ICCJ. Decizia nr. 2721/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2721/2014

Dosar nr. 5376/85/2012

Şedinţa publică din 15 octombrie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată sub nr. 5376/85/2012 la Tribunalul Sibiu, la data de 4 iulie 2012, reclamanţii B.B.I., R.M., L.C., D.D., M.M., S.N., A.C., P.M., I.O., I.I., C.S.I., M.E. şi D.L. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale Bucureşti, D.A., şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, au solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii la plata următoarelor sume:

- către B.B.I. - 30.000 euro daune morale pentru privare de libertate şi 10.000 euro daune morale pentru încălcarea integrităţii şi sănătăţii, echivalent în RON;

- către R.M. - 170.000 euro daune morale pentru privare libertate şi 10.000 euro încălcare integritate;

- către L.C. - 45.000 euro daune morale pentru privare libertate;

- către D.D. - 35.000 euro daune morale pentru privare libertate şi 10.000 euro încălcare integritate şi sănătate;

- către M.M. - 165.000 euro daune morale privare libertate;

- către S.N. - 200.000 euro daune morale privare libertate şi 10.000 euro încălcare integritate şi sănătate;

- către A.C. - 18.000 euro daune morale privare libertate şi 10.000 euro încălcare integritate şi sănătate;

- către P.M. - 165.000 euro daune morale privare libertate;

- către I.O. - 170.000 euro daune morale pentru privare de libertate;

- către I.I. - 30.000 euro daune morale pentru privare de libertate şi 10.000 euro încălcare integritate şi sănătate;

- către C.S.I. - 160.000 euro daune morale pentru privare de libertate;

- către M.E. - 160.000 euro daune morale pentru privare de libertate;

- către D.L. - 50.000 euro daune morale pentru privare de libertate şi 10.000 euro încălcare integritate şi sănătate, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt actuali sau foşti angajaţi ai M.I., iar în perioada decembrie 1989 au fost reţinuţi abuziv, fără bază legală sau mandat de arestare de cadrele militare ale M.Ap.N., timp în care au fost loviţi, insultaţi, ameninţaţi cu moartea, au fost percheziţionaţi iar după confiscarea bunurilor personale au fost legaţi la mâni cu sfoară şi duşi în bazinul unităţii militare, în care s-au aflat circa 389 de persoane. De la data reţinerii nu au primit alimente sau apă, iar după o zi sau două de anchetă au fost eliberaţi, deşi privarea de libertate ilegală a condus la vătămarea lor corporală, ceea ce reprezintă un prejudiciu care se impune a fi reparat, suma de 5.000 euro pe zi, cu titlu de daune morale solicitate pentru privarea de libertate şi pentru vătămările corporale suferite fiind justificată faţă de prevederile art. 998 C. civ.

Reclamanţii au mai precizat că toţi au fost părţi vătămate în dosarul penal nr. 200/P/2007 prin care pârâtul D.A. a fost scos de sub urmărire penală pentru infracţiunile de participaţie improprie la infracţiunea de omor deosebit de grav, omor, neglijenţă în serviciu, lipsire de libertate în mod ilegal.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 998 şi 1000 alin. (3) C. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 28 ianuarie 2013 s-au respins excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia necompetenţei materiale, invocate de către pârâtul Statul român.

Prin sentinţa civilă nr. 1564/2013 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, au fost respinse excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Pe fond, au fost respinse atât cererea principală de chemare în judecată, cât şi cererea de intervenţie formulată de M.M. (care formulase pretenţii proprii, de aceeaşi natură cu a reclamanţilor, împotriva aceloraşi pârâţi) în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu şi D.A.

Prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, apreciind că existenţa sentinţei penale de scoatere de sub urmărire penală a pârâtului D.A. nu înlătură incidenţa prevederilor art. 998 C. civ., în raport de faptele ilicite acuzate prin acţiunea dedusă judecăţii.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt a cauzei, tribunalul a reţinut că în cursul evenimentelor revoluţiei din decembrie 1989, reclamanţii, în calitate de angajaţi ai Ministerului de Interne, au fost reţinuţi de către cadrele militare ale Ministerului Apărării Naţionale, fără a exista vreun mandat de arestare şi închişi într-un bazin al unităţii militare fiind supuşi la tratamente inumane, insultaţi, ameninţaţi cu moartea, fără hrană şi bătuţi, iar după ce au fost supuşi unei anchete, au fost eliberaţi pe rând la o zi sau două. În timpul revoluţiei de la Sibiu, pârâtul D.A. a avut rolul unui coordonator al unităţilor militare pentru apărarea obiectivelor principale din Municipiul Sibiu.

Urmare a anunţului privind sinuciderea generalului M., manifestanţii aflaţi în faţa Inspectoratului de poliţie care se afla vis-a-vis de U.M. AA au preluat o parte a lucrătorilor poliţiei şi i-au predat la unitatea militară, în timp ce alţi lucrători ai poliţiei şi securităţii s-au predat singuri la U.M. AA, potrivit depoziţiilor martorilor audiaţi în cauză, aceştia fiind agresaţi şi loviţi de manifestanţi.

În data de 22 decembrie 1989, după ce o parte din manifestanţi au reuşit să pătrundă cu forţa în clădirea Inspectoratului Judeţean al M.I., mai mulţi lucrători de miliţie şi securitate au încercat să se refugieze în curtea U.M. AA Sibiu, sărind peste gardul de plasă al unităţii militare, punctul de acces fiind blocat de demonstranţii care împiedicau accesul şi care se comportau violent faţă de lucrătorii M.I. prinşi în zonă. Lucrătorii fostei miliţii/securităţii au ajuns în U.M. AA fie fiind predaţi de către manifestanţi, fie personal prin escaladarea gardului unităţii sau conduşi de la domiciliul lor la unitate unde au fost reţinuţi la sala de sport şi ulterior în bazinul U.M. AA Sibiu. Reclamanţii au fost audiaţi de procurori şi ulterior au fost eliberaţi.

Martorii audiaţi în cauză au relatat că reclamanţii erau dezbrăcaţi şi, după ce li s-au luat toate bunurile personale, au fost duşi la sala de sport, ulterior în bazinul unităţii, unde erau supravegheaţi de către elevii maiorului S.

Reclamanţii s-au constituit părţi vătămate în dosarul penal nr. 200/P/2007, însă acesta a fost soluţionat în 2010 prin rezoluţia din 1 martie 2010, prin care a fost scos de sub urmărire penală învinuitul D.A. pentru faptele prevăzute de art. 31, 174, 249 C. pen. şi s-a încetat urmărirea penală faţă de acesta sub aspectul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 C. pen., deoarece s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.

Reţinând aceasta, prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune (prin încheierea de şedinţă din 28 ianuarie 2013), însă, analizând probatoriile administrate, nu a reţinut acuzaţia reţinerii abuzive deoarece, în opinia sa, acestea au relevat că reclamanţii s-au predat singuri la U.M. AA, în condiţiile în care manifestaţia degenerase iar siguranţa miliţienilor/securiştilor era în pericol.

Potrivit celor reţinute prin rezoluţia din 1 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosar nr. 200/P/2007, în rândul militarilor şi a miliţienilor s-a creat o puternică tensiune psihică generată de zvonurile care se refereau la acţiunile „elementelor teroriste”, tensiune ce a generat deschiderea haotică a focului de către trăgători care executau focuri izolate din proprie iniţiativă, fără a primi ordin în acest sens şi fără a exista o coordonare a acţiunilor desfăşurate.

Tot în rezoluţia sus amintită s-a statuat că nu se poate reţine în sarcina învinuitului D.A. vreun ordin care să fi determinat rănirea sau uciderea vreunui cetăţean şi cu atât mai mult lipsa oricărui ordin dat militarilor din subordine de a face uz de armă împotriva manifestanţilor sau a cadrelor de miliţie şi securitate.

Din interogatoriul luat reclamanţilor a rezultat că traumele suferite de aceştia nu au fost provocate personal de către pârâtul D.A. şi că aveau cunoştinţă de faptul că unităţile militare primiseră indicativ de alarmă de luptă, în timp ce proba testimonială a relevat că reclamanţii au beneficiat, la sala de sport sau bazin, de îngrijiri medicale în funcţie de gravitatea rănilor, iar trierea acestora depindea de un elev militar.

Concluzionând, tribunalul a arătat că nu poate reţine fapta culpabilă a pârâtului D.A. de privare de libertate sau reţinere abuzivă a reclamanţilor, în condiţiile în care a rezultat că reclamanţii s-au predat singuri unităţii militare tocmai pentru a li se ocroti dreptul la viaţă în timpul evenimentelor revoluţionare, când furia manifestanţilor viza cadrele fostelor miliţii şi securităţii. Nu s-a putut reţine existenţa vreunui ordin al pârâtului D.A., de reţinere a reclamanţilor sau de uzitare a armelor împotriva lor. Condiţiile de „reţinere” în unitatea militară nu constituie o faptă ilicită culpabilă deoarece în zilele revoluţiei situaţia generală era una de haos şi incertitudine, astfel că asigurarea hranei se făcea în condiţii de război pentru întreaga populaţie a ţării.

Circumstanţele concrete ale evenimentelor au determinat prima instanţă să asimileze stării de necesitate momentul reţinerii reclamanţilor, cu efectele exoneratoare de orice răspundere a pârâtului D.A. deoarece nu a rezultat că acesta ar fi săvârşit vreo faptă interzisă de lege iar eliberarea reclamanţilor s-a făcut în urma comisiilor de anchetă constituite în acele zile sub conducerea unor procurori. Nici culpa în vătămarea corporală imputată pârâtului D.A. nu a putut fi reţinută deoarece certificatele medicale de care s-au prevalat reclamanţii în justificarea acţiunii lor au atestat boli de care aceştia sufereau la data reţinerii, în timp ce altele au fost eliberate la circa 5 ani de la data evenimentelor. În plus, nici probele administrate nu au atestat săvârşirea violenţelor fizice la ordinul pârâtului D.A., acesta neabuzând de funcţia lui. Dimpotrivă, prin adresa nr. A1 din 25 ianuarie 1990, pârâtul a solicitat Comisiei de Anchetă dislocarea persoanelor reţinute pentru că unitatea militară era în imposibilitate de a asigura condiţii de arest şi a anexat raportul nr. zz întocmit în acest scop, dovedindu-se astfel că pârâtul a încercat prin toate faptele sale să asigure condiţii minime celor care se aflau în bazinul unităţii militare şi nu se poate reţine culpa acestuia în neasigurarea unor condiţii de viaţă normale pe fondul unei revoluţii.

În ceea ce priveşte răspunderea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a arătat că aceasta poate fi angajată doar în condiţiile art. 504 C. proc. pen. şi numai pentru cazurile când erorile care au condus la lipsirea de libertate a unei persoane au fost săvârşite de organele judiciare, ceea ce în speţă nu s-a întâmplat. De altfel, nu sunt întrunite în sarcina Statului Român cerinţele răspunderii prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ., neexistând raporturi de prepuşenie faţă de pârâtul D.A.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii şi pârâtul Ministerul Apărării Naţionale.

Prin decizia civilă nr. 6 din 30 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanţi împotriva hotărârii de primă instanţă, care a fost schimbată, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâţilor D.A. şi Ministerul Apărării Naţionale, care au fost obligaţi să plătească în solidar, următoarele sume, cu titlu de daune morale: reclamantului B.B.I. - 3.000 euro, reclamantului L.C. - 4.500 euro, reclamantului D.D. - 3.500 euro, reclamantului M.M. - 16.500 euro, reclamantului S.N. - 2.000 euro, reclamantului A.C. - 18.000 euro, reclamantului I.O. - 17.000 euro, reclamantului I.I. - 3.000 euro, reclamantului C.S.I. - 16.000 euro, reclamantului M.E. - 16.000 euro, reclamantului D.L. - 5.000 euro (sau contravaloarea în RON la data plăţii). Acţiunea aceloraşi reclamanţi îndreptată împotriva pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost respinsă, în timp ce pârâţii obligaţi prin hotărârea instanţei la suportarea principalului, au fost obligaţi şi la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamanţilor. De asemenea, au fost respinse apelurile declarate împotriva hotărârii de primă instanţă de către reclamantele R.M. şi P.M. şi de către pârâtul Ministerul Apărării Naţionale.

În considerentele hotărârii sale, instanţa de apel, evocând conţinutul art. 22 alin. (1) C. proc. pen., în forma de la data promovării acţiunii civile, a reţinut că rezoluţia din 1 martie 2010 emisă în Dosar nr. 200/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia parchetelor militare (definitivă prin respingerea plângerii formulate de Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Sibiu prin sentinţa nr. 17 din 10 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti), prin care s-a dispus încetarea urmăririi penale faţă de învinuitul col. (r) D.A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., deoarece s-a împlinit termenul de prescripţie, se impune cu autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte faptele săvârşite şi persoana care le-a săvârşit.

După ce a reiterat, pe baza rezoluţiei amintite, în esenţă, aceeaşi situaţie de fapt descrisă şi în hotărârea de primă instanţă, Curtea de apel a subliniat în motivarea sa că retragerea, respectiv predarea lucrătorilor Ministerului de Interne în UM AA a avut loc în contextul în care, anterior, persoanele din conducerea Inspectoratului Judeţean de Miliţie au luat legătura cu comandantul unităţii militare şi au solicitat sprijin şi protecţie. Acest fapt rezultă atât din rechizitoriul întocmit în Dosar nr. 200/P/2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia parchetelor militare, cât şi din interogatoriul luat pârâtului D.A.

Deşi reclamanţii au fost reţinuţi pentru a fi protejaţi, aceştia au fost consideraţi „elemente teroriste” şi au fost supuşi unor tratamente degradante şi umilitoare, fără a fi acuzaţi de săvârşirea unor fapte concrete şi fără a se emite vreun act de către organele de urmărire penală ori de instanţă cu privire la reţinerea lor.

În perioada 22-24 decembrie 1989, aceştia au fost reţinuţi în sala de sport a unităţii, iar ulterior au fost mutaţi în bazinul de înot.

Faţă de numărul mare de persoane, s-a acceptat că nu se puteau asigura condiţii normale de cazare şi hrană, spaţiul fiind insuficient şi impropriu primirii unui număr atât de mare de persoane, resursele de hrană fiind limitate.

S-a apreciat însă că aceste condiţii nu puteau justifica tratamentul la care au fost supuşi reclamanţii, care, iniţial au fost duşi în sala de sport, unde au fost legaţi la mâini şi obligaţi să stea cu mâinile ridicate timp de mai multe ore, perioadă pe durata căreia (22-24 decembrie) ei nu au primit nici hrană, nici apă. Nu au fost asigurate condiţii minime de igienă, persoanele reţinute având acces la o singură toaletă, o dată pe zi. La început, au dormit pe jos, pe ciment, primind după câteva zile un număr insuficient de saltele şi câteva obiecte din vestimentaţia militarilor, pentru a dormi pe ele, nepermiţându-li-se luarea legăturii cu familia.

Persoanele reţinute au fost păzite în permanenţă de elevii militari înarmaţi cu puşti şi mitraliere, cei care asigurau paza susţinând că armele sunt încărcate şi pregătite pentru a trage. Martorul D.N. a declarat în faţa instanţelor de urmărire penală că în permanenţă se afla un pluton înarmat în poziţie de trage. Pe perioada reţinerii, reclamanţii au fost acuzaţi că sunt terorişti şi au fost ameninţaţi cu moartea.

Condiţiile în care au fost reţinuţi reclamanţii, împreună cu alte persoane, rezultă atât din rechizitoriul întocmit în Dosarul nr. 200/P/2008, cât şi din probele administrate în faţa instanţei de fond, respectiv declaraţiile martorilor D.N., P.G.

Începând din 26 decembrie 1989, s-a constituit o comisie de anchetă, care a emis ordonanţe de punere în libertate a reclamanţilor, respectiv a antecesorilor reclamanţilor R. şi P., cu motivarea că nu se fac vinovate de comiterea unor infracţiuni împotriva poporului în timpul acţiunii revoluţionare de răsturnare a dictaturii ceauşiste.

Aceste circumstanţe ale reţinerii reclamanţilor nu denotă un tratament de protecţie a acestora, aplicabil refugiaţilor, ci dimpotrivă un tratament asimilat condiţiilor de prizonierat.

Protecţia acordată unei persoane este incompatibilă cu aplicarea unui tratament inuman şi degradant. Din această perspectivă, jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie a stabilit că statul trebuie să se asigure că o persoană este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectul pentru demnitatea umană (cauza Jecius contra Lituaniei). Câtă vreme aceste condiţii trebuie asigurate persoanei deţinută în mod legal, cu atât mai mult statul are o asemenea obligaţie pozitivă în cazul persoanelor faţă de care s-a luat măsura reţinerii fără a exista niciun act emis de o autoritate în drept să ia o asemenea măsură.

Faţă de cele ce preced, instanţa de apel a acceptat ca dovedită existenţa faptei ilicite de lipsire de libertate, apreciind că ilicitatea faptei decurge din încălcarea prevederilor art. 7 şi art. 9 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, tratat care, potrivit principiilor de drept internaţional public, făcea parte din dreptul intern.

În calitatea sa de comandant al UM AA Sibiu, pârâtul D.A. a fost singura persoană care putea să decidă în ceea ce priveşte persoanele reţinute, tratamentul care li s-a aplicat, condiţiile în care au fost reţinute. Aceste aspecte sunt confirmate chiar de pârât care, în cursul anchetei penale, fiind audiat în calitate de învinuit, a declarat că a informat forurile superioare despre situaţia din unitate şi i s-a transmis că este împuternicit să ia toate măsurile. S-a dovedit că pârâtul a cunoscut că urmează a fi primite mai multe persoane din cadrul MI şi scopul pentru care se retrag în incinta unităţii. Cu toate acestea, pârâtul a dat dispoziţie să fie reţinute cadrele M.I., aşa cum a declarat în cursul anchetei penale martorul S.I., care a asigurat paza persoanelor reţinute. Acelaşi martor a arătat că a primit dispoziţie de la pârâtul D.A. ca cei reţinuţi să fie legaţi cu mâinile la spate, iar atunci când martorul a decis să îi dezlege, pârâtul D.A. „a început să ţipe” să fie legaţi din nou. Acelaşi martor a afirmat că a executat ordinele comandantului.

De asemenea, atât martorii audiaţi în cursul cercetării penale, cât şi cei audiaţi în faţa primei instanţe au declarat că pârâtul D.A. a fost în sala de sport unde se aflau reclamanţii împreună cu alte persoane şi i-a atenţionat pe cei reţinuţi că la orice mişcare a lor, militarii au ordin să tragă fără somaţie.

În condiţiile în care pârâtul a avut cunoştinţă că lucrătorii Miliţiei se vor retrage în incinta unităţii pentru a fi protejaţi de furia manifestanţilor, iar acesta a avut libertate de deliberare şi de decizie, astfel cum a recunoscut în faţa organelor de urmărire penală, Curtea constată că pârâtul se face responsabil de lipsirea de libertate a reclamaţilor şi de tratamentul la care au fost supuşi aceştia pe durata reţinerii. Chiar dacă o parte dintre reclamanţi s-au predat de buna voie la unitatea militară, asta nu înseamnă că pârâtul D.A. trebuia să-i reţină în incintă, fără a le permite să plece decât în baza unei ordonanţe de punere în libertate.

Acordarea protecţiei presupune libertatea celui protejat de a renunţa în orice moment la această protecţie, pe riscul său, ori în cauză - din momentul în care au intrat în unitatea militară - reclamanţii nu au mai avut posibilitatea de a alege să plece acasă sau să rămână în incintă, fiind reţinuţi.

Afirmaţia pârâtului că nu a fost de faţă la momentul la care s-au săvârşit agresiunile faţă de reclamanţi nu are relevanţă, în condiţiile în care la acel moment era comandantul UM AA Sibiu, deci responsabil, în virtutea regulamentelor militare de toate acţiunile care au loc în unitate desfăşurate de subordonaţii săi.

Prin ordinul nr. 303/1989 s-a stabilit o Comisie de anchetă care să efectueze cercetări faţă de persoanele reţinute, din dispoziţia Procurorului General al României. Însă din acest act nu rezultă dispoziţia Procurorului de a reţine în unitate persoanele care au cerut protecţie, astfel că va fi înlăturată afirmaţia pârâtului D.A. în sensul că a avut dispoziţie în acest sens.

Pârâtul a raportat Consiliului Judeţean al FSN faptul că sunt reţinute un număr mare de persoane în unitate în condiţii improprii, existând riscul unor îmbolnăviri, şi solicită a fi transferate, doar în 25 ianuarie 1990 cu adresa nr. A1. Ori, la acea dată o parte din reclamanţi erau deja eliberaţi, pe de o parte, iar pe de altă parte, cererea sa este formulată după mai mult de o lună de la data la care au început reţinerile ilegale, perioadă pentru care îi revine în exclusivitate responsabilitatea deţinerii şi a condiţiilor în care s-a făcut această reţinere.

Aşadar, s-a reţinut ca dovedită vinovăţia pârâtului D.A. în condiţiile art. 998-999 C. civ. vechi, iar răspunderea pârâtului M.Ap.N. a fost angajată în temeiul dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ. vechi, în calitatea sa de comitent, deoarece la momentul săvârşirii faptei ilicite pârâtul D.A. era angajat al M.Ap.N., iar fapta a fost săvârşită în exercitarea atribuţiilor de comandant al UM AA Sibiu.

Întrucât nu s-a făcut dovada că între Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi pârâtul D.A. există un raport de prepuşenie, s-a apreciat că nu poate fi angajată o răspundere similară în sarcina acestui pârât.

Prejudiciul produs reclamanţilor a constat în lipsirea lor de libertate, imposibilitatea de a lua legătura cu familia, supunerea la tratamente inumane şi degradante pe durata reţinerii nelegale, fapte de natură să provoace victimelor suferinţe morale, aducând o gravă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale, dar şi valorilor care definesc personalitatea umană, respectiv onoarei, demnităţii, reputaţiei în plan profesional şi social.

Calitatea de victimă a faptei ilicite de lipsire de libertate a fost recunoscută însă doar persoanelor asupra cărora a fost săvârşită fapta în mod nemijlocit (reclamanţii, cu excepţia reclamantelor R.M. şi P.M.), dat fiind că prejudiciul produs este unul personal nepatrimonial, astfel că dreptul de a solicita despăgubiri nu se poate transmite moştenitorilor victimei.

Pentru aceste considerente, criticile reclamanţilor cu privire la soluţia dată de prima instanţă cererii de acordare a daunelor morale pentru lipsirea de libertate au fost găsite întemeiate, Curtea constatând că instanţa de fond nu a dat o interpretare corectă probelor şi a apreciat în mod greşit că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale întemeiate pe dispoziţiile art. 998-999 şi respectiv 1000 alin. (3) C. civ. vechi.

Ţinând seama de durata reţinerii nelegale şi consecinţele pe care aceasta le-a avut asupra reclamanţilor, instanţa de apel a apreciat că o sumă de 500 euro pentru fiecare zi de lipsire de libertate şi suferinţă cauzată de umilinţa la care au fost supuşi, suferinţele îndurate, reprezintă o reparaţie echitabilă şi respectă principiul proporţionalităţii şi justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate.

Apelul pârâtului Ministerul Apărării Naţionale a fost respins ca nefondat, apreciindu-se că acţiunea în răspundere civilă delictuală promovată de reclamanţi este una patrimonială, dar în privinţa căreia prescripţia nu s-a împlinit.

Apreciind asupra instituţiei prescripţiei extinctive în cadrul oferit de dispoziţiile art. 1, 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958, instanţa de apel a reţinut că deşi paguba produsă a fost cunoscută de reclamanţi la data producerii faptei, nu se poate spune că aceştia l-au cunoscut şi pe făptuitor pentru a putea acţiona împotriva sa.

Întrucât prin rezoluţia din 01 martie 2010 dată în Dosar nr. 200/P/2007 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia parchetelor militare, menţinută prin sentinţa nr. 17/2011 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, s-a constatat că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta de lipsire de libertate, dosar penal în care s-au efectuat cercetări şi în ce priveşte infracţiunea de lipsire de libertate, doar de la acea dată începe să curgă termenul de prescripţie a acţiunii civile. În urma cercetărilor s-a stabilit persoana responsabilă de reţinerea ilegală a reclamanţilor, fiind aplicabile prevederile art. 22 C. proc. pen.

Instanţa de apel a făcut aplicare dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., în privinţa cheltuielilor de judecată efectuate de o parte a reclamanţilor în faţa instanţei de fond, în apel nefăcându-se dovada cheltuielilor.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanţii, dar şi pârâţii obligaţi prin hotărârea instanţei de apel.

1. În motivarea recursului declarat de reclamanţi, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., s-a susţinut că hotărârea instanţei de apel este parţial nelegală deoarece nu dă expresie principiului, specific răspunderii civile delictuale, a reparării integrale a prejudiciului, dar şi pentru că a fost pronunţată cu încălcarea normelor procesual civile în materia administrării şi aprecierii probelor. În dezvoltarea motivării, recurenţii au susţinut următoarele două critici:

- În esenţă, prin cea dintâi critică, recurenţii-reclamanţi au cerut o redimensionare a daunelor acordate, cu luarea în considerare a faptului că ei au fost reţinuţi abuziv în condiţii mai grele decât cele ale unui arest normal, condiţiile fiind mai degrabă similare cu cele ale unul lagăr de concentrare nazist.

Reluând datele de fapt ale cazului (o parte regăsite şi în motivarea deciziei de apel, o altă parte adăugate acestora), recurenţii-reclamanţi au precizat că e important să se reţină că în cauza de faţă nu se regăseşte ipoteza unei simple arestări pe nedrept, pe lângă aceasta reclamanţii fiind supuşi şi multor alte suferinţe şi umilinţe dintre care, cele mai importante fiind deţinerea lor sub ameninţarea (armei) cu moartea, pe motiv că sunt terorişti, lovirea lor de către militari, fără asigurarea oricărei îngrijiri medicale.

Dacă s-ar fi comparat situaţia reclamanţilor cu cea a persoanei din dosarul finalizat prin decizia nr. 10211/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (beneficiarul daunelor acordate în acel dosar fiind deţinut în condiţii normale de arest o perioadă scurtă de timp, a beneficiat de o încăpere cu pat, cu toaletă şi nu a fost păzit şi ameninţat cu arma în permanenţă) s-ar fi observat că prejudiciul produs reclamanţilor a fost cu mult mai mare.

Catalogarea reclamanţilor ca terorişti a avut consecinţa cea mai grea deoarece ani de zile în comunitate au fost stigmatizaţi pe acest motiv. În situaţia în care reclamanţii ar fi fost prizonieri de război (România nefiind în război în decembrie 1989), ar fi trebuit să beneficieze de mai multe drepturi sau condiţii, aşa cum sunt ele prevăzute în Convenţia a III-a de la Geneva la care România este parte, din anul 1954. Nici măcar pe timp de război nu este permis a degrada un militar, a-i rupe însemnele gradaţiei, aşa cum s-a întâmplat în speţă, iar prizonierii de război trebuie protejaţi contra oricăror acte de violenţă sau de intimidare.

În mod greşit instanţa de apel nu a acordat reclamanţilor daune morale şi pentru fapta ilicită ce a constat în încălcarea integrităţii şi sănătăţii lor, faptă distinctă de aceea vizând lipsirea de libertate.

În plus, nu toţi reclamanţii au fost bătuţi de militari în incinta UM AA, ci doar B.B.I., R.P., D.D., S.N., A.C., I.I. şi D.L.

Acestor reclamanţi, care deţin certificate medico-legale necontestate, trebuie să li se acorde un plus de daune morale faţă de colegii lor, pentru fapta ilicită constând în încălcarea integrităţii şi sănătăţii lor.

- În ceea ce priveşte cazul recurentelor R. şi P., s-a susţinut incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., arătându-se că instanţa de apel a făcut o confuzie între dreptul valorificat prin acţiune şi ceea ce a generat naşterea acestui drept.

Moştenitorii defuncţilor R. şi P. au solicitat obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor băneşti, acţiunea lor fiind una patrimonială, supusă prescripţiei de 3 ani.

R.P. şi P.C. au fost părţi vătămate în dosarul penal nr. 200/P/2007, aşadar pe timpul vieţii lor aceştia au făcut demersurile necesare obţinerii despăgubirilor ce li se cuveneau ca urmare a privării ilegale de libertate.

Moştenitoarele acestora ar fi trebuit să beneficieze, alături de ceilalţi recurenţi, de recunoaşterea calităţii lor de victime şi, implicit, de repararea prejudiciului suferit de autorii lor, decedaţi în cursul procesului penal (R.P. în 01 septembrie 2007, iar P.C. în 01 martie 2007), înainte de soluţionarea dosarului prin rezoluţia din data de 01 martie 2010, întrucât moştenitorii ar fi trebuit să fie introduşi în dosarul penal cu calitatea de părţi vătămate.

Dispoziţiile art. 1391 C. civ. sunt în acelaşi sens.

Recurenţii au solicitat şi acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, constând în cheltuieli de transport Sibiu - Bucureşti şi retur.

2. Recurentul-pârât D.A. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., arătând că decizia recurată ignoră prevederile legale şi constituţionale referitoare la stările excepţionale, rezoluţiile Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi hotărârile definitive, făcând referire la trimiterile generale şi lipsite de suport probatoriu ale instanţei de apel, preluate din rechizitoriu, act ce a fost însă anulat absolut.

Referitor la situaţia de fapt, recurentul-pârât a arătat că reclamanţii nu au fost reţinuţi în unitate, ci au avut tratament de refugiaţi, că personal a intervenit pentru conceperea şi emiterea cât mai rapidă a ordonanţelor de punere în libertate a celor consideraţi nevinovaţi, că deşi avea competenţe de a pedepsi disciplinar orice militar indiferent de structura căreia îi aparţinea nu a uzat de acest drept nici înainte şi nici după anul 1989, că a asigurat manifestanţii că armata nu va trage ieşind personal în mulţime pentru a linişti spiritele, faptul că în condiţii excepţionale reclamanţii nu au fost cazaţi şi hrăniţi corespunzător nu i se poate imputa, că alarma de luptă şi starea de necesitate intră în competenţa exclusivă a conducerii statului, iar nu a unei singure persoane.

Referitor la situaţia de drept, recurentul-pârât arată că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, iar prin reţinerea eronată a situaţiei de fapt instanţa de apel a pronunţat o hotărâre ce conţine motive contradictorii şi străine de natura pricinii, procedând la o interpretare şi aplicare greşită a legii.

3. Recurentul-pârât Ministerul Apărării Naţionale şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:

- În mod greşit instanţa de apel a dispus antrenarea răspunderii civile delictuale în condiţiile art. 998-999 C. civ. în sarcina prepusului Ministerului Apărării Naţionale, pârâtul D.A., în condiţiile în care acesta a acţionat conform Regulamentului serviciului de gardă şi în garnizoană în vigoare la acel moment, nicio o probă a dosarului nu a demonstrat că relele tratamente suferite de reclamanţi sunt imputabile pârâtului D.A. şi chiar instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au fost reţinuţi pentru a fi protejaţi de furia manifestanţilor.

În mod corect instanţa de fond a reţinut că situaţia concretă din decembrie 1989 poate fi asimilată cu o stare de necesitate de natură să înlăture răspunderea civilă delictuală, iar instanţa de apel în mod nelegal a înlăturat acest raţionament, fără a lua în considerare că la acel moment nimeni nu putea prefigura finalitatea acţiunilor populaţiei care vizau răsturnarea regimului comunist, astfel încât reţinerea cadrelor MI în incinta unităţilor militare era pe deplin justificată.

În dosarul penal nr. 65/R/753/2010 al Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a numitului D.A., constatându-se că şi-a îndeplinit îndatoririle de serviciu în mod corect şi legal, hotărârea instanţei penale având autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, instanţa de apel neţinând cont de acest text de lege-art. 22 C. proc. pen.

- În mod nelegal instanţa de apel a apreciat că sunt îndeplinite dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. pentru angajarea răspunderii pârâtului M.A.P.N. în calitate de comitent pentru faptele prepusului său.

În cauză nu sunt probate condiţiile răspunderii civile delictuale ale prepusului M.A.P.N., pârâtul D.A. şi chiar dacă nu poate fi înlăturată existenţa raportului de prepuşenie, practica judiciară a statuat că comitentul răspunde pentru tot ce prepusul săvârşeşte în cadrul normal al funcţiei cât a lucrat pentru comitent, dar nu răspunde pentru pagubele cauzate de prepus prin fapte ce nu au legătură cu funcţia încredinţată, chiar dacă ele au fost săvârşite în timpul exercitării acesteia.

- În mod greşit instanţa de apel a respins acţiunea în contradictoriu cu Statul Român, a cărei răspundere se impune în calitate de garant general al valorilor societăţii.

- În mod greşit instanţa de apel a respins excepţia dreptului material la acţiune al reclamanţilor, în condiţiile în care acţiunea acestora intră sub incidenţa prevederilor art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958 fiind prescriptibilă în 3 ani, calculat de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască fapta şi pe cel care răspunde de ea.

În mod greşit instanţa de apel a reţinut că în cauză nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie, respectiv, aceea ca cel vătămat să-l cunoască pe făptuitor, întrucât data de la care reclamanţii au cunoscut persoana răspunzătoare de faptele prejudiciabile este momentul trimiterii în judecată, în stare de libertate, a inculpatului D.A., prin rechizitoriul nr. 59/P din 02 august 1999 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pe de altă parte, chiar dacă art. 22 alin. (1) C. proc. pen. consacră autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în faţa instanţei civile, acest aspect nu semnifică însă faptul că persoana prejudiciată trebuie să urmeze în primul rând calea răspunderii penale şi nici nu influenţează data de la care curge termenul de prescripţie al răspunderii civile delictuale.

Sub acest aspect, recurentul-pârât arată că termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 a început să curgă, pentru fiecare reclamant în parte, odată cu încetarea cauzelor reţinerii, respectiv, cel mai târziu luna ianuarie 1990.

Acest recurent a ataşat recursului său Regulamentul Serviciului de gardă şi în Garnizoană.

Recurentul-pârât D.A. a formulat întâmpinare la recursul reclamanţilor şi a ataşat la dosar un set de înscrisuri.

Analizând recursurile declarate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt întemeiate în limitele şi pentru motivele ce se vor arăta în cele ce urmează.

Potrivit regulilor procedurale generale (art. 137 alin. (1) C. proc. civ.) instanţa este ţinută să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

Este şi motivul pentru care instanţa de recurs va examina cu prioritate recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, respectiv acele critici care se referă la dezlegarea dată de instanţa de apel problemei de drept a prescrierii acţiunii deduse judecăţii, în condiţiile în care atât restul criticilor acestui recurs, dar şi recursul reclamanţilor pun în discuţie o serie de probleme de drept legate de fondul raporturilor juridice litigioase, astfel cum au fost acestea dezlegate prin soluţia instanţei de apel.

Se reţine, în acest sens, că prin cea din urmă critică a recursului său, acest recurent a criticat greşita dezlegare dată de către instanţa de apel căii de atac pe care a promovat-o împotriva hotărârii de primă instanţă, în acea parte care combătea modul de soluţionare a excepţiei de prescripţie a dreptului la acţiune.

Invocată ca excepţie procesuală de către acest pârât încă din cursul judecăţii de primă instanţă, se reţine că ambele instanţe de fond au respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune fundamentându-şi soluţia pe argumente legate de incidenţa dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/19583, normă legală ce a fost interpretată şi corelată cu existenţa dosarului penal nr. 200/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia parchetelor militare, finalizat prin rezoluţia din 01 martie 2010 prin care s-a dispus încetarea urmăririi penale faţă de recurentul-pârât D.A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale (rămasă definitivă prin sentinţa penală nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti).

Dacă prima instanţă a identificat în existenţa acestui dosar şi a calităţii de părţi ale acestuia, a reclamanţilor şi pârâţilor din litigiul pendinte, o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei (prin trimiterea făcută la prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958), instanţa de apel nu a explicat în niciun fel relevanţa urmăririi penale desfăşurate în respectivul dosar asupra instituţiei prescripţiei extinctive.

Ca sancţiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive, a celui ce-şi lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege, prescripţia extinctivă are ca scop ordonarea conduitelor sociale, definitivarea situaţiilor juridice incerte, contribuind în mod esenţial la asigurarea certitudinii şi stabilirii raporturilor juridice.

Răspunzând criticilor de nelegalitate invocate de apelantul-pârât Ministerul Apărării Naţionale, vizând modul de soluţionare de către prima instanţă a excepţiei de prescripţie a dreptului material la acţiune (exercitat de reclamanţi prin introducerea acţiunii în despăgubiri de faţă la data de 02 iulie 2012 pentru faptele ilicite acuzate ca săvârşite în perioada 21 decembrie 1989 - sfârşitul lunii ianuarie 1990), instanţa de apel a apreciat că, în acord cu conţinutul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin faptele ilicite reclamate, nu putea începe să curgă decât de la data la care păgubiţii au cunoscut atât paguba, cât şi pe cel ce răspunde de ea. În acest sens, ea a acceptat că reclamanţii au cunoscut paguba produsă încă de la data săvârşirii faptelor ilicite însă - deşi toţi reclamanţii făceau parte dintr-un ordin miliar iar din descrierea faptelor imputate se înţelege că aceştia au avut în permanenţă reprezentarea împrejurării că, de starea şi tratamentul aplicat lor în intervalul de timp sus arătat, responsabil este chiar comandatul unităţii în care s-au produs faptele - a apreciat că prescripţia nu putea începe să curgă chiar de la data faptelor întrucât cei vătămaţi nu l-au cunoscut pe făptuitor. Or, se înţelege că în opinia sa, această cerinţă a devenit îndeplinită abia prin rezoluţia din 01 martie 2010 dată în Dosarul nr. 200/P/2007, care totuşi nu stabileşte calitatea de făptuitor a celui cercetat.

Chiar acceptând ca valabil raţionamentul instanţei de apel, Înalta Curte apreciază că raportarea pe care Curtea de Apel Alba-Iulia o face la dosarul penal nr. 200/P/2007 în analiza instituţiei prescripţiei extinctive a fost insuficient descrisă sub aspectul incidenţei ori relevanţei sale şi care ar fi trebuit, în mod necesar, puse în legătură cu eventuala calitate de părţi civile sau măcar aceea de părţi vătămate a reclamanţilor din prezentul litigiu în acea cauză penală.

Aceasta întrucât, plângerea penală adresată organului de urmărire penală particularizează cazul legal de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/19583, date fiind atribuţiile judiciare ale organului de urmărire penală şi posibilitatea persoanei vătămate prin săvârşirea unei infracţiuni, de a se constitui parte civilă atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei de judecată, până la citirea actului de sesizare (conform art. 19 - 22 C. proc. pen.). Până la soluţionarea plângerii de către organul de urmărire penală nu s-ar putea reproşa unei astfel de persoane lipsa de acţiune în rezolvarea cauzei şi nici vreo neglijenţă în realizarea dreptului mai ales întrucât, aflată sub puterea principiului electa una via, non datur recursus ad alteram (consacrat prin dispoziţiile art. 19 C. proc. pen.), persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal nici nu şi-ar putea valorifica drepturile în faţa instanţei civile decât în situaţiile limitative permise de art. 19 C. proc. pen. (suspendarea procesului penal).

Însă, nici atunci când răspunde criticilor de nelegalitate vizând soluţia dată excepţiei de prescripţie, dar nici atunci când reţine descrierea faptelor pe baza rezoluţiei din 01 martie 2010 (în puterea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) C. proc. pen.), instanţa de apel nu face o altă corelaţie între persoana reclamanţilor şi dosarul penal nr. 200/P/2007 decât aceea privind situaţia de fapt, reţinând că „condiţiile în care au fost reţinuţi reclamanţii, împreună cu alte persoane, rezultă atât din rechizitoriul întocmit în Dosarul nr. 200/P/2007, cât şi din probele administrate în faţa instanţei de fond”.

La rândul lor, răspunzând criticilor din recurs susţinute de recurentul-pârât privind prescripţia, recurenţii-reclamanţi au cerut să se aibă în vedere că au avut calitatea de părţi vătămate şi părţi civile în dosarul penal nr. 200/P/2007 în care urma a se stabili făptuitorul, astfel încât nici nu puteau acţiona pe alte căi mai înainte de finalizarea acestui dosar.

Deşi au precizat că prin notele scrise pe care le vor depune la dosar vor indica în concret filele dosarului din care rezultă calitatea lor de părţi vătămate/părţi civile din cauza penală în care a fost cercetat ca învinuit pârâtul D.A., acest lucru nu s-a întâmplat.

Înalta Curte constată şi că, pe baza probatoriilor administrate până în prezent în faţa instanţelor de fond, această împrejurare, respectiv - dobândirea/deţinerea calităţii de parte vătămată/parte civilă în procesul penal - nu se verifică pe baza rezoluţiei din 01 martie 2010, ce a finalizat dosarul de urmărire penală nr. 200/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Doar în privinţa reclamantului D.L., a cărui declaraţie de constituie parte civilă în procesul penal se regăseşte la dosarul primei instanţe, există informaţii sub acest aspect, în timp ce despre restul reclamanţilor se regăsesc făcute referiri doar în descrierea situaţiei de fapt reţinute în procesul penal, pe baza probatoriilor acolo administrate.

Modul în care instanţa de apel a răspuns criticilor pârâtului Ministerul Apărării Naţionale, ce au vizat respingerea excepţiei procesuale a prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor, este vag şi insuficient fundamentată prin simpla trimitere la existenţa dosarului de urmărire penală (ce a avut ca obiect cercetarea învinuitului D.A., inclusiv sub aspectul săvârşirii infracţiunii de lipsire de libertate în mod nelegal, prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen.), în lipsa unei verificări concrete a situaţiei fiecăruia dintre reclamanţi, din perspectiva calităţii lor de parte civilă sau, cel puţin, de parte vătămată, pentru a se putea reţine, de o manieră similară deciziei civile nr. 271 din 29 ianuarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că nesoluţionarea laturii civile a procesului penal - încetat pentru motivul intervenirii prescripţiei răspunderii penale - reprezintă o limitare a accesului efectiv la o instanţă.

În consecinţă, Înalta Curte va admite recursul acestei părţi şi va casa decizia instanţei de apel, urmând, cu ocazia rejudecării, ca instanţa de apel să facă verificările necesare şi să administreze, eventual, probatorii suplimentare şi să reia cercetarea judecătorească în primul rând sub aspectul instituţiei prescripţiei extinctive, spre a da acesteia o dezlegare la cazul concret şi spre a o fundamenta în mod corespunzător, corelând faptele imputate pârâţilor cu acţiunile întreprinse de fiecare reclamant în vederea reparării pagubei, desigur în cadrul legal oferit de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1957, reţinut corect ca fiind incident cauzei.

Doar în măsura în care cerinţele expuse în cele de mai sus se vor verifica în privinţa reclamanţilor, instanţa de apel va putea proceda la soluţionarea cauzei pe fond, ocazie cu care va avea în vedere cea dintâi critică a recursului reclamanţilor (prin care aceştia au invocat încălcarea principiului reparării integrale a prejudiciului) dar şi restul criticilor pârâtului Ministerul Apărării Naţionale, ce a invocat nelegala angajare a răspunderii civile delictuale a sa, în calitate de comitent, dar şi pe cea numitului D.A.

Cu referire la cea de-a doua critică a recursului reclamanţilor, Înalta Curte apreciază însă, în raport de pretenţiile de despăgubire invocate de reclamantele R.M. şi P.M., că instanţa de apel a dezlegat corect această problemă de drept a cauzei, aspect ce urmează a fi, de asemenea, avut în vedere la rejudecare.

În acest sens, se reţine că prin acţiunea dedusă judecăţii în mod colectiv, reclamanţii (printre care şi cele două persoane anterioare menţionate) au solicitat obligarea pârâţilor la repararea prejudiciilor de ordin moral decurgând din lipsirea lor, în mod nelegal, de libertate şi supunerea unor tratamente degradante în perioada evenimentelor Revoluţiei din decembrie 1989, petrecute în Sibiu.

Spre deosebire de ceilalţi reclamanţi, R.M. şi P.M. nu au fost dintre cei ce au suferit faptele ilicite acuzate prin cererea de chemare în judecată, ci sunt succesoarele în drepturi ale numiţilor R.P. şi P.C., care au participat la evenimentele Revoluţiei din Sibiu şi care au decedat la 01 septembrie 1997 respectiv 01 martie 2007.

Prejudiciul de ordin moral, dat fiind caracterul său personal, nu se transmite pe cale succesorală, aşa încât succesorii în drepturi ai celui ce au fost victima unui atare prejudiciu nu dispun de o acţiune proprie în repararea acestuia, chiar dacă reparaţia solicitată şi implicit, acţiunea iniţiată au caracter patrimonial.

Contrar susţinerilor recurenţilor, C. civ. din 2011 consacră aceeaşi soluţie stabilită pe cale doctrinară şi jurisprudenţială sub Vechiul C. civ., întrucât, potrivit art. 1391 alin. (4), dreptul la despăgubire pentru repararea prejudiciului nepatrimonial nu trece la moştenitori, aceştia putând însă exercita doar acţiunea în repararea sa, dacă a fost pornită de defunct.

Or, acţiunea de faţă, distinctă şi care nu constituie continuarea vreunui demers al autorilor acestor reclamante din procesul penal (în care au susţinut, dar, potrivit celor reţinute anterior, nu s-a verificat că autorii au deţinut calitatea de părţi vătămate şi părţi civile), a fost exercitată chiar de acestea.

Pe cale de consecinţă, în mod corect instanţa de apel a stabilit că, pentru aceste motive, celor două reclamante nu li se poate recunoaşte calitatea de victime şi, implicit, îndreptăţirea la obţinerea vreunei despăgubiri.

În ceea ce priveşte recursul recurentului - pârât D.A., date fiind descrierile ample ale situaţiei de fapt şi ale istoricului anchetelor la care a fost suspus titularul acestuia, instanţa de recurs a ridicat chestiunea încadrării juridice a motivelor dezvoltate în criticile legale permise limitativ prin dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Întrucât memoriul de recurs al acestei părţi cuprinde şi susţinerea referitoare la nesocotirea puterii de lucru judecat a sentinţei penale nr. 1 din 15 martie 2000 a Curţii Militare de Apel, pronunţată în Dosar nr. 1/2000, situaţie ce permite încadrarea recursului în motivul legal prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează a se avea în vedere, cu ocazia rejudecării, analiza acestei apărări a pârâtului în măsura în care pricina va putea fi soluţionată pe fond, potrivit celor precizate anterior.

În consecinţă şi în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate (cel al reclamanţilor fiind unul colectiv) şi va casa decizia atacată, trimiţând cauza spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanţii B.B.I., R.M., L.C., D.D., M.M., S.N., A.C., P.M., I.O., I.I., C.S.I., M.E., D.L., de pârâtul D.A. şi de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale împotriva deciziei nr. 6 din 30 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2715/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 2725/2014. Civil. Expropriere. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 2712/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Rectificare carte funciară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 2713/2014. Civil. Contestaţie decizie de concediere. Recurs ICCJ. Decizia nr. 2715/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 2725/2014. Civil. Expropriere. Recurs ICCJ. Decizia nr. 2734/2014. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs ICCJ. Decizia nr. 2752/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 2754/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs