ICCJ. Decizia nr. 275/2014. Civil. Legea 10/2001. Drept de retenţie, pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 275/2014
Dosar nr. 58/3/2010
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 04 ianuarie 2010, reclamanţii P.D.V. şi P.R. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi F.R.D., solicitând obligarea pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Primăria Municipiului Bucureşti la restituirea contravalorii, stabilită pentru imobilul situat în Bucureşti, strada Povernei, la valoarea de circulaţie a pieţei libere în funcţie de standardele internaţionale de evaluare în vigoare, valoare estimată provizoriu de reclamanţi la suma de 200.000 euro, echivalent a 860.000 lei.
De asemenea, au solicitat obligarea pârâtei F.R.D. la restituirea contravalorii lucrărilor de renovare, necesare şi utile, efectuate la imobilul menţionat, evaluate provizoriu la suma de 25.000 euro, echivalent a 107.500 lei, enumerate în tabelul anexat cererii de chemare în judecată.
Totodată, reclamanţii au solicitat stabilirea unui drept de retenţie asupra imobilului, în favoarea lor, până la achitarea sumelor menţionate.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că prin decizia nr. 545/ A din 03 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, irevocabilă prin respingerea recursului, au fost obligaţi să lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul x, ai cărui proprietari au devenit prin contractul de vânzare cumpărare din 31 ianuarie 1997, încheiat în condiţiile Legii nr. 112/1995.
Au mai precizat că, în raport de prevederile Legii nr. 1/2009 cât şi de completările aduse Legii nr. 10/2001 prin art. 501, sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de circulaţie al pieţei libere, stabilit conform standardelor de evaluare internaţionale. Reclamanţii au mai menţionat că au renovat acest imobil.
La data de 31 mai 2010, pârâta F.R.D., a depus întâmpinare, prin care a arătat, în esenţă, că solicitarea reclamanţilor de obligare a sa la plata contravalorii lucrărilor de renovare este neîntemeiată, deoarece aceştia cunoşteau demersurile sale de revendicare a imobilului, fiind avertizaţi să nu cumpere. Pârâta a menţionat că, faţă de alegerea acestora de a ignora cu bună-ştiinţă situaţia juridică a imobilului, cererea de a li se restitui contravaloarea lucrărilor efectuate la imobilul în discuţie pentru uzul şi confortul de care s-au bucurat exclusiv, este neîntemeiată.
Pârâta a susţinut că îmbunătăţirile a căror contravaloare este pretinsă depăşesc caracterul unor îmbunătăţiri necesare şi utile, fiind adevărate cheltuieli voluptorii, executate pentru luxul personal al reclamanţilor. A mai menţionat că nu îi pot fi imputate cheltuielile efectuate de reclamanţi în scopul întreţinerii curăţeniei spaţiului în care au locuit, iar în ceea ce priveşte cheltuielile pentru reparaţiile la spaţiile comune au fost efectuate de asociaţia de proprietari, neavând legătură cu apartamentul în cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 1705 din 26 septembrie 2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecata capătului de cerere având ca obiect recunoaşterea dreptului de retenţie, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată, a admis acţiunea formulată de reclamanţi, a fost obligat pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 426.000 lei reprezentând preţul de piaţă al imobilului - apartamentul x, situat în Bucureşti, strada Povernei, a obligat pârâta F.R.D. la plata către reclamanţi a sumei de 36.368 lei cu titlu despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului. Pârâţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă corespunzător pretenţiilor admise şi cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., astfel, pârâta F.R.D. 885,07 lei şi pârâtul Statul Român la 7.965,7 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă, a respins, cu prioritate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, reţinând că, în raport de temeiurile de drept invocate de reclamanţi, respectiv dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, potrivit cărora restituirea preţului se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit in temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, aceste prevederi legale reprezintă o reglementare cu caracter special, prin care legiuitorul a înţeles să deroge de la prevederile dreptului comun în materia răspunderii pentru evicţiune (art. 1337 şi urm. C. civ.) impunând în sarcina unei alte persoane decât vânzătorul bunului, respectiv Ministerul Economiei şi Finanţelor - în prezent Ministerul Finanţelor Publice, obligaţia de restituire a preţului vânzării.
Deşi textul art. 501din Legea nr. 10/2001 vizează situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, tribunalul a reţinut reglementarea defectuoasă a normei menţionate, apreciind că s-a avut în vedere ipoteza în care, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, foştii chiriaşi proprietari au fost obligaţi să lase imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie foştilor proprietari, titlul acestora din urmă fiind considerat preferabil în urma comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, acesta fiind singurul sens ce poate fi dat textului legal menţionat pentru a produce efecte juridice.
Reţinând, prin urmare, că în cauză operează o normă specială care conferă legitimare procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice, precum şi faptul că este excesiv de formalist a se pretinde, în privinţa obligaţiei de reparaţie asumată de statul român prin edictarea Legii nr. 1/2009, o distincţie între stat şi reprezentantul său - Ministerul Finanţelor Publice, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că, prin decizia civilă nr. 545/ A din 03 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, definitivă şi rămasă irevocabilă prin respingerea recursului declarat de reclamanţii din prezenta cauză, prin decizia civilă nr. 1761 din 18 decembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, şi pentru cauze de minori şi familie, reclamanţii, P.D.V. şi P.R. au fost obligaţi să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie pârâtei din prezenta cauză, F.R.D., imobilul – apartament x situat în Bucureşti, strada Povernei, dobândit de aceştia în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995.
Aşa cum s-a arătat cu ocazia examinării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, tribunalul a apreciat că ipoteza art. 50 alin. (11) din Legea nr. 10/2001 vizează situaţia în care, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, foştii chiriaşi proprietari au fost obligaţi să lase imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie foştilor proprietari, titlul acestora din urmă fiind considerat preferabil în urma comparării titlurilor de proprietate ale părţilor.
Verificând considerentele hotărârii judecătoreşti menţionate, tribunalul a reţinut că, în analiza comparată a celor două titluri de proprietate impusă de soluţionarea acţiunii în revendicare, s-a precizat că nu poate fi reţinută în favoarea reclamanţilor Popa (pârâţi în acea cauză) preferinţa titlului lor, întrucât la încheierea acestuia nu au fost întrunite condiţiile prevăzute de Legea nr. 112/1995, respectiv art. 1, deoarece imobilul nu fusese preluat cu titlu valabil şi 9 din Legea nr. 112/1995, fiindcă perfectarea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut anterior soluţionării cererii de restituire formulată de fostul proprietar şi clarificării situaţiei juridice a imobilului, concluzionându-se că nu a existat buna credinţă a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului. Totodată, s-a apreciat că, deşi aceste motive sunt specifice examinării unei acţiuni în constatarea nulităţii, ele se impun a fi cercetate şi în condiţiile neformulării unei acţiuni prealabile de anulare a titlului foştilor chiriaşi. Cu toate acestea, în analiza sa, instanţa a statuat cu putere de lucru judecat că reclamanţii din prezenta cauză nu sunt ţinuţi să suporte ponderea responsabilităţii statului pentru preluarea abuzivă a imobilului întrucât legea le recunoaşte dreptul de a obţine despăgubiri corespunzătoare pentru imobil, în condiţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, deşi în considerentele hotărârii judecătoreşti prin care reclamanţii Popa au fost obligaţi să lase în deplină proprietate imobilul în litigiu, s-a reţinut că titlul acestora a fost încheiat cu eludarea Legii nr. 112/1995, situaţie în raport de care aceştia ar fi fost îndreptăţiţi la acordarea doar a preţului actualizat, faţă de aprecierile instanţei reţinute anterior, în sensul că legea le recunoaşte dreptul de a obţine despăgubiri corespunzătoare pentru imobil, în condiţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi care se impun cu putere de lucru judecat, tribunalul a obligat pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 426.000 lei reprezentând preţul de piaţă al imobilului - apartamentul x, situat în Bucureşti, strada Povernei.
În privinţa cuantumului preţului de piaţă, tribunalul a reţinut concluziile celui de al doilea raport de expertiză, întocmit de expert C.F. (fila 57-74 vol. II), fiind înlăturat raportul de expertiză efectuat de expert C.V. Sub acest aspect, tribunalul a avut în vedere caracterul argumentat şi actual al expertizei precum şi împrejurarea că preţul de piaţă a fost determinat de expert prin două metode tehnice, acestea ţinând seama şi de vechimea imobilului precum şi de starea sa actuală. Spre deosebire de această evaluare, tribunalul a constatat că aceea realizată de expert C.V., nu răspunde exigenţelor menţionate, expertul având în vedere o singură metodă de evaluare iar în stabilirea valorii de piaţă, acesta s-a raportat la anunţuri postate pe site-uri de specialitate, pentru imobile ce nu prezintă elemente de similaritate cu cel supus analizei, referitoare la vechime, suprafaţă şi amplasare în zonă.
Tribunalul a avut în vedere, la stabilirea cuantumului, caracterul reparatoriu al sumei acordate şi care nu se poate transforma într-o îmbogăţire fără justă cauză, această despăgubire trebuind să fie justă şi să acopere prejudiciul generat de pierderea imobilului.
În ceea ce priveşte capătul de cerere vizând acordarea despăgubirilor pentru sporul de valoare adus imobilului, tribunalul a avut în vedere prevederile art. 48 din legea nr. 10/2001 şi ale art. 481 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Raportând aceste dispoziţii legale situaţiei de fapt dedusă judecăţii, astfel cum aceasta a rezultat din probatoriul administrat, tribunalul a constatat că sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătăţirile aduse imobilului este de 36.368 lei.
Tribunalul a avut în vedere cuantumul total al lucrărilor identificate prin raportul de expertiză efectuat de expert C.F., apreciind că acestea reprezintă îmbunătăţiri în sensul art. 48 anterior menţionat.
În consecinţă, văzând disp. alin. (2) al art. 48, conform cu care obligaţia despăgubirii revine persoanei îndreptăţite, tribunalul a obligat pe pârâta F.R.D. la plata către reclamanţi a sumei de 36.368 lei cu titlu despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului.
Sub aspectul cererii de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamanţii P., tribunalul a reţinut că onorariul în cuantum de 6000 lei achitat prin chitanţele nr. 86 din 06 ianuarie 2010 şi nr. 99 din 20 martie 2010 (fila 117 vol. II), vizează contractul de asistenţă juridică din 30 decembrie 2009 încheiat cu avocat A.D., ulterior, la data de 20 septembrie 2010, reclamanţii încheind un alt contract de asistenţă, nr. 78375 cu o altă societate de avocatură care, prin reprezentanţii săi, le-au asigurat acestora asistenţa şi reprezentarea pe durata desfăşurării procesului în faţa primei instanţe.
Aşa fiind, a apreciat că, faţă de activităţile îndeplinite de primul avocat, respectiv, redactarea cererii de chemare în judecată şi asigurarea reprezentării reclamanţilor la un singur termen de judecată, cel din 02 aprilie 2010, întrucât la termenul din 04 iunie 2010, aceasta a fost substituită de un alt avocat, nu se justifică acordarea unui onorariu de 6.000 lei, acesta fiind evident disproporţionat cu munca efectivă.
În consecinţă, tribunalul a făcut aplicaţia disp. art. 274 alin. (3) C. proc. civ., dispunând reducerea onorariului la suma de 300 lei.
De asemenea, a inclus în cuantumul cheltuielilor de judecată, suma de 7950,77 lei, reprezentând onorariul de avocat achitat pentru serviciile de asistenţă juridică, către Societatea de avocatură „Boştină şi Asociaţii SPRL”, precum şi suma de 600 lei reprezentând partea din onorariu achitată de reclamanţi aferentă celui de al doilea raport de expertiză.
Tribunalul nu a acordat reclamanţilor suma achitată cu titlu de onorariu de expert pentru prima expertiză efectuată, faţă de împrejurarea că aceasta nu a fost apreciată ca având valoare probatorie, fiind înlăturată, pentru considerentele ce au fost pe larg expuse.
Împotriva acestei sentinţe civile au declarat apel pârâţii F.R.D. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pârâta F.R.D. a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul obligării sale la plata sumei de 19.492 lei despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului. Susţine că, în mod greşit instanţa de fond a avut în vedere suma totală de 36.368 lei (care include reparaţiile curente şi cheltuielile voluptorii) pentru lucrările identificate prin raportul de expertiză şi răspunsul la obiecţiuni efectuat de expert C.F., reţinând că acestea reprezintă îmbunătăţiri în sensul art. 48 din Legea nr. 10/2001, în loc să reţină cuantumul îmbunătăţirilor reale de 19.492 lei.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a susţinut, în apelul declarat că, în mod eronat, instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice. Pe fond este criticată soluţia pronunţată ca netemeinică şi nelegală în raport de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, întrucât nu au fost respectate cele două condiţii, respectiv contractul de vânzare cumpărare al imobilului în cauză să fi fost desfiinţat prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile şi să fi fost valabil încheiat conform Legii nr. 112/1995.
A fost criticată sentinţa de fond şi pentru omologarea raportului de expertiză întocmit în cauză, care nu reflectă preţul real al imobilului şi nu ţine cont de faptul că, în urma obiecţiunilor formulate, expertul judiciar a scăzut cuantumul valorii de piaţă a imobilului de la 426.000 lei la 397.000 lei.
Ultima critică se referă la greşita sa obligare la cheltuieli de judecată deşi nu se poate reţine culpa procesuală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
La termenul din 31 mai 2013, faţă de valoarea obiectului litigiului mai mare de 100.000 lei, în raport de dispoziţiile art. 2821 C. proc. civ. s-a calificat calea de atac exercitată în cauză ca fiind apel.
Prin decizia civilă nr. 216/ R din 14 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta - pârâtă F.R.D., schimbată în parte sentinţa apelată în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 19.492 lei îmbunătăţiri, în loc de suma totală de 36.368 lei acordată de prima instanţă. A fost respins apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca nefondat.
În ceea ce priveşte apelul declarat de apelanta - pârâtă F.R.D., Curtea de apel a reţinut că este fondată critica vizând greşita obligare a pârâtei la suma de 36.368 lei, reprezentând îmbunătăţiri, astfel cum au fost individualizate în raportul de expertiză tehnică întocmit de expert C.F., fără a se aplica dispoziţiile art. 48 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Conform acestor dispoziţii legale „valoarea despăgubirilor se stabileşte pe bază de expertiză”, în cauză, în faza fondului, fiind efectuat raportul de expertiză tehnică construcţii efectuat de către expert C.F. care, pronunţându-se în legătură cu obiectivul - constatarea îmbunătăţirilor efectuate la apartamentul x şi stabilirea contravalorii în echivalent bănesc al acestora, a calculat valoarea totală a lucrărilor reprezentând îmbunătăţiri la 5.984 lei.
Răspunzând la obiecţiunile depuse de reclamanţi la 05 iunie 2012 expertul C.F. conchide că lucrările executate la apartament în perioada 1997 - 2007, inclusiv lucrările comune pentru bloc în aceeaşi perioadă, sunt în cuantum de 36.368 lei, din care îmbunătăţiri 19.492 lei. La termenul din 05 septembrie 2012, cu ocazia dezbaterii în fond a cauzei, instanţa a respins obiecţiunile formulate de părţi la raportul de expertiză.
Rezultă că, în lipsa criticilor reclamanţilor, care au achiesat la sentinţa civilă pronunţată în primă instanţă, conform concluziilor expertului tehnic C.F. privind cuantumul final al îmbunătăţirilor, acestea sunt în sumă de 19.492 lei, sumă la plata căreia a fost obligată pârâta, prin admiterea apelului declarat de aceasta, în loc de suma totală de 36.368 lei acordată de prima instanţă.
Curtea de apel a avut în vedere la pronunţarea acestei soluţii, devizul şi concluziile raportului de expertiză precum şi răspunsul expertului tehnic construcţii la raportul de expertiză în acord cu art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 48.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi dispoziţiile Normativului privind executarea lucrărilor de întreţinere şi reparaţii la clădiri şi construcţii speciale nr. x.
S-a apreciat ca nerelevante, în susţinerea criticilor, aserţiunile apelantei pârâte privind materialele folosite la executarea acestor lucrări, faţă de critica invocată în recurs şi limitele investirii instanţei.
Apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost respins ca nefondat, considerându-se că partea are calitate procesuală pasivă în cauză, conferită de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care restituirea preţului se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 modificată şi completată.
Au fost respinse ca nefondate şi criticile ce vizează nerespectarea de către prima instanţă a cerinţelor art. 501 din Legea nr. 10/2001 în pronunţarea sentinţei civile apelate, având în vedere că, deşi contractul de vânzare - cumpărare al imobilului nu a fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, potrivit jurisprudenţei au fost asimilate sintagmei „contracte desfiinţate” şi hotărârile judecătoreşti în care chiriaşii proprietari au fost evinşi prin admiterea acţiunilor în revendicare promovate de reclamanţii - proprietari. În cauză, prin decizia civilă nr. 545/ A din 03 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti Secţia a V-a civilă, definitivă şi irevocabilă, reclamanţii P.D.V. şi P.R. au fost obligaţi să lase pârâtei F.R.D. în deplină proprietate şi posesie apartamentul dobândit de reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1995.
În ce priveşte critica referitoare la valoarea reală de circulaţie a imobilului, contestată în apel de către pârât, Curtea a avut în vedere că raportul de expertiză tehnică construcţii a fost contestat iniţial de către reclamanţi, iar la termenul din 05 septembrie 2012 pârâtul prin consilier juridic a solicitat respingerea obiecţiunilor formulate de către reclamanţi, precizând că răspunsul expertului este clar, nefiind utilă refacerea raportului de expertiză. Din această perspectivă s-a considerat că apelantul pârât nu mai poate invoca, în condiţiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., neregularitatea actului de procedură ce nu a fost invocat la prima zi de înfăţişare şi înainte de a pune concluzii pe fond.
Cu privire la obligarea apelantului - pârât la plata cheltuielilor de judecată, Curtea a constatat că, în condiţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., pârâta F.R.D. a fost obligată la 885,07 lei cheltuieli de judecată către reclamantă, corespunzător pretenţiilor admise, iar pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat la 7.965,7 lei cu acelaşi titlu către reclamanţi, cuantum ce a fost apreciat ca reprezentând cheltuieli de judecată corelative pretenţiilor admise prin acţiune doar parţial.
Prin decizia civilă nr. 294/ A din 18 octombrie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 216/ R din 14 iunie 2013, în sensul că a obligat pe Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata sumei de 1.722,62 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi.
Împotriva deciziei 216/ R din 14 iunie 2013 au declarat recurs reclamanţii P.R. şi P.D.V. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În recursul declarat la 1 august 2013, în conformitate cu dispoziţiile art. 304 punctele 7, 9 C. proc. civ., reclamanţii solicită modificarea în parte a deciziei civile atacate în sensul respingerii apelului declarat de F.R.D. ca fiind nefondat; în subsidiar, în cazul respingerii cererii de completare cu privire la cheltuielile de judecată, arată că formulează recurs şi cu privire la hotărârea de respingere a cererii de completare dispozitiv având ca obiect cheltuielile de judecată ocazionate de soluţionarea căii de atac a apelului.
În motivarea recursului, reclamanţii au susţinut următoarele:
1. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cazul de recurs prevăzut de art. 304 punctul 7 C. proc. civ.
Se critică motivarea contradictorie a instanţei de apel care, atunci când a admis critica apelantei F.R.D. vizând greşita sa obligare, de către instanţa de fond, la plata sumei de 36.000 de lei, a precizat, pe de o parte, că nu se aplică prevederile art. 48 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, iar pe de altă parte, a reţinut că valoarea despăgubirilor se stabileşte pe bază de expertiză şi prin urmare se aplică prevederile art. 48 alin. (4). Se contestă şi precizarea instanţei în sensul că reclamanţii au achiesat la soluţia primei instanţe, arătând că nici nu aveau posibilitatea atacării unei soluţii care le este favorabilă.
Susţin recurenţii că, admiţând apelul declarat de F.R.D. în baza Legii nr. 10/2001, a normelor metodologice şi a normativului GE032/1.997, instanţa de apel nu a motivat clar soluţia adoptată (întrucât şi îmbunătăţirile sunt necesare şi utile) şi nu a ţinut cont de argumentele pertinente, bazate pe dispoziţiile legii şi pe situaţia de fapt, argumente inserate în întâmpinarea şi concluziile depuse la dosarul cauzei.
2.Hotărârea este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 punctul 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
În primul rând, instanţa s-a întemeiat pe concluziile raportului de expertiză care a evidenţiat, conform normativului 032/1997, îmbunătăţirile în valoare totală de 19.492 lei, deşi ei îi revenea obligaţia de a stabili dacă o cheltuială este necesară şi utilă, expertul fiind solicitat pentru a ajuta instanţa în decizia sa. În acest sens, instanţa a omis să ia în considerare şi obiectivul nr. 4, în care expertul menţionează dacă lucrările efectuate la apartamentul nr. 6 sunt necesare şi utile sau sunt voluptorii.
Recurenţii arată că au făcut doar cheltuieli necesare şi utile, prin urmare, instanţa ar fi trebuit să aplice normele metodologice ale legii la situaţia de fapt dedusă judecăţii.
Chiar dacă este vorba de o expertiză invalidată, cea efectuată de către expertul C.V., având în vedere faptul că doi experţi au ajuns la aceeaşi concluzie, hotărârea ar fi trebuit să fie total favorabilă recurenţilor. Însă instanţa, nu a ţinut cont de faptul că Legea 10 şi normele de aplicare sunt relevante la situaţia de fapt, iar normativul este un act special care vine în ajutorul experţilor.
Invocând aplicarea greşită a disp. art. 48 din Legea nr. 10/2001 şi Hotărârii nr. 250/2007, recurenţii reclamanţi arată că legea este clară, stabilind atât definiţia îmbunătăţirilor - cheltuielile necesare şi utile, cât şi exemplificând aceste cheltuieli pentru a nu exista niciun dubiu referitor la acordarea lor. Este adevărat că în norme se precizează îmbunătăţiri necesare şi utile, înlocuindu-se practic „cheltuielile” cu „îmbunătăţirile”, însă aceasta nu afectează sensul legii.
Cu toate acestea, instanţa de apel a considerat că îmbunătăţirile nu se acordă, motiv de recurs prevăzut atât de art. 304 pct. 7 cât şi de 304 pct. 9, întrucât instanţa nici nu motivează nici nu aplică în mod corect legea.
Susţin că instanţa se afla de fapt într-o confuzie totală punând semnul egal între îmbunătăţiri şi cheltuieli voluptorii şi nu motivează în niciun fel de ce anumite cheltuieli, cum sunt parchetarea, schimbarea unei instalaţii, punerea unei gresii sau parchetului nu ar fi cheltuieli necesare şi utile iar nu voluptorii.
De asemenea, instanţa de apel ar fi trebuit să ţină cont şi de faptul că Normativul GE 032/2007, este un act juridic cu o putere inferioară legii. Chiar normativul împarte lucrările în 3 grupe: lucrări de întreţinere; lucrări de reparaţii; reabilitare - echivalente cu lucrările de îmbunătăţire, iar devizul împarte lucrările în voluptorii, reparaţii şi îmbunătăţiri, fără ca lucrările de reparaţii să nu poată reprezenta cheltuieli necesare şi utile conform Legii nr. 10/2001, instanţa de apel neaplicând în mod corect nici aceste dispoziţii legale.
Invocă Buletinul Construcţiilor volumul 11/1999, depus la dosar în recurs, unde de la pagina 119 apare normativul privind executarea lucrărilor de întreţinere şi reparaţii la clădiri şi construcţii special GE 032/1997.
În subsidiar, în cazul respingerii cererii de completare dispozitiv, solicită admiterea recursului şi cu privire la cheltuielile de judecată din faza procesuală a apelului în baza articolului 304 pct. 9, întrucât instanţa de apel trebuia să ţină cont şi de dispoziţiile art. 276 C. proc. civ. cu privire la cheltuielile de judecată.
Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, arată, prin motivele de recurs, că hotărârea pronunţată de Curtea de Apel este netemeinică şi nelegală, (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), pentru următoarele considerente:
În mod greşit s-a menţinut obligarea sa la plata sumei de 426.000 lei reprezentând preţul de piaţă al imobilului din Bucureşti, str. Povernei, motiv pentru care reiterează excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerului Finanţelor Publice.
Susţine că, în mod greşit, instanţa de fond a legitimat procesual Statul Român, considerând că acesta este una şi aceeaşi persoană cu Ministerul Finanţelor Publice, făcând o gravă confuzie între cele două instituţii şi obligând la plată, în nume propriu, Statul Român pentru obligaţiile personale ale reprezentantului.
În prezenta cauză, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are legitimare procesuală întrucât nu există identitate între cel care este titularul obligaţiei din raportul juridic de dezdăunare, obligaţie corelativă dreptului intimatei-reclamante la obţinerea de despăgubiri şi cel care a stat in judecată în calitate de pârât şi anume Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Susţine şi că, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ. Or, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului Bucureşti şi reclamanţi, este terţ faţă de acest contract.
În situaţia evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deţinut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătoarei Primăria Municipiului Bucureşti, in conformitate cu dispoziţiile art. 1337 C. civ. Această dispoziţie de drept comun, pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu. De asemenea, solicită a fi avute în vedere şi dispoziţiile art. 1344 C. civ.
Arată că dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice care a devenit astfel un simplu depozitar al acestor sume, nu justifică în niciun fel obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la achitarea preţului la valoarea de circulaţie al imobilului.
Arată că dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reglementează în mod expres situaţia în care Ministerul Finanţelor Publice, iar nu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, poate fi obligat la restituirea preţului actualizat la valoarea de piaţă plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, şi anume aceste contracte să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Prin urmare cel care poate fi obligat eventual la restituirea preţului actualizat la valoarea de piaţă, numai în situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 50 din Legea nr. 10/2001, este Ministerul Finanţelor Publice şi nicidecum Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Chiar în eventualitatea în care s-ar impune restituirea preţului de către Ministerul Finanţelor Publice, arată că dispoziţiile normative invocate anterior nu sunt aplicabile întrucât în cauză nu există o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare - cumpărare din 31 ianuarie 1997 încheiat între reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti.
De altfel, instanţa de fond, obligând Statul Român la plata preţului la valoarea de circulaţie, încalcă şi normele referitoare la repartiţia bugetară, deoarece contul din care se fac plăţi pentru obligaţiile Statului Român nu este identic cu cel constituit in temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
În consecinţă, solicită admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce priveşte restituirea preţului la valoarea de piaţă cu privire la imobilul situat in Bucureşti, str. Povernei.
În subsidiar, pe fondul cauzei, solicită admiterea recursului susţinând că hotărârea instanţei de apel este criticabilă în ceea ce priveşte menţinerea obligării Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului de piaţă al imobilului, fără a avea în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, unde se prevăd expres şi limitativ situaţiile în care Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului de piaţă plătit de către chiriaşi.
Pentru a fi aplicabile modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 în art. 50 alin. (3) şi pentru ca Ministerul Finanţelor Publice să poată fi obligat la restituirea preţului de piaţă plătit de chiriaşi în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995 se cere să fie întrunite, cumulativ două condiţii şi anume: încheierea contractelor de vânzare cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiţie, prevăzută imperativ de lege, este ca aceste contracte de vânzare cumpărare să fi fost desfiinţate printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Arată că prima condiţie impusă de lege, anume aceea ca încheierea contractului de vânzare cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 nu este îndeplinită, având în vedere că, urmărind să încheie un contract de vânzare cumpărare, reclamanţii aveau obligaţia de a cunoaşte care este titlul de proprietate al vânzătorului. Faptul că reclamanţii nu au depus minime diligente, cu ocazia încheierii contractului de vânzare cumpărare, pentru cunoaşterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995 având în vedere că exercitarea cu bună credinţă a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiţie intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei legi, respectiv validitatea cauzei. Reaua credinţă determină în realitate ilicitatea cauzei, ori prin existenta unei cauze ilicite este afectată însăşi validitatea actului sub imperiul Legii nr. 112/1995.
Mai mult decât atât, existenţa sau inexistenţa bunei credinţe a chiriaşului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, trebuind să fie examinate toate cerinţele prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru perfectarea valabilă a contactului de vânzare cumpărare.
Preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente in prezenta cauza si prin urmare, rezultă fără putinţă de tăgadă că încheierea contractului de vânzare cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În consecinţă, având în vedere că reclamanţii îşi invocă propria turpitudine şi anume încălcarea dispoziţiilor legale la încheierea contractului de vânzare cumpărare, pentru a obţine recunoaşterea unui drept, ceea ce nu este admisibil, aceştia nu pot beneficia de restituirea preţului la valoarea de piaţă.
În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie prevăzută imperativ de lege, arată că deposedarea reclamantei de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acţiuni in revendicare contractul de vânzare cumpărare din 31 ianuarie 1997 încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Prin urmare, atâta timp cât, în cauza de faţă nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, consideră că, admiţând cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa de fond cât şi cea de apel au pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, întrucât recurenta nu poate fi obligată la restituirea preţului la valoarea de piaţă, achitat de către reclamanţi în baza contractului de vânzare cumpărare mai sus amintit.
În ceea ce priveşte raportul de expertiză, consideră că, în mod eronat, a fost omologat de către instanţa de apel, întrucât acesta nu reflectă preţul real al imobilului în discuţie.
Suma stabilită în raport este exagerat de mare pentru imobilul în cauză, reclamanţii achiziţionându-l la un preţ social, preferenţial, cu mult sub preţul pieţii. Apreciază o diminuare a valorii cu cel puţin 30% din valoarea reală.
Evaluatorul, nu a introdus în cadrul factorilor de individualizare şi pe cel referitor la ponderea dintre cerere şi ofertă aferentă actualului blocaj al pieţei imobiliare, apreciată la 30%.
Obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu presupune, în nici un caz, valoarea de piaţă a imobilului, cu atât mai mult în situaţia imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.
O aplicare corectă a dispoziţiilor privind obligarea la garanţia pentru evicţiune şi respectiv a stabilirii sporului de valoare, ar presupune luarea în calcul a valorii de piaţă a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (şi nu a preţului derizoriu plătit de reclamanţi); a valorii de piaţă la momentul evicţiunii; a diferenţei între valoarea de piaţă a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi valoarea de piaţă a imobilului la momentul evicţiunii, această diferenţă constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispoziţiile legale privind răspunderea pentru evicţiune. Având în vedere că preţul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul preferenţial diferenţa dintre preţul plătit şi sporul de valoare nu se poate stabili decât în condiţiile arătate mai sus.
În spiritul protejării drepturilor reclamanţilor în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995, şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, aceştia ar fi îndreptăţiţi să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcţie de preţul plătit la achiziţionarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piaţa liberă cu acest preţ la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piaţă a unui astfel de imobil.
Invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piaţă a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (cauza Velikovi c. Bulgariei, cauză pe care recurentul citează in extenso), ori contravaloarea preţului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României).
Apreciază că indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piaţă actuală a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogăţire fără justă cauză a acestora, care încalcă principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii.
Pentru motivele arătate, solicită admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea refacerii raportului de expertiză, având în vedere că imobilul a fost supraevaluat.
Critică hotărârea şi în ceea ce priveşte obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.965,7 lei către intimaţi, solicitând aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cu motivarea că suma stabilită de instanţă cu titlu de cheltuieli de judecată, este nejustificat de mare în raport de obiectul dosarului.
Învederează instanţei că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu a dat dovadă de rea credinţă sau neglijenţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi prin urmare nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Recurenţii reclamanţi au formulat întâmpinare la recursul Statului Român solicitând respingerea acestuia, iar intimata pârâtă F.R.D. a formulat întâmpinare la recursul reclamanţilor cu solicitarea de respingere a acestuia ca nefondat.
La termenul de judecată a recursului, intimata pârâtă a invocat nulitatea recursului reclamanţilor pentru neîncadrarea în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Critica recurenţilor reclamanţi vizează două aspecte. În primul rând, se invocă nemotivarea sau motivarea contradictorie a hotărârii, referitor la aplicarea disp. art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în ceea ce priveşte categoriile de îmbunătăţiri ce constituie obiect al reglementării acestei norme. În al doilea rând, se critică modul în care instanţa de apel a calificat natura juridică a îmbunătăţirilor aduse imobilului retrocedat, excluzând, din obligaţia de plată a fostului proprietar, nu doar cheltuielile voluptorii, ci şi pe cele care reprezintă cheltuieli cu caracter necesar şi util.
Din această perspectivă, criticile formulate se încadrează în motivele de recurs indicate în cererea reclamanţilor, respectiv art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.
Critica recurentului pârât se referă la modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român în condiţiile în care Ministerul Finanţelor Publice a stat în proces ca reprezentant al acestuia şi nu în nume propriu şi nu poate răspunde pentru evicţiune. A fost criticată şi acordarea preţului de piaţă şi nu a celui actualizat de vânzare a imobilului, dat fiind situaţia juridică a reclamanţilor despre care se susţine că nu au respectat dispoziţiile Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare cumpărare. De asemenea recurentul a contestat valoarea de piaţă stabilită pentru imobil, ca fiind excesivă în raport de criteriile legale de stabilire a acesteia, precum şi obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.
În ceea ce priveşte recursul reclamanţilor, criticile formulate sunt întemeiate.
Astfel se observă că aceştia au solicitat obligarea proprietarului imobilului la contravaloarea lucrărilor de renovare necesare şi utile, stabilită de instanţa de fond la suma de 36.368 lei, conform raportului de expertiză C.F. omologat în cauză, ca fiind întocmit cu respectarea art. 48 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel a admis apelul pârâtei şi a redus cuantumul despăgubirilor la 19.492 lei, reprezentând valoarea îmbunătăţirilor efective, având în vedere că reclamanţii nu au formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, asupra acestui calcul.
Înalta Curte apreciază ca neîntemeiată teza recurenţilor reclamanţi cu privire la existenţa în considerente a unor afirmaţii contradictorii referitoare la aplicabilitatea disp. art. 48 din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut, fără echivoc, incidenţa acestei norme, în funcţie de care a motivat hotărârea, constatând aplicarea greşită a acestui text de lege, de către prima instanţă, la calculul despăgubirilor.
Este fondată însă critica recurenţilor reclamanţi referitoare la nemotivarea soluţiei instanţei de apel, prin care a înlăturat contravaloarea unor lucrări aduse imobilului, din suma la care pârâta a fost obligată.
Astfel, potrivit art. 48 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin îmbunătăţiri, în sensul prezentei legi, se înţelege cheltuielile necesare şi utile. Cuantumul despăgubirilor se stabileşte la valoarea actualizată a cheltuielilor, scăzându-se gradul de uzură al îmbunătăţirilor, în raport cu durata de viaţă normală a acestora, care se suportă de chiriaşi.
Criterii suplimentare pentru stabilirea naturii îmbunătăţirilor sunt aduse prin art. 48.1 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care stipulează că, prin îmbunătăţiri necesare şi utile se înţelege acele dotări încorporate sau aduse unităţii locative ori spaţiilor comune, prin care s-a sporit valoarea fondului locativ şi care au fost suportate exclusiv de chiriaş (introducerea sau schimbarea instalaţiei de apă, gaz, canalizare, electricitate, încălzire; lucrări noi: parchetare, gresie sau faianţă, geamuri termopan, uşi şi altele asemenea). Nu se includ în categoria cheltuielilor necesare şi utile acele cheltuieli voluptorii (utilizarea unor materiale foarte scumpe, de exemplu: uşi de mahon, instalaţii sanitare sofisticate, de lux, materiale de construcţii încadrate în categoria celor de lux). În aceste cazuri despăgubirile se vor calcula avându-se în vedere preţurile medii actuale de pe piaţă.
Verificând modul în care acest capăt de cerere a fost soluţionat, se constată că instanţele de fond nu au pornit de la analiza, în concret, a fiecărei categorii de îmbunătăţiri, detaliate în raportul de expertiză, pentru a stabili, în concordanţă cu criteriile legale aplicabile în cauză, care dintre cheltuieli sunt acelea ce intră în sfera celor restituibile (necesare şi utile), respectiv care sunt cele care au vizat strict reparaţiile curente generate de uzura bunului, pe de o parte, şi cele voluptorii, pe de altă parte, ce se impunea a fi înlăturate.
Atât la judecata în fond cât şi în apel, instanţele au validat, generic, un cuantum al despăgubirilor, fără însă a cenzura componentele sumei finale (lucrări de reparaţii pentru locuinţă şi părţi comune, îmbunătăţiri propriu-zise ce sporesc valoarea fondului locativ sau voluptorii), raportat la criticile concrete ale părţilor şi normativele în vigoare şi fără a argumenta care dintre ele se încadrează în criteriile orientative stabilite în normele metodologice pentru a fi restituite. Instanţa de apel a preluat, din raportul de expertiză efectuat la judecata în fond, suma ce cuantifica cheltuielile încadrate de expert la categoria îmbunătăţiri de 19.492 lei, fără a justifica de ce a înlăturat diferenţa până la concurenţa sumei de 36.368 lei, dată în primă instanţă, respectiv de ce acele cheltuieli nu se încadrau în categoriile prevăzute de lege.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte reţine că prin nemotivarea soluţiei pronunţată cu privire la acest capăt de cerere, situaţia de fapt nu a fost corect şi complet stabilită, iar modalitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi cenzurată de instanţa de control judiciar.
În ceea ce priveşte recursul pârâtului, aceasta a invocat, în prima critică formulată, greşita respingere de către instanţele de fond a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Înalta Curte apreciază că această excepţie a fost corect soluţionată, deoarece, în cauză, distincţia făcută între Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu şi ca reprezentant al statului, este pur formală, obligaţia de restituire a sumelor de bani revenind Ministerului Finanţelor Publice, chiar dacă statul, reprezentat de acesta, figurează ca parte în proces.
De altfel, finalitatea demersului reclamanţilor ar avea acelaşi rezultat, în situaţia în care ar fi chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice, întrucât aceasta este instituţia, persoană juridică, ce va trebui să execute hotărârea judecătorească pentru a satisface creanţa consfinţită prin hotărâre judecătorească iar plata datorată, potrivit acestor dispoziţii legale, nu se poate face decât din contul a cărui funcţionare este reglementată de art. 42 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 cu raportare la art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
A respinge acţiunea pe excepţia formală invocată de pârât şi a obliga reclamanţii să reia procesul, este o sarcină disproporţionată pentru aceştia, care ar prelungi durata litigiului peste termenul rezonabil de soluţionare a unei cauze, mai ales în situaţia în care rezultatul demersului jurisdicţional vizează acelaşi rezultat ca şi în cauza de faţă.
În ceea ce priveşte critica referitoare la incidenţa în cauză a mecanismului de garanţie pentru evicţiune, întemeiat pe dispoziţiile codului civil, în care calitatea de debitor ar reveni Municipiului Bucureşti, Înalta Curte apreciază că limitele cadrului procesual al litigiului de faţă nu sunt fixate de instituţia răspunderii pentru evicţiune, aplicabilă potrivit dreptului comun, raportului între vânzător şi cumpărătorul evins, ci de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.
Potrivit acestora, legea specială derogă de la dreptul comun, instituind, o subrogaţie legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea preţului).
În acest caz, dreptul cumpărătorilor imobilelor în baza Legii nr. 112/1995, de a cere restituirea preţului, în situaţia în care au fost evinşi în cadrul acţiunii în revendicare formulate de foştii proprietari, este un drept subiectiv nou, creat prin actul normativ special, care stabileşte atât modalităţi de determinare a preţului ce urmează a fi restituit cât şi persoana obligată la plata despăgubirilor, cauza soluţionându-se cu un cadru procesual diferit de cel al angajării răspunderii contractuale pentru evicţiune reglementat de dreptul comun.
Printr-o altă critică, formulată în căile de atac promovate, pârâtul a contestat şi acordarea, de către prima instanţă, a preţului de piaţă, soluţie menţinută în apel, susţinând că au fost încălcate de către reclamanţi ambele condiţii prevăzute de lege pentru recunoaşterea dreptului pretins, respectiv ca actul reclamanţilor să fi fost desfiinţat şi să nu se fi constatat încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
În atare condiţii, instanţa de apel trebuia să răspundă motivat acestei critici formulate sau să argumenteze însuşirea, în tot sau în parte, a considerentelor de fapt ori de drept reţinute de prima instanţă.
Înalta Curte constată că instanţa de apel s-a rezumat să analizeze doar prima condiţie, afirmând că este aplicabil art. 501 prin asimilarea sintagmei „contracte desfiinţate” cu hotărârile judecătoreşti în care chiriaşii cumpărători au fost evinşi.
În condiţiile în care, prin apel, s-a contestat şi îndeplinirea condiţiei referitoare la respectarea de către chiriaşi a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, Curtea nu a răspuns acestei critici, încălcând, prin motivarea sumară a hotărârii din acest punct de vedere, dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că, astfel nu au fost examinate, în totalitate, mijloacele de apărare formulate de pârât în apel, în combaterea acţiunii reclamanţilor, iar în absenţa motivării, nu este posibilă analiza, în cadrul recursului, a legalităţii acestei soluţii, nemotivarea hotărârii împiedicând exercitarea controlului judiciar.
Toate aceste lipsuri şi inadvertenţe fac, pe de o parte, ca situaţia de fapt să nu fie pe deplin lămurită, iar pe de altă parte, cauzează recurenţilor o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată în recurs, Înalta Curte fiind în imposibilitate de a aplica, ea însăşi, dispoziţiile legale, întrucât ar lipsi părţile de un grad de jurisdicţie.
Pentru aceste considerente, având în vedere prevederile art. 312 alin. (3) şi art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite ambele recursuri, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Soluţia de casare cu trimitere face de prisos analiza motivelor de recurs ale ambelor părţi vizând cheltuielile de judecată acordate în apel, precum şi cel al pârâtului referitor supraevaluarea imobilului prin aplicarea greşită a criteriilor prevăzute de lege la stabilirea preţului de piaţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de către reclamanţii P.R. şi P.D.V. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 216/ R din 14 iunie 2013 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 209/2014. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 277/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
