ICCJ. Decizia nr. 278/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 278/2014
Dosar nr. 7610/2/2012
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2014
Asupra cauzei de faţă a reţinut următoarele
Prin sentinţa civilă nr. 1162 din 28 mai 2012, pronunţată în Dosarul nr. 26623/3/2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului M.N.A. şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată, formulată în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primar General, Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, B.S., B.G.V., B.L., T.V., V.L., ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că l a data de 8 iulie 2008, reclamantul M.N.A. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, B.S., B.L., T.V. şi T.S., solicitând Tribunalului Bucureşti să constate că imobilul compus din teren în suprafaţă de 300 mp şi construcţie, situat în Bucureşti, str. C., a fost preluat de Statul Român în mod abuziv, fără titlu valabil, să fie obligaţi pârâţii B.S., B.L., T.V. şi T.S. să-i respecte dreptul de proprietate şi deplina posesie asupra imobilului sus-menţionat, să-i oblige pe pârâţi la plata cheltuielilor de judecată în măsura în care se vor împotrivi admiterii acţiunii.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că are calitatea de legatar universal al defunctei R.M., sora mamei sale, conform certificatului de moştenitor din 1997, că aceasta, la rândul său, a avut calitatea de legatar universal al defunctului său soţ, dr. R.C., care a cumpărat terenul în suprafaţă de cea 300 mp situat în Bucureşti, str. C., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 1931 de la vânzătorul H.S., pe care a construit, în baza autorizaţiei din 4 aprilie 1933 eliberate de Primăria Municipiului Bucureşti, o casă de locuit compusă din demisol, parter, etaj şi mansardă.
În anul 1949 imobilul a fost preluat în mod abuziv, prin rechiziţionare, de către Ministerul Forţelor Armate, iar după 5 ani, acesta a fost eliberat, dar în loc să fie restituit proprietarului, a fost repartizat unor chiriaşi. Autorităţile comuniste, deşi au recunoscut că rechiziţionarea a încetat la 1 ianuarie 1954, şi-au motivat menţinerea imobilului în patrimoniul Statului pe prevederile art. 3 din Decretul nr. 218/1960.
În anul 1996, Statul Român, a vândut locuinţele chiriaşilor care le ocupau.
Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480-art. 481 C. civ., art. 21 şi art. 44 din Constituţia României, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi art. 1 din Primului Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La 19 ianuarie 2009, reclamantul şi-a modificat acţiunea, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a numiţilor B.G.V., soţul pârâtei B.S., şi a numitei V.L., moştenitoarea defunctei T.S.
Pârâta B.L. a formulat cerere de chemare în garanţie a SC R. SA şi a Statului Român pentru a-i fi garantat contractul de vânzare-cumpărare, ce a fost încheiat cu bună credinţă.
Într-un prim ciclu procesual, cauza a fost soluţionată prin sentinţa nr. 339 din 10 martie 200 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a respins acţiunea ca inadmisibilă şi a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta B.L., ca rămasă fără obiect.
Prin decizia nr. 698A din 17 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant, a desfiinţat sentinţa tribunalului şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de fond.
Recursurile declarate de recurenţii-pârâţi B.L., B.G.V., B.S., T.V. şi V.L. şi de recurentul-intervenient Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, respectiv prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 698 A din 17 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost respinse, ca nefondate, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Ca urmare a desfiinţării sentinţei apelate şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cauza a fost reînregistrată sub acelaşi număr pe rolul secţiei a IV-a a Tribunalului Bucureşti.
Prin încheierea de şedinţă de la termenul din 28 noiembrie 2011, tribunalul a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a unit cu fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, invocată de pârâţii B.S., B.L. şi T.V.
În soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, prima instanţă a reţinut că acesta a probat dreptul de proprietate dobândit de R.C. asupra terenului viran în suprafaţă de 300 mp, situat în Bucureşti, str. C., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 1931 de fostul Tribunalul Ilfov, secţia notariat, iar pe cel asupra construcţiei ridicate pe teren, cu autorizaţia din 1933.
R.C. a decedat la 8 decembrie 1974, iar cu privire la transmiterea succesiunii acestui defunct, reclamantul a depus la dosar, în copie conformă cu originalul atestată de notarul public, testamentul olograf prin care era instituită legatară universală R.M.
R.M. a decedat la 1 februarie 1997, reclamantul M.N.A. fiind legatarul universal al acestei defuncte, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor din 20 iunie 1997 emis de Biroul Notarial Public E.M.
Prin motivele cererii de chemare în judecată, reclamantul a susţinut, în privinţa autoarei sale, R.M., că aceasta este atât legatară universală a defunctului R.C., cât şi soţie supravieţuitoare, însă, în cadrul probei cu înscrisuri, nu a depus certificat de calitate de moştenitor sau certificat de moştenitor care să ateste calitatea de moştenitor legal sau testamentar a lui R.M. faţă de succesiunea defunctului R.C.
În aceste condiţii, prima instanţă a apreciat că reclamantul nu a dovedit calitatea sa de moştenitor, prin retransmitere, faţă de succesiunea defunctului R.C., fostul proprietar al imobilului revendicat şi în consecinţă, că nu a dovedit legitimarea procesuală activă în cauză.
În privinţa testamentului olograf depus la dosar, s-a apreciat că acesta conţine un legat universal în favoarea soţiei testatorului, R.M. ce dovedeşte vocaţia succesorală concretă a legatarei la succesiunea testatorului, însă pentru a dobândi şi calitatea de moştenitor, era necesar ca reclamantul să probeze faptul că legatara universală şi-a şi exercitat dreptul de opţiune succesorală în sensul acceptării moştenirii, probă care putea fi realizată fie prin depunerea certificatului de moştenitor, fie a celui de calitate moştenitor, atâta timp cât nu s-a solicitat în cauza de faţă şi constatarea calităţii de moştenitor a lui R.M. faţă de succesiunea defunctului R.C.
Prima instanţă nu a primit susţinerile reclamantului care a susţinut că dovada acceptării în termen a moştenirii defunctului R.C. este făcută prin existenţa contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 28 octombrie 1974, prin care defunctul a înstrăinat dreptul de proprietate asupra unui imobil situat în Breaza, acest contract fiind încheiat de vânzător prin R.M., în calitate de mandatar. La această împrejurare s-ar adăuga faptul că preţul înstrăinării ar fi fost încasat de R.M., cu numai 41 de zile înaintea decesului lui R.C.
Aceste împrejurări nu sunt apte să dovedească însuşirea de către R.M. a calităţii de legatar universal, pentru două motive: pe de o parte, ele au fost realizate în timpul vieţii testatorului, iar conform art. 965 alin. (2) coroborat cu art. 702 C. civ. pactele asupra unei succesiuni nedeschise sunt nule, în acest sens fiind considerate şi actele cu semnificaţia acceptării moştenirii; pe de altă parte, calitatea de mandatar al legatarului în cadrul unui act juridic, precum şi încasarea preţului înstrăinării, în virtutea aceleiaşi calităţi de mandatar, nu au semnificaţia însuşirii calităţii de moştenitor, prin raportare la dispoziţiile art. 689 C. civ.
Nu reprezintă act de acceptare a moştenirii nici constituirea în favoarea lui R.M. a unui drept de folosinţă asupra imobilului înstrăinat în anul 1974, căci transmiterea acestui drept a avut loc în baza contractului prin care s-a instituit, iar nu ca urmare a transmisiunii succesorale. Actele săvârşite în timpul vieţii lui de cujus nu pot produce nici un efect din perspectiva dobândirii calităţii de moştenitor.
Nici faptul că după decesul soţului său, R.M. a stăpânit bunurile mobile aparţinând gospodăriei casnice nu dovedeşte acceptarea succesiunii lui de cujus .
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel reclamantul.
În şedinţa publică de la 18 decembrie 2012, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, intimaţii-pârâţi V.L. şi T.V. au depus o cerere de aderare la apel, solicitând păstrarea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă pentru alte considerente decât cele reţinute de prima instanţă, respectiv întrucât acesta nu a dovedit cu înscrisuri autentice că pretinsul său autor, R.C., ar fi dobândit în proprietate terenul situat în Bucureşti, str. C., sector 1, reclamantul folosindu-se în proces de o copie legalizată a contractului de vânzare-cumpărare, deşi i-au solicitat în mai multe rânduri să depună originalul înscrisului pe care îşi sprijină pretenţiile.
În şedinţa publică de la 22 ianuarie 2013, instanţa de apel a calificat drept întâmpinare cererea formulată de pârâţii T.V. şi V.L., în raport de dispoziţiile art. 293 alin. (1) C. proc. civ., reţinându-se că nu se tinde la schimbarea soluţiei pronunţate de prima instanţă şi a calificat drept apărare de fond excepţia de nulitate a certificatului de calitate de moştenitor din 21 martie 2012 emis de Biroul Notarial Public L. invocată de aceiaşi intimaţi, prin care s-a susţinut că respectivul certificat nu face nicio menţiune cu privire la modalitatea de acceptare a moştenirii de către moştenitoarea R.M. faţă de defunctul R.C. în condiţiile în care prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului tocmai pentru neacceptarea moştenirii de către R.M., iar apelantul a confecţionat pro causa acest certificat de calitate de moştenitor neadministrând nicio dovadă a acceptării moştenirii în faţa notarului public, aspect care rezultă din lectura certificatului menţionat.
Prin decizia civilă nr. 110 A din 16 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii de primă instanţă, cu consecinţa desfiinţării acesteia şi trimiterii cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de apel a avut în vedere că Tribunalul Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active întrucât reclamantul, care este legatarul universal al defunctei R.M., nu a depus la dosar un certificat de moştenitor ori de calitate de moştenitor care să probeze că R.M. a avut calitatea de moştenitor legal sau testamentar al defunctului R.C.
Cum această dovadă s-a făcut în apel, prin depunerea certificatului de calitate de moştenitor din 21 martie 2012 eliberat de Biroul Notarial Public L., din care rezultă că de pe urma defunctului R.C., decedat la data de 8 decembrie 1974 a rămas ca unică moştenitoare R.M., în calitate de soţie supravieţuitoare, natura succesiunii fiind legală, s-a apreciat că nu mai poate fi menţinută soluţia dată în primă instanţă, cu atât mai mult cu cât, potrivit înscrisurilor depuse în dosarul tribunalului, rezultă că reclamantul (prin intermediul apărătorului său) a transmis prin fax o copie a acestui certificat, însoţită de o nouă cerere de amânare a pronunţării, la data la care a fost pronunţată sentinţa apelată, orele 12:45, însă tribunalul nu a avut-o în vedere deşi nu s-a făcut menţiunea că înscrisurile au ajuns la dosar după pronunţare.
Examinând „excepţia nulităţii certificatului de calitate de moştenitor” invocată de intimaţii T.V. şi V.L., ce a fost calificată de instanţă drept apărare de fond, şi prin care s-a susţinut că certificatul sus-menţionat nu cuprinde nicio menţiune cu privire la modalitatea de acceptare a moştenirii de către R.M. de pe urma defunctului R.C., fiind întocmit pro causa şi fără a se administra dovezi în faţa notarului, instanţa de apel a înlătura-o, arătând că certificatul de calitate de moştenitor depus la dosar are regimul unui înscris autentic care se bucură de forţă probantă până la anulare prin hotărâre judecătorească în privinţa calităţii de moştenitor.
Acest certificat nu poate fi înlăturat din materialul probator pe calea invocării cu caracter de apărare a unor eventuale neregularităţi, ci partea care se consideră vătămată în drepturile sale prin emiterea certificatului trebuie să ceară anularea lui, în condiţiile art. 85 din Legea nr. 36/1995. În plus, o asemenea cerere nici nu putea fi făcută direct în apel, faţă de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Raportat la cererea intimaţilor T.V. şi V.L. depusă în şedinţa publică de la 18 decembrie 2012, intitulată „cerere de aderare la apel”, dar pe care instanţa a calificat-o drept întâmpinare, s-a arătat că, deşi apelantul-reclamant nu a înfăţişat exemplarele originale ale înscrisurilor care probează dreptul de proprietate ale autorilor săi asupra imobilului în litigiu, la dosar au fost depuse copii legalizate de pe exemplarele originale, aflate la arhivele naţionale, respectiv în arhiva Municipiului Bucureşti.
De asemenea, apelatul a înfăţişat o copie legalizată a actului de vânzare-cumpărare autentificat din 9 decembrie 1931 de secţia notarială a fostului Tribunal Ilfov, lăsând la dosar o copie certificată pentru conformitate cu originalul, care în condiţiile art. 37 şi art. 38 din Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1518/1960, atestă conformitatea copiei cu înscrisul original.
Aşadar, şi sub aspectul dovezii dreptului de proprietate al defunctului R.C., apelantul-reclamant justifică legitimarea procesuală activă cu atât mai mult cu cât în evidenţele Statului Român cu care intimaţii au încheiat contracte de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, imobilul situat în Bucureşti, str. C. figurează preluat de la R.C.
Faţă de condiţiile particulare ale speţei, în care imobilul revendicat a fost preluat de către Statul Român în anul 1960, prin Decretul nr. 218/1960 de la autorul apelantului-reclamant (fiind rechiziţionat încă din anul 1949), existând numeroase menţiuni în evidenţele oficiale (de exemplu cele privitoare la rolul fiscal şi plata impozitelor) care atestă dreptul de proprietate al lui R.C., şi fiind depuse la dosar copii legalizate ale actelor de proprietate, apare ca o măsură excesivă şi disproporţionată condiţionarea recunoaşterii calităţii procesuale active de înfăţişarea chiar a exemplarelor originale ale actelor de proprietate.
Instanţa de apel a mai subliniat că dreptul de proprietate al statului, care la rândul său a înstrăinat părţi din imobil către intimaţi, are la bază chiar preluarea de la R.C.; susţinerile intimaţilor sub aspectul lipsei calităţii procesuale active prin prisma lipsei dovezii dreptului de proprietate fiind în mod evident nefondate.
Drept consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare la data sesizării instanţei, în conformitate cu soluţia pronunţată de Înalta Curte de casaţiei şi Justiţie prin decizia nr. 2/2013, publicată în M. Of. al României nr. 313/30.05.2013, a fost admis apelul şi, reţinând că tribunalul a rezolvat greşit procesul fără a intra în cercetarea fondului, a fost desfiinţată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâţii B.S., B.G.V., B.L., T.V. şi V.L.
1. Prin recursul declarat de recurenţii-pârâţi B.S. şi B.G.V., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susţinut că interpretarea greşita a legii de către instanţa de apel a avut loc cu ocazia analizei relative la dovedirea legitimării procesuale active a reclamantului prin înfăţişarea copiei legalizate a actului de vânzare-cumpărare autentificat din 9 decembrie 1931 de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat.
Precizând că în faţa instanţei de apel nu au ridicat problema forţei probante a unui atare înscris, ci pe aceea a neînfăţişării exemplarelor originale ale înscrisului care ar fi probat dreptul de proprietate, au susţinut că acest aspect face să lipsească de temei legal hotărârea pronunţată.
Aceasta împrejurare este dublata de depunerea la dosar a unor copii legalizate de pe alte copii legalizate.
„Condiţiile particulare” ale spetei, reţinute de instanţa de apel ca împrejurări ce permit dovedirea dreptului de proprietate şi altfel decât prin înfăţişarea titlului de proprietate original, nici nu au fost exemplificate şi nici nu se înţelege cum au fost îngăduite, de vreme ce aceeaşi instanţa a admis şi reţinut că doar în acest fel, respectiv prin depunerea înscrisului în original, reclamantul dovedeşte calitatea de fost proprietar sau moştenitor.
Considerentele care au justificat soluţia Curţii de Apel Bucureşti ar fi putut fi acceptate în măsura în care aceasta ar fi fost învestită cu o contestaţie de Legea nr. 10/2001, întrucât doar în aceasta situaţie legiuitorul permite dovada dreptului de proprietate cu înscrisuri colaterale.
Nici apelantul şi nici instanţa de apel, din oficiu, nu a invocat forţa majora sau o altă instituţie care sa fi condus la exonerarea şi înlăturarea obligaţiei de a face dovada dreptului de proprietate cu însuşi titlul original.
2. Prin recursul declarat de recurenta-pârâtă B.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., a fost criticată pentru nelegalitate decizia instanţei de apel sub aspectul aprecierii ca fiind dovedită calitatea procesuală activă a reclamantului, susţinându-se că înscrisul înfăţişat în faţa acesteia, respectiv certificatul de calitate de moştenitor din 21 martie 2012, nu face nici o menţiune cu privire la modalitatea de acceptare a succesiunii.
Susţine recurenta că acest înscris a fost confecţionat pro causa, aspect relevat cu prisosinţă de invocarea de către reclamant, în cele două cicluri procesuale ale cauzei, a unor împrejurări colaterale ca fiind doveditoare ale acceptării în termen a moştenirii lui de cujus ori de faptul declarării de către reclamant a deţinerii unor înscrisuri doveditoare, pe care însă nu a fost în măsură să le administreze în faţa tribunalului.
3. Prin recursul declarat de recurenţii pârâţi T.V. şi V.L., a fost criticată pentru nelegalitate decizia atacată, sub următoarele aspecte:
- în mod greşit instanţa de apel a interpretat dispoziţiile art. 85 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 în sensul că nulitatea certificatului de calitate de moştenitor ar putea fi invocată doar pe cale de acţiune, iar nu şi pe cale de apărare, instrumentarea nulităţii neputând fi redusă la forma acţiunii, doar completarea acestui text de lege cu dreptul comun putând oferi soluţia corectă.
Soluţia corectă este aceea că nulitatea poate fi invocată atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie. Trebuie avut în vedere şi abuzul de drept procesual comis de către reclamant, care, dacă şi-ar fi probat pretenţiile chiar la momentul formulării cererii, ar fi permis pârâţilor formularea unei cereri reconvenţionale. Administrând o probă direct în apel, i-a pus pe aceştia în imposibilitatea formulării unei atare cereri.
În plus, deşi certificatul de calitate de moştenitor face dovada acestei calităţi, el nu face dovada împotriva hotărârii primei instanţe care, prin cele statuate, îi neagă valabilitatea. Trebuie reţinut că reclamantul nu a arătat nici în calea de atac a apelului modalitatea în care a avut loc acceptarea moştenirii şi nici nu a produs probe în acest sens.
- instanţa de apel a ignorat împrejurarea că, după intrarea în vigoare a C. civ. din 2009, orice text legal care ar interzice explicit ori implicit nulitatea pe cale de excepţie, trebuie considerat abrogat în temeiul art. 230 lit. b) din Legea nr. 71/2011. Recurenţii au formulat această critică cu referire la conţinutul normativ al art. 1249 C. civ., potrivit căruia nulitatea relativă se poate invoca atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie.
Or, art. 85 alin. (1) are în vedere doar cazurile de anulare a certificatelor de moştenitor, aşadar pentru motive de nulitate relativă, în timp ce neacceptarea unei moşteniri în termen poate fi invocată de toată lumea. Apoi, nu poate fi aplicat prin analogie acest text legal şi certificatelor de calitate de moştenitor.
În finalul motivelor de recurs, recurenţii au afirmat dreptul lor la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, ca expresie a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi au contestat posibilitatea probării de către reclamant a dreptului de proprietate prin înfăţişarea unor „simple copii legalizate”.
Aceşti recurenţi nu au dat o încadrare juridică criticilor lor de recurs.
Intimaţii nu au formulat întâmpinare, iar în recurs au fost depuse doar dovezi cu privire la existenţa pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a Dosarului nr. 95/3/2014 având ca obiect anularea ceritficatului de calitate de moştenitor din 21 martie 2012 emis de Biroul Notarial Public L.
Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că recursurile declarate sunt nefondate, potrivit celor ce urmează.
Astfel, instanţa de recurs reţine că recurenţii-pârâţi B.S., B.G.V. au criticat pentru nelegalitate decizia instanţei de apel, considerând că aceasta a dezlegat în mod greşit problema de drept a legitimării procesuale active a reclamantului M.N.A., care s-a realizat prin înfăţişarea de către acesta a „unor copii legalizate de pe alte copii legalizate”, iar nu prin prezentarea originalelor actelor doveditoare ale dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.
Spre a răspunde acestei critici, Înalta Curte are în vedere că obiectul judecăţii în apel l-a constituit verificarea temeiniciei şi legalităţii hotărârii de primă instanţă care a respins cererea principală de chemare în judecată ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă pentru considerentul că, deşi reclamantul a pretins că are calitatea de succesor în drepturi faţă de R.M., care l-a moştenit pe fostul proprietar, soţul său R.C., nu şi-a dovedit legitimarea procesuală activă nici prin depunerea unui certificat de calitate de moştenitor, nici a unuia de moştenitor care să ateste calitatea de moştenitor legal sau testamentar a lui R.M. faţă de succesiunea defunctului R.C.
În esenţă, prima instanţă a apreciat că testamentul olograf prin care R.C. a instituit-o legatar universal pe soţia sa R.M. probează doar vocaţia succesorală a acesteia din urmă, fiind necesar ca reclamantul să dovedească şi faptul că legatara universală şi-a şi exercitat dreptul de opţiune succesorală în sensul acceptării moştenirii, dovadă care putea fi realizată prin depunerea la dosar a certificatului de moştenitor sau de calitate de moştenitor.
Exercitând controlul judiciar asupra acestei hotărâri judecătoreşti, instanţa de apel nu a putut decât să constate că reclamantul a efectuat proba a cărei necesitate în justificarea legitimării sale procesuale active fusese relevată prin sentinţa atacată, depunând la dosar, chiar în faţa primei instanţe un act juridic de tipul celor menţionate de judecătorul fondului, respectiv certificatul de calitate de moştenitor din 12 martie 2012 emis de Biroul Notarial Public L., care atestă calitatea de unică moştenitoare a numitei R.M. faţă de soţul său predecedat R.C.
Prin urmare, în legătură cu acest element al cauzei a fost pronunţată hotărârea de primă instanţă, în absenţa probării căruia s-a adoptat soluţia de respingere a acţiunii principale pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamantului şi cea a instanţei de apel care, constatând efectuată proba, a dispus desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalului Bucureşti.
În acest context procesual şi având în vedere aspectul ce a constituit obiectul cercetării judecătoreşti, până la acest moment, atât al primei instanţe, cât şi al celei de apel, Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite criticile celor doi recurenţi ce au invocat nelegalitatea deciziei din apel doar cu referire la modalitatea în care această instanţă a răspuns apărărilor lor formulate pe cale de „întâmpinare”, aşa cum în mod necontestat a fost calificat de Curtea de Apel Bucureşti apelul incident al acestor părţi, şi care nu s-a înscris în dezlegările acestei instanţe ce au condus la adoptarea soluţiei din apel.
Constituind apărări prin care se invocă o „deficienţă în probaţiune”, prin faptul neînfăţişării de către reclamant a originalelor înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, şi care ţin de fondul dreptului dedus judecăţii, acestea urmează a fi avute în vedere de prima instanţă căreia, prin efectul admiterii cererii de apel şi a desfiinţării sentinţei pronunţate, i s-a trimis cauza spre rejudecare.
În ceea ce priveşte recursurile declarate de recurenţii-pârâţi B.L., T.V. şi V.L., care conţin în parte critici de nelegalitate comune, bazate pe înscrisul doveditor nou administrat de apelantul-reclamant în apel (dar şi în faţa primei instanţe, după cum s-a arătat anterior, şi după cum s-a reţinut şi de către instanţa de apel) respectiv certificatul de calitate de moştenitor din 21 martie 2012, Înalta Curte le va examina împreună.
Răspunzând acestor critici, instanţa de recurs apreciază ca fiind nefondate susţinerile acestor părţi care au invocat nelegalitatea hotărârii recurate întrucât s-a admis ca fiind dovedită calitatea procesuală activă a reclamantului prin simpla înfăţişare a certificatului menţionat anterior, în condiţiile în care nu s-a dovedit modalitatea în care R.M. ar fi acceptat moştenirea soţului său R.C.
Aşa cum s-a arătat şi cu ocazia examinării celui dintâi recurs, prima instanţă a reţinut ca nedovedită de către reclamant calitatea sa procesuală activă întrucât a considerat, pe bună dreptate, că era necesar ca acesta să dovedească faptul că autoarea sa, R.M., pretinsă legatară universală a fostului proprietar, şi-a exercitat dreptul de opţiune succesorală în sensul acceptării moştenirii. Tribunalul a mai precizat că, o astfel de probă putea fi realizată prin depunerea certificatului de moştenitor sau de calitate de moştenitor care să ateste calitatea de moştenitor legal sau testamentar a R.M. faţă de succesiunea lui R.C.
Or, în prezenţa înscrisului de tipul celui indicat de prima instanţă ca fiind necesar şi suficient pentru realizarea probei calităţii reclamantului de succesor în drepturi (prin retransmitere) faţă de însuşi fostul proprietar, pe care partea l-a depus şi la dosarul de fond, dar şi în apel, instanţa de apel nu avea nici un temei de a considera ca nefiind probat acest element al cauzei, mai ales întrucât certificatul de moştenitor ori acela de calitate de moştenitor constituie instrumentul probator specific unei atare calităţii.
Modalitatea în care R.M. a exercitat în concret dreptul său de opţiune succesorală faţă de succesiunea defunctului soţ nici nu a constitut o condiţie de probaţiune impusă reclamantului prin hotărâre de primă instanţă, contrar susţinerilor recurenţilor, şi nici nu poate face obiect de analiză al instanţei judecătoreşti ce nu a fost învestită cu o cerere de dezlegare a succesiunii lui de cujus (R.C.), ci în faţa căreia s-a probat o calitate succesorală prin înfăţişarea unui act notarial, ce constată el însuşi calitatea de moştenitor a unei persoane.
Împrejurarea că certificatul de calitate de moştenitor înfăţişat de intimatul-reclamant nu face nicio menţiune cu privire la modalitatea de acceptare a succesiunii lui R.C. de către R.M. nu-i slăbeşte acestuia forţa probatorie recunoscută prin lege având în vedere că, în acord cu dispoziţiile art. 116 din Legea nr. 36/1995, republicată, certificatul de calitate de moştenitor constituie acel înscris notarial care se eliberează după o procedură similară celei prevăzute în aceeaşi lege pentru eliberarea certificatului de moştenitor, exceptând dispoziţiile privind masa succesorală, şi care atestă numărul, calitatea şi întinderea drepturilor tuturor moştenitorilor legali.
Prin urmare, actul notarial în discuţie nu trebuie să conţină, potrivit legii, menţiuni proprii privitoare la modalitatea de acceptare a succesiunii lui de cujus de către cei pe care-i atestă ca succesori, dar eliberarea sa are la bază, în mod necesar, astfel de probe pe care notarul instrumentator este chemat prin lege să le administreze. Nici caracterul „pro causa” al acestui înscris probator administrat în prezentul litigiu, invocat de recurenţi, nu justifică infirmarea soluţiei dată în apel atâta timp cât legea îngăduie şi organizează procurarea acestui tip de înscris chiar în scopuri de probaţiune.
Împrejurarea că reclamantul nu a deţinut încă de la momentul promovării cererii de chemare în judecată certificatul de calitate de moştenitor în discuţie, alegând să se prevaleze în instanţă de testamentul olograf întocmit de R.C. şi de acte şi fapte juridice colaterale şi indirecte de dovedire a acceptării succesiunii sale de către soţia R.M., nu-i răpeşte acestuia nici dreptul de a procura ulterior un certificat de moştenitor ori de calitate de moştenitor de pe urma lui de cujus şi nici pe acela de a se folosi de un atare act notarial în scopul probator conferit de lege.
Sunt, de asemenea, nefondate criticile proprii ale recursului declarat de T.V. şi V.L. prin care s-a criticat greşita interpretare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 85 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 (varianta anterioară republicării) în sensul că declararea ori constatarea nulităţii certificatului de calitate de moştenitor nu ar putea avea loc decât pe cale de acţiune, şi nu pe cale de excepţie.
Considerentele deciziei de apel nu lasă loc acestei interpretări, contrar celor susţinute de aceşti recurenţi, ci exprimă ideea că atâta timp cât certificatul de calitate de moştenitor folosit de reclamant în proces nu a fost anulat prin hotărârea unei instanţe, el se bucură de forţa probantă proprie înscrisului autentic. Limitele judecăţii în apel stabilite prin dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. nu permit examinarea legalităţii şi valabilităţii acestuia nici pe cale de acţiune şi nici pe cale de excepţiune direct în apel, iar înfrângerea acestei reguli imperative, al cărei rol este acela de a disciplina şi organiza modul de desfăşurare a procesului civil, nu s-ar putea justifica nici în numele abuzului de drept procesual pe care recurenţii îl acuză în conduita procesuală a intimatului-reclamant, prin faptul de a exhiba actul doveditor al calităţii de moştenitor direct în apel.
Aceasta întrucât dreptul de a contesta acest act juridic de către cei cărora el li se opune nu este în nici un fel afectat, el putând fi deplin exercitat pe calea unei acţiuni separate, cum s-a şi întâmplat, de altfel.
Faţă de cele precizate anterior, apar ca total străine cauzei consideraţiile acestor recurenţi prin care au susţinut că, după intrarea în vigoare a C. civ. din 2009, orice text legal care ar interzice posibilitatea invocării nulităţii pe cale de excepţie trebuie considerat abrogat în baza art. 230 lit. b) din Legea nr. 71/2011 şi ca lipsite de relevanţă aprecierile în sensul că art. 85 alin. (1) ar avea în vedere doar cazurile de anulare a certificatelor de moştenitor, iar nu şi pe cele de constatare a nulităţii absolute.
Pentru toate aceste considerente, apreciind că decizia instanţei de apel este legală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondate recursurile declarate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de către pârâţii B.S., B.G.V., B.L., T.V. şi V.L. împotriva deciziei civile nr. 110 A din 16 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 276/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 279/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
