform chitanţelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului, ca nefondată.
Respinge recursul formulat de reclamanţii V.L., R.D. şi L.E. moştenitori ai defunctului V.P., V.A.D., V.C., M.M., V.V., A.A. prin mandatar P.M., V.Er., V.E., U.S., P.M., L.S., P.N.S. împotriva deciziei nr. 109/C din 12 decembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, şi cererea de intervenţie în interesul acestora formulată de intervenienta D.C.C., ca nefondate.
Respinge recursul formulat de V.A., V.C. şi V.M., împotriva deciziei nr. 109/C din 12 decembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, ca nefondat.
Obligă pe recurenţii reclamanţi la plata sumei de 4000 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă SC E. SA Constanţa şi de 350 RON cheltuieli de judecată către intimaţii intervenienţi Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa prin primar.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2839/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3451/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
