ICCJ. Decizia nr. 2839/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2839/2014

Dosar nr. 24238/3/2006*

Şedinţa publică din 23 octombrie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 24238/3 din 3 iulie 2006, reclamantul O.V. a chemat în judecată pe pârâţii Serviciul de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti (S.A.M.B.), Direcţia Sanitară a Municipiului Bucureşti (D.S.M.B.) şi Ministerul Sănătăţii, formulând, în baza Legii nr. 10/2001, contestaţie împotriva deciziei nr. 57 din 16 mai 2006, solicitând anularea acestei deciziei, obligarea S.A.M.B. să emită o decizie de restituire în natură a imobilului teren care a făcut obiectul notificării nr. 201/2001 şi a notificării de revenire nr. 809/2005, în suprafaţă de 5083 m.p.; în subsidiar, în cazul respingerii acestora în contradictoriu cu S.A.M.B., reclamantul a solicitat admiterea lor în contradictoriu cu D.S.M.B. sau cu Ministerul Sănătăţii, întrucât şi aceste instituţii au fost notificate şi nu au răspuns la notificare.

S-a susţinut că autorul reclamantului (bunicul pe linia maternă) N.I.B. a fost proprietarul unei cote-părţi de 66/72 din terenul în suprafaţă de 5545 m.p. situat în str. E., fostă R..

La apariţia Legii nr. 10/2001, reclamantul a solicitat restituirea în natură a suprafeţei de 5083 m.p., deoarece imobilul a fost trecut abuziv în proprietatea statului, iar terenul se află în administrarea Municipiului Bucureşti şi nu în administrarea D.S.M.B.

Reclamantul şi-a continuat demersurile pentru obţinerea în natură a terenului liber, inclusiv după apariţia Legii nr. 247/2005.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Ministerul Sănătăţii Publice - Autoritatea de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii pentru lipsa calităţii procesuale active, arătând că terenul se află în proprietatea privată a statului şi în administrarea S.A.M.B.

Serviciul de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti - S.A.M.B. a formulat note scrise, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, solicitând pe fondul cererii, respingerea acesteia ca nefondată, întrucât terenul nu poate fi restituit în natură, fiind în întregime afectat de utilităţi.

Ministerul Sănătăţii Publice a formulat întâmpinare invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive faţă de primul capăt de cerere. Faţă de al treilea capăt de cerere, pârâtul a precizat că nu a fost notificat pentru a-şi putea formula apărări. Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că terenul se află în administrarea Municipiului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 1296 din 16 noiembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestaţia.

S-a reţinut că prin decizia contestată, Serviciul de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti - S.A.M.B. a respins cererea de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 5083 m.p., deoarece pe terenul a cărui restituire în natură a fost solicitată de către reclamant prin notificare este edificat şi funcţionează Serviciul de Ambulanţă a Municipiului Bucureşti, unitate sanitară publică de importanţă strategică care deserveşte întreg Municipiul Bucureşti. S-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Observând că, pentru terenul în litigiu, reclamantul a formulat şi notificarea nr. 1464/2001 şi că Primăria Municipiului Bucureşti a emis dispoziţia nr. 5048/2005, prin care a respins notificarea, acordându-i reclamantului măsuri reparatorii în echivalent atât pentru teren, cât şi pentru construcţia demolată, tribunalul a apreciat că hotărârea judecătorească prin care s-a respins contestaţia împotriva dispoziţiei nr. 5048/2005 - sentinţa civilă nr. 900/2006, menţinută în recurs prin decizia civilă nr. 7832/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - produce efecte în speţă, deoarece instanţa sesizată ulterior nu poate pronunţa o soluţie care să nesocotească efectul pozitiv al hotărârilor judecătoreşti anterioare şi să considere că terenul ar putea fi restituit în natură, reclamantului.

Tribunalul a reţinut că terenul a cărui restituire în natură se solicită este ocupat de Serviciul de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti, unitate strategică ce asigură asistenţa medicală de urgenţă în Municipiul Bucureşti, în regim de lucru continuu, ceea ce s-a confirmat prin raportul de expertiză topografică efectuat de expertul P.E. în Dosarul nr. 4876/1993, astfel că în raport de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, soluţia de acordare de despăgubiri prin echivalent este singura soluţie legală şi posibilă.

Tribunalul a precizat că suprafaţa de teren avută în vedere este doar aceea care a făcut obiectul notificării iniţiale, diferenţa de 462 m.p. la care se face referire într-o notificare depusă peste termen şi în contestaţia pendinte, neputând fi obţinută nici în natură, nici în echivalent de către reclamant.

Prin decizia civilă nr. 379 A din 31 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul.

Prin decizia civilă nr. 8239 din 18 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, apreciind că soluţia dispusă nu a fost motivată, astfel că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului litigiului.

Prin decizia civilă nr. 81 A din 27 februarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul contestatorului.

Prima instanţă şi-a dezvoltat raţionamentul, plecând de la premisa că imobilul-teren care a făcut obiectul notificării nr. 201/2001, soluţionată prin decizia nr. 57 din 16 mai 2006, a fost preluat abuziv de către stat şi că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001, în considerarea principiului non reformatio în pejus.

În speţă, nu s-a pus problema dovedirii existenţei dreptului reclamantului la obţinerea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, ci problema stabilirii felului acestor măsuri în condiţiile în care reclamantul considera că se impune restituirea în natură a terenului iar unitatea deţinătoare a emis decizie de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent.

Tribunalul şi-a justificat soluţia prin aceea că Înalta Curte a statuat în mod irevocabil că măsurile reparatorii la care are dreptul reclamantul nu pot fi stabilite decât prin echivalent, aspect care se impune cu putere de lucru judecat, chiar dacă raportat la cadrul procesual pasiv nu este întrunită condiţia identităţii de părţi pentru a se putea invoca excepţia autorităţii de lucru judecat.

Tribunalul a avut în vedere şi concluziile raportului de expertiză topografică efectuat de către expertul P.E., din care rezultă că întregul teren este ocupat de utilităţi şi nu poate fi restituit în natură în sensul Legii nr. 10/2001.

Curtea a reţinut că argumentele avute în vedere de către prima instanţă sunt corecte, respectiv că pe lângă acestea mai pot fi aduse alte argumente care dovedesc temeinicia şi legalitatea hotărârii primei instanţe.

S-a apreciat astfel că apelantul se află în eroare atunci când susţine o încălcare a dreptului de proprietate în ipoteza în care măsurile reparatorii acordate sunt în echivalent şi nu în natură.

Prin dispoziţia nr. 5048 din 27 decembrie 2005 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu, deoarece terenul este afectat de elemente de sistematizare, iar construcţia veche a fost demolată. S-a dispus totuşi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul situat în Bucureşti, str. E., identificat conform planului din anul 1940, ca fostă str. R., compus din teren în suprafaţă de 5083 m.p. şi construcţie demolată.

Faptul că reclamantul a formulat două notificări pentru acelaşi teren care au fost soluţionate de către instituţiile sesizate printr-o dispoziţie, respectiv printr-o decizie de respingere a cererii de restituire în natură a terenului şi de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent şi faptul că reclamantul a înţeles să se judece distinct în fiecare dintre procedurile demarate în baza aceleiaşi legi sunt realităţi care nu dovedesc nesocotirea drepturilor garante de Convenţie, ci neacceptarea de către reclamant a verdictelor instanţelor interne care i-au recunoscut drepturile în baza Legii nr. 10/2001.

Nici faptul că, reclamantului, i-a fost respinsă o cerere de revendicare a terenului întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, nu poate avea semnificaţia nesocotirii art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în condiţiile în care legea specială edictată de către Statul Român pentru reglementarea situaţiilor de acest fel a fost aplicată în speţă, permiţându-i acestuia să obţină despăgubiri în echivalent pentru terenul care, în mod indubitabil, a aparţinut autorului său şi a fost preluat abuziv de către stat, dar nu mai poate fi restituit în natură, dată fiind situaţia juridică actuală a acestuia.

Curtea a avut în vedere decizia civilă nr. 3830 din 5 noiembrie 2002 a instanţei supreme, prin care s-a respins, ca nefondat, recursul contestatorului împotriva deciziei civile nr. 328/A din 21 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti şi, raportat la dispoziţiile dreptului comun, a reţinut că reclamantul nu a dovedit dobândirea de către autorul său B.N. a proprietăţii imobilului revendicat sau păstrarea calităţii de proprietar până la momentul naţionalizării.

Or, dacă instanţa supremă a reţinut că reclamantul nu şi-a dovedit drepturile după exigenţele probatorii specifice revendicării imobiliare de drept comun, susţinerile acestuia conform cărora, prin raportare la practica instanţei de la Strasbourg, s-ar fi impus admiterea acţiunii în revendicare pe dreptul comun, chiar dacă Legea nr. 10/2001 nu ar permite în concret decât un anumit tip de măsuri reparatorii, sunt vădit nefondate.

S-a avut în vedere şi decizia civilă nr. 7832 din 8 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care, admiţându-se recursul Municipiului Bucureşti şi respingându-se recursul reclamantului, s-a casat decizia civilă nr. 89/2007 a Curţii de Apel şi s-a menţinut sentinţa civilă nr. 900 din 06 iunie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Prin această din urmă sentinţă s-a respins contestaţia formulată împotriva dispoziţiei nr. 5048/2005 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, reclamantului recunoscându-i-se dreptul la obţinerea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru acelaşi teren.

Instanţa supremă a arătat în hotărârea menţionată că reclamantul este îndreptăţit doar la măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţia (demolată) şi pentru teren, deoarece restituirea în natură a terenului ori a unei părţi din acesta nu este posibilă, câtă vreme nu este un teren liber în înţelesul Legii nr. 10/2001.

A considera în prezenta cauză că acelaşi teren este posibil de restituit în natură în temeiul aceleiaşi Legi nr. 10/2001, ar însemna să se nesocotească efectele pozitive şi negative ale hotărârilor judecătoreşti irevocabile.

S-a constatat că printr-o cerere din data de 25 martie 2009, reclamantul a formulat o acţiune în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi Serviciul de Ambulanţe al Municipiului Bucureşti, prin care a solicitat constatarea inexistenţei dreptului de proprietate al Statului Român, respectiv, al Municipiului Bucureşti şi al dreptului de administrare al S.A.M.B. asupra terenului în litigiu, obligarea pârâtelor la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a terenului, confirmarea existenţei dreptului de superficie al Municipiului Bucureşti asupra clădirilor în care funcţionează S.A.M.B. şi obligarea acestuia la plata contravalorii lipsei de folosinţă asupra acestui teren. Prin aceeaşi cerere s-a solicitat, în subsidiar, obligarea Statului Român sau a Municipiului Bucureşti la plata de despăgubiri pentru terenul ocupat şi pentru lipsirea de proprietate cu privire la imobilul în litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 1010 din 6 iulie 2009, s-a respins, ca inadmisibilă, acţiunea, această soluţie fiind menţinută prin decizia civilă nr. 3594 din 3 mai 2011 a instanţei supreme pronunţată în Dosarul nr. 3201/1/2010. Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că reclamantul a uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, procedură care a fost finalizată, iar măsurile repertorii stabilite în favoarea acestuia au caracter definitiv.

Punctând justeţea ultimelor două hotărâri pronunţate de către instanţa supremă cu privire la raporturile juridice dintre reclamant şi Statul Român, Curtea a observat că reclamantul se află în situaţia în care dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent i-a fost recunoscut atât prin dispoziţia nr. 5048/2005 (irevocabilă, ca urmare a hotărârii instanţei supreme la care ne-am referit), cât şi prin decizia nr. 57 din 16 mai 2006 care face obiectul prezentei cauze.

Doar principiul non reformatio in pejus nu permite ca în contestaţia de faţă să se pronunţe o hotărâre care să anuleze decizia nr. 57/2006 şi să respingă notificarea nr. 201/2001 ca rămasă fără obiect. Aceasta nu înseamnă că reclamantul va putea obţine de două ori măsuri reparatorii prin echivalent pentru acelaşi teren.

Raportul de expertiză efectuat în apel de către expertul I.A. şi răspunsul la obiecţiuni concluzionează că terenul care a făcut obiectul notificării este afectat de utilităţi în integralitatea lui şi nu poate fi restituit în natură conform Legii nr. 10/2001.

Curtea a constatat că în apelul reclamantului nu au existat critici relative la modul în care tribunalul a soluţionat contestaţia prin raportare la suprafaţa de 462 m.p. care nu a fost inclusă în notificarea iniţială.

Susţinerile apelantului conform cărora apariţia Legii nr. 165/2013 ar afecta soluţia pronunţată în prezenta cauză, nu au fost primite, întrucât imposibilitatea restituirii în natură a terenului este o chestiune care îşi păstrează actualitatea, art. 10 şi 16 din Legea nr. 10/2001 nefiind modificate.

Prin încheierea de şedinţa publică de la 10 aprilie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 81A din 27 februarie 2014, ca nefondată.

Curtea a constatat că înţelesul soluţiei de respingere a apelului este clar şi nu necesită nici un fel de lămuriri.

Împotriva deciziei civile nr. 81 A din 27 februarie 2014 şi a încheierii de şedinţă din 10 aprilie 2014 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a formulat cereri de recurs la data 28 martie 2014, respectiv 30 aprilie 2014, contestatorul O.V., prin care a invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

Recurentul-contestator a arătat că a formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001 pentru acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, respectiv notificarea nr. 1464 din 06 aprilie 2001 adresată Primăriei Municipiului Bucureşti şi notificarea nr. 201 din 13 iunie 2001 adresată Serviciului de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti - S.A.M.B.

Notificarea nr. 1464 din 06 aprilie 2001 a fost soluţionată prin dispoziţia nr. 5048 din 27 decembrie 2005, prin care s-a constatat calitatea sa de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Contestaţia formulată a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 900/2006 a Tribunalului Bucureşti. Apelul a fost admis prin decizia civilă nr. 89/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, soluţie modificată în recurs, prin decizia civilă nr. 7051/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Recurentul-contestator a susţinut că atât procedura administrativă, cât şi procedura judiciară în acest caz sunt lipsite de efecte juridice, în condiţiile în care nu Municipiul Bucureşti, ci Serviciului de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti - S.A.M.B. şi Ministerul Sănătăţii au calitatea de unităţi deţinătoare şi au competenţa de a soluţiona notificarea.

Prin decizia nr. 57/2006 emisă de Serviciului de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti - S.A.M.B., în calitate de unitate deţinătoare, i-a fost recunoscută calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţa de 5083 m.p.

Nu s-a dispus nicio măsură în privinţa măsurilor reparatorii cuvenite pentru construcţiile preluate abuziv de stat şi demolate, rămânând nesoluţionată şi cererea în privinţa suprafeţei de 462 m.p.

Prin decizia civilă nr. 8239 din 18 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia civilă nr. 379 A din 31 mai 2010 şi a trimis cauza spre rejudecare, pentru ca instanţa de apel să procedeze la cercetarea temeinică a fondului cu privire la toate cerinţele art. 10 din Legea nr. 10/2001, în sensul de a stabili dacă întreg terenul este exclus de la restituirea în natură.

În mod implicit, s-a considerat că nu poate fi respinsă acţiunea promovată în baza efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al sentinţei civile nr. 900/2006 a Tribunalului Bucureşti; totodată, pentru ca instanţa de apel să cerceteze pe fond dacă terenul poate fi restituit în natură, printr-o analiză proprie, iar nu prin raportare la cercetarea altei instanţe; s-a dispus ca instanţa de rejudecare să intre în cercetarea fondului, să stabilească în detaliu, cu privire la fiecare lot de teren, dacă poate sau nu să fie restituit în natură, funcţie de criteriile stabilite de art. 10 din Legea nr. 10/2001, respectiv Normele metodologice de aplicare a legii.

Instanţa de apel, în rejudecare, deşi a administrat probe, conformându-se astfel deciziei de casare, a pronunţat o hotărâre similară celor casate, considerând din nou că nu poate intra în cercetarea fondului pretenţiilor, respectiv, că nu poate verifica dacă bunul poate fi sau nu restituit în natură potrivit art. 10 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 1, 2, 7, 9 şi 16 din Legea nr. 10/2001, faţă de „efectul pozitiv şi negativ al autorităţii de lucru judecat pe care îl produce sentinţa civilă nr. 900/2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, definitivă şi irevocabilă".

Recurentul-contestator a solicitat astfel admiterea recursului şi casarea deciziei, aceasta fiind pronunţată cu încălcarea legii, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. A susţinut totodată că hotărârea este şi nemotivată, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

S-a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea art. 315 C. proc. civ., întrucât a nesocotit faptul că dezlegările aduse prin decizia de casare au autoritate de lucru judecat pentru judecătorii fondului. Rejudecând apelul după casare, Curtea avea obligaţia de a respecta îndrumările obligatorii ale deciziei de casare, hotărârea fiind casată tocmai pentru că instanţa de apel nu a intrat efectiv în cercetarea fondului, stabilind aprioric faptul că terenul nu poate fi restituit în natură, nici măcar în parte.

Înalta Curte, prin decizia de casare, a arătat că nu poate accepta referirile de ordin general ale instanţei de apel şi de fond, bazate pe soluţia pronunţată în cealaltă contestaţie, în sensul că „tot terenul este ocupat", fără a se face o analiză concretă a situaţiei de fapt, în baza probatoriului administrat, pornind de la cerinţele art. 10 din Legea nr. 10/2001.

Instanţa de apel a administrat probele impuse, însă doar formal, pentru ca în final, prin hotărârea pronunţată, să arate expres că nu le poate analiza, întrucât le consideră nerelevante pentru cauză. În rejudecare, deşi s-au realizat două expertize, instanţa de apel nu face nicio referire la concluziile expertizei topografice.

Expertul în construcţii I.A. a arătat că nu poate identifica în concret care a fost terenul preluat de stat, prin urmare, lipsind acest reper, nu avea cum să stabilească ce construcţii se afla pe terenul preluat de la autorii contestatorului. Deşi nu deţine planurile pentru instalaţii, stabileşte că tot terenul este grevat de instalaţii de utilitate publică. Erijându-se astfel în parte în proces, expertul critică decizia instanţei de a dispune şi o expertiza topografică, arătând ca staţia de salvare are nevoie să-şi extindă construcţiile pe terenul liber, fiind un obiectiv de maxima însemnătate pentru sănătatea populaţiei.

Expertiza topografică a răspuns tuturor obiectivelor, procedând la suprapuneri de planuri topografice şi la constatări în teren şi a lămurit pe baza constatărilor ştiinţifice toate cerinţele stabilite prin decizia de casare, respectiv care este terenul preluat de la autorii reclamantului, care este destinaţia fiecărui lot de teren din terenul care a aparţinut autorului reclamantului, care sunt loturile de teren ocupate de construcţii definitive, autorizate, care sunt loturile ocupate de construcţii provizorii, uşoare, demontabile, dezafectate. Instanţa însă a ignorat-o complet, nefăcând nicio referire la concluziile acesteia în cuprinsul hotărârii.

Hotărârea astfel pronunţată a fost dată cu încălcarea legii, respectiv a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. şi a art. 10 din Legea nr. 10/2001 coroborate cu art. 1, 2, 3, 4, 7 şi 9 din Legea nr. 10/2001, precum şi cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 165/2013.

Potrivit art. 1, 2, 3, 4, 7 şi 9 din Legea nr. 10/2001 completată şi modificată, imobilele preluate abuziv de stat se restituie, de regulă, în natură, acolo unde este posibil, libere de orice sarcini şi urmăriri. Potrivit art. 16 din Legea nr. 10/2001, se restituie în natură inclusiv imobilele deţinute de instituţii publice şi grevate de o utilitate publică, prin noţiunea de imobile înţelegându-se terenurile cu sau fără construcţii, astfel cum se arată în art. 6 din Legea nr. 10/2001 şi în Legea nr. 165/2013.

Măsura restituirii în natura este prioritară şi obligatorie pentru unitatea deţinătoare şi, implicit, pentru instanţa de judecată, nefiind o opţiune lăsată la liberul arbitru al acestora.

Expertiza topografică a relevat existenţa loturilor de teren libere, neafectate de construcţii, de servituri legale sau de amenajări subterane.

Văzând faptul că parte din terenul liber poate fi restituit în natură, potrivit probatoriului administrat, în temeiul art. 10 din Legea nr. 10/2001 şi a Normelor metodologice de aplicare, în mod greşit a hotărât instanţa de apel că nu poate obliga pârâtul să-i restituie terenul liber. S-a solicitat să se dispună restituirea în natură a loturilor de teren liber, pe vechiul/alt amplasament identificat de raportul de expertiza topografică refăcut la data de 13 iunie 2013 de către expert C.V.; în subsidiar, s-a solicitat a se schimba măsura de acordare a despăgubirilor, prin acordarea de puncte, dar numai în măsura în care s-ar constata că a operat restituirea în natură/compensare, prevăzută de art. 1 alin. (1) şi (2) , art. 3 pct. 6, art. 45 şi 48 din Legea nr. 165/2013 modificată cu Legea nr. 368/2013.

În situaţia în care un imobil preluat abuziv de stat nu se poate restitui în natura, măsura prioritară este compensarea cu alte imobile terenuri sau/şi construcţii, echivalente valoric. Raportul de expertiză topografică a stabilit că imobilul preluat de stat se afla în prezent în incinta S.A.M.B., care deţine tot terenul de la nr. 226-236. În afara loturilor de teren liber din terenul care a aparţinut autorilor contestatorului, în incinta S.A.M.B. se mai afla următoarele loturi de teren libere, care ar putea fi restituite în compensare: Lot F în suprafaţa de 302 m.p.; Lot G în suprafaţa de 917 m.p.; Lot H în suprafaţa de 330 m.p.

Încălcând dispoziţiile art. 129 şi art. 261 C. proc. civ., instanţa de apel nu a analizat motivul de apel relativ la încălcarea dreptului său de a dobândi măsuri reparatorii, prioritar prin compensare cu alte imobile, în privinţa suprafeţei de teren care nu mai poate fi restituită în natură, deşi sub acest aspect nu s-ar fi putut invoca vreo autoritate de lucru judecat.

S-a susţinut totodată că Legea nr. 165/2013 este de imediata aplicare, inclusiv acţiunilor şi cererilor aflate în curs de judecată - art. 4 din lege. Cum drepturile izvorâte din Legea nr. 165/2013 nu au făcut vreodată obiectul vreunei judecăţi, hotărârea instanţei de apel care refuză analiza acestor drepturi încalcă dispoziţiile art. 6 din Convenţie privind garantarea accesului la justiţie.

Legea nr. 165/2013 stabileşte expres şi fără echivoc, principiul restituirii imobilelor în natura sau prin compensare cu alte imobile, şi clarifică faptul că restituirea în natura a imobilelor deţinute de instituţiile publice se aplică şi în privinţa terenurilor aferente construcţiilor preluate abuziv de stat şi demolate, aspecte relevante pentru cauza pendinte - art. 16 din Legea nr. 10/2001 clarificat prin art. 48 din Legea nr. 165/2013.

În mod greşit a refuzat instanţa de apel să analizeze incidenţa Legii nr. 165/2013 în cauza pendinte, deşi aceasta cuprinde dispoziţii relevante în privinţa aplicării art. 10 din Legea nr. 10/2001 şi în privinţa aplicării măsurilor reparatorii prin compensare cu alte imobile.

Instanţa învestită cu soluţionarea „contestaţiei", prin care nu s-au dispus/propus măsura restituirii în natură/compensare, avea obligaţia de a dispune şi cu privire la acest drept, în acest sens fiind invocate dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., respectiv decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sectiile unite.

În mod greşit a considerat instanţa de apel că, reclamantului, i s-au stabilit de două ori măsuri reparatorii pentru acelaşi imobil, cât timp dispoziţia emisă iniţial de Primăria Municipiului Bucureşti nu poate produce niciun efect juridic, în condiţiile în care Municipiul Bucureşti nu avea şi nu are calitatea de unitate deţinătoare, ci este terţ faţă de aplicarea Legii nr. 10/2001.

Tocmai de aceea instanţa supremă, prin decizia de casare, nu a dat vreo eficienţă acelui act sau hotărârilor pronunţate în legătură cu acel act, care nu este susceptibil de a produce efecte juridice.

În contextul aplicării procedurilor prevăzute de Legea nr. 165/2013, în aplicarea Legii nr. 165/2013 şi a Legii nr. 368/2013, un asemenea act nu produce nici un efect, câte vreme S.A.M.B. este unitatea deţinătoare, fiind şi entitatea învestită cu soluţionarea notificării.

Aceasta, mai ales, după ce recurentul-contestator a înţeles să ceară Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor returnarea dosarelor administrative deschise de Primăria Muncipiului Bucureşti şi de S.A.M.B. vizavi de notificările adresate acestor 2 entităţi, către S.A.B.I.F., singura entitate în măsură să reanalizeze notificările şi să dea soluţie de restituire în natura/compensare pentru imobilul în litigiu.

S-a susţinut că decizia ar fi nelegală şi pentru că a fost dată cu încălcarea art. 11 alin. (1) şi (2) şi art. 20 alin. (2) Constituţie, art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cu referire la alin. (6) din Decizia pilot Maria Atanasiu şi alţii contra României, art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 coroborat cu art. II alin. (1) din Legea nr. 368/2013 şi cu pct. 9.1 din Normele de aplicare la Legea nr. 10/2001, art. 1 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege modificată cu art. I pct. 1 din Legea nr. 368/2013, cu art. 2 lit. a) şi d), cu art. 3 pct. 6, cu art. 15 din Legea nr. 165/2013 şi cu art. 45 şi art. 48 din Legea nr. 165/2013, şi cu încălcarea art. 261 pct. 5 coroborat cu art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Astfel, recurentul-contestator a susţinut că a introdus la instanţă 2 cereri - „cerere de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat" şi un „nou motiv de ordine publică", şi apoi „ note de şedinţă privind completarea motivelor de respingere a autorităţii de lucru judecat" - ulterior, alte 2 cereri -„supliment de note scrise la cererea de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat şi a puterii de lucru judecat "şi „scurte concluzii de apel şi pe fond", dar şi copii de pe 2 cereri adresate Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor - instanţa de apel nu a luat notă de aceste 4 acte procedurale, soluţionând apelul cu încălcarea legii, considerând că efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al celor hotărâte până în 2013 în alte 3 dosare, ar avea efectul de a paraliza acţiunea pendinte şi cererea de restituire în natura/compensare cu alte imobile, acţiune şi apel întemeiate de drept şi pe Legea nr. 165/2013, şi pe Legea nr. 368/2013, şi pe Normele aferente acestora - art. 4 din Legea nr. 165/2013, lege despre care instanţa de apel afirmă că nu ar avea incidenţa în prezenta cauză.

Curtea nu a respectat art. 46 din Convenţie, nici alin. (6) din dispozitivul deciziei pronunţată în Cauza M. Atanasiu şi alţii c. României, decizie ce impunea României să schimbe problema aplicării art. 6 alin. (1) din Convenţie şi a art. 1 din Primul Protocol la Convenţie şi să ia măsuri pentru a se restitui într-o formă aleasă de Statul român imobilele ce nu au fost restituite.

Instanţa de apel a statuat, implicit, că nici textele legii fundamentale, nici art. 46 din Convenţie, nici alin. (6) din dispozitivul deciziei pilot M. Atanasiu şi alţii c României, nu au aplicare faţă de cele edictate de hotărârile date în dosarele judecate înainte de anul 2013.

Mai mult, prin modificarea operată prin Legea nr. 368/2013, prin art. I alin. (1), s-a dat posibilitatea celor denumiţi „persoanele îndreptăţite la despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 (...)" că „pot opta pentru returnarea dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, către entităţile investite cu soluţionarea notificare, în vederea restituirii, în natura sau prin compensare cu alte bunuri a imobilelor, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi".

În cauza pendinte, S.A.M.B.-S.A.B.I.F. are calitatea de unitate deţinătoare a terenului în litigiu.

La data pronunţării deciziei recurate, recurentul-contestator ceruse deja la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ca aceasta să returneze la S.A.B.I.F. cele 2 dosare administrative de dare de „despăgubiri" acordate prin dispoziţia nr. 5048/2001 şi prin decizia nr. 57/2001 a S.A.M.B.

Puterea de lucru judecat a hotărârilor emise de autoritatea judecătorească, ce au confirmat imposibilitatea de a se restitui în natură imobilul, nu se mai pot impune în faţa noii situaţii de drept date de Legea nr. 165/2013 şi de Legea nr. 368/2013, ce prevăd redeschiderea procedurilor de restituire în natura/compensare cu alte imobile, pe cale administrativă a art. II alin. (2) din Legea nr. 368/2013, după retrimiterea dosarelor la entităţile învestite şi deţinătoare, iar pe cale judiciară, a aplicării art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013, în baza noii legi ce se aplică de îndată şi proceselor în curs, ca să se dea soluţie pe cererea de restituire în natură/compensare cu alte imobile.

Se pot cere şi obţine în prezent, imobile afectate utilităţii publice - art. 16 din Legea nr. 10/2001 modificat şi completat prin art. 45 din Legea nr. 165/2013, imobile a căror suprafaţa/subfaţa este liberă de construcţii/reţele, care nu sunt afectate de amenajări ale urbei, spaţii verzi - aşa cum o permite noua formă a art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 modificat cu art. 48 din Legea nr. 165/2013.

Art II alin. (1) din Legea nr. 368/2013 permite returnarea dosarelor de acordare a despăgubirilor de la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la entităţile investite cu soluţionarea cererilor. Astfel, unitatea deţinătoare trebuie să se pronunţe pe cererea de restituire în natură/compensare, în baza Legii nr. 165/2013 şi a Legii nr. 368/2013 şi a Normelor la acestea. Numai în cazul în care nici aplicarea acestor legi nu va putea duce la restituirea imobilului în natură/compensare cu alte imobile, se va dispune trimiterea dosarului la Comisia Naţională pentru compensarea imobilelor pentru a se acorda "puncte" .

Instanţa de apel a încălcat şi art. 261 pct. 5 coroborat cu art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în sensul că nu a arătat de ce a respins apărările referitoare la excepţia autorităţii de lucru judecat şi la efectul pozitiv al puterii de lucru judecat; prin care a invocat prematuritatea şi lipsa de interes a S.A.B.I.F. faţă de faptul invocării excepţiei autorităţii de lucru judecat, câta vreme avea la dispoziţie aplicarea art. II alin. (1) din Legea nr. 368/2014; nu s-a pronunţat cu privire la faptul că a cerut la Comisia Centrală returnarea celor 2 dosare administrative de acordare a despăgubirilor, cerând restituirea în natura/compensarea cu alte imobile.

Instanţa de apel nu a analizat toate criticile formulate în memoriul de apel, memoriu care a fost ulterior precizat, completat şi modificat cu încă 2 motive de ordine publică privind nelegalitatea sentinţei şi a fost bazat în drept, prin forţa legii, şi pe art. 4 din Legea nr. 165/2013.

Nu a analizat nici apărările prin care a susţinut ca prin efectul ficţiunii jurisprudenţiale - deciziile Viasu c României, M. Atanasiu şi alţii c României - Curtea de la Strasbourg a decis ca faptul juridic de adoptare a unei legi de reparaţie prin restituire în natura/echivalent a unor bunuri preluate de regimul anterior, în timp ce este în vigoare art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, are ca efect „generează un nou drept de proprietate aparat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire".

S-a invocat şi încălcarea art. 261 pct. 3 C. proc. civ. - obiectul cererii" nu este „apel", ci este vorba de „apel după casare, după ce instanţa supremă a casat decizia pentru lipsa de motivare şi a impus instanţei să dea soluţie şi apărărilor din primul ciclu procesual, adică şi motivelor de recurs.

Curtea a fost investită să judece nu numai memoriul de apel depus la 12 aprilie 2010, ci şi „apel după casare", formulat la instanţa supremă şi cele 2 motive de ordine publică invocate în recurs, şi cele 2 motive de apel de ordine publică.

Decizia din apel ignoră toate susţinerile contestatorului şi nu arată toate probele ce s-au administrat, respectiv nu se menţionează nici un cuvânt despre raportul de expertiză refăcut de expert C. la data de 13 iunie 2010.

Încălcarea art. 261 pct. 5 C. proc. civ. - Curtea vorbeşte de efectul pozitiv al puterii de lucru judecat ce s-ar opune aplicării restituirii în natură. Curtea emite considerente prea generale privind situaţia de fapt şi de drept judecata de instanţele precedente iar această situaţie echivalează cu o lipsă de motivaţie. Curtea nu oferă siguranţa că a detaliat posibilităţile de a se aplica Legea nr. 165/2013 modificată cu Legea nr. 368/2013.

Faţă de noua formă a art. 16 din Legea nr. 10/2001, se restituie în natură imobilele afectate unei utilităţi publice, fie aceea şi de unitate sanitară de importanta strategică, cu condiţia din partea proprietarului a menţinerii afectaţiunii de utilitate publică, pe 10 ani. S.A.B.I.F. însăşi nu a demonstrat că ar fi interesată de aplicarea acestui text, căci nu a făcut diligente să notifice A.N.R.P. şi Guvernul, potrivit art. 48 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 165/2013.

Restituirea în natură, conform art. 1, art. 3 pct. 6, art. 15, art. 10 alin. (2), art. 16 modificat cu Legea nr. 165/2013, înseamnă că se restituie în natură terenul în cauză, fie pe vechiul amplasament, fie pe un altul.

Imposibilitatea restituirii în natura (pe vechiul/alt amplasament) avea obiect înainte de adoptarea Legii nr. 165/2013 modificată cu Legea nr. 368/2013.

S-a invocat şi încălcarea art. 295 alin. (1) C. proc. civ. - „instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu" - Curtea nu a verificat „în limitele cererii de apel" şi „stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către tribunal.

„Limitele cererii de apel" sunt în prezent foarte diferite de ceea ce permitea Legea nr. 10/2001, când au fost date hotărârile ce nu au eficienţa asupra dezlegării apelului şi a cauzei de faţă.

Decizia este lipsită de temei juridic în ce priveşte aplicarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârilor enunţate în decizia recurată, întrucât art. 1201 C. civ. vechi a fost abrogat la data de 15 februarie 2013, odată cu intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ., acest Cod neavând aplicabilitate în soluţionarea prezentei cauze, potrivit art. 25 alin. (1) şi art. 26 alin. (1) Noul C. proc. civ.

Conform art. 230 al Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noul C. civ. "La data intrării în vigoare a C. civ. se abroga: a) Codicele civil (sau C. civ. din 1864), (...) cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia dispoziţiilor art. 1169-1174 şi art. 1176-1206, care se abroga la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.". Noul C. proc. civ. a intrat în vigoare la 15 februarie 2013, aşa că, de atunci, şi art. 1201 şi urm. C. civ. au fost abrogate.

În prezent, nu se poate pretinde, în baza Noului C. proc. civ., că se poate deduce din nou acelaşi litigiu în faţa judecăţii, ceea ce nu este cazul.

Noul C. proc. civ. nefiind aplicabil la procesul de faţă, hotărârile definitive şi irevocabile invocate în considerente puteau fi luate în seama nu sub aspectul aplicării art. 1201 C. civ., ci doar ca probe, ca înscrisuri.

Or, din datele acţiunii de faţă, aşa cum a fost reformulată, datorită art. 4 din Legea nr. 165/2013, rezultă că procesul de faţă cuprinde pretenţii noi pe care nu le-a mai înaintat justiţiei.

S-a susţinut şi că instanţa de apel a dat ceea ce nu a cerut. În prezent, memoriul de apel cuprinde şi vechile motive de apel, motive de recurs de ordine publica. Din lectura deciziei nu reiese ca instanţa de apel a dat o soluţie la ce a cerut, ci la ce nu a cerut.

Decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate cererile contestatorului din apelul de după casare, apel modificat, precizat, complet şi întemeiat şi pe art. 4 din Legea nr. 165/2013 modificată cu Legea nr. 368/2013, şi pe art. 1 alin. (1) şi art. 1 alin. (2) introdus prin art. I din Legea nr. 368/2013, pe art. 3 pct. 6, pe art. 15, pe art. 45 şi 48 din Legea nr. 165/2013.

Dacă instanţa de apel a respins „apelul" după casare, precizat, modificat şi completat şi, întemeiat şi pe art. 4 din Legea nr. 165/2013, teza a doua, ce da posibilitate de a susţine pe noua lege admiterea apelului reformulat şi a cererii de restituire în natura pe art. 1 alin. (2) , art. 1 alin. (2), art. 3 pct. 6, art. 15, art. 45 şi art. 48 din Legea nr. 165/2013, Curtea nu a arătat de ce a respins şi „apărările", motivele de ordine publică din recurs şi din apel.

Recursul formulat de contestator împotriva încheierii de şedinţă din data de 10 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

Încheierea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 282 şi urm. C. proc. civ. şi a art. 287 alin. (1) pct. 3 coroborat cu art. 292 şi 295 alin. (1) C. proc. civ., respectiv a greşitei aplicări a acestor texte privind noţiunile de „apel cale de atac - şi noţiunea de „motive de apel". A fost dată şi cu încălcarea art. 2811 alin. (1) C. proc. civ. şi a art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi a art. 6 alin. (1) Convenţie - motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 şi pct. 6 teza a doua C. proc. civ.

Textele de lege menţionate mai sus, ce fac deosebire intre instituţia procesuală denumită „apel" ca şi cale de atac a unei hotărâri de la fond, şi „motivele de apel" - parte a cererii de apel, prin care se arată care ar fi deficientele hotărârii ce va fi analizată de instanţa de apel, spre a schimba hotărârea respectivă.

S-a cerut ca instanţa de apel să lămurească limitele în care s-a pronunţat prin decizia civilă nr. 81 A din 27 februarie 2014, în situaţia în care aceasta nu a dat soluţie şi celor 2 motive invocate în recurs, dar nici celor 2 motive de ordine publică formulate în apel, şi acestea bazate şi pe Legea nr. 165/2013 modificată cu Legea nr. 368/2013.

A formulat cererea de lămurire, spre a arată că judecătorii s-au făcut vinovaţi de denegare de dreptate, prin a nu da curs Legii nr. 165/2013, ce a fost adoptată în executarea deciziei pilot M. Atanasiu şi alţii c. României, în baza art. 46 din Convenţie.

Încălcarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ. - Curtea nu s-a pronunţat punctual asupra a ceea ce contestatorul a cerut, ci a interpretat, a deformat şi nu a dat răspuns petitului menţionat la începutul cererii de completare.

S-a susţinut şi încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie, în sensul că nu s-a pronunţat efectiv asupra unei cereri deduse instanţei.

Recursurile sunt nefondate:

Cu prioritate, trebuie subliniat că instanţele anterioare au apreciat corect că nu mai poate fi cercetată calitatea de persoană îndreptăţită a recurentului-contestator, cât timp prin decizia nr. 57/2006, contestată doar de către contestator, s-a reţinut dreptul acestuia de a obţine măsuri reparatorii prin echivalent, aspect care nu ar putea fi schimbat în contestaţia părţii căreia i s-a recunoscut acest drept decât cu încălcarea principiului non reformatio in pejus.

Aşadar, chestiunea litigioasă în acest dosar este doar problema stabilirii felului măsurilor reparatorii la care este îndreptăţit contestatorul, în condiţiile în care acesta a solicitat restituirea în natură a terenului în litigiu iar unitatea deţinătoare a emis decizie de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent.

Trebuie reţinut, de asemenea, că pentru aceeaşi suprafaţă de teren, dar şi pentru construcţia demolată, contestatorul a mai formulat o notificare - notificarea nr. 1464/2001 - iar prin dispoziţia nr. 5048/2005, Primăria Municipiului Bucureşti a respins-o, acordându-i reclamantului măsuri reparatorii în echivalent. Prin decizia civilă nr. 7832 din 08 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a menţinut sentinţa civilă nr. 900 din 06 iunie 2006 a Tribunalului Bucureşti, prin care s-a respins contestaţia reclamantului, recunoscându-i-se acestuia dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, în contextul în care construcţia a fost demolată iar terenul este afectat în totalitate de elemente de sistematizare - construcţii ce constituie sediul Serviciului de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti.

Instanţa supremă a apreciat că reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţia (demolată) şi pentru teren, întrucât restituirea în natură a terenului ori a unei părţi din acesta nu este posibilă, câtă vreme nu este un teren liber în înţelesul Legii nr. 10/2001. Instanţa supremă a mai arătat că, dacă s-ar fi dispus restituirea în natură a terenului, hotărârea ar fi nesocotit dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

În aceste condiţii, instanţele anterioare au apreciat în deplin consens şi în mod judicios că hotărârea judecătorească prin care s-a respins contestaţia împotriva dispoziţiei nr. 5048/2005 - sentinţa civilă nr. 900 din 06 iunie 2006, menţinută în recurs prin decizia civilă nr. 7832/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - produce efecte în cauza de faţă, întrucât instanţa sesizată ulterior nu poate pronunţa o soluţie care să nesocotească efectul pozitiv al hotărârilor judecătoreşti anterioare şi să considere că terenul ar putea fi restituit în natură, reclamantului.

Sub aspectul situaţiei de fapt, s-a reţinut că terenul a cărui restituire în natură se solicită este ocupat de Serviciul de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti, unitate strategică ce asigură asistenţa medicală de urgenţă în Municipiul Bucureşti, în regim de lucru continuu - aspect dovedit prin raportul de expertiză topografică efectuat de expertul P.E. în Dosarul nr. 4876/1993. Concluziile raportului de expertiză topografică efectuat de către expertul P.E. - raport de expertiză avut în vedere şi detaliat prin raportul de expertiză întocmit de expert N.S. în Dosarul nr. 5257/2007 - atestă totodată faptul că întregul teren este ocupat de utilităţi şi nu poate fi restituit în natură. Raportul de expertiză efectuat în apel de către expertul I.A. şi răspunsul la obiecţiuni concluzionează că terenul care a făcut obiectul notificării este afectat de utilităţi în integralitatea lui şi nu poate fi restituit în natură conform Legii nr. 10/2001.

Instanţa de apel, în configurarea circumstanţelor cauzei pendinte, a avut în vedere şi sentinţa civilă nr. 1010 din 6 iulie 2009, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, o altă acţiune a reclamantului având ca obiect constatarea inexistenţei dreptului de proprietate al Statului Român, respectiv, al Municipiului Bucureşti şi al dreptului de administrare al S.A.M.B. asupra terenului în litigiu, obligarea pârâtelor la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a terenului, confirmarea existenţei dreptului de superficie al Municipiului Bucureşti asupra clădirilor în care funcţionează S.A.M.B. şi obligarea acestuia la plata contravalorii lipsei de folosinţă asupra acestui teren.

Decizia civilă nr. 3594 din 3 mai 2011 Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în Dosarul nr. 3201/1/2010 a menţinut această sentinţă, reţinând, în esenţă, că reclamantul a uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, procedură care a fost finalizată, iar măsurile repertorii stabilite în favoarea acestuia au caracter definitiv.

În contextual acestor considerente de fapt şi de drept se impune a se confirma concluzia instanţei de apel, conform căreia, pe de o parte, o instanţa de judecată nu poate pronunţa o soluţie care să nesocotească efectul pozitiv al hotărârilor judecătoreşti anterioare iar, pe de altă parte, cu privire la raporturile juridice dintre contestator şi stat, contestatorul se află în situaţia în care dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent i-a fost recunoscut atât prin dispoziţia nr. 5048/2005 (confirmată cu caracter irevocabil în căile de atac prevăzute de lege), cât şi prin decizia nr. 57 din 16 mai 2006, ce face obiectul prezentei cauze.

Instanţa a fost obligată să specifice în mod explicit că doar principiul non reformatio in pejus nu permite ca în contestaţia de faţă să se pronunţe o hotărâre care să anuleze decizia nr. 57/2006 şi să respingă notificarea nr. 201/2001 ca rămasă fără obiect.

Aceasta însă nu înseamnă că reclamantul va putea obţine de două ori măsuri reparatorii prin echivalent pentru acelaşi teren.

Răspunzând punctual criticilor de nelegalitate formulate de recurentul-contestator, se impune a se constata că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Astfel, nu este întemeiată critica recurentului-contestator, conform căreia atât procedura administrativă, cât şi procedura judiciară în legătură cu modul de soluţionare a notificării nr. 1464/2001 ar fi lipsite de efecte juridice, întrucât calităţile de persoană îndreptăţită, respectiv unitate deţinătoare a imobilului în litigiu - în accepţiunea de entitate cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituţia prefectului sau orice altă instituţie publică) - au fost tranşate prin puterea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, aşa cum instanţele anterioare au consfinţit deja în mod tranşant.

Instanţa supremă, prin decizia de casare, a trimis cauza spre rejudecare, strict pentru nemotivarea hotărârii, un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac, nicidecum ea nu s-a pronunţat asupra vreunei chestiuni de drept relevante pentru cauză, cum ar fi cea a efectelor juridice ale unei hotărâri judecătoreşti anterioare.

Nu se poate reţine critica referitoare la nesoluţionarea cererii având ca obiect suprafaţa de teren de 462 m.p., întrucât o astfel de pretenţie s-a făcut printr-o n otificare depusă peste termenul legal, aşa cum corect consemnează prima instanţă. De altfel, în apelul contestatorului nici nu au mai fost formulate critici referitoare la modul în care tribunalul a soluţionat contestaţia sub acest aspect.

Nu este întemeiată critica referitoare la încălcarea art. 315 C. proc. civ. - în sensul că s-ar fi nesocotit dezlegările aduse prin decizia de casare şi care au autoritate de lucru judecat pentru judecătorii fondului - întrucât decizia civilă nr. 8239 din 18 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, a apreciat doar că soluţia dispusă nu a fost motivată, astfel că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului litigiului.

Instanţa supremă a constatat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce face operant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

S-a apreciat că, în accepţiunea art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înşiruire de fapte şi argumente, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordantă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile formulate de părţi, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv. Numai o astfel de motivare constituie pentru părţi o garanţie împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.

S-a observat că, în considerentele hotărârii recurate, se regăsesc doar aprecieri generale privind netemeinicia criticilor formulate de apelantul-contestator, respectiv că nu s-a arătat, în concret, raportat la circumstanţele particulare ale cauzei, argumentele pentru care nu pot fi primite apărările părţii cu referire la fiecare dintre textele de lege invocate - art. 10 alin. (2), art. 16, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001; nu a făcut o analiză proprie a criticilor contestatorului vizând respectarea judiciară a dreptului la bun, din perspectiva dispoziţiilor legale invocate - art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu referire la cauza Viaşu contra României şi la dispoziţiile art. 46 din Convenţie.

În condiţiile în care în mod explicit sunt redate argumentele de fapt şi de drept care au condus instanţa supremă la soluţia adoptată, nu poate fi primită alegaţia conform căreia în mod implicit s-ar fi apreciat că nu poate fi respinsă acţiunea contestatorului în baza efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al sentinţei civile nr. 900 din 06 iunie 2006 a Tribunalului Bucureşti.

Instanţa de apel, în rejudecare, în considerarea probelor existente în dosar, în toate etapele procesuale - expertize de specialitate, înscrisuri, inclusiv hotărâri judecătoreşti, în legătură cu acestea din urmă, prezumţia de lucru judecat, prezumţie legală iuris et de iure (conform art. 1200 pct. 4 C. civ., art. 1202 alin. (2) C. civ.) - a confirmat sub toate aspectele hotărârea de primă instanţă, reţinând ca argument important, pe lângă multe altele, efectul pozitiv şi negativ al autorităţii de lucru judecat pe care îl produce sentinţa civilă nr. 900/2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, definitivă şi irevocabilă.

Prezumţia de lucru judecat înseamnă aşadar, că ceea ce s-a rezolvat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat - în cauza de faţă, raportul juridic dintre stat şi persoana îndreptăţită la reparaţie civilă.

Cum recurentul-contestator nu poate fi încadrat în categoria terţilor, faţă de care invocarea prezumţiei lucrului judecat ar fi trebuit a fi nuanţată - prezumţia putând fi combătută prin proba contrară - nu s-ar putea specula nici măcar asupra caracterului absolut/relativ al valorii prezumţiei de lucru judecat.

Funcţia jurisdicţională a statului, având ca finalitate stabilitatea raporturilor juridice şi ordinea socială - manifestată prin intermediul instanţei şi transpusă în hotărârea judecătorească pronunţată - face ca litigiul să i se pună capăt de o manieră care să nu mai permită readucerea lui în faţa instanţei, părţile însele fiind datoare să se supună lucrului judecat şi să nu mai provoace o nouă judecată pe aceleaşi aspecte.

Decizia nu este lipsită de temei juridic în ce priveşte aplicarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârilor enunţate în decizia recurată, întrucât abrogarea la data de 15 februrarie 2013 a art. 1201 C. civ. vechi, odată cu intrarea în vigoare a Noul C. proc. civ., s-a făcut exclusiv doar din considerente de corelare şi integrare a Noul C. civ. cu Noul C. proc. civ., nicidecum pentru considerentele expuse de recurentul-contestator - s-a susţinut în mod nelegal că hotărârile definitive şi irevocabile nu mai pot fi luate în seama sub aspectul aplicării art. 1201 C. civ. vechi, ci doar ca probe, ca înscrisuri.

Este important de subliniat că legea aplicabilă mijloacelor de probă, dar şi prezumţiilor legale, conform art. 6 alin. (1) Noul C. proc. civ., este cea în vigoare la data producerii/săvârşirii faptelor juridice care fac obiectul probaţiunii, în cazul de faţă, la data pronunţării hotărârilor judecătoreşti enunţate în decizia recurată.

Aşadar, hotărârilor judecătoreşti anterioare trebuie să li se recunoască atât efectele substanţiale, consecinţele aplicării normei de drept substanţial la situaţia de fapt din speţă, cât şi efectele procesuale, respectiv forţa probantă de înscris autentic al acestor hotărâri judecătoreşti.

Instanţa de apel, în aceste condiţii, nu a administrat în mod formal probele, ci s-a asigurat să constate că imobilul în litigiu este cel asupra căruia a mai existat o judecată de fond în condiţiile legii speciale, reconfirmată de altfel şi de alte judecăţi ulterioare, pe alte temeiuri de drept, aşa cum am reţinut în paragrafele anterioare.

Recurentul-contestator prin referirile pe care le face la conţinutul rapoartelor de expertiză administrate în cauză pretinde, în realitate, o reevaluare a unor aspecte de fapt ale pricinii, ceea ce nu se poate face în recurs. Evaluarea probatoriilor este dată în competenţa exclusivă a judecătorilor fondului, iar controlul instanţei de recurs se rezumă la verificarea aplicării corecte a normei de drept la situaţia de fapt stabilită la judecata în fond.

Hotărârea pronunţată nu a fost dată cu încălcarea art. 10 din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 10 din Normele metodologice de aplicare a legii coroborate cu art. 1, 2, 3, 4, 7 şi 9 din Legea nr. 10/2001, întrucât, aşa cum deja s-a statuat, instanţele nu puteau ignora efectul pozitiv al hotărârilor judecătoreşti anterioare, care s-au întemeiat pe aceste temeiuri de drept, respectiv pe o situaţie de fapt clar dezlegată, contestatorul aflându-se în situaţia în care dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent i-a fost recunoscut în mod irevocabil.

Altfel spus, la momentul finalizării procedurii instituită de Legea nr. 10/2001 prin puterea unei hotărâri definitive şi irevocabile, contestatorul a devenit titularul unui drept la despăgubire, ce urmează a fi valorificat în condiţiile legii speciale adoptate ca urmare a pronunţării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârii pilot în cauza Maria Atanasiu ş.a contra României, Legea nr. 165/2013.

Aspectele invocate de către recurent cu privire la dispoziţiile Legii nr. 165/2013 nu se circumscriu criticilor de nelegalitate cu privire la soluţia adoptată - în circumstanţele cauzei pendinte - ele vizând, pe de o parte, procedura administrativă în faţa Secretariatului Comisiei Naţionale, iar pe de altă parte, împrejurări care ţin de faza executării silite, respectiv de modalitatea de convertire a măsurii reparatorii prin echivalent în măsura compensatorie prin puncte.

Stabilirea în concret a măsurilor compensatorii este în competenţa unui organ administrativ (Secretariatul Comisiei Naţionale, conform art. 21 menţionat), cel care procedează la evaluare potrivit unei grile notariale, convertind valoarea astfel stabilită în puncte.

La fel ca şi în ipoteza Legii nr. 247/2005 - care scindase în două procedura restituirii: una judiciară, în cadrul căreia se stabileau calitatea de persoană îndreptăţită şi modalitatea restituirii, în natură sau prin echivalent şi una administrativă, în faţa Comisiei Centrale, vizând stabilirea în concret a despăgubirilor - noua reglementare păstrează această distincţie, în condiţiile în care întreaga procedură pentru determinarea punctelor se desfăşoară în faţa Secretariatului Comisiei Naţionale.

Ceea ce este esenţial pentru procedura jurisdicţională desfăşurată este stabilirea imposibilităţii restituirii în natură a imobilului şi recunoaşterea dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent.

Sub acest din urmă aspect, se constată că, potrivit art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, „obligaţiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor executa potrivit art. 21”.

Rezultă că legiuitorul a avut în vedere lipsirea de efectul autorităţii de lucru judecat a hotărârilor irevocabile care stabileau un anumit conţinut al măsurilor reparatorii, înlocuindu-le cu cele prevăzute de noua reglementare. Pentru identitate de raţiune (mutatis mutandis), o asemenea convertire a măsurilor reparatorii se va realiza în temeiul art. 41 cu referire la art. 21 din Legea nr. 165/2013, şi în situaţia hotărârilor irevocabile ulterioare.

Date fiind argumentele prezentate anterior, nu se poate reţine nici o încălcarea a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie privind garantarea accesului la justiţie, situaţia particulară a recurentului-contestator conferindu-i drepturile prescrise de Legea nr. 165/2013.

Cât timp a fost adoptată Legea nr. 165/2013, ca urmare a pronunţării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârii pilot în cauza Maria Atanasiu ş.a contra României, în raport de care contestatorul - persoana îndreptăţită, căreia i-a fost recunoscut dreptul la măsuri reparatorii - urmează să-şi valorifice propriile interese, nu pot fi primite nici criticile referitoare la încălcarea art. 11 alin. (1) şi (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie, art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cu referire la alin. (6) din decizia pilot Maria Atanasiu şi alţii contra României, cu atât mai mult cu cât contestatorul nici nu formulează critici concrete de pretinsă nelegalitate.

Împrejurarea că recurentul-contestator poate valorifica în concret dispoziţiile Legii nr. 368/2013 - "art. II, persoanele îndreptăţite la despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pot opta pentru returnarea dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor către entităţile învestite cu soluţionarea notificării, în vederea restituirii, în natură sau prin compensare cu alte bunuri, a imobilelor, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi - nu schimbă cu nimic situaţia cauzei pendinte, întrucât aceasta nu materializează o critică pertinentă de nelegalitate, ci doar o opţiune a recurentului-contestator de gestionare a propriilor interese patrimoniale. De altfel, la dosarul cauzei au şi fost depuse dovezi care demonstrează demersul recurentului-contestator în acest sens.

Aceasta însă nu înseamnă că semnificaţia noţiunii de unitate deţinătoare a terenului în litigiu se schimbă în raport de interesele de moment ale recurentului-contestator, în contextul actelor normative noi intrate în vigoare, cu nesocotirea hotărârilor judecătoreşti irevocabile ale căror efecte nu pot fi ignorate.

Faptul că recurentul-contestator a formulat două notificări pentru acelaşi teren care au fost soluţionate de către instituţiile sesizate printr-o dispoziţie, respectiv printr-o decizie de respingere a cererii de restituire în natură a terenului şi de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent şi faptul că reclamantul a înţeles să se judece distinct în fiecare dintre procedurile demarate în baza aceleiaşi legi sunt realităţi care nu dovedesc nesocotirea drepturilor garante de Convenţie, ci neacceptarea de către reclamant a verdictelor instanţelor interne care i-au recunoscut drepturile în baza Legii nr. 10/2001.

Toate celelalte referiri ale recurentului-contestator la alte decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului şi care ar fi consemnat disfuncţionalităţi ale mecanismului de restituire sau de despăgubire nu mai au relevanţă în cauză, în condiţiile în care S tatul român a luat de urgenţă măsurile care să conducă la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză, adoptarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Instanţa de apel nu a încălcat art. 261 pct. 5 coroborat cu art. 129 alin. (6) C. proc. civ., cât timp considerentele de fapt şi de drept reţinute sunt pe deplin coerente şi elocvente situaţiei cauzei pendinte, astfel că nu poate fi primită nici o critică de nelegalitate pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motivele neputând fi apreciate ca fiind contradictorii şi/sau străine de natura pricinii.

Faptul că recurentul-contestator a depus la dosarul cauzei un amalgam de cererii, cu diferite titulaturi şi pretinse semnificaţii - „cerere de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat"; un „nou motiv de ordine publică"; „ note de şedinţă privind completarea motivelor de respingere a autorităţii de lucru judecat"; ulterior, alte 2 cereri, „supliment de note scrise la cererea de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat şi a puterii de lucru judecat "şi „scurte concluzii de apel şi pe fond", dar şi copii de pe 2 cereri adresate Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor - iar instanţa de apel nu le-a cercetat după titulatura indicată, nu înseamnă că aceasta le-a ignorat, soluţionând apelul cu încălcarea legii, ci doar că le-a sistematizat şi le-a dat o rezolvare global, dar pertinentă.

Nu au fost încălcate dispoziţiile art. 129 şi art. 261 C. proc. civ., prin aceea că instanţa de apel nu a analizat motivul de apel relativ la încălcarea dreptului său de a dobândi măsuri reparatorii, prin compensare cu alte imobile, cât timp la data intrării în vigoare a noii legi recurentul-contestator nu mai intra în categoria persoana care se consideră îndreptăţită - persoana care a formulat şi a depus, în termen legal, la entităţile învestite de lege cereri din categoria celor prevăzute la pct. 1, care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi - ci în categoria persoana îndreptăţită - persoana căreia i-a fost recunoscut deja dreptul la măsuri reparatorii.

Legea nr. 165/2013 este de imediată aplicare, dar cu condiţia respectării întocmai a dispoziţiilor art. 6 alin. (5) din Noul C. civ. care stipulează că dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.

Drepturile pretins izvorâte din Legea nr. 165/2013 nu au făcut obiectul judecăţii, nu pentru că instanţa de apel a refuzat analiza acestor drepturi, ci pentru că, aşa cum deja am arătat, recurentul-contestator dobândise anterior intrării în vigoare a legii efectul constitutiv de drepturi al unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.

În egală măsură, pentru aceleaşi considerente, nu pot fi primite criticile referitoare la nesocotirea deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sectiile unite.

Nu s-au încălcat dispoziţiile art. 261 pct. 3 C. proc. civ. - s-a susţinut că obiectul cererii nu este „apel", ci este vorba de apel după casare, după ce instanţa supremă a impus instanţei să dea soluţie şi apărărilor din primul ciclu procesual, adică şi motivelor de recurs - întrucât rejudecarea s-a făcut după rigorile art. 294 şi urm. C. proc. civ. - Capitolul II. Judecarea apelului - obiectul apelului constituindu-l hotărârea de primă instanţă, sub acest ultim aspect neputându-se în nici un fel specula.

Decizia instanţei de apel nu ignoră nici una din susţinerile pertinente ale contestatorului, pe care le analizează cu referire la probele administrate, inclusiv prezumţiile legale incidente situaţiei cauzei pendinte, respectând totodată regulile efectului devolutiv al apelului prin raportare la ceea ce s-a apelat, respectiv la ceea ce s-a judecat în primă instanţă.

Aceleaşi considerente de fapt şi de drept se opun inclusiv susţinerii recurentului-contestator conform căreia instanţa de apel ar fi dat ceea ce nu a cerut.

Distincţia pe care recurentul-contestator o face între noţiunea de „apel" ca şi cale de atac a unei hotărâri de la fond, respectiv „motivele de apel" este irelevantă cauzei pendinte şi nu poate conduce din nou din nici o perspectivă la casarea hotărârii pronunţate.

Recurentul-contestator a formulat inclusiv o cerere care să lămurească limitele în care s-a pronunţat prin decizia civilă nr. 81 A din 27 februarie 2014, respinsă în mod corect de instanţa de apel, fără ca prin aceasta judecătorii să se facă vinovaţi de denegare de dreptate, cât timp aceştia au respectat regulile învestirii, după casarea dispusă de instanţa supremă, cu trimitere a cauzei spre rejudecare, pentru un motiv foarte clar reţinut, nemotivarea hotărârii pronunţate.

Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte va respinge recursul formulat de contestator atât împotriva deciziei civile nr. 81 A din 27 februarie 2014 cât şi a încheierii din 10 aprilie 2014 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de contestatorul O.V. împotriva deciziei nr. 81A din 27 februarie 2014 şi a încheierii din 10 aprilie 2014 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2731/2014. Civil. Revocare încredintare...  ICCJ. Decizia nr. 2841/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2839/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs