ICCJ. Decizia nr. 2712/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Rectificare carte funciară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2712/2014
Dosar nr. 37137/3/2012
Şedinţa publică din 15 octombrie 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamata M.A.F. a chemat în judecată pe pârâtul N.D., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să-l oblige pe acesta să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei imobilul teren în suprafaţă de 252 m.p., situat în Bucureşti, str. General A.R. şi să rectifice C.F. nr. xx în care este înscris imobilul identificat mai sus.
La data de 12 noiembrie 2007, pârâtul N.D. a formulat întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a numitei M. (fostă P.) I.D.M., precum şi cererii de chemare în judecată a Municipiului Bucureşti, prin Primar General, în calitate de persoană care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamanta pentru suprafaţa de 212 m.p. teren situat în Bucureşti, str. General A.R., în temeiul dispoziţiilor art. 57 C. proc. civ.
La termenul din 12 noiembrie 2007, reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare prin care şi-a explicat acţiunea, arătând că suprafaţa de 51 m.p. pe care pârâtul o stăpâneşte în baza unui contract de vânzare - cumpărare încheiat cu numita M.I.D.M., o revendică prin procedeul comparării de titluri, iar suprafaţa de 201 m.p. de la aceeaşi adresă o revendică în condiţiile în care aceasta este ocupată de pârât în mod abuziv, fără a prezenta vreun titlu de proprietate.
La data de 16 ianuarie 2008 chemata în garanţie M.I.D.M. a formulat la rândul ei cerere de chemare în garanţie în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Ministerul Economiei şi Finanţelor solicitând ca, în cazul admiterii acţiunii să fie obligat Ministerul Economiei şi Finanţelor la restituirea sumei actualizate plătite pentru imobilul cumpărat prin contractul din 3 decembrie 1996, în temeiul art. 50 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 şi a Municipiului Bucureşti la plata diferenţei dintre preţul plătit şi valoarea imobilului la data evicţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 1721 din 17 noiembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale active, inadmisibilităţii acţiunii pentru încălcarea principiului unanimităţii şi prescripţiei achizitive, ca neîntemeiate, a fost admisă în parte acţiunea precizată, a fost obligat pârâtul N.D. să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren în suprafaţă de 239,77 m.p. situat în Bucureşti, str. A.R.
A fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul N.D. în contradictoriu cu chemata în garanţie M.I.D.M. şi a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de chemata în garanţie M.I.D.M. în contradictoriu cu chematul în garanţie şi intervenientul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, ca fără interes, şi totodată a fost respinsă cererea reclamantei privind plata cheltuielilor de judecată ca inadmisibilă.
Prin decizia civilă nr. 271/A din 11 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea de apel formulată de reclamantă, a fost admis apelul declarat de pârâtul C.I., a fost schimbată în parte sentinţa, a fost obligat pârâtul C.I. la plata sumei de 2800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată aferente judecării cauzei în fond, către reclamanta M.A.F., a fost admisă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul C.I. împotriva intervenientei M.I.D.M., a fost obligată intervenienta pârâtă M.I.D.M. la plata sumei de 22.695 euro reprezentând despăgubiri egale cu valoarea de circulaţie a terenului de 51 m.p situat în str. A.R.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A fost obligată intimata M.I.D.M. la plata sumei de 1000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către apelantul C.I. şi a fost obligat acesta din urmă la plata sumei de 2000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către apelanta M.A.F.
Prin decizia nr. 1032 din 17 februarie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul declarat de chemata în garanţie M.I D.M., a fost modificată decizia atacată în sensul că s-a trimis spre rejudecare la prima instanţă cererea de chemare în garanţie formulată de chemata în garanţie M.I.D.M. împotriva chematului în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei.
Înalta Curte a reţinut că, în condiţiile în care prin sentinţa primei instanţe cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă împotriva recurentei a fost respinsă, aceasta din urmă nu avea interes să declare apel în ceea ce priveşte modul de soluţionare a propriei cereri de chemare în garanţie. Or, faţă de modul în care s-a pronunţat instanţa de apel, recurenta a redobândit interesul de a-i fi soluţionată cererea de chemare în garanţie.
În rejudecare, dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 657 din 25 martie 2013, pronunţată de această instanţă, s-a admis cererea de chemare în garanţie formulată de M. (P.) I.D.M. în contradictoriu cu chemaţii în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Ministerul Finanţelor Publice, a fost obligat Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantei M.I.D.M. suma de 22.695 euro, echivalent în RON la data plăţii, la cursul Băncii Naţionale a României şi a fost obligat Municipiul Bucureşti prin Primarul General să plătească reclamantei M.I.D.M. suma de 1000 RON cu titlu de despăgubiri întemeiate pe obligaţia de garanţie pentru evicţiune.
În ceea ce priveşte cadrul procesual pasiv din prezenta cerere, tribunalul a constatat că raportat la momentul trimiterii spre rejudecare şi la considerentele deciziei civile nr. 1032 din 17 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs, cererea urma să fie soluţionată numai în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti. Cu privire la Ministerul Finanţelor Publice s-a reţinut că fusese admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive printr-o încheiere intermediară din 28 februarie 2008.
Cu toate acestea, tribunalul a reţinut că cererea de chemare în garanţie a fost modificată în rejudecare prin adăugarea unui nou chemat în garanţie, fără ca acesta din urmă, legal citat să se opună, astfel încât tribunalul a reţinut calitatea de chemat în garanţie şi a Ministerului Finanţelor Publice.
Tribunalul a avut în vedere că între momentul formulării cererii de chemare în garanţie -16 ianuarie 2008 şi data soluţionării acesteia - 25 februarie 2013, Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, printre altele, prin introducerea art. 50 alin. (3) şi a art. 501 din Legea nr. 10/2001, care au stabilit că preţul de piaţă al imobilelor, în cazuri precum cel al reclamantei M.I.D.M., urmează a fi plătit de Ministerul Finanţelor Publice.
În aceste condiţii, tribunalul a apreciat că este obligat să aplice legea în vigoare la momentul soluţionării cauzei, astfel încât a reţinut că reclamanta îşi poate modifica cererea în această privinţă, chiar ulterior trimiterii cauzei spre rejudecare.
Tribunalul a avut în vedere că prin contractul de vânzare-cumpărare din 3 decembrie 1996 M. (fostă P.) I.D.M. a cumpărat, în temeiul Legii nr. 112/1995 de la Municipiul Bucureşti locuinţa situată în Bucureşti, str. A.R. precum şi 51 m.p. teren situat sub construcţie.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 6 decembrie 2006 M.I.D.M. vinde lui N.D. locuinţa din str. A.R., împreună cu cei 51 m.p. situaţi sub construcţie.
Prin autorizaţia din 12 aprilie 2007 emisă de Primăria sectorului 2 Bucureşti a fost autorizată desfiinţarea de către N.D. a construcţiei edificate pe terenul din str. A.R.
Pârâtul a mai dobândit şi un alt teren învecinat celui din litigiul de faţă. Ulterior achiziţionării celor două imobile şi demolării ambelor construcţii, pârâtului i s-a eliberat autorizaţia de construire din 24 martie 2008, fiind începută edificarea unei construcţii cu destinaţia clădire de locuit cu S+D+P+3 E.
Prin sentinţa civilă nr. 1721 din 17 noiembrie 2008, la care s-a făcut referire, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta M.A.F., fiind obligat pârâtul N.D. să lase în deplină proprietate reclamantei terenul în suprafaţă de 239,77 m.p. situat în Bucureşti, str. A.R.
Iniţial, prin sentinţa menţionată, cererea de chemare în garanţie formulată de pârât în contradictoriu cu M.I.D.M. a fost respinsă ca neîntemeiată şi, pe cale de consecinţă, a fost respinsă inclusiv cererea de chemare în garanţie formulată de M.I.D.M. în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti.
Prin decizia nr. 271 A din 11 martie 2011 a fost schimbată sentinţa anterior menţionată cu privire la cererea de chemare în garanţie formulată de N.D. (continuată de C.I.) în contradictoriu cu M.I.D.M., în sensul că aceasta a fost admisă, iar M.I.D.M. a fost obligată să plătească 22.695 euro, valoarea de circulaţie a terenului de 51 m.p., precum şi 1.000 RON cheltuieli de judecată.
În considerentele deciziei din apel s-a reţinut că pârâtul N.D. a pierdut dreptul de proprietate şi posesia terenului de 51 m.p. ca urmare a admiterii acţiunii în revendicarea formulate împotriva lui de o terţă persoană (M.A.F.), astfel încât M.I.D.M., în calitate de vânzător al terenului de 51 m.p. este obligată să răspundă pentru evicţiune faţă de cumpărătorul său, N.D., şi ulterior, faţă de succesorul acestuia în drepturi, C.I.
Cererea de chemare în garanţie formulată de M.I.D.M. în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti şi Ministerul Economiei şi Finanţelor a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 50 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a constatat întemeiată cererea de chemare în garanţie, astfel cum aceasta a fost modificată, deoarece M.I.D.M. are calitatea de cumpărător al terenului de 51 m.p., în baza contractului de vânzare-cumpărare din 3 decembrie 1996, astfel încât are şi calitatea de creditor al obligaţiei de garanţie pentru evicţiune datorată de vânzătorul său, Municipiul Bucureşti.
Pentru situaţia specială a contractelor încheiate sub imperiul Legii nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001 conţine norme derogatorii de la răspunderea pentru evicţiune, în sensul că indică drept debitor al obligaţiei de dezdăunare, în cazul în care evicţiunea s-a produs, nu pe vânzător, ci pe Ministerul Finanţelor Publice. Obligaţia acestuia de dezdăunare, astfel cum aceasta este reglementată de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se limitează însă numai la valoarea de circulaţie a bunului de care a fost evins, fără a avea în vedere şi alte daune interese pe care, în temeiul obligaţiei de garanţie pentru evicţiune, art. 1341 C. civ. le stabileşte în sarcina vânzătorului, cum ar fi cheltuielile de judecată sau cheltuielile vânzării.
Admiterea acţiunii în revendicare în contra pârâtului N.D., urmată de admiterea cererii de chemare în garanţie a pârâtului împotriva lui M.I.D.M., a reprezentat pentru aceasta din urmă o evicţiune parţială deoarece a pierdut din patrimoniul său o sumă de bani corespunzătoare valorii de circulaţie a terenului în suprafaţă de 51 m.p., dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Aşa fiind, tribunalul a considerat că sunt incidente dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, impunându-se obligarea chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 22.695 euro, echivalent în RON la data plăţii.
În plus, astfel cum s-a arătat anterior, M.I.D.M. a fost obligată să plătească pârâtului C.I. suma de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Tribunalul a constatat că acestea reprezintă cheltuielile de judecată în procesul prin care s-a produs evicţiunea, astfel încât, în temeiul dispoziţiilor art. 1341 pct. 3 C. civ., a obligat Municipiul Bucureşti să plătească reclamantei M.I.D.M. această sumă, reprezentând daune interese în temeiul obligaţiei de garanţie pentru evicţiune.
Împotriva deciziei tribunalului a declarat apel Municipiul Bucureşti, criticând hotărârea pentru greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive în condiţiile în care Legea nr. 112/1995 şi O.G. nr. 184/2002 stabilesc clar că sumele de bani obţinute din vânzări se varsă într-un cont extrabugetar la dispoziţia Ministerului de Finanţe.
De asemenea, hotărârea tribunalului a fost atacată cu apel de către Ministerul Finanţelor Publice.
În motivarea apelului s-a aratat că pentru a se aplica dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 este necesar să existe contracte încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 care să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, ceea ce nu este cazul în speţă.
Apelantul a considerat că, oricum, valoarea de circulaţie a terenului nu este sinonimă cu sintagma preţul de piaţă al imobilelor, astfel că prima instanţă trebuia să se raporteze la tranzacţii ale unor imobile similare, ceea ce nu s-a întâmplat.
Apelantul a susţinut că prin hotărârea primei instanţe se ajunge la îmbogăţirea fără justă cauză a intimatei, deoarece pârâta încasează din anul 2012 o diferenţă de sumă în plus faţă de valoarea achitată în contractul de vânzare - cumpărare.
Apelantul a precizat că preţul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul preferenţial, iar diferenţa dintre preţul plătit şi sporul de valoare nu se poate stabili cu ignorarea diferenţei dintre valoarea de piaţă a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi valoarea de piaţă a imobilului la momentul evicţiunii, aceasta diferenţă constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispoziţiile legale privind răspunderea pentru evicţiune.
În drept apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 282 şi urm. C. proc. civ.
În apel nu au fost administrate probe noi.
Prin decizia civilă nr. 131A din 27 martie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanţii chemaţi în garanţie Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Municipiul Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva sentinţei civile nr. 657 din 25 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă M.A.F., intimatul pârât C.I. şi intimata chemată în garanţie M. (P.) I.D.M.
A schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins cererea de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi, a admis, în parte, cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice.
A fost obligat chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantei suma de 6.024.497 RON, actualizată începând cu data achitării fiecărei rate şi până la data plăţii efective, dar nu mai mult decât contravaloarea în RON a sumei de 22.695 euro.
Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Situaţia de fapt din speţa dedusă judecăţii prezintă particularităţi faţă de cazurile obişnuite de formulare a unei cereri de chemare în garanţie pentru evicţiune. Astfel, persoana care a formulat cererea de chemare în garanţie pentru evicţiune este cumpărătoarea unui imobil în baza Legii nr. 112/1995 pe care l-a vândut ulterior pe piaţa liberă unei alte persoane care a fost evinsă de către un terţ. Urmare a evicţiunii menţionate cumpărătoarea iniţială a imobilului în baza Legii nr. 112/1995 a fost chemată în judecată şi a căzut în pretenţii faţă de subdobânditorul căruia i-a vândut imobilul.
În aceste condiţii cumpărătorul în baza Legii nr. 112/1995 a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva Ministerului Finanţelor Publice (în temeiul Legii nr. 10/2001) şi împotriva Municipiului Bucureşti (în temeiul dreptului comun).
Prima instanţă a considerat în mod corect că despăgubirile care urmează a se achita de către Ministerul Finanţelor Publice se vor stabili conform legii speciale şi nu conform dreptului comun. Cu toate acestea, prima instanţă nu a continuat raţionamentul pentru a vedea ce despăgubiri i s-ar fi cuvenit cumpărătorului dacă ar fi fost evins direct şi nu indirect, urmare a faptului că a căzut în pretenţii în cererea de chemare în garanţie formulată de subdobânditorul evins.
Din acest punct de vedere era important să se stabilească dacă cuantumul despăgubirilor cuvenite cumpărătorului pe Legea nr. 112/1995 este, în mod automat, egal cu cuantumul despăgubirilor la care a fost obligat în cadrul acţiunii formulate de cumpărătorul ulterior evins sau dacă, independent de acest cuantum, cumpărătorul în baza Legii nr. 112/1995 este îndreptăţit doar la despăgubirile ce se stabilesc în condiţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 (după cum este vorba de un contract încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 sau cu nerespectarea dispoziţiilor aceleiaşi legi).
Altfel spus, în speţă trebuia să se stabilească iniţial dacă statul (prin Ministerul Finanţelor Publice) este ţinut să-l despăgubească pe cumpărătorul în baza Legii nr. 112/1995 exclusiv în baza şi în conformitate cu dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 indiferent dacă evicţiunea l-a vizat direct pe cumpărătorul în baza Legii nr. 112 sau l-a vizat pe un subdobânditor al acestuia din urmă.
În sensul celor arătate anterior, statul, sau, pentru a respecta terminologia legii, Ministerul Finanţelor Publice, răspunde faţă de cumpărătorul în baza Legii nr. 112, al cărui contract a fost desfiinţat, exclusiv în condiţiile şi în limitele stabilite prin art. 50 sau, după caz, art. 501 din Legea nr. 10/2001, indiferent dacă cel care a fost evins de către fostul proprietar este cumpărătorul în baza Legii nr. 112/1995 sau un subdobânditor al acestuia.
Faptul că între data cumpărării imobilului în baza Legii nr. 112 şi data evicţiunii a mai existat o vânzare pe piaţa liberă a imobilului, ceea ce face ca cel evins de către fostul proprietar să fie subdobânditorul bunului, nu influenţează raportul juridic dintre stat şi cumpărătorul pe Legea nr. 112 al cărui contract a fost desfiinţat. Cumpărătorul pe Legea nr. 112/1995 a beneficiat de un preţ subvenţionat în raport cu statul dar a revândut imobilul la preţul de piaţă către subdobânditor. Prin urmare, în raport cu statul trebuie avute în vedere preţul special şi dispoziţiile legale speciale iar în raport cu terţul subdobânditor trebuie avute în vedere preţul de piaţă şi dreptul comun.
Pentru validarea concluziei de mai sus, trebuie avute în vedere trei argumente: (1) stipulând asupra drepturilor cumpărătorului pe Legea nr. 112/1995 dispoziţiile art. 50 şi art. 501 nu disting după cum acesta a înstrăinat la rândul lui bunul sau nu (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), (2) interpretul legii nu poate să stabilească răspunderea statului după criterii exterioare textului normativ care o reglementează, (3) statul nu este parte a contractului de vânzare încheiat între cumpărătorul pe Legea nr. 112 şi subdobânditor, astfel că, nu a obţinut niciun beneficiu ca urmare a încheierii acestuia nu poate fi ţinut a răspunde suplimentar pentru situaţia şi din cauza desfiinţării acestuia (dispoziţiile art. 20 alin. (21) teza a 2-a relative la semnificaţia noţiunii de desfiinţare a contractului sunt aplicabile în cauză).
Faţă de cele arătate, admiţând cererea de chemare în garanţie, prima instanţă trebuia să oblige Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului plătit în baza Legii nr. 112/1995, actualizat conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Incidenţa acestei dispoziţii legale este justificată de faptul că prin sentinţa civilă nr. 1721/2008, rămasă irevocabilă, s-a reţinut că fostul proprietar obţinuse în natură imobilul, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă (sentinţa civilă nr. 4908/1994), cu aproximativ 2 ani înainte de încheierea contractului în baza Legii nr. 112. Or, într-o astfel de situaţie, nu se mai pune problema bunei - credinţe şi a legalităţii raportat la cunoaşterea existenţei notificării, ci problema vânzării bunului altuia, în cunoştinţă de cauză, cu fraudarea drepturilor proprietarului stabilit prin hotărâre judecătorească (nu a fostului proprietar al cărui drept nu fusese încă reconsfinţit în justiţie). Mai mult, cuantumul sumei reprezentată de preţul plătit actualizat nu trebuie să treacă peste contravaloarea în RON a sumei de 22.695 euro. Aceasta deoarece, raportat la bunul vândut în baza Legii nr. 112/1995, subdobânditorul şi implicit reclamanta M. (P.) I.D.M. au fost evinşi doar parţial (clădirea fusese demolată cu autorizaţie de către subdobânditor, astfel că evicţiunea s-a produs doar pentru suprafaţa de 51 m.p. teren, care la vânzare era situat sub construcţie). Oricum, despăgubirea plătită de cumpărătoarea în baza Legii nr. 112/1995 către subdobânditor a fost egală sumei de 22.695 euro, conform deciziei civile nr. 271A din 11 martie 2011, astfel că reclamanta nu putea obţine mai mult de la stat decât cu nesocotirea principiului îmbogăţirii fără justă cauză.
În ceea ce priveşte soluţia primei instanţe de obligare a Municipiului Bucureşti prin Primarul General la a plăti reclamantei M.I.D.M. suma de 1000 RON cu titlu de despăgubiri, întemeiate pe obligaţia de garanţie pentru evicţiune, reprezentând cheltuielile de judecată din procesul în care s-a produs evicţiunea, aceasta nu este neconformă cu legea.
Dacă se acceptă cele arătate în legătură cu răspunderea Ministerului Finanţelor Publice trebuie să se accepte inclusiv ceea ce doctrina şi practica au stabilit constant în materia analizată, şi anume că răspunderea vânzătorului, unitate administrativ teritorială, în baza dreptului comun - obligaţia de garanţie pentru evicţiune din C. civ. - este cu totul înlăturată de dispoziţiile legii speciale reprezentate de art. 50 sau, după caz, art. 501 din Legea nr. 10/2001. În sensul celor arătate este practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de ex. decizia civilă nr. 3072 din 01 aprilie 2011 şi decizia civilă nr. 1231 din 14 februarie 2011, publicată pe site-ul instanţei supreme la rubrica jurisprudenţa secţiei a I-a civilă.
Principiile de drept consacrate în adagiile latine ubi emolumentum ibi onus (unde este câştigul acolo se stabileşte obligaţia) şi res inter alios iudicata, aliis non nocet (o judecată purtată între anumite persoane nu poate aduce vătămare altora) nu permit obligarea Municipiului Bucureşti la plata cheltuielilor de judecată la care a fost obligată reclamanta faţă de subdobânditorul evins. După cum s-a arătat şi în cazul statului, Municipiul Bucureşti nu a obţinut beneficii şi nu are nici o legătură cu operaţiunea de înstrăinare a imobilului pe piaţa liberă, chiar dacă, în prealabil, fusese cumpărat în baza Legii nr. 112/1995. Mai mult, spre deosebire de stat a cărui răspundere este reglementată prin lege, Municipiul Bucureşti nici măcar nu a încasat preţul plătit în baza Legii nr. 112/1995.
Răspunderea Municipiului Bucureşti pentru evicţiune nu este subsidiară şi nu vine în completarea răspunderii Ministerul Finanţelor Publice reglementată prin Legea nr. 10/2001.
Împotriva susmenţionatei hotărâri a declarat recurs chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin Direcţia Regională Generală a Finanţelor Publice Bucureşti criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a susţinut următoarele:
- prin stabilirea obligaţiei de plată în sarcina sa, instanţa de apel a încălcat puterea de lucru judecat a încheierii din 28 februarie 2008 şi a deciziei civile nr. 1032 din 17 februarie 2012 ambele pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual, prin care, irevocabil, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice.
Prin aceeaşi decizie a fost admis recursul declarat de M.I.D.M. şi cauza trimisă spre rejudecarea cererii de chemare în garanţie formulată de aceasta în contradictoriu cu chematul în garanţie Municipiul Bucureşti.
Or, în considerarea efectului pozitiv al puterii lucrului judecat de care se bucură o hotărâre definitivă şi irevocabilă, aspectele pe care aceasta le-a dezlegat nu mai pot fi contrazise printr-o altă hotărâre iar principiul autorităţii de lucru judecat care corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială se opune readucerii în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate.
La termenul de judecată din 28 ianuarie 2013, în rejudecare reclamanta M.I.D.M. şi-a modificat cererea de chemare în garanţie, solicitând obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata valorii actualizate a sumei de 22.695 euro şi a sumei de 1.000 RON.
Instanţele fondului au încuviinţat modificarea cererii reclamantei, procedând la reintroducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice, în contradictoriu cu care s-a judecat şi care a fost obligat la plata despăgubirilor solicitate în cauză.
În acest context, decizia recurată încalcă dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., conform cărora, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs sunt obligatorii.
De asemenea, așa cum s-a arătat, hotărârea recurată încalcă şi principiul autorităţii de lucru judecat şi puterea lucrului judecat a hotărârii pronunţate în primul ciclu judiciar, cu privire la dispoziţiile rămase irevocabile, ce au intrat în puterea lucrului judecat.
Pe fondul cauzei, a susţinut că în mod eronat a stabilit Curtea de apel obligaţia de plată solicitată de reclamantă în sarcina sa, deşi nu a fost parte la încheierea convenţiei din care izvorăşte obligaţia solicitată, obligaţie ce incumbă, în speţă, vânzătorului, Municipiul Bucureşti.
Nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea sa în cauză, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla obligaţie de restituire.
Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, tulburare ce este de natură să angajeze răspunderea vânzătorului, în speţă, Municipiului Bucureşti.
Ca urmare, a solicitat admiterea recursului şi, în principal, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii excepţiei puterii de lucru judecat şi constatării lipsei calităţii sale procesuale pasive şi, în subsidiar, modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii apelului sau cu consecinţa respingerii cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.
Recursul este fondat.
Într-adevăr, prin decizia nr. 1032 din 17 februarie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul declarat de chemata în garanţie M.I.D.M., dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă în vederea soluționării cererii de chemare în garanţie formulată de recurentă în contradictoriu cu chematul în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate (inclusiv cele prin care fusese respinsă cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 50 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001).
Or, în rejudecare, prima instanţă, cât şi instanţa de apel, au aplicat greşit dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. (cât priveşte limitele rejudecării, obligatorii pentru judecătorii fondului) dar şi prevederile art. 1201 C. civ., ce reglementează lucrul judecat, în corelare cu prevederile art. 166 C. proc. civ., şi care dispun că ceea ce s-a hotărât irevocabil într-un litigiu să nu mai poată fi supus unei noi dezbateri judiciare ori contrazis printr-o nouă hotărâre judecătorească. Garanţie a stabilităţii juridice într-o societate democratică, respectarea lucrului judecat se impune cu forţa unui principiu consacrată ca atare şi prin dispoziţiile art. 430 din noul C. proc. civ., prin care, pentru a sublinia voinţa legiuitorului de a da forţă cuvenită acestui principiu de drept, s-a statuat că au această aptitudine şi considerentele hotărârii judecătoreşti, alături de dispozitivul acesteia (cum era reglementat în vechiul C. proc. civ.).
Nesocotind însă atât caracterul obligatoriu al dispoziţiilor instanţei de casare pentru instanţele de trimitere, cât şi autoritatea lucrului judecat a unei hotărâri irevocabile (decizia instanţei de casare), instanţele de trimitere au soluţionat cauza atât cu încălcarea acestor reguli elementare de judecată, dar şi în alte limite decât cele ale sesizării legal făcute. Aceasta pentru ca, în rejudecare, nu se poate schimba cauza şi obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa fiind ţinută să judece în limitele sesizării instanţei în conformitate cu prevederile art. 112,132 C. proc. civ., în caz contrar hotărârea fiind lovită de nulitate absolută.
Pe de altă parte nu se susţine nici argumentul instanţei de fond, însușit de instanţa de apel, prin menţinerea dispoziţiilor acesteia, potrivit căreia la data promovării cererii privind atragerea răspunderii statului nu erau în vigoare dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare, întrucât intervenţia acestora putea fi invocată încă din primul ciclu procesual, când cauza era pe rolul curţii de apel, iar nu în rejudecare, după casare cu trimitere la prima instanţă.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, constatând incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va fi admis recursul, iar hotărârea curţii de apel casată şi cauza trimisă spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei nr. 131A din 27 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza pentru rejudecarea apelurilor aceleiaşi curţi de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2704/2014. Civil. Recalculare pensie.... | ICCJ. Decizia nr. 2713/2014. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
