ICCJ. Decizia nr. 2715/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2715/2014
Dosar nr. 6834/3/2012
Şedinţa publică din 15 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei sector 1 Bucureşti la data de 20 decembrie 2007 sub nr. 23727/299/2007 reclamantele P.E., P.D.G. şi P.C.A. au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general, SC R. SA, Ministerul Finanţelor Publice, G.Ş. şi G.M.C., obligarea primilor trei pârâţi la restituirea contravalorii imobilului dobândit prin contractul de vânzare cumpărare din 8 ianuarie 1997, încheiat de P.E. (autorul reclamantelor) în baza Legii nr. 112/1995, urmând ca valoarea de circulaţie să fie actualizată; obligarea pârâţilor 1, 3 şi 4 la plata unor despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului de care au fost evinse prin îmbunătăţirile necesare şi utile.
Prin sentinţa nr. 5195 din 18 aprilie 2008 Judecătoria sector 1 Bucureşti a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.
După declinarea la tribunal reclamantele şi-au precizat cererea de chemare în judecată în sensul invocării inclusiv a dispoziţiilor Legii nr. 1/2009, respectiv, ale art. 501 din Legea nr. 10/2001, arătând că solicită obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a Municipiului Bucureşti prin primar general şi a SC R. SA la restituirea preţului de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, B-dul K. şi că sporul de valoare realizat prin îmbunătăţirile necesare şi utile este solicitat în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice, conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 1850 din 21 octombrie 2013 pronunţată în Dosar nr. 6834/3/2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea precizată; a obligat pârâţii G.Ş. şi G.M.C. la plata, către reclamanţi, a sumei de 96.113,64 RON reprezentând sporul de valoare actualizat adus imobilului cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile; a respins capătul de cerere privind acordarea unui drept de retenţie, ca neîntemeiat; a respins capătul de cerere având ca obiect plata contravalorii de piaţă a imobilului, actualizată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiat; a respins cererile de chemare în garanţie formulate de pârâţii Municipiul Bucureşti prin primar general şi Ministerul Finanţelor Publice, ca rămase fără obiect.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că autorul reclamantelor era titularul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 (aspect reţinut cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 1857/2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă) astfel că nu poate beneficia de restituirea preţului de piaţă al imobilului.
În privinţa contravalorii îmbunătăţirilor, tribunalul a constatat calitatea procesuală pasivă a persoanelor cărora li s-a restituit imobilul în condiţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001. Valoarea acestor îmbunătăţiri a fost stabilită, conform celor arătate în raportul de expertiză întocmit de către expert D.P., prin raportare la valoarea tehnică.
Cererea de instituire a unui drept de retenţie a fost considerată ca nefondată din moment ce împotriva reclamantelor există un titlu executoriu de evacuare reprezentat de o hotărâre judecătorească anterioară.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele P.C.A., P.D.G., P.E., arătând că instanţa de fond a dat o soluţie prin raportare la autoritatea de lucru judecat pe primul capăt de cerere având ca obiect restituirea contravalorii de circulaţie a imobilului deşi niciuna dintre părţi nu a invocat o astfel de excepţie; că instanţa de fond trebuia să facă o proprie analiză a respectării sau nu a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995; că instanţa de fond a cenzurat concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză şi a considerat în mod greşit că valoarea actualizată a îmbunătăţirilor este în fapt valoarea tehnică de 96.113 RON, valoare care nu suportă corecţia de 3,87% privind preţul pe piaţa liberă imobiliară care ar fi aplicabil exclusiv în vederea stabilirii preţului de piaţă al locuinţei şi nu al îmbunătăţirilor; că respingerea cererii de acordare a unui drept de retenţie nu ţine seama de faptul că pârâţii, persoane fizice care au titlu executoriu, datorează în acelaşi timp o sumă de bani reclamantei, reaua-credinţă a pârâţilor persoane fizice şi imposibilitatea achiziţionării unei alte locuinţe de către reclamante fiind argumente în sprijinul admiterii cererii de instituire a unui drept de retenţie.
Prin decizia nr. 157/A din 10 aprilie 2014 Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul.
Pentru a pronunţa această hotărăre, instanţa de apel a reţinut că decizia nr. 1857 din 02 decembrie 2005 prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 154/1 din 8 ianuarie 1997 încheiat între SC Romconfort SA, în calitate de vânzătoare, respectiv Pleşa Eugen Lucian şi Pleşa Eugenia în calitate de cumpărători este un înscris autentic depus, în copie, la dosar şi are valoarea probatorie a hotărârilor judecătoreşti. În această decizie s-a reţinut fără nici un dubiu şi s-a arătat expres că actul de vânzare-cumpărare care a constituit titlul autorilor reclamanţilor a fost încheiat prin fraudă la lege în sensul că declaraţia dată de către cumpărătorul Pleşa Eugen, potrivit căreia nu ar fi dobândit şi înstrăinat un alt imobil din 1990 până la data formulării cererii de cumpărare, nu corespundea adevărului.
S-a reţinut că nelegalitatea contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost în mod manifest reţinută şi afirmată printr-o hotărâre judecătorească anterioară, cunoscută de către părţi şi depusă ca probă la dosar, astfel că prima instanţă nu a făcut altceva decât să respecte efectele pozitive şi negative pe care le produc hotărârile judecătoreşti irevocabile.
Rejudecarea chestiunii privitoare la legalitatea contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995, nu doar că nu este permisă, dar în măsura în care s-ar realiza, ar trebui sancţionată prin retractarea ultimei hotărâri care nesocoteşte cele statuate cu putere de lucru judecat anterior.
Prin urmare, s-a constatat de către instanţa de apel că reclamantele nu au dreptul la obţinerea de despăgubiri reprezentând contravaloarea de piaţă a locuinţei, hotărârea instanţei de fond fiind corectă. Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că, deşi a pus în discuţie posibilitatea obţinerii preţului actualizat, reclamantele prin apărător au arătat că nu solicită ca acţiunea să fie admisă în parte în sensul arătat şi că nici nu doresc să se discute aceste aspecte deoarece, pe rolul instanţelor, există un alt dosar care are ca obiect restituirea preţului actualizat.
În privinţa despăgubirilor reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor necesare şi utile, s-a apreciat că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, criticile apelanţilor în sensul că ar fi trebuit să se aibă în vedere valoarea de piaţă sau de circulaţie a îmbunătăţirilor (prin aplicarea unui indice de 3,87% la valoarea stabilită de către expert) neputând fi reţinute din moment ce Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 lămuresc sintagma „îmbunătăţiri necesare şi utile” şi prevăd expres că acestea se stabilesc la valoarea actualizată a cheltuielilor, scăzându-se gradul de uzură al îmbunătăţirilor în raport cu durata normală a acestora, care se suportă de chiriaşi. Expertul a procedat legal atunci când a calculat cheltuielile efectuate pentru îmbunătăţirile necesare şi utile după care a actualizat cuantumul acestor cheltuieli.
S-a apreciat că valoarea de circulaţie a îmbunătăţirilor calculată prin raportare la sporul de valoare adus imobilului sau într-o altă modalitate care presupune că îmbunătăţirile pot fi despărţite şi înstrăinate distinct de bunul la care sunt ataşate şi încorporate, nu poate fi acceptată în condiţiile în care Legea nr. 10/2001 vorbeşte despre valoarea actualizată a cheltuielilor care au fost efectuate şi despre mijloacele de probă prin care pot fi dovedite respectivele cheltuieli.
Prin urmare, s-a considerat că prima instanţă a reţinut corect cuantumul despăgubirilor care urmează a fi plătite de către pârâţii persoane fizice şi încasate de către reclamant.
Instanţa de apel a constatat că respingerea capătului de cerere având ca obiect instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului era singura soluţie posibilă din moment ce sentinţa civilă nr. 20272/2011 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a rămas irevocabilă în privinţa evacuării pârâtelor reclamante din imobilul situat în Bucureşti, B-dul K., pentru lipsa titlului locativ, la cererea reclamanţilor G.Ş. şi G.M.C. (intimaţi în prezentul apel). Or, după cum rezultă din sentinţa menţionată şi din certificatul de grefă, dispoziţia din acţiunea principală privitoare la evacuare are putere de lucru judecat şi este executorie.
Prin urmare, prima instanţă nu putea să recunoască un drept de retenţie care implicit ar fi împiedicat executarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile anterioare. Mai mult, dacă se are în vedere decizia nr. 1857/2005 şi se ţine seama de faptul că contractul de vânzare cumpărare din 08 ianuarie 1996 a fost încheiat de autorul apelantelor - reclamante în mod fraudulos se ajunge la concluzia că exercitarea dreptului de retenţie este rezultatul unei fapte ilicite şi nelegale care, în speţă, priveşte şi un bun susceptibil de executare silită, ceea ce nu poate fi acceptat prin raportare la principiul de drept conform cu care nimeni nu poate obţine un beneficiu invocând propria turpitudine.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reclamantele P.C.A., P.D.G., P.E., formulând următoarele critici:
1. În mod greşit instanţele anterioare au reţinut că, în condiţiile existenţei deciziei nr. 1857 din 02 decembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, instanţa nu mai trebuie să facă o analiză proprie a respectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Examinarea pe fond a cerinţelor art. 50din Legea nr. 10/2001 era absolut necesară întrucât decizia nr. 1857 din 02 decembrie 2005 are, faţă de intimatul Ministerul Finanţelor Publice, doar valoarea unui fapt juridic, astfel încât părţile sunt îndreptăţite să-şi probeze susţinerile potrivit cererii formulate în noile condiţii legale, respectiv, în raport de art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa învestită cu o cerere în despăgubiri formulată potrivit textului legal anterior citat trebuie ca, pe baza probatoriilor administrate nemijlocit, să stabilească dacă reclamantele au încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Aceasta întrucât potrivit textului legal menţionat, legiuitorul nu a dorit ca despăgubirile să fie plătite de stat doar prin raportare la hotărârile prin care titlurile chiriaşilor au fost desfiinţate, atâta timp cât a introdus în textul legii, chiar în situaţia existenţei unor hotărâri definitive şi irevocabile, şi condiţia verificării de către instanţă dacă reclamanţii au încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
2. Instanţele anterioare au procedat la o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001 şi art. 48.1 din Normele metodologice reţinând, contrar concluziilor expertizelor efectuate în cauză, că valoarea actualizată a îmbunătăţirilor este în fapt valoarea tehnică.
Expertul desemnat în cauză a stabilit că sporul de valoare (valoarea de circulaţie) al îmbunătăţirilor aduse imobilului în litigiu este de 371.960 RON şi nu se confundă cu valoarea tehnică, aşa cum greşit au reţinut atât instanţa de fond, cât şi cea de apel.
Instanţa de apel a reţinut în mod trunchiat dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 şi art. 48.1 din Normele metodologice care stabilesc că se acordă sporul de valoare şi nu doar cheltuielile necesare şi utile cu îmbunătăţirile. Acest fapt este firesc întrucât, fiind încorporate imobilului, îmbunătăţirile aduse acestuia formează un tot inseparabil cu imobilul, sporindu-i astfel valoarea.
3. În mod greşit instanţa de apel a reţinut că existenţa unei hotărâri definitive şi irevocabile de evacuare a recurentelor împiedică recunoaşterea unui drept de retenţie al acestora asupra imobilului.
Dreptul de retenţie implică doar exercitarea, de către retentor, a unei puteri de control asupra bunului, care nu este de natură să-i asigure vreuna din prerogativele dreptului de proprietate, ceea ce face ca între hotărârea de evacuare, care implică îndepărtarea fizică din imobil şi recunoaşterea dreptului de retenţie să nu existe nicio incompatibilitate.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, buna ori reaua credinţă a creditorului care reţine un bun al debitorului său nu are nicio relevanţă potrivit dispoziţiilor vechiului C. civ., aplicabil în cauză.
Condiţiile reglementate de vechiul C. civ. pentru recunoaşterea dreptului de retenţie se referă la caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei retentorului; dreptul de retenţie să fie invocat faţă de proprietarul exclusiv şi actual al bunului; între creanţă şi lucru să existe o conexiune tip debitum cum re iunctum. Recurentele erau pe deplin îndreptăţite să pretindă deţinerea imobilului nu în temeiul unui fapt juridic ilicit, cum s-a susţinut, ci în temeiul unui drept real imperfect de retenţie.
Cum intimaţii G. trebuiau să despăgubească pe reclamante cu privire la îmbunătăţirile aduse imobilului şi au refuzat acest lucru, cererea de instituire a dreptului de retenţie este pe deplin justificată.
Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi încadrate de către recurente în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
1. În prima critică formulată, recurentele au susţinut că, în mod greşit, instanţele de fond nu au efectuat o verificare proprie a respectării prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare cumpărare având ca obiect imobilul în litigiu, raportându-se exclusiv la concluziile hotărârii prin care s-a constatat nulitatea contractului, deşi această hotărâre nu se bucură de autoritate de lucru judecat, lipsind identitatea de părţi, obiect şi cauză.
Înalta Curte apreciază că acest argument este eronat în condiţiile în care prezumţia izvorâtă din actul de judecată statuat printr-o hotărâre judecătorească, impune instanţelor să ţină cont, în analiza propriei cauze, de cele statuate cu privire la acelaşi aspect litigios într-o judecată anterioară.
Or, în cauză, prin decizia civilă nr. 1857 din 2 decembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a, s-a reţinut, la momentul aplicării sancţiunii civile a nulităţii actului de vânzare-cumpărare, că acesta a fost încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi că părţile au fost de rea credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. În acest sens s-a statuat că respectivul contract este un act juridic intenţional fondat pe o cauză ilicită, deci pe reaua credinţă a părţilor, cauză ce exista la momentul încheierii sale, dar şi pe frauda la lege, fiind încălcată condiţia de fond prevăzută de art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 care înlătura de la beneficiul legii pe chiriaşul cumpărător care a înstrăinat o locuinţă după 1 ianuarie 1990, situaţie în care autorul reclamantelor s-a regăsit.
Prin urmare, instanţele de fond, învestite cu soluţionarea prezentului litigiu, erau ţinute de puterea de lucru judecat a ceea ce a statuat anterior o altă instanţă, neavând a efectua o cercetare proprie a aceloraşi împrejurări, dat fiind prezumţia absolută conţinută de hotărârea judecătorească menţionată şi administrată ca mijloc de probă în litigiul pendinte. Aspectele de drept, dezlegate în mod irevocabil printr-o hotărâre ce se bucură de prezumţia de validitate, nu pot fi repuse în discuţie în prezentul recurs, neputând duce la un rezultat care să contrazică cele deja intrate în puterea de lucru judecat.
Chiriaşii cumpărători au dreptul la restituirea preţului de piaţă doar în ipoteza în care au fost evinşi prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, cu condiţia ca instanţa să nu fi reţinut nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea actului de transmisiune sau reaua - credinţă a cumpărătorului. Neîndeplinirea acestei ipoteze în cauză, probată prin hotărârea judecătorească menţionată anterior, împiedică aplicarea normei legale de care se prevalează reclamantele - art. 501 din Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, în mod corect instanţa de apel a reţinut că reclamantele nu se încadrează în ipoteza avută în vedere de art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi nu sunt îndreptăţite la acordarea preţului de piaţă, respingând acţiunea sub acest aspect.
2. În ceea ce priveşte valoarea îmbunătăţirilor necesare şi utile, recurentele au susţinut că, astfel cum rezultă din interpretarea art. 48 din Legea nr. 10/2001, sporul de valoare la care sunt îndreptăţite este reprezentat de preţul de piaţă al acestor îmbunătăţiri şi nu de valoarea lor tehnică, astfel cum a fost acordată de instanţa de fond şi confirmată în apel.
Potrivit dispoziţiilor art. 48 alin. (1) de Legea nr. 10/2001, chiriaşii au dreptul la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă pentru îmbunătăţirile necesare şi utile.
Nu poate fi reţinută, însă, interpretarea dată de reclamante dispoziţiilor legale menţionate, în condiţiile în care art. 48 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, reglementează regimul juridic şi modul de calcul al acestor despăgubiri astfel: ”Prin îmbunătăţiri, în sensul prezentei legi, se înţelege cheltuielile necesare şi utile. Cuantumul despăgubirilor se stabileşte la valoarea actualizată a cheltuielilor, scăzându-se gradul de uzură al îmbunătăţirilor, în raport cu durata de viaţă normală a acestora, care se suportă de chiriaşi”.
Art. 48.1 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, stipulează că, în aceste cazuri, despăgubirile se vor calcula avându-se în vedere preţurile medii actuale de pe piaţă.
Prin urmare, Înalta Curte reţine că instanţele de fond au respectat, în procesul de stabilire a cuantumului despăgubirilor, criteriile legale de evaluare a acestora, raportate la valoarea actualizată a cheltuielilor, cu luarea în considerare a algoritmului de calcul dezvoltat în raportul de expertiză, omologat, care a aplicat coeficienţii tehnici de corecţie, indici de actualizare şi indicele preţurilor de consum, corect fiind înlăturat coeficientul de 3,87 reprezentând preţul de piaţă liberă imobiliară aferent zonei situării imobilului.
În consecinţă, faţă de modalitatea clară şi neechivocă de stabilire a regimului juridic al despăgubirilor, astfel cum este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, acestea constând în valoarea actualizată a cheltuielilor, instanţa se aplica, suplimentar, o cotă de piaţă liberă asupra acestora, ca nefiind un algoritm de calcul prevăzut de lege.
3. Ultima critică a recurentelor vizează neacordarea unui drept de retenţie până la plata debitului stabilit în sarcina pârâţilor G.Ş. şi G.M.C.
Şi în acest caz instanţa de apel a procedat la corecta aplicare a dispoziţiilor legale, apreciind că instituirea unui drept de retenţie în condiţiile în care reclamantele au pierdut posesia bunului prin efectul unei hotărâri de evacuare, ar duce la înfrângerea puterii executorii şi ar eluda autoritatea cu care este învestită o hotărâre judecătorească.
Aceasta întrucât, pentru instituirea unui drept de retenţie, nu este suficient a proba existenţa unei creanţe a creditorului retentor împotriva proprietarului bunului imobil, legată de acel lucru printr-o legătură specială obiectivă (debitum cum re iunctum), ci este necesar ca respectivul creditor să aibă calitatea de detentor al bunului.
Cum reclamantele au pierdut, în procedura de evacuare, detenţia bunului, ele nu mai deţin puterea de a reţine şi de a refuza restituirea acestui bun. Faţă de neîndeplinirea condiţiei premisă, aceea a deţinerii bunului cu privire la care se solicită instituirea dreptului de retenţie, apare ca inutil a examina celelalte argumente aduse de recurente în susţinerea pretenţiilor sub acest aspect.
Pentru aceste considerente, reţinând legalitatea deciziei atacate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele P.C.A., P.D.G. şi P.E. împotriva deciziei nr. 157/A din 10 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2713/2014. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 2721/2014. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
