ICCJ. Decizia nr. 301/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 301/2014
Dosar nr. 56693/3/2011
Şedinţa publică de la 30 ianuarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 2378 din 23 februarie 2012, a admis cererea formulată de reclamanta SN T.F.C. C.F.R . SA Bucureşti în contradictoriu cu pârâta SC Î.R.L.U. C.F.R. I.R.L.U. Bucureşti.
A obligat pârâta la plata sumei de 237.812,47 lei reprezentând penalităţi de întârziere, precum şi la plata sumei de 6.372,24 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Că, prin contractul din 25 noiembrie 2009, respectiv din 4 decembrie 2009, reclamanta s-a obligat să asigure pârâtei contra cost, în conformitate cu prevederile O.G. nr. 112/1999, legitimaţii de călătorie pe căile ferate române pentru anul 2010 pentru salariaţii pârâtei, angajaţi cu contract individual de muncă, pe durată nedeterminată şi pentru membrii de familie ai acestora.
Pentru anul 2010, reclamanta a emis către pârâtă facturile din 14 ianuarie 2010, din 13 octombrie 2010, din 21 iulie 2010 şi din 15 aprilie 2010, a căror contravaloare a fost achitată de pârâtă cu întârziere, prin compensare şi că pentru plata cu întârziere a contravalorii legitimaţiilor de călătorie, aceasta datorează penalităţi de întârziere în cuantum de 237.812,47 lei, calculate conform art. 4 din contract.
Că, potrivit art. 3.2.2., facturarea contravalorii tarifelor legitimaţiilor de călătorie menţionate la pct. 3.2.1 cu an de valabilitate 2010, eliberate de către prestator beneficiarului, până la data de 31 ianuarie 2010 se va efectua în patru rate egale, în luna a doua a fiecărui trimestru şi că pârâta nu a contestat niciuna din facturile emise de reclamantă, ci doar modul de calcul al penalităţilor.
S-a reţinut că, facturii din 15 aprilie 2010, emisă pentru perioada 01 februarie 2010-31 martie 2010, îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 3.2.3 din contract, conform cărora facturarea contravalorii tarifelor legitimaţiilor eliberate de către prestator beneficiarului după data de 31 ianuarie 2010 pentru anul 2010, se efectuează trimestrial şi că dispoziţiile art. 3.2.2 invocate de pârâtă nu sunt aplicabile, întrucât aceste dispoziţiile se referă la contravaloarea legitimaţiilor de călătorie eliberate până la data de 31 ianuarie 2010, deci anterior perioadei ce a fost avută în vedere la emiterea facturii menţionate.
Prin Decizia civilă nr. 409 din 31 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a respins apelul formulat de pârâta SC Î.R.L.U. - C.F.R. I.R.L.U. SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 2378 din 23 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în contradictoriu cu intimata SN T.F.C. C.F.R.C. SA Bucureşti, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
A respins critica pârâtei, referitoare la faptul că prima instanţă ar fi interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, reţinându-se că, potrivit dispoziţiilor exprese ale art. 3.2.2. din contract, facturarea contravalorii tarifelor legitimaţiilor de călătorie menţionate la pct. 3.2.1, cu an de valabilitate 2010, eliberate de către prestator, beneficiarului până la data de 31 ianuarie 2010 se va efectua în patru rate egale, în luna a doua a fiecărui trimestru, astfel că numai pentru legitimaţiile de călătorie eliberate până la data de 31 ianuarie 2010 se putea aplica această modalitate de facturare, nu şi pentru cele emise ulterior datei de 31 ianuarie 2010, şi pentru care facturarea se făcea în conformitate cu dispoziţiile art. 3.2.3. din contract, respectiv trimestrial.
Curtea a mai reţinut că din cele consemnate în cuprinsul primei facturi emise în executarea contractului, respectiv factura din 15 aprilie 2010, coroborată cu recunoaşterea apelantei din întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond, a rezultat că până la data de 31 ianuarie 2010, reclamanta nu a emis legitimaţii de călătorie noi, prelungind valabilitatea tuturor autorizaţiilor de călătorie şi a permiselor de călătorie până la data de 14 februarie 2010, conform actului din 26 ianuarie 2010, necontestat de apelantă.
A fost respinsă susţinerea pârâtei, în sensul că prin neemiterea niciunei legitimaţii de călătorie până la data de 31 ianuarie 2010 reclamanta şi-ar fi încălcat obligaţiile asumate prin contract şi în consecinţă ar fi trebuit să dea eficienţă art. 3.2.2. în momentul emiterii primei facturi, chiar dacă aceasta viza legitimaţii de călătorie emise după data de 31 ianuarie 2010, respectiv în perioada 01 februarie 2010-31 martie 2010, ca fiind lipsită de suport contractual, reţinându-se că, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţi, astfel încât, faţă de prevederile contractuale exprese în sensul stabilirii modalităţii de facturare în funcţie de data îndeplinirii serviciului facturat, nu poate fi primită nici o altă interpretare în sensul extinderii beneficiului recunoscut în art. 3.2.2. din contract.
S-a constatat că, în mod greşit pârâta a invocat dispoziţiile art. 1270 din Noul C. civ., având în vedere că raportul juridic dedus judecăţii s-a născut înainte de intrarea în vigoare a acestuia, astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 6 din Noul C. civ., în speţă sunt aplicabile dispoziţiile vechiului C. civ., respectiv art. 969, care conţine prevederi similare şi că apelanta nu a contestat nici măsura luată de intimată de prelungire a valabilităţii vechilor legitimaţii de călătorie şi nici factura din 15 aprilie 2010, pe care a acceptat-o la plată, astfel încât susţinerile sale privind neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către intimată au fost respinse ca nefondate.
S-a reţinut că, în conformitate cu concluziile expertizei contabile efectuate în apel, penalităţile de întârziere în cuantum de 237.812,47 lei, au fost corect calculate prin raportare la scadenţa stabilită în conformitate cu dispoziţiile art. 4 din contract şi modalitatea de facturare prevăzută de art. 3.2.3.
Împotriva Deciziei civile nr. 409 din 31 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a declarat recurs pârâta SC Î.R.L.U. - C.F.R. I.R.L.U. SA Bucureşt, întemeiat pe art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului său, schimbarea sentinţei în sensul admiterii parţiale a acţiunii reclamantei.
În criticile formulate, după o prezentare a situaţiei de fapt, recurenta pârâtă a susţinut în esenţă că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, cu referire la derularea raporturilor contractuale, respectiv la aplicabilitatea prevederilor art. 3.2.2 din contractul din 04 decembrie 2009, motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
S-a arătat că, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât aceasta a fost dată cu încălcarea art. 969 C. civ. şi cu interpretarea greşită a probelor administrate în cauză, stabilind astfel o situaţie de fapt eronată.
Recurenta a mai susţinut că în mod eronat s-a apreciat aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 3.2.3 din contract şi nu ale art. 3.2.2, ceea ce este în vădită contradicţie cu principiul prevăzut de art. 969 C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, în condiţiile în care clauzele contractului sunt clare, precise, neîndoielnice.
Chiar dacă în susţinerea ideii că, obligaţia asumată de SN T.F.C.C. SA nu a fost îndeplinită în sensul emiterii legitimaţiilor de călătorie până la data de 31 ianuarie 2010 şi că urmare emiterii primei facturi fiscale din 15 aprilie 2010 ar fi trebuit să dea eficientă clauzei înscrisă la art. 3.2.2 coroborată cu prevederile art. 4.1 referitoare la termenul de scadenţă din contract, arătându-se că există dovezi certe în ceea ce priveşte neîndeplinirea acestei obligaţii, instanţa în mod nejustificat a considerat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 3.2.3 din contract, fără a reţine culpa reclamantei.
Ca atare, recurenta a arătat că singura concluzie judicioasă ce se impune din analiza tuturor înscrisurilor depuse este aceea că penalităţile calculate, ca urmare a achitării cu întârziere a celor patru facturi fiscale şi care au fost emise în baza contractului din 04 decembrie 2009 au o altă valoare, cu mult redusă faţă de cea prezentată de intimată prin cererea de chemare în judecată.
Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă SN T.F.C. C.F.R. C. SA Bucureşti a solicitat respingerea recursului ca nefondat, pentru motivele indicate în scris.
Analizând Decizia civilă nr. 409 din 31 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept arătate şi ţinând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, avându-se în vedere următoarele considerente:
Recurenta a încadrat primul motiv de recurs în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă prin acest motiv a criticat de fapt, cum de altfel a şi precizat, greşita interpretare a dispoziţiilor contractuale, nu natura juridică a actului încheiat de părţi, această critică putând fi încadrată în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
În speţă, prin prisma acestui motiv de recurs, s-a pus în discuţie nerespectarea prevederilor art. 969 C. civ., în raport de executarea obligaţiilor contractuale de pârâtă prin contractele ce fac obiectul cauzei deduse judecăţii.
Este de necontestat că părţile au încheiat contractul din 25 noiembrie 2009, respectiv din 4 decembrie 2009, în condiţiile art. 969-970 C. civ. şi că potrivit art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, dar în cauză nu se poate reţine că instanţa de apel a încălcat principiul ce se desprinde din dispoziţiile art. 969 C. civ., în condiţiile în care a fost dată eficienţă tocmai clauzelor înserate de părţi în contractele încheiate.
Se constată astfel că în mod corect instanţa de apel a respins susţinerea recurentei pârâte, în sensul că prin neemiterea niciunei legitimaţii de călătorie până la data de 31 ianuarie 2010 reclamanta şi-ar fi încălcat obligaţiile asumate prin contract şi în consecinţă ar fi trebuit să dea eficienţă art. 3.2.2. în momentul emiterii primei facturi, chiar dacă aceasta viza legitimaţii de călătorie emise după data de 31 ianuarie 2010, respectiv pentru perioada 01 februarie 2010-31 martie 2010, faţă de prevederile contractuale exprese în sensul stabilirii modalităţii de facturare în funcţie de data îndeplinirii serviciului facturat.
Astfel, cum factura fiscală, contestată de către recurentă, a fost emisă la data de 15 aprilie 2010, instanţa în mod just a reţinut că în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 3.2.3 din contract, conform cărora, facturarea contravalorii tarifelor legitimaţiilor eliberate de către prestator beneficiarului, după data de 31 ianuarie 2010, pentru anul 2010, se efectuează trimestrial, cu termen de 30 de zile de plată conform clauzei 4.1 din contract.
Ca urmare, avându-se în vedere că pârâta a executat cu întârziere obligaţia de plată către reclamantă, cu nerespectarea clauzelor contractuale, soluţia instanţei de apel de obligare a acesteia la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 237.812,47 lei, a fost corectă, prin raportare la scadenţa stabilită în conformitate cu dispoziţiile art. 4 din contract şi modalitatea de facturare prevăzută de art. 3.2.3 din contract.
În ceea ce priveşte critica prin care recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit probele administrate în cauză, stabilind astfel o situaţie de fapt greşită, aceasta nu poate fi analizată în această cale de atac a recursului, în condiţiile abrogării pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul declarat de pârâta SC Î.R.L.U. - C.F.R. I.R.L.U. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 409 din 31 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC Î.R.L.U. - C.F.R. .I.R.L.U. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 409 din 31 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 300/2014. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 212/2014. Civil. Actiune în daune... → |
|---|
