ICCJ. Decizia nr. 277/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 277/2014
Dosar nr. 71656/3/2011
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, la data de 10 noiembrie 2011, sub nr. 71656/3/2011, reclamanta Ş.R. a solicitat, ca în contradictoriu cu intimaţii Şcoala cu clasele I - VIII nr. 153, Primăria sectorului 6, Ministerul Educaţiei Naţionale, Municipiul Bucureşti prin Primar general, Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice să se constate caracterul abuziv al preluării imobilului situat în Drumul Săbăreni, Bucureşti, nevalabilitatea titlului statului şi să se dispună obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren de la adresa mai sus menţionată.
La data de 22 aprilie 2012, reclamanta şi-a precizat acţiunea, în sensul în care a solicitat constatarea caracterului abuziv al preluării de către stat a imobilului teren aflat în litigiu ca un petit distinct iar, în ceea ce priveşte obiectul litigiului a arătat că suprafaţa de teren revendicată este 14.500 mp.
Prin sentinţa civilă nr. 1928 din 06 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă excepţia calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Cercetării, Tineretului şi Sportului invocată din oficiu de către instanţă, şi în consecinţă, a fost respinsă acţiunea formulată în contradictoriu cu intimaţii mai sus menţionaţi. A fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de interes a capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat invocată de intimatul Municipiul Bucureşti prin Primarul general, iar pe fond, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea în revendicare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că imobilul în litigiu situat în Bucureşti, Drumul Săbăreni. Nr. 21-25, sector 6, în suprafaţă de 500 mp şi construcţie, figura în anul 1952 în evidenţele fiscale pe numele lui R.T. Ulterior, la data de 18 februarie 1958, M.M. a depus declaraţie în vederea stabilirii impozitului pentru imobilul mai sus menţionat, iar la 29 august 1961, ca urmare a decesului Mariei Tudor, a preluării terenului de către Sfatul Popular şi a demolării construcţiei, R.C. a solicitat scoaterea din evidenţele fiscale ale terenului.
Pe baza acestor probatorii, prima instanţă a concluzionat că imobilul a intrat în proprietatea statului prin organele locale ale municipiului Bucureşti, astfel că titular actual al terenului este Municipiul Bucureşti prin Primarul General, iar împrejurarea că pe suprafaţa de teren preluată abuziv a fost edificată o şcoală, nu determină concluzia că intimaţii Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, ar fi titularii actuali ai dreptului de proprietate.
Pe fondul cererii, instanţa a reţinut pe baza înscrisurilor depuse la dosar că recurenta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu, acţiunea fiind introdusă în temeiul art. 480 C. civ.
În acest context, faţă de dispoziţiile Recursului în interesul Legii nr. 33/2008 şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a apreciat ca neîntemeiată acţiunea în revendicare formulată de reclamantă. Totodată, a reţinut că faţă de pretinsa încălcare a Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocată de reclamantă, raportat la scopul urmărit prin acţiune, nu s-a constatat existenţa unei creanţe suficient de bine stabilită în dreptul intern, în sensurile statuate de Curtea Europeană în deciziile pronunţate în această materie.
Împotriva sentinţei pronunţate de către tribunal a declarat apel reclamanta, dezvoltând următoarele critici: în mod greşit judecătorul fondului a respins acţiunea în revendicare, a admis excepţiile lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei Şcoala cu clasele I-VIII nr. 153, excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei Primăria Sector 6, excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, şi a respins administrarea cererii de probatorii utile soluţionării cauzei. De asemenea, a criticat soluţia din perspectiva încălcării dreptului reclamantei la un proces echitabil, a accesului la justiţie prevăzut de Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi nerecunoaşterea existenţei în patrimoniul său a unui "bun", ocrotit de art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Prin decizia civilă nr. 188 din 28 mai 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantă împotriva sentinţei pronunţate de tribunal şi împotriva încheierilor pronunţate la data de 19 iunie 2012 şi 30 octombrie 2012.
Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că faţă de actele şi lucrările cauzei, soluţiile instanţei de fond cu privire la respingerea excepţiilor invocate sunt legale din următoarele considerente.
Solicitarea reclamantei de constatare a caracterului abuziv al preluării nu poate fi privită ca un petit propriu-zis, distinct de capătul de cerere care conţinea cererea in revendicare astfel, dacă ar fi privit separat, această solicitare ar deveni inadmisibila, in raport de prevederile art. 111 C. proc. civ.
În mod corect a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român, in condiţiile in care imobilul revendicat era la momentul introducerii acţiunii în patrimoniul intimatului Municipiul Bucureşti, orice pretenţie de revendicare, inclusiv analiza inerenta si incidentala a valabilităţii preluării de către stat putându-se realiza numai în contradictoriu cu posesorul.
S-a mai reţinut că în raport de dispoziţiile art. 112 alin. (2) din Legea educaţiei nr. 1/2011, terenurile şi clădirile unităţilor gimnaziale fac parte din domeniul public local. Prin urmare, intimata Şcoala cu clasele I - VIII nr. 153 nu este titulara nici a dreptului de proprietate, şi nici a unui drept de administrare sau a unui alt drept real care sa ii confere calitate procesuala pasiva in cadrul cererii în revendicare, calitatea acesteia de simplu detentor cu drept de folosinţă, nefiind de natură să îi confere o astfel de calitate.
În ce priveşte pe intimata Primăria sector 6 Bucureşti, curtea de apel a constatat ca unitatea administrativ teritorială, titulara de patrimoniu de domeniu public, nu este sectorul Municipiului Bucureşti, ci Municipiul Bucureşti, in raport de dispoziţiile Legii nr. 213/1998 si Legii nr. 215/2001.
A fost apreciată drept nejustificată şi cererea de chemare în judecată a intimatului Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului si Sportului indiferent dacă intimata Şcoala cu clasele I-VIII nr. 153 are sau nu personalitate juridică, întrucât nu are calitatea de posesor, în raport de prevederile art. 112 alin. (2) din Legea educaţiei nr. 1/2011.
Pe fondul cauzei, curtea de apel a apreciat ca nefondate criticile formulate de reclamantă în considerarea următoarele aspecte:
Prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a stabilit că în concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) şi legea generală, se acordă prioritate legii speciale. De asemenea, a statuat că o acţiune în revendicare pe calea dreptului comun poate fi primita, în măsura în care reclamantul se prevalează de un “bun” în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Reclamanta nu a susţinut şi nu a făcut dovada că ar fi beneficiara unei hotărâri judecătoreşti irevocabile sau a unui act administrativ care sa îi fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în contradictoriu cu statul sau cu autoritatea locală.
De asemenea, reclamanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum în mod expres a precizat, şi nici nu a invocat existenţa unor piedici obiective în calea formulării notificării în termenul legal.
Susţinerile reclamantei referitoare la posibilitatea formulării oricând a unei acţiuni în revendicare, şi respingerea unei astfel de acţiuni ca fiind de natură să-i încalce dreptul la respectarea proprietăţii si dreptul la un proces echitabil, sunt în contradicţie cu prevederile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Astfel, pentru a se putea prevala de dispoziţiile evocate, reclamanta trebuie să deţină un “bun” în sensul CEDO. Noţiunea de „bun” are semnificaţie autonomă în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Ea cuprinde nu numai drepturile reale aşa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar şi aşa numitele speranţe legitime, cum ar fi speranţa de a obţine o despăgubire. Speranţele legitime trebuie sa fie suficient de clar determinate în dreptul intern şi recunoscute fie printr-o hotărâre judecătoreasca, fie printr-un act administrativ.
În speţă, reclamanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, situaţie in care pe de o parte, aceasta nu poate apela la dispoziţiile dreptului comun pentru recunoaşterea unui „bun” în raport de care să fie atrasă protecţia conferita de art. 1 din Protocolul 1, iar pe de altă parte, in mod esenţial, in aplicarea prevederilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, aceasta a pierdut ireversibil dreptul la masuri reparatorii pentru bunul preluat de statul comunist.
În lipsa notificării şi în condiţiile inexistenţei unui drept de proprietate în patrimoniul său, reclamanta nu mai poate pretinde restituirea în natură a bunului sau despăgubiri pe calea legii speciale, dar nici pe calea dreptului comun care rămâne definitiv înlăturat ca efect al existentei legii speciale.
Numai în cazul în care reclamanta ar fi formulat notificare, iar aceasta ar fi rămas nesoluţionată sau ar fi fost respinsă, instanţa ar fi putut proceda, la examinarea cererii de restituire. Formularea notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaşte dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască „un nou drept de proprietate” sau cel puţin o speranţă legitimă în patrimoniul reclamantei, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1.
Au fost apreciate total neîntemeiate şi criticile referitoare la încălcarea dreptului de acces la instanţa. Instanţa europeană a arătat că acest drept nu este absolut, ci este perfect compatibil cu reglementari ale unor condiţii de exerciţiu, in realitate tribunalul nu i-a refuzat reclamantei analiza pretenţiilor formulate, ci a făcut această analiza, respingând însă aceste solicitări, ca neîntemeiate, ceea ce nu echivalează cu un refuz de judecată. Accesul liber la instanţă nu semnifică admiterea şi pe fond a cererilor formulate si nici imposibilitatea sancţionării neîndeplinirii unor proceduri legale cu consecinţele pe care legea le recunoaşte. Dreptul de acces la instanţă vizează condiţiile procedurale de acces, pe când cererea reclamantei în cauză a fost respinsă pentru motive nu de ordin procedural, ci pentru motive de fond, de drept substanţial. În acest sens, instanţa de apel a reţinut inexistenta în favoarea reclamantei a unui “bun” si pierderea pentru aceasta a dreptului material de a beneficia de măsuri reparatorii, în raport de dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/ 2001.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs reclamanta, criticând-o din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel:
Instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor interne, respectiv a art. 20, art. 21 din Constituţia României, a art. 480 C. civ., a art. 111 C. proc. civ., a art. 2 alin. (2), şi a art. 22 alin. (5) din legea nr. 10/2001 şi a art. 6 din Legea nr. 213/1998.Totodată, a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil şi accesul la justiţie prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi dreptul său la un bun ocrotit de art. 1 la Protocolul 1 adiţional la Convenţie. Invocă greşita apreciere a raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială şi Codul civil, ca lege generală, precum şi raportul dintre legea internă şi Convenţia Europeană a drepturilor Omului, acordându-se preferinţă totală Legii nr. 10/2001, prin metoda comparării de titluri.
În dezvoltarea criticilor, recurenta a arătat următoarele:
În mod greşit instanţa a considerat că petitul privind constarea caracterului abuziv al preluării şi nevalabilităţii titlului statului nu poate fi privit separat, ca un capăt de cerere distinct.
Excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere în raport de dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., nu a fost ridicată de nicio parte din proces şi nici de către instanţă din oficiu, apreciind drept nelegală invocarea ca argument a acestui text de lege.
În mod greşit instanţa de apel a respins excepţia calităţii procesual pasive a Statului român prin Ministerul Finanţelor Publice, având în vedere că acesta este cel care a preluat abuziv imobilul. De asemenea, în mod nelegal instanţa anterioară a apreciat că reclamanta nu se bucură de un “bun actual” în sensul art. 1 Protocolul 1 adiţional al Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Invocă în acest sens recunoaşterea pe plan legislativ a caracterului abuziv al preluării imobilelor în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, ceea ce conduce la concluzia că persoanele cărora le-au fost preluate abuziv imobilele nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate, fiind astfel îndreptăţite să invoce în beneficiul lor protecţia conferită de dispoziţiile art. 1 Protocolul 1 la adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Î.C.C.J. a reţinut prin Decizia nr. 33/2008, dată în soluţionarea problemei admisibilităţii revendicărilor de drept comun în materia imobilelor naţionalizate că, „în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate.
Curtea a statuat că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ignorată de instanţele de fond, nu face decât să confirme teza potrivit căreia o acţiune în revendicare fundamentată pe dreptul comun este admisibilă, dacă sunt întrunite cumulativ două condiţii, respectiv să nu afecteze dreptul de proprietate al unui terţ subdobânditor şi să nu determine prin ea însăşi o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice.
A mai susţinut că prin decizia dată în apel au fost eludate prevederile art. 20 din Constituţia României, care instituie principiul aplicării prioritare a Convenţiei europene a dreptului, instrument normativ cu forţă juridică obligatorie pentru instanţele judecătoreşti române. În acest sens a arătat că prevalenţa normelor Convenţiei asupra prevederilor din dreptul intern decurge din art. 20 din Constituţia României, care trebuia corelat cu aspectele reţinute de Înalta Curte în privinţa admisibilităţii acestui gen de acţiuni.
Pentru soluţionarea concursului dintre reglementările Legii nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţele puteau şi trebuiau să aprecieze care este legea mai favorabilă si să o aplice pe aceasta.
Respingându-se acţiunea în revendicare pe considerentul existenţei Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a comis o denegare de dreptate, sancţionabilă potrivit prevederilor art. 3 C. civ. român.
Din compararea reglementării interne cu reglementarea internaţională, instanţele ar fi trebuit să se observe faptul că dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sunt mai favorabile decât dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea 10/2001, a căror incidenţă a fost reţinută în cauză.
Legea nr. 10/2001 - art. 22 alin. (5) - conţine o normă mai puţin favorabilă protecţiei dreptului de proprietate, a cărei încălcare se invocă şi, ca atare, au poate fi aplicat în cauză.
Recurenta solicită admiterea recursului iar pe capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al preluării şi nevalabilităţii titlului statului, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a intimatului Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal, şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
În termen legal, intimata Şcoala cu clasele I - VIII nr. 153, a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a sa. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat, având în vedere cele ce urmează:
Curtea de apel, ca şi tribunalul, au reţinut următoarea situaţie de fapt:
Imobilul în litigiu a aparţinut autorilor reclamantei şi a fost preluat abuziv de către de statul român în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001. De asemenea s-a reţinut că reclamanta nu a formulat notificare în temeiul legii speciale în vederea restituirii imobilului.
Cererea de constatare a nevalabilităţii preluării de către stat a bunului nu este una cu o finalitate autonomă, ci tinde la scopul final al stabilirii încălcării dreptului de proprietate, constituind un pas intermediar în vederea obţinerii rezultatului final a unei reparaţii în natură sau prin echivalent pentru bunul preluat de către statul comunist.
Tocmai de aceea, contextul în care trebuie să fie soluţionat acest capăt de cerere este comun cererii în revendicare pe care urmăreşte să o sprijine, astfel încât el nu poate fi analizat distinct de mecanismul juridic în întregul său, respectiv faţă de acţiunea în revendicare, prin care reclamanta a înţeles să îşi valorifice pretenţiile.
Sub acest aspect, în mod corect instanţele anterioare au statuat că petitul privind constatarea caracterului abuziv al preluării şi nevalabilitatea titlului statului este accesorie acţiunii în revendicare, aprecierea acestuia ca un capăt de cerere distinct, disociat şi independent de cererea în revendicare, în raport de prevederile art. 111 C. proc. civ., fiind inadmisibil. În acest sens şi potrivit considerentelor anterior expuse, împrejurarea că instanţa nu a analizat în mod distinct cele două capete de cerere, nu poate fi asimilată unei nepronunţări, cu atât mai mult cu cât acest capăt de cerere a făcut obiectul unei cereri de completare a dispozitivului formulate de reclamantă şi soluţionată în sensul respingerii, ca neîntemeiate. Faţă de cele arătate, susţinerile reclamantei nu sunt justificate.
Privitor la critica respingerii excepţiei calităţii procesuale pasive a intimatului Statului român prin Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte reţine următoarele:
Acţiunea în revendicare r eprezintă acţiunea reală, prin care orice proprietar deposedat de lucrul său îl cere înapoi de la cel care îl deţine.
Pornind de la definiţia de mai sus, rezultă că acţiunea în revendicare se îndreaptă împotriva celui care deţine materialmente lucrul respectiv. Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, reiese că imobilul cu privire la care se solicită revendicarea se află în posesia intimatului Municipiul Bucureşti, prin Primarul general iar nu în cea a intimatului, Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice. Împrejurarea că la momentul la care a avut loc preluarea abuzivă imobilul, acesta a trecut în patrimoniul Statului român, nu îl legitimează procesual pasiv pe acesta din urmă, devreme ce posesia actuală este exercitată de Primăria Municipiului Bucureşti.
Înalta Curte mai reţine că recurenta nu a formulat acţiune în revendicare sau notificare în temeiul legii speciale, situaţie în care nu se poate prevala de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nefiind titulara asupra unui “bun” sau a unei speranţe legitime în sensul Convenţiei. Aceasta întrucât, contrar susţinerilor reclamantei şi a trimiterilor pe care aceasta le-a făcut la practica şi jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, pentru a fi titularul unui “bun”este necesar ca printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, instanţele să fi recunoscut părţii calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului. Noţiunea de bun în sensul Convenţiei Europene nu acoperă orice interes patrimonial ci doar anumite drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească sau un alt act al autorităţii publice sau speranţe legitime deduse din dispoziţiile legale.
Cu referire la acest aspect, Înalta Curte reţine ca relevantă hotărârea pilot pronunţată în cauza Athanasiu şi alţii împotriva României, în care Curtea Europeană a reţinut că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolului nr. 1 la Convenţie decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la bunuri în sensul acestei prevederi.”Noţiunea de “bunuri” poate cuprinde atât bunuri actuale cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate, existenţa unui ”bun” actual în patrimonial unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acestuia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ale au dispus în mod expres restituirea bunului.
Cu privire la aceeaşi critică, instanţa reţine că prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, invocate de reclamantă ca fiind aplicate în mod greşit de către instanţa de apel, trebuie interpretate coroborat cu dispoziţiile alin. (2) ale aceluiaşi articol. Astfel, potrivit art. evocat, imobilele preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie. De altfel, Înalta Curte în considerentele Deciziei nr. 33/2008 a reţinut că prevederile din actul normativ mai sus enunţat sunt clare şi având în vedere că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei de drept pentru revendicarea unor imobile aflat în această situaţie după intrarea în vigoare a acestui act normativ.
Cum recurenta nu a făcut dovada că a uzat de prevederile legii speciale şi că deci nu se poate prevala de existenţa unui bun actual în urma îndeplinirii cerinţelor legale în cadrul procedurilor administrative şi a epuizării căilor de atac prevăzute de legi speciale de reparaţie, soluţia cu privire la acţiunea în revendicare formulată în cauză nu putea fi decât în sensul respingerii pentru considerentele menţionate mai sus.
În ceea ce priveşte critica greşitei soluţionări a acţiunii în revendicare prin acordarea priorităţii Legii nr. 10/2001 în raport de prevederile dreptului comun în materie, a reglementărilor europene şi a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită şi va fi înlăturată pentru considerentele ce urmează.
Din probele administrate în cauză, a rezultat că imobilul revendicat situat în Drumul Săbăreni, sector 6, Bucureşti, a aparţinut mamei reclamantei, B.M. (născută R.), care la rândul său a dobândit dreptul de proprietate de la tatăl său R.T. în calitate de succesor al M.M. şi a fost preluat de stat în anul 1961.
Este necontestat faptul că acţiunea reclamantei are ca obiect revendicarea unui imobil, care a fost preluat de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi că a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi.
Faţă de cele mai sus reţine, fiind vorba despre un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că în mod corect instanţele anterioare au apreciat că sunt incidente dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, dispoziţii care se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, conform principiului specialia generalibus derogant.
În atare situaţie, chestiunea admisibilităţii acţiunii a fost corect analizată prin prisma deciziei nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii de Î.C.C.J., secţiile unite.
Prin această decizie s-a stabilit, în primul rând că, în concursul dintre legea specială şi dreptul comun are prioritate legea specială, chiar dacă acest lucru nu este prevăzut expres în legea specială.
În explicitarea acestei părţi din dispozitiv, Înalta Curte arată în considerentele deciziei că nu poate fi primit punctul de vedere conform căruia acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat o astfel de procedură în termenul legal ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile Codului civil, deoarece un asemenea punct de vedere ignoră principiul de drept generalia specialibus derogant.
Reclamanta se află în prima din cele trei situaţii enumerate, adică nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001, în sensul că nu a depus o notificare unităţii deţinătoare a imobilului.
Deşi nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001, a formulat acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., considerând astfel că are un drept de opţiune între legea specială şi dreptul comun, contrar celor statuate cu valoare obligatorie pentru viitor prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Pentru a demonstra admisibilitatea acestei acţiuni reclamanta a invocat drept critică de recurs neconcordanţa dispoziţiilor legale speciale privitoare la procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Contrar susţinerilor recurentei instanţa de apel nu a negat principiul constituţional al priorităţii reglementărilor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, consacrat de art. 20 din Constituţia României, ci dimpotrivă, tocmai datorită recunoaşterii puterii acestei norme constituţionale a procedat la verificarea îndeplinirii de către reclamantă a condiţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În raport de circumstanţele particulare ale speţei, instanţa a ajuns la concluzia că reclamanta nu este titulara unui „bun” şi că, aşa fiind, nu beneficiază de protecţia prevăzută de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.
Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat şi aflate în posesia unei unităţi deţinătoare nu vine în conflict cu norma europeană şi se înscrie în soluţiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat.
Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.
Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicţie deplină.
În plus, prin decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În consecinţă, aşa cum s-a reţinut şi în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Î n aplicarea art. 6 din Convenţie, analizarea condiţiilor privind exerciţiul unui anumit drept este subsecventă dreptului de a se adresa unui tribunal, în conformitate cu procedurile legale instituite de stat prin norme de drept care, sub aspectul analizat, sunt explicite, accesibile şi previzibile.
Aşa fiind, având în vedere considerentele expuse, criticile vizând greşita soluţionare a acţiunii în revendicare, prin acordarea priorităţii Legii nr. 10/2001 în raport cu dispoziţiile dreptului comun în materie, interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 6 al Legii nr. 213/1998, a art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. referitor la decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Î.C.C.J., a art. 20 din Constituţia României, a art. 6 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a Protocolului nr. 1 adiţional la convenţie, a art. 1 din Protocolul nr. 12 la convenţie şi a jurisprudenţei CEDO în materie nu pot fi primite.
Înalta Curte, având în vedere temeiurile arătate, constată că criticile de nelegalitate formulate de reclamată cu referire la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt nefondate recursul urmând a fi respins ca atare, în raport de art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Ş.R. împotriva deciziei civile nr. 188/ A din 28 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 275/2014. Civil. Legea 10/2001. Drept de... | ICCJ. Decizia nr. 3/2014. Civil → |
|---|
