ICCJ. Decizia nr. 3/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3/2014
Dosar nr. 4899/1/2011
Şedinţa publică din 14 ianuarie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Timiş la data de 13 aprilie 2006 reclamantul M.F.A. a solicitat anularea Dispoziţiei nr. 613 din 9 martie 2006 emisă de Primarul municipiului Timişoara cu consecinţa restituirii în natură a spaţiului cu altă destinaţie SAD 1 în suprafaţă de 61,31 m.p. şi la subsol de 52,83 m.p. situat în municipiul Timişoara, B-dul 16 Decembrie 1989, compus din casă cu etaj şi curte de 1015 m.p. şi înscris în C.F. Timişoara, restituirea în natură a Corpului B al imobilului în suprafaţă de 58,45 m.p., precum şi stabilirea dreptului la acordarea despăgubirilor băneşti pentru spaţiile vândute şi care nu pot fi restituite în natură, pentru valoarea lor reală corespunzătoare cotei sale de proprietate de 1/2 din imobilul menţionat.
În argumentarea cererii sale, reclamantul a invocat faptul că prin dispoziţia atacată i s-a restituit din imobil doar cota ideală de 1/2 din spaţiul SAD 1, pentru restul solicitărilor fundu-i propusă acordarea de despăgubiri băneşti. A mai susţinut reclamantul că în condiţiile în care există părţi din imobil nevândute (cum este şi SAD 1 şi Corpul B al imobilului) acestea pot să restituite în limita cotei sale de proprietate de 1/2 ce poartă asupra întregului imobil, cu compensarea aferentă a despăgubirilor ce i-au fost deja acordate în bata Legii nr. 112/1995.
Prin sentinţa civilă nr. 2598 din 11 octombrie 2006 pronunţată în Dosar nr. 5677/2006, Tribunalul Timiş a respins acţiunea reclamantului, însă prin decizia civilă nr. 88/ A din 19 februarie 2007, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul reclamantului, a schimbat în parte sentinţa menţionată, a modificat Dispoziţia nr. 613/2006 emisă de Primarul municipiului Timişoara şi dispus restituirea în natură a cotei de 1/2 din Corpul B al clădirii, neintabulat în C.F.
Prin decizia civilă nr. 5295 din 29 iunie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, a admis recursul reclamantului M.F.A., a casat decizia Curţii de Apel Timişoara precum şi sentinţa Tribunalului Timiş, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, pentru a se stabili cu certitudine situaţia juridică a imobilului litigios.
S-a avut în vedere că pentru lămurirea acestei situaţii se impune efectuarea unei expertize tehnice pentru a se stabili compensarea tuturor construcţiilor, atât a celor vândute cât şi a celor rămase, (vechimea acestora), a terenurilor aferente acestora şi evaluarea celor vândute, urmând ca în funcţie de situaţia juridică a imobilului să se stabilească modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi anume restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri prin echivalent.
În rejudecarea cauzei, după casarea pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi după efectuarea unei expertize în construcţii, prin sentinţa civilă nr. 3774 din 24 noiembrie 2008 pronunţată în Dosar nr. 7401/59/2006, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a admis în parte acţiunea/ contestaţia reclamantului M.F.A. şi a modificat în parte Dispoziţia nr. 613 din 9 martie 2006 emisă de Primăria municipiului Timişoara, în sensul că a dispus restituirea în natură către contestator a cotei de 1/2 parte din Corpul B al imobilului, neînscris în C.F., aflat încă la dispoziţia statului, restul dispoziţiilor din actul atacat (respectiv propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent bănesc, în condiţiile legii speciale) fiind considerate conforme cu Legea nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr. 79 din 8 aprilie 2009, Curtea de Apel Timişoara a respins atât apelul reclamantului cât şi apelul instituţiei pârâte.
Prin decizia civilă nr. 9716 din 27 noiembrie 2009 pronunţată în Dosar nr. 4910/1/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de instituţia pârâtă împotriva hotărârii din apel pronunţată de Curtea de Apel Timişoara,însă a admis recursul declarat de reclamantul M.F.A. şi a casat această decizie cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului reclamantului, la aceeaşi curte de apel.
În motivarea acestei decizii s-a reţinut că ambele instanţe anterioare au considerat în mod corect că din întregul imobil doar o parte mai poate face obiectul restituirii în natură conform art. 9 din Legea nr. 10/2001, restul fiind deja înstrăinat.
De asemenea, corect s-a reţinut şi că reclamantul are vocaţie pentru măsuri reparatorii corespunzătoare unei cote de 1/2 din imobil şi că solicitarea lui de restituire în întregime a cotei de imobil neînstrăinate a fost analizată exclusiv prin prisma cotei la care el are dreptul şi a dispoziţiilor C. proc. civ. referitoare la partaj.
S-a mai arătat ca instanţa avea posibilitatea de a verifica dacă, pentru cota de 1/2 din imobilul înstrăinat, reclamantul nu poate fi despăgubit prin atribuirea în compensare a unui alt bun, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În sensul legii, acest alt bun poate fi şi cota de 1/2 din partea de imobil liberă care nu se restituie reclamantului, aparţinând unităţii deţinătoare, sub rezerva de a nu exista vreun alt impediment legal la restituire, ca de pildă, existenţa unei alte notificări.
Pentru acest motiv, instanţa supremă a apreciat că se impune evaluarea corespunzătoare a imobilului, în scopul de a se stabili dacă valoarea părţii de imobil nevândute se circumscrie valorii cotei indivize de 1/2 din întregul imobil preluat de stat, aspect pe care instanţa de apel nu 1-a verificat, ceea ce a impus casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca în funcţie de rezultatul constatării acestuia, să se analizeze cauza şi cu privire la necesitatea acordării de despăgubiri băneşti în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 10/2001.
Curtea de Apel Timişoara, în rejudecare, prin decizia civilă nr. 752 din 12 aprilie 2011 pronunţată în Dosar nr. 74013/59/2006, a respins atât apelul reclamantului M.F.A. cât şi apelul pârâtului Primarul municipiului Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 3774 din 24 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Timiş.
S-a considerat că reclamantului nu-i pot fi restituite şi alte părţi din imobil din cele rămase la dispoziţia unităţii deţinătoare în afara celui restituit prin sentinţa Tribunalului Timiş (respectiv cota de 1/2 din Corpul B) întrucât o astfel de operaţiune, constând în atribuirea în favoarea lui a imobilului în cotă de 1/1 parte, cu compensarea aferentă echivalează cu o sistare a stării de indiviziune în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr. 3182 din 9 mai 2012 pronunţată în Dosar nr. 4899/1/2011, Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursurile reclamantului M.F.A. şi pârâtului Primarul municipiului Timişoara şi a casat decizia civilă nr. 752 din 12 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă cu recomandarea de a se analiza posibilitatea legală dacă, pentru cota de 1/2 din întregul imobil, reclamantul nu poate primi în compensare, în natură, construcţiile neînstrăinate, SAD 1 şi Corpul B.
Pentru a hotărî astfel, instanţa supremă a avut în vedere faptul că în privinţa modalităţii de preluare, a calităţii de persoană îndreptăţită şi, respectiv a întinderii dreptului pentru care se cuvin măsuri reparatorii, acestea au fost stabilite pe deplin, părţile necontestând aceste aspecte ale judecăţii. Prin decizia de casare s-a mai reţinut că în ce priveşte caracterul obligatoriu al atribuirii de bunuri în compensare, această formă de reparaţie în echivalent, este obligatorie pentru unitatea deţinătoare, în cazul în care există bunuri disponibile, susceptibile de atribuire către cel interesat.
O asemenea formă de reparaţie în echivalent, prin efectele produse, şi anume stabilirea dreptului de proprietate cu toate atributele specifice, în favoarea persoanei îndreptăţite, este comparabilă cu restituirea în natură a bunului preluat şi permite o mai bună şi rapidă reparaţie către fostul proprietar, decât cea sub forma despăgubirilor potrivit Titlului VII.
De asemenea, s-a apreciat ca reparaţia prin atribuirea de bunuri în compensare nu este lăsată la aprecierea exclusivă a unităţii deţinătoare, instanţa de judecată având posibilitatea să cenzureze un eventual abuz de drept din partea acesteia, de a nu declara anumite bunuri ca fiind disponibile, pentru a le exclude la atribuirea în compensare către cei interesaţi, instanţa însăşi având obligaţia de a analiza posibilitatea compensării.
Astfel, în cadrul procedurii judiciare, instanţa este abilitată, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, să analizeze cererea reclamantului sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, inclusiv în ceea ce priveşte categoria măsurilor reparatorii ce i se cuvin, măsură ce se înscrie în sfera ei de competenţă (potrivit plenitudinii de jurisdicţie) şi nu reprezintă o ingerinţă în atribuţiile organelor administrative.
În cazul în care deţinătorul imobilului pretinde că nu are bunuri disponibile pentru a fi acordate în compensare, în opinia instanţei supreme este fără dubiu că reclamantul are obligaţia de a individualiza în mod concret bunuri cu privire la care consideră că pot fi acordate în compensare. El este partea care optează pentru aceasta formă de reparaţie şi este persoană interesată în probarea existenţei unor bunuri disponibile în patrimoniul deţinătorului imobilului ce poate fi restituit în natură, conform art. 1169 C. civ., ceea ce, în speţă, a şi tăcut.
În ipoteza în care notificatorul optează pentru o anumită formă de reparaţie, care este şi posibilă potrivit legii, nu există niciun impediment la acordarea acesteia, valorile stabilite pentru cota cuvenită din imobilele preluate abuziv, pentru construcţiile vândute şi pentru cele deja primite, neavând nici o relevanţă juridică care să împiedice atribuirea şi în compensare.
Constatarea imposibilităţii de atribuire în exclusivitate a corpurilor de clădire, urmarea compensării legale, prin raportare exclusivă numai la criteriul valoric al imobilelor s-a apreciat că este greşită, legea impunând numai condiţia ca aceste bunuri să fie disponibile, susceptibile de atribuire către cel interesat.
S-a observat că aceste aspecte juridice au fost reţinute şi prin decizia de casare, care era obligatorie conform art. 315 C. proc. civ., reţinerea unor altor elemente, decât cele prevăzute de lege, în aprecierea caracterului disponibil al bunului ce urmează a fi atribuit în compensare, fiind astfel greşită.
Reţinerea instanţei că atribuirea în compensare ar echivala cu o sistare a stării de indiviziune în cadrul procedurii speciale a Legii nr. 10/2001, s-a apreciat de către instanţa supremă ca fiind greşită.
În cazul formei de reparaţie prin compensare este vorba de un raport juridic de natură legală, pe când starea din indiviziune poate fi sistată pe cale convenţională sau judiciară, cele două instituţii juridice având reglementări proprii.
S-a constatat, totodată, că instanţa nu a cenzurat concluziile expertului care nu a procedat şi la evaluarea terenului, reţinând în mod greşit că nu se impune evaluarea întregii suprafeţe de teren, (1015 m.p.) întrucât suprafaţa care s-a vândut este apropiată cu cea atribuită reclamantului iar cota de teren de 1/2 ce i-ar reveni reclamantului va fi egală cu cealaltă jumătate de teren rămasă, expertul pornind de la premisa că reclamantul va primi în natură 1/2 din suprafaţa de 1015 m.p. fapt ce nu s-a realizat.
După reînregistrarea cauzei la Curtea de Apel Timişoara şi rezolvarea incidentelor procedurale determinate de incompatibilitatea judecătorilor,prin decizia civilă nr. 71 din 30 aprilie 2013, a fost respins apelul pârâtei şi admis apelul reclamantului, cu consecinţa schimbării sentinţei civile nr. 3774/ PI din 24 noiembrie 2008 a Tribunalului Timiş, secţia I civilă, în sensul admiterii contestaţiei reclamantului fiind modificată Dispoziţia nr. 613 din 9 martie 2006 emisă de Primarul municipiului Timişoara, în sensul restituirii în natură, atât a spaţiului cu altă destinaţie cât şi a terenului aferent SAD 1 cât şi Corpul B al imobilului, astfel cum ele au fost identificate prin expertiza efectuată în cauză ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Instanţa de apel a mai reţinut că, chiar şi prin restituirea acestor părţi din imobil nu sunt acoperite integral pretenţiile reclamantului aferente cotei sale valorice de 1/2 din imobil, pentru satisfacerea lor, motiv pentru care s-a stabilit dreptul reclamantului la acordarea de despăgubiri băneşti pentru spaţiile vândute şi care nu mai pot fi restituite, în condiţiile legii speciale, ţinând cont şi de valoarea părţilor din imobil restituite în natură, prin compensare.
Ca urmare a dispunerii acestei măsuri reparatorii, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a fost obligat reclamantul să restituie statului suma de 13.409.388 lei (vechi), actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii primită ca despăgubire în completare pentru cota de 1/2 din imobil, conform Hotărârii Consiliului Judeţean Timiş nr. 458/1997, emise în baza Legii nr. 112/1995.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel, conformându-se dispoziţiilor deciziei de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. au caracter obligatoriu în privinţa problemelor de drept dezlegate precum şi asupra necesităţii administrării probelor menţionate în această hotărâre, a dispus completarea raportului de expertiză efectuat în dosarul de apel anterior.
Ca obiectiv principal, conform deciziei de casare s-a solicitat expertului a proceda la evaluarea terenului de 1015 m.p. ce face parte din structura imobilului înscris în C.F. Timişoara însă, pentru că de la precedenta evaluare s-a scurs un timp semnificativ, instanţa a solicitat aceluiaşi expert să precizeze dacă valoarea actualizată a construcţiilor vândute şi nevândute a rămas aceeaşi sau dacă a suportat corecţii în timp, în sensul creşterii sau diminuării.
Pentru termenul de judecată din 4 decembrie 2012, expertul a depus la dosar raportul de evaluare solicitat de instanţă împotriva căruia instituţia pârâtă a formulat obiecţiuni legate atât de modul de calcul al valorii de piaţa a terenului cât şi cu privire la valoarea construcţiilor înstrăinate şi neînstrăinate apreciată de aceasta ca fiind prea mare în raport cu ofertele de pe piaţa imobiliară, obiecţiuni încuviinţate de instanţă.
La termenul de judecată din 26 martie 2013, instituţia pârâtă a formulat, din nou obiecţiuni considerând că expertul nu a răspuns solicitărilor sale, mai mult decât atât, arătând că deşi s-a apreciat în anumite situaţii că o valoare nu este corectă, nu se modifică corespunzător raportul de evaluare, prin luarea în considerare a coeficienţilor adecvaţi, obiecţiuni ce au fost de asemenea încuviinţate de instanţa de apel, prorogând discutarea oportunităţii efectuării unei noi expertize după primirea răspunsului solicitat expertului.
Acest raport a fost depus la dosar pentru termenul de judecată din 9 aprilie 2013 când a fost comunicat părţilor spre studiere iar la următorul termen de judecată din 23 aprilie 2013 reprezentanta instituţiei pârâte a declarat că nu mai insistă în efectuarea unei alte expertize, motiv pentru care instanţa a luat act de acest aspect.
Fiind administrată în condiţiile legii şi proba cu expertiza evaluatorie la care a obligat ultima decizie de casare pronunţată de instanţa supremă, instanţa de apel a mai reţinut că potrivit dispoziţiilor obligatorii ale deciziilor de casare pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (care, cu putere de lucru judecat, se impun instanţei de rejudecare), sunt irevocabil stabilite aspectele ce privesc calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la aplicarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, faptul că imobilul litigios este compus din mai multe părţi din care o parte au fost vândute de către stat chiriaşilor, întinderea dreptului de proprietate al reclamantului care poartă asupra cotei de 1/2 din întregul imobil (din construcţii vândute şi nevândute şi din teren), precum şi faptul că trebuia să beneficieze de măsura reparatorie a oferirii în compensare a părţilor nevândute din imobil în limita valorică a cotei sale de proprietate, dacă valoarea lor se încadrează în această limită.
Pentru clarificarea acestui din urmă aspect, în apel s-a efectuat o expertiza evaluatorie, potrivit căreia valoarea actuală a spaţiilor vândute este de 2.539.350 lei şi ea se compune din valoarea apartamentului 2 - de 459.690 lei, din valoarea apartamentului 2 A - de 448.535 lei, din valoarea apartamentului 3 - de 505.334 lei şi din valoarea spaţiului SAD 2 - de 1.125.791 lei.
Valoarea spaţiilor nevândute este de 1.712,202 lei şi ea se compune din valoarea apartamentului 1 (restituit deja reclamantului în procedura Legii nr. 112/1995) - de 731.574 lei, din valoarea spaţiului SAD 2 - de 872.686 lei, din cea a spaţiilor de la demisolul Corpului A (neidentificate însă topografic şi cadastral ca entitate distinctă) - de 64.859 lei şi din valoarea Corpului B - de 43.083 lei.
Valoarea terenului de 1015 m.p. stabilită prin expertiza dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este de 1.238.686 lei (la o valoare de 1220,38 lei/m.p. astfel cum a rezultat din varianta finală a evaluării). Părţi diferite din acest teren, au fost vândute sau atribuite în folosinţă proprietarilor spaţiilor înstrăinate sau restituite de stat (ultima ipoteză vizându-l pe reclamant) sau sunt situate sub spaţiile nevândute (cazul spaţiului SAD 1 şi a Corpului B) astfel că nu există o anume porţiune distinctă şi utilizabilă care să poată fi restituită ca atare în natură reclamantului conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în intenţia de valorificare a dreptului său de proprietate asupra a 1/2 din întregul imobil.
Prin urmare, însumând valorile spaţiilor vândute şi nevândute din imobil rezultă o valoare totală a construcţiilor, de 4.251.552 lei.
Jumătate din această sumă, corespunzătoare cotei de 1/2 cuvenită reclamantului, este de 2.035.776 lei.
Scăzând din această din urmă sumă, valoarea apartamentului 1 deja restituit reclamantului în procedura Legii nr. 112/1995 (respectiv cea de 731.574 lei), rezultă că în limitele sumei rezultate, de 1.304.202 lei, el poate beneficia de măsura reparatorie a compensării, (recomandată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), prin restituirea în natură şi a spaţiilor nevândute de stat şi care au fost solicitate constant în cererile sale, respectiv a spaţiului SAD 1 - în valoare de 872.686 lei şi a Corpului B al imobilului (neevidenţiat în C.F.) - de 43.083 lei.
Valoarea terenului de 1015 m.p. ce face parte din imobilul din C.F. Timişoara stabilită prin expertiză la nivelul sumei de 1.238.686 lei (1220,38 lei/ m.p.) nu poate fi avută în vedere pentru satisfacerea pretenţiilor reclamantului pentru că - aşa cum s-a arătat în cuprinsul prezentei, o suprafaţă de teren de 533 m.p. este nerestituibilă, fiind compusă din părţile de teren vândute sau atribuite în folosinţă proprietarilor spaţiilor cumpărate de la stat (respectiv suprafaţa de 116 m.p. pentru apartamentul 2, suprafaţa de 121 m.p. pentru apartamentul 2 A, suprafaţa de 141 m.p. pentru apartamentul 3 şi suprafaţa de 153 m.p. pentru spaţiul SAD 2) restul suprafeţei rămase (482 m.p.) fiind, în mare măsură, teren aferent spaţiilor nevândute, iar o parte infimă rămânând în acest fel destinată accesului la cele două corpuri de clădire.
Chiar în ipoteza în care corpurile de clădire nevândute nu ar fi atribuite reclamantului prin compensare, în limita cotei sale valorice de 1/2 din imobil, nici măcar o mică parte din terenul neconstruit nu ar putea fi, oricum, restituită acestuia în proprietate exclusivă nu numai datorită situaţiei sale de fapt, anterior menţionate ci în primul rând datorită situaţiei sale juridice (astfel cum ea rezultă din extrasul C.F. Timişoara, în extenso - fila 32 dosar de fond iniţial) care desemnează terenul construit şi neconstruit - alături de alte părţi din imobil - ca fiind părţi comune generale indivize de natură a servi, în egală măsură, tuturor coproprietarilor din imobil (care, prin structura sa actuală, este un condominiu).
În raport de aceste considerente de fapt şi de drept, instanţa de apel admiţând apelul reclamantului M.F.A., a dispus schimbarea sentinţei civile nr. 3774/ P1 din 24 noiembrie 2008 a Tribunalului Timiş, secţia I civilă, în sensul admiterii contestaţiei reclamantului fiind modificată Dispoziţia nr. 613 din 9 martie 2006 emisă de Primarul municipiului Timişoara, în sensul restituirii în natură, atât spaţiul cu altă destinaţie precum şi terenul aferent SAD 1 cât şi Corpul B al imobilului, astfel cum ele au fost identificate prin expertiza efectuată în cauză ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Având în vedere că, chiar şi prin restituirea acestor părţi din imobil nu sunt acoperite integral pretenţiile reclamantului aferente cotei sale valorice de 1/2 din imobil, pentru satisfacerea lor instanţa de apel a stabilit dreptul acestuia la acordarea de despăgubiri băneşti pentru spaţiile vândute şi care nu mai pot fi restituite, în condiţiile legii speciale, ţinând cont şi de valoarea părţilor din imobil restituite în natură, prin compensare, conform prezentei.
Ca urmare a dispunerii acestei măsuri reparatorii, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamantul a fost obligat să restituie statului suma de 13.409.388 lei (vechi), actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii primită ca despăgubire în completare pentru cota de î/2 din imobil, conform Hotărârii Consiliului Judeţean Timiş nr. 458/1997, emise în baza Legii nr. 112/1995.
Având în vedere că apelul instituţiei pârâte poartă doar asupra unor aspecte tehnice privind modul defectuos - în opinia sa - de efectuare a expertizei de către instanţa de fond şi pentru că toate aspectele solicitate a fi clarificate de către aceasta sau impuse a fi clarificate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au fost cuprinse în raportul expertizei evaluatorii efectuată în cauză (a cărei formă finală a fost acceptată inclusiv de instituţia pârâtă care a renunţat să mai solicite o altă expertiză), instanţa de apel a reţinut că nu există temeiuri pentru admiterea acestui apel.
Fiind în culpă procesuală, în baza art. 274 C. proc. civ., instituţia pârâtă apelantă a fost obligată să plătească reclamantului apelant suma de 1.640 lei cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale, reprezentând onorarii de expert şi de avocat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Primarul municipiului Timişoara solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului reclamantului şi admiterii apelului Primarului municipiului Timişoara cu consecinţa schimbării sentinţei instanţei de fond în sensul respingerii contestaţiei reclamantului şi menţinerii dispoziţiei Primarului municipiului Timişoara,
În subsidiar s-a solicitat admiterea recursului şi acordarea de măsuri compensatorii conform art. 16 şi 21 pct. 6 şi 7 din Legea nr. 165/2013.
Astfel, criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. sub următoarele aspecte:
Se susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală faţă de dispoziţiile legale în materie şi de starea de fapt dovedită cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Recurentul susţine că din referatul Direcţiei Patrimoniu din data de 25 noiembrie 2005 reiese că imobilul a fost revendicat în baza Legii nr. 112/1995 de către M.F.A., care în baza Hotărârii Consiliului Judeţean nr. 458/1997 a primit în natură apartamentul nr. 1 cu terenul aferent şi despăgubiri în completare pentru cota de 1/2 din imobil, în sumă de 13.409.388 lei vechi. Apartamentele 2, 2a şi 3 au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995, foştilor chiriaşi din cele două spaţii cu altă destinaţie, astfel SAD 1 situat la parter în corpul A cu intrare din stradă, în suprafaţă de 61,31 m.p. şi la subsol, în suprafaţă de 52,83 m.p., cu intrare din curte sunt deţinute de C.C.B. Timişoara, cu contracte de închiriere, iar SAD 2 situat în partea dreaptă a intrării este vândut către SC D.D. SRL, în baza deciziei civile nr. 3005/2000;
Se mai învederează că în curtea imobilului există încă un corp de clădire, corpul B, construit în anul 1930, conform raportului de expertiză, ce nu este intabulat în cartea funciară şi nici nu este menţionat în Decretul de naţionalizare nr. 92/1950 ca fiind preluat de la proprietarul tabular, fiind din 4 încăperi, în suprafaţă de 58,45 m.p. şi cu privire la care nu există contracte de închiriere pentru locuinţe sau spaţii cu altă destinaţie.
Ca atare, susţine recurentul, notificatorul are dreptul la restituirea în natură a cotei de 1/2 din SAD 1 şi terenul aferent şi despăgubiri pentru cota de 1/2 din apartamentele 2, 2a şi 3 vândute în baza Legii nr. 112/1995 şi terenul aferent acestora din care se scade valoarea cotei de 1/2 din apartamentul 1 cu terenul aferent, primit de notificator în baza Legii nr. 112/1995 şi pentru cota de 1/2 din SAD 2 vândut în baza deciziei civile nr. 3005/2000.
Din această perspectivă se susţine că instanţele de judecată au dispus în mod nelegal restituirea în natură a cotei de 1/1 din spaţiul SAD 1 precum şi a corpului B de clădire, tară să ţină cont de faptul că revendicatorul este îndreptăţit la restituirea doar a cotei de 1/2 din imobil, iar corpul B de clădire nu este intabulat în cartea funciară şi nici nu este menţionat în Decretul de naţionalizare nr. 92/1950 ca fiind preluat de la proprietarul tabular, motiv pentru care nu este de acord cu restituirea în natură a corpului B de clădire, care nu a fost deţinut de revendicator, el nefiind intabulat şi nici identificat în decretul de naţionalizare.
De asemenea, se susţine că în mod nelegal instanţa de apel nu a luat în considerare şi valoarea terenului aferent construcţiei restituite în natură, valoare care trebuie scăzută din valoarea imobilului ce nu s-a restituit în natură către revendicator. în aceeaşi idee, se mai învederează că instanţa apel a considerat că valoarea terenului nu poate fi avută în vedere pentru satisfacerea nevoilor reclamantului fără a ţine cont că terenul restituit în natură ca fiind aferent SAD 1 şi corpului B de clădire are o valoare de piaţă şi trebuie scăzut din valoarea imobilului ce nu s-a putut restitui în natură, suma ce îi revine astfel revendicatorului fiind mai mică cu 588.223,16 lei (482 m.p. suprafaţă rămasă x 1220,38 lei/m.p. conform raportului de expertiză).
Cu privire la acordarea de despăgubiri băneşti, se arată că soluţia instanţei de apel este nelegală cu privire la stabilirea acordării de despăgubiri băneşti la nivelul valorii reale corespunzătoare cotei sale de proprietate de 1/1 asupra imobilului în cauză, ţinându-se seama de ceea ce s-a acordat în compensare.
Recurentul arată de asemenea că în considerentele deciziei civile atacate, la pagina 7, aliniatul 3 instanţa dispune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, însă în dispozitivul hotărârii nu se prevede acest aspect, instanţa pronunţându-se cu privire la valoarea reală a despăgubirilor, tară a arăta în ce temei vor fi acestea acordate.
Se mai susţine că ar fi incidenţă în cauză Legea nr. 165/2013, având în vedere art. 4 din aceasta, care menţionează aplicabilitatea acestei legi şi în cazul litigiilor (în materia restituirii imobilelor preluate abuziv), aflate pe rolul instanţelor de judecată, motiv pentru care se învederează că despăgubirile ce se vor acorda trebuie stabilite conform art. 16 şi 21 pct. 6 şi 7 din Legea nr. 165/2013, păstrându-se obligativitatea revendicatorului de a restitui Statului, suma deja primită cu titlu de despăgubire, actualizată cu indicele de inflaţie.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Prin decizia de casare nr. 3182/9 mai 2012 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, obligatorie potrivit art. 315 C. proc. civ. pentru instanţa de trimitere, în rejudecarea apelului, s-a statuat că în ce priveşte modalitatea de preluare, a calităţii de persoană îndreptăţită şi respectiv a întinderii dreptului pentru care se cuvin măsuri reparatorii, aceste chestiuni de esenţa litigiului au fost stabilite pe deplin, fiind câştigate judecăţii şi necontestate de părţi.
S-a mai statuat, cu aceeaşi putere obligatorie că în ce priveşte caracterul măsurii reparatorii a atribuirii de bunuri în compensare, această forma de reparaţie în echivalent este obligatorie pentru unitatea deţinătoare, în cazul în care există bunuri disponibile, susceptibile de atribuire către cel interesat, şi că o asemenea formă de reparaţie prin efectele produse şi anume stabilirea dreptului de proprietate cu toate atributele sale specifice, în favoarea persoanei îndreptăţite, este comparabilă cu restituirea în natură a bunului preluat şi permite o mai bună şi rapidă reparaţie către fostul proprietar, decât cea sub forma despăgubirilor potrivit titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Prin decizia de casare s-a mai reţinut că reparaţia prin atribuirea de bunuri în compensare este lăsată la aprecierea exclusivă a unităţii deţinătoare, instanţa de judecată având posibilitatea să cenzureze un eventual abuz de drept din partea acesteia de a nu declara anumite bunuri ca fiind disponibile, pentru a le exclude de la atribuirea în compensare către cei interesaţi, instanţa însăşi având obligaţia de a analiza posibilitatea compensării. Or, în ipoteza în care notificatorul optează pentru o anumită formă de reparaţie,care este şi posibilă potrivit legii, nu există niciun impediment la acordarea acesteia, iar valorile stabilite pentru cota cuvenită din imobilele preluate abuziv, pentru construcţiile vândute şi pentru cele deja primite, nu are nicio relevanţă juridică care să împiedice atribuirea şi în compensare, a altor imobile,
Ca atare, prin decizia de casare s-a recomandat instanţei ca în rejudecare să analizeze posibilitatea legală, ca, pentru cota de V2 din întregul imobil, reclamantul să poată primi în compensare în natură, construcţiile neînstrăinate, SAD 1 şi corpul B.
S-a mai stabilit şi faptul că se impune evaluarea întregului teren, în suprafaţă de 1015 m.p.
Or, în considerarea acestor recomandări şi statuări din decizia de casare, instanţa de apel a examinat cauza sub aspectul posibilităţii legale, dacă, pentru cota de 1/1 din întregul imobil, reclamantul nu poate primi în compensare în natură construcţiile neînstrăinate, SAD 1 şi corpul B.
Din această perspectivă, raportat la dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., a problemelor de drept dezlegate prin decizia de casare, precum şi a statuărilor obligatorii din aceasta decizie, ce vizează stabilirea măsurii reparatorii prin atribuirea de bunuri în compensare, sunt nefondate atât criticile privind restituirea în natură a spaţiului SAD 1 şi a corpului B de clădire, (identificate prin expertiza ing. P.I. filele 13-27, 33-35, 44-51 dosarul instanţei de apel), precum şi criticile ce vizează evaluarea terenului, stabilirea despăgubirilor băneşti pentru spaţiile vândute şi care nu mai pot fi restituite în natură.
De asemenea, prin prisma statuărilor şi problemelor de drept dezlegate prin decizia de casare sus evocată, sunt nefondate şi criticile ce vizează aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, motiv pentru care nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ce priveşte motivul de recurs de nelegalitate, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. invocate de recurent, se impune mai întâi observaţia ca dezvoltarea criticii pe acest temei nu întruneşte ipoteza avută în vedere de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., prin interpretarea sa instanţa de apei neschimbând natura şi nici înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii.
Invocarea interpretării greşite a actului juridic dedus judecăţii, cu referire la interpretarea probelor, sunt aspecte care vizează netemeinicia deciziei şi nu aspecte de nelegalitate, motiv pentru care nu pot fi cenzurate în această cale extraordinară de atac, excedând motivelor de recurs prev. de art. 304 C. proc. civ.
Astfel, din perspectiva celor expuse, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recursul pârâtului urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 71 din 30 aprilie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, ca nefondat.
Irevocabilă
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 ianuarie 2014
| ← ICCJ. Decizia nr. 277/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 301/2014. Civil → |
|---|
