ICCJ. Decizia nr. 276/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 276/2014
Dosar nr. 427/122/2010
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele
Prin cererea înregistrată la data de 2 martie 2010 pe rolul Tribunalului Giurgiu sub nr. 427/122/2010, reclamanţii G.I.N., G.X., P.C.M. şi B.P. au chemat în judecată pe pârâta Comuna C., prin Primar, solicitând obligarea acesteia din urmă să le restituie în deplină proprietate şi posesie imobilul compus din casă de locuit cu 12 camere şi anexe (pivniţă, grajd, şopron, coteţ de păsări) şi terenul aferent în suprafaţă de 2,5 ha. situat în intravilanul comunei C., judeţul Giurgiu.
La data de 15 aprilie 2010, pârâta Comuna C., prin Primar, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamanţilor arătând că aceştia nu au depus notificare în termenul la prevăzut de Legea nr. 10/2001. De asemenea, a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor.
La data de 21 ianuarie 2011, reclamanţii au solicitat chemarea în garanţie a numiţilor M.G., B.R., D.I. şi D.I.A., solicitând obligarea acestora să le lase în deplină proprietate şi posesie părţile de teren pe care le ocupă din fosta proprietate a autoarei acestora.
La data de 13 mai 2011, reclamanţii au învederat că B.R. este decedată şi că înţeleg să se judece cu fiul acesteia, M.G. şi, de asemenea, au chemat în garanţie şi pe P.F. şi D.G.
La data de 24 ianuarie 2012, reclamanţii au învederat că moştenitoarea defunctei D.G. este V.E.
Prin sentinţa civilă nr. 102 din 21 septembrie 2012, Tribunalul Giurgiu a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă, a admis în parte cererea de chemare în judecată, a respins ca nefondată cererea de chemare în garanţie astfel cum a fost precizată, a omologat raportul de expertiză tehnică specialitatea construcţii civile şi industriale întocmit de expert C.N. şi raportul de expertiză specialitatea topo cadastrală întocmit de expert F.R.C., aşa cum a fost completat; a obligat pârâta să lase în deplină proprietate şi posesie terenul situat în comuna C., judeţul Giurgiu, în suprafaţă de 5285 mp identificat prin planul de situaţie anexă la raportul de expertiză topo cadastrală de la dosar ca fiind teren liber de construcţii şi având următoarele vecinătăţi: la N-Primăria C., la S-M.G., la E-proprietăţi particulare, la V-DN 5 şi a respins cererea reclamanţilor privind obligarea pârâtei şi garanţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, pe baza certificatelor de moştenitor depuse de către reclamanţi, că aceştia sunt succesorii defunctei A.W., care prin actul de partaj autentificat din 4 aprilie 1922 a dobândit în proprietate, printre alte bunuri imobile, şi imobilul situat în comuna C., judeţul Giurgiu (fost judeţ Vlaşca) compus din o casă de zid, învelită cu tablă, având 12 camere, pivniţă, grajd, un coteţ de păsări şi un şopron pentru maşini agricole şi 2,5 ha teren aferent acestor construcţii. Acest imobil (în compunerea menţionată) a fost preluat de către autorităţile de stat comuniste pe calea exproprierii la data de 2 martie 1949 în baza Decretului nr. 83/1949.
Cu referire la situaţia construcţiilor menţionate în actele de preluare (casa de locuit şi anexele), acestea nu mai există, fiind, cel mai probabil, demolate şi construit un nou imobil cu destinaţia iniţială de şcoală generală a localităţii, pentru ca în prezent să fie utilizată drept sediu al pârâtei Comuna C., astfel cum atestă expertiza tehnică specialitatea construcţii civile coroborată cu înscrisurile depuse de pârâtă, situaţie în care s-a constatat inexistenţa unei suprapuneri (identităţi) între construcţiile vechi preluate de la autoarea reclamanţilor şi construcţiile existente la faţa locului şi identificate de expertul tehnic de specialitate, apreciindu-se că, din acest motiv, nu pot fi retrocedate.
Cu referire la situaţia terenului în suprafaţă de 2,5 ha reprezentând fosta proprietate a autoarei, a rezultat, din expertiza tehnică topo-cadastrală întocmită de expertul tehnic F.R.C. coroborată cu înscrisurile depuse de pârâtă, că acesta face parte, parţial, din domeniul public al comunei C., judeţul Giurgiu, în timp ce restul se află în proprietatea garanţilor, în temeiul prevederilor Legii nr. 18/1991, fiind dobândit pe calea (re)constituirii dreptului de proprietate.
Pe baza acestei situaţii, tribunalul a apreciat că acţiunea reclamanţilor este întemeiată în parte, acestora putându-le fi restituită suprafaţa de 5285 mp (din totalul de 9685 mp) din terenul revendicat şi aflat actualmente în domeniul public al comunei C., această porţiune de teren fiind liberă de construcţii.
Întrucât preluarea imobilului de la autoarea reclamanţilor de către autorităţile comuniste ale statului s-a realizat fără titlu, în sensul că situaţia acesteia nu se încadra în prevederile Legii nr. 187/1945 şi a Decretului nr. 83/1949 pentru a putea fi expropriată, conacele împreună cu terenurile aferente acestora (sub 50 ha) fiind exceptate, pe de o parte, iar pe de altă parte, potrivit regimului constituţional în vigoare la momentul preluării, autoarei reclamanţilor nu i s-a acordat vreo dreaptă şi prealabilă despăgubire reprezentând echivalentul valoric al bunului imobil expropriat, s-a considerat de către prima instanţă că autoarea reclamanţilor şi succesorii acesteia nu au pierdut calitatea de proprietar al bunului, putând intenta o acţiune în revendicarea acestuia.
Spre deosebire de ei, pârâta tinde la apărarea unui drept obţinut în mod gratuit asupra terenului în litigiu care i-a fost pus la dispoziţie de către stat, după deposedarea abuzivă a adevăratului proprietar, introducerea terenului în domeniul public după anul 1990 fiind o chestiune de ordin tehnic administrativ.
Raportându-se la cel de-al doilea principiu degajat din decizia instanţei supreme nr. 33/2008, tribunalul a apreciat că regimul institut de legea specială (Legea nr. 10/2001) este mai restrictiv şi în neconcordanţă cu art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează şi ocroteşte dreptul de proprietate, motiv pentru care s-a apreciat că reclamanţii, în calitate de succesori ai adevăratului proprietar, au un drept de preferinţă cu privire la porţiunea de teren liberă de construcţii şi care poate fi retrocedată în natură, aceasta fiind în suprafaţă de 5285 mp potrivit identificărilor expertului topo.
Tribunalul a mai avut în vedere faptul că diferenţa de suprafaţă rămasă în proprietatea pârâtei este strict necesară acesteia, fiind afectată funcţional clădirilor existente şi justificată prin interesul public al deservirii locuitorilor comunei C., aceste construcţii servind drept sediu al primăriei în care se prestează servicii publice pentru cetăţeni, soluţia retrocedării întregului teren fiind de natură să înfrângă grav principiul securităţii raporturilor juridice.
Cererea de chemare în garanţie (cu precizările succesive ulterioare), a fost apreciată ca nefondată, reţinându-se că garanţii sunt persoane care au adus pământ în cooperativa agricolă de producţie din localitate sau moştenitori ai acestora şi cărora, la cerere, li s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru anumite suprafeţe de teren după anul 1991, în baza Legii nr. 18/1991, fiind puse în posesie şi emise titluri pe amplasamente aflate la dispoziţia comisiei locale, iar nu pe vechile amplasamente ale proprietăţii.
Expertul topo a constatat că terenurile devenite proprietatea garanţilor în modul arătat anterior se suprapun cu parte din terenul în suprafaţă totală de 2,5 ha revendicat de reclamanţi.
Apelând la aplicarea aceluiaşi principiu degajat din decizia instanţei supreme, prima instanţă a arătat că reclamanţilor nu li se poate acorda prioritate faţă de garanţi, întrucât acordarea acestei priorităţi ar ştirbi în mod grav dreptul de proprietate al garanţilor şi principiul securităţii raporturilor juridice. Garanţii au primit teren după anul 1991 (pe un alt amplasament decât cel iniţial) drept echivalent al fostelor lor proprietăţi preluate de către fostele cooperative agricole de producţie, iar nu cu titlu gratuit, restituirea acestor terenuri către reclamanţi i-ar aduce pe garanţi în imposibilitatea de a obţine alte terenuri în schimb, conform legislaţiei în vigoare, deşi ei nu au nici o culpă în acest sens, neexistând remedii pentru privarea lor de proprietate.
Spre deosebire de garanţi, reclamanţii au o culpă pentru situaţia creată, în sensul neglijenţei de a nu fi acţionat la momentul oportun prin apelul la căile puse la dispoziţie de Legea nr. 10/2001 şi în baza cărora ar fi putut obţine despăgubiri pentru partea din imobilele care nu puteau fi retrocedate în natură.
Prin decizia civilă nr. 87A din 28 martie 2013 pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în majoritate, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate împotriva acestei sentinţe de către reclamanţi şi a fost admis apelul pârâtei Comuna C. vizând aceeaşi hotărâre, care a fost schimbată în sensul respingerii acţiunii ca nefondate.
Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a reţinut, cu referire la critica apelantei-pârâte, vizând inadmisibilitatea acţiunii, că prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a pronunţat asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun, ci asupra raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi C. civ., ca lege generală, precum şi a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994.
Înţelesul a ceea ce a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privit şi în lumina jurisprudenţei C.E.D.O. amintite, este acela că instanţa nu poate să respingă cererea cu care a fost învestită pe considerentul existenţei unei proceduri prealabile ce ar trebui să se desfăşoare în raport cu unitatea deţinătoare a imobilului, ceea ce ar constitui un refuz al analizei substanţiale a argumentelor prezentate de reclamantă în cadrul raţionamentului său. În schimb, instanţa trebuie să stabilească apartenenţa dreptului de proprietate, ca principiu ce stă la baza tuturor regulilor ce configurează regimul juridic al acţiunii în revendicare, ţinând însă seama şi de prevederile Legii nr. 10/2001. Caracterul derogatoriu al dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 se manifestă nu în planul dreptului procesual, ci în planul dreptului substanţial, primul aspect fiind cel referitor la însăşi determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.
Evocând principiile ce se degajă din decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel a reţinut că, de vreme ce pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Conform principiilor de drept substanţial de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară şi de literatura de specialitate în absenţa unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite şi să obţină restituirea acestuia de la cel care îl deţine fără drept, pe calea unei acţiuni în revendicare. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină şi în jurisprudenţă se consideră că în cadrul unei asemenea acţiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părţi, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens. Chiar în acest context al dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., s-a statuat că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului. Raţiunea tuturor acestor reguli o constituie stabilirea apartenenţei dreptului de proprietate, iar acest drept se regăseşte, cu excepţia unor situaţii de natura celor la care s-a făcut referire anterior, în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparţine.
Această finalitate se regăseşte şi ipoteza imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, caracterul derogatoriu al dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 manifestându-se sub alte aspecte, primul fiind cel referitor la însăşi determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.
S-a arătat că, potrivit mecanismului juridic instituit de Legea nr. 10/2001, recunoaşterea şi protecţia juridică a dreptului de proprietate ce a aparţinut foştilor titulari anterior anului 1948, chiar în situaţia în care imobilele au fost preluate fără titlu valabil, este condiţionată de obţinerea în prealabil de către aceştia a unei decizii sau a unei hotărâri judecătoreşti.
Ca atare, deşi este corectă aserţiunea conform căreia în cadrul acţiunii în revendicare trebuie să triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă decât la concluzia contrară celei la care a ajuns prima instanţă, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăseşte în patrimoniul reclamanţilor, deoarece aceştia nu au efectuat demersurile legale pentru a-l putea redobândi, fie prin introducerea unei acţiuni în revendicare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fie prin formularea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001.
Întrucât simpla neidentificare a titularilor actuali ai dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în persoana reclamanţilor implică respingerea acţiunii în revendicare, titlul vechi de proprietate invocat de aceştia nemaiavând forţă juridică în contextul legislativ actual, s-a apreciat că nu mai prezintă relevanţă condiţiile în care intimata pârâtă şi intimaţii chemaţi în garanţie au dobândit imobilul ce a aparţinut anterior autoarei reclamanţilor. Pentru aceste motive instanţa de apel nu a mai analizat criticile de apel care semnalau faptul că titlurilor acestora nu li s-ar putea acorda preferinţă în cadrul operaţiunii de comparare a titlurilor de proprietate invocate părţile litigante.
Eventualitatea unui conflict între legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost înlăturată, considerându-se că, potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios european, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autoarei reclamaţilor nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului deoarece speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate, care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv, nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În alte cauze, instanţa europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferenţă evidentă între „simpla speranţă de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptăţită din punct de vedere moral, şi o „speranţă legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară (CEDH, 28 septembrie 2004, Kopecky contra Slovaciei).
În acelaşi sens, în cauza Brezny şi Brezny contra Slovaciei din 4 martie 1996, în care reclamanţii au susţinut că fuseseră lipsiţi de proprietatea lor în condiţii contrare art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât statul refuzase să le restituie proprietăţile confiscate în 1973 şi 1976 pe motiv că nu îndeplineau una din condiţiile impuse de legea naţională pentru a putea beneficia de restituire, dovada cetăţeniei slovace, Comisia a declarat că procedura contestată de reclamanţi nu se referă la „bunuri existente” şi că aceştia acţionau numai ca solicitanţi. În concluzie „Reclamanţii, care fără îndoială au sperat că li se vor restitui bunurile confiscate, nu au demonstrat că sunt titularii vreunui drept de a obţine repararea prejudiciului”.
Întrucât prevederile Legii nr. 10/2001, pe care se întemeiază „speranţa legitimă” în sensul Convenţiei, care condiţionează recunoaşterea vechiului drept de proprietate al reclamanţilor sau a unui drept de a obţine măsuri reparatorii prin echivalent, după caz, de îndeplinirea procedurii reglementate de acest act normativ, nu sunt contrare art. 1 din Protocolul nr. 1 şi în absenţa unei notificări ce ar fi putut conduce la eliberarea unei decizii în condiţiile legii sau la pronunţarea unei hotărâri în cadrul controlului activităţii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor exercitat de către instanţele judecătoreşti, reclamanţii nu beneficiază de acest drept, instanţa de apel a concluzionat asupra netemeiniciei cererii lor de chemare în judecată.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii G.X. şi G.I.N., solicitând modificarea acesteia prin admiterea apelului declarat de reclamanţi şi, admiţând cererea de chemare în judecată, să fie obligaţi pârâţii să le lase în deplina proprietate şi liniştita posesie terenul în suprafaţa totala de 2,5 ha situat în comuna C., judeţul Giurgiu.
În motivarea recursului declarat, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegala, pentru considerentele ce urmează:
- Hotărârea atacată este motivată în termeni generali, fără a se ţine seama de situaţia imobilului ce face obiectul cererii de chemare în judecată, prin raportare la posibilitatea dobândirii în natura a proprietăţii conform Legii speciale nr. 10/2001, instanţa de apel plecând de la premisa generală că există o suprapunere între dispoziţiile acesteia şi cele ale legii generale, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Din suprafaţa totala de teren de 25000 mp, comuna C. deţine o suprafaţa de 9235 mp (9685 mp din măsurători) din care suprafaţa de 4400 mp este afectata de construcţii (sediu primărie, etc. şi parc) şi suprafaţa de 5285 este teren liber, iar restul suprafeţei este proprietate a intimaţilor-pârâţi persoane fizice care au dobândit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, respectiv prin reconstituirea dreptului de proprietate.
Legea nr. 10/2001 nu reglementează dreptul la restituire în natura a terenurilor afectate de construcţii de interes public şi nici a celor înstrăinate în baza Legii nr. 18/1991. Cum legea speciala cuprinde dispoziţii de drept substanţial care nu permit restituirea imobilului în natură deoarece terenul, parţial, a trecut în proprietatea unor persoane de drept privat prin reconstituirea dreptului de proprietate pe amplasamentul proprietăţii autorilor recurenţilor, iar pe o suprafaţa de 4400 mp sunt edificate construcţii de către comuna C., recurenţii apreciază că Legea nr. 10/2001 conţine dispoziţii care nu sunt în concordanţă cu cele ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În acest context, argumentul instanţei de apel că există o suprapunere între legea specială şi legea generală nu subzistă în prezenta cauză, astfel încât acţiunea în revendicare constituie un remediu efectiv, care acoperă, până la o intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
Prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat cu caracter obligatoriu că, în cazul concursului dintre legea specială şi legea generală prevalează acţiunea în revendicare de drept comun, în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice. Pentru aceste considerente, recurenţii au opinat că terenul în suprafaţa de 5285 mp care este liber, neafectat de utilităţi publice, este susceptibil de restituire în natura chiar în temeiul deciziei nr. 33/2008, hotărâre obligatorie şi care dă prioritate restituirii în natură a terenului, în situaţia în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
- În mod greşit, instanţa de apel a dat prioritate legii speciale fără a avea în vedere ca acest act normativ este total ineficace, iar dispoziţiile de drept substanţial conţinute sunt contrare, neconforme cu cele ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
C.E.D.O., în numeroasele decizii pe care Ie-a pronunţat împotriva Statului român a reţinut că mecanismul prevăzut de Legea nr. 10/2001 este unul formal, procedura fiind doar teoretică şi iluzorie, nefiind în măsură să conducă la restituirea în natură sau la plata unor despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă, în termenul rezonabil prevăzut de Convenţie.
În decizia pilot Maria Atanasiu & România şi alte decizii ca Brumărescu vs. România, Străin vs. România, Katz vs. România, C.E.D.O. a reţinut constant ca Fondul Proprietatea nu funcţionează într-un mod care sa poată fi considerat echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri şi a apreciat că soluţia este restituirea în natură a bunurilor imobile către adevăratul proprietar.
Ca o dovadă în plus a faptului că procedura instituită de Legea nr. 10/2001 este teoretică şi iluzorie, recurenţii au evocat adoptarea O.U.G. nr. 4/2012 privind unele masuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din Titlul VIl „Regimul stabilirii şi plaţii despăgubirilor aferente imobilelor prelate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele masuri adiacente şi a Legii nr. 165/2013 privind masurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România, act normativ care prelungeşte termenele de restituire a proprietăţilor, iar plata despăgubirilor se va face începând cu 1 ianuarie 2017.
- Instanţa de apel a apreciat greşit ca existenţa Legii nr. 10/2001 exclude posibilitatea reclamanţilor de a recurge la cererea în revendicare, fără a avea în vedere decizia nr. 33/2008, decizie obligatorie care dezleagă dispoziţiile de drept substanţial ale Legii nr. 10/2001 şi potrivit cu care prioritatea convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, întrucât o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la eventuala intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale. În acord cu decizia nr. 33/2008, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei, o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul, o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.
Recurenţii susţin că raţionamentul instanţei de apel cu privire la necompararea titlurilor de proprietate este greşit şi în neconcordanţă cu decizia nr. 33/2008, cu atât mai mult cu cât ei nu au primit nicio despăgubire pentru imobilul preluat abuziv de către stat, iar terenul putea fi inclus în domeniul public al comunei C. doar în situaţia în care acesta ar fi trecut în proprietatea statului în baza unui titlu valabil, situaţie neregăsită în cauză.
Instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere că intimata-pârâtă comuna C. nu deţine un titlu de proprietate asupra imobilului, iar ca efect al constatării nevalabilităţii titlului statului, dreptul de proprietate al autoarei lor nu a ieşit niciodată din patrimoniul acesteia, astfel că reclamanţii sunt în continuare titularii dreptului de proprietate.
Preluarea imobilului de către regimul comunist s-a făcut cu încălcarea Constituţiei în vigoare, deoarece autoarei reclamanţilor nu i s-a acordat nici o despăgubire ca echivalent valoric al bunului, iar conacele împreună cu terenurile aferente acestora (pana la 50 ha) erau exceptate de la naţionalizare, aspecte care duc la concluzia ca preluarea imobilului s-a realizat fără titlu.
Faţă de această împrejurare, reclamanţii pretind că sunt, potrivit jurisprudenţei constante a C.E.D.O., titularii unui „bun” protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Comuna C. nu le poate opune un titlu de proprietate (Decretul nr. 83/1949 adoptat în completarea Legii nr. 187/1945 este un act normativ nevalabil conform art. 2 din Legea nr. 10/2001) în baza căruia deţine bunul imobil revendicat şi nici nu poate justifica privarea de exercitare a prerogativelor dreptului de proprietate .
Privarea de proprietate nu este justificată deoarece nu s-a demonstrat că a intervenit pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura nu răspunde criteriului proportionalităţii .
- În mod greşit, instanţa de apel a menţinut hotărârea instanţei de fond cu privire la pârâţii persoane fizice care au exhibat titluri de proprietate emise în baza Legii nr. 18/19991 şi a dat prioritate aceluiaşi principiu al securităţii raporturilor juridice în detrimentul respectării dreptului de proprietate.
C.E.D.O. a afirmat ca vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie, în mod definitiv, al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală de despăgubiri, constituie o privare de proprietate contrara art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (cauza Străin contra României).
Or, transmiterea proprietăţii către paraţii persoane fizice nu s-a făcut printr-un act translativ de proprietate, ci prin reconstituirea dreptului de proprietate, conform căreia statul le restituie persoanelor care au adus teren în cooperativa agricolă de producţie sau moştenitorilor acestora, suprafeţele de teren preluate abuziv, pe vechile amplasamente.
Restituirea terenurilor către pârâţii persoane fizice nu s-a făcut pe vechile amplasamente, ci a fost restituit terenul preluat de la autoarea reclamanţilor.
Ca urmare, pârâţii persoane fizice nu au fost de bună-credinţă la momentul la care le-a fost reconstituit dreptul de proprietate, deoarece au acceptat ca statul sa le restituie suprafeţe de teren pe alte amplasamente decât cele preluate, cu încălcarea Legii nr. 18/1991 modificată şi completată.
Mai mult, titlul de proprietate al acestora nu poate fi considerat consolidat în raport de art. 18 şi art. 45 din Legea nr. 10/2001 republicată, deoarece normele enunţate reglementează dreptul de a promova acţiune în anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 şi nicidecum nu reglementează posibilitatea anularii unui titlu de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991.
Titlul de proprietate al reclamanţilor este mai bine caracterizat, provine de la adevăratul proprietar, este mai vechi, în timp ce titlul de proprietate al pârâţilor persoane fizice provine de la un neproprietar, fiind eliberat cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, respectiv pe terenul proprietate a reclamanţilor. Pentru aceste considerente, instanţa de apel ar fi trebuit să recunoască preferabilitatea titlului şi dreptului invocat de către reclamanţi.
La 13 ianuarie 2014, intimata comuna C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat ca nefondat întrucât soluţia pronunţată de instanţa de apel a fost fundamentată chiar pe decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008 a cărei nerespectare este criticată în recurs.
Ceilalţi intimaţi nu au formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe suplimentare.
Criticile de recurs formulate sunt nefondate, potrivit celor ce urmează.
Cea dintâi critică a recursului, prin care recurenţii-reclamanţi au pledat pentru menţinerea soluţiei primei instanţe ce le admisese acestora acţiunea în revendicare în limita suprafeţei de 5285 mp teren considerat a fi liber, nu poate fi primită.
Argumentul recurenţilor, care au invocat neconvenţionalitatea Legii nr. 10/2001 justificat de împrejurarea că aceasta nu reglementează posibilitatea restituirii în natură pentru cazuri precum cele regăsite în speţă, respectiv terenuri afectate de construcţii de interes public ori terenuri ce au făcut obiectul măsurilor reparatorii ale Legii nr. 18/1991, fapt ce le deschide lor calea acţiunii în revendicare de drept comun, este eronat.
În mod constant în jurisprudenţa sa, instanţa de contencios european a subliniat faptul că, aşa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nici nu impune statelor contractante nicio restricţie cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor şi de a alege condiţiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate (în acest sens Van der Mussele împotriva Belgiei, &48, Slivenko împotriva Letoniei &121, M. Atanasiu ş.a. împotriva României, &164).
„În materie de restituire de proprietăţi, o legislaţie de mare anvergură, mai ales dacă execută un program de reformă economică şi socială, nu poate asigura o dreptate completă în faţa varietăţii de situaţii în care se află numeroasele persoane în cauză. Este în primul rând obligaţia autorităţilor interne, în special a Parlamentului, de a cântări avantajele şi dezavantajele inerente diferitelor soluţii dintre care să se poată alege, ştiut fiind faptul că este vorba despre o alegere politică” (par.170, cauza M.Atanasiu ş.a. împotriva României).
Instanţa de recurs reţine, aşadar, că întreaga jurisprudenţă C.E.D.O. evocată de către recurenţi a sancţionat lipsa de coerenţă, transparenţă, eficienţă şi predictibilitate a legislaţiei menită să asigure dezdăunarea foştilor proprietari ale căror bunuri nu mai pot fi restituite în natură potrivit legislaţiei interne, iar nicidecum faptul că legiuitorul român nu a asigurat în toate cazurile restituirea în natură a bunurilor preluate sub regimul politic anterior, asupra acestei opţiuni C.E.D.O. recunoscând dreptul suveran al legiuitorului intern de a opta asupra soluţiei legislative pe care o consideră cea mai adecvată posibilităţilor sale economico-socio-financiare şi intereselor sale politice.
Pe cale de consecinţă, nu ar putea fi reţinută teza susţinută de recurenţi, a caracterului neconvenţional al Legii nr. 10/2001, pe motiv că aceasta nu reglementează în toate situaţiile restituirea în natură, şi, de aici, pe aceea a remediului efectiv şi unic oferit de acţiunea în revendicare de drept comun.
Contrar susţinerilor recurenţilor, Legea nr. 10/2001 reglementează toate situaţiile posibile relative la bunurile care intră în sfera ei de aplicare însă, ca lege cu caracter reparator, prevede măsuri reparatorii diferite şi variate funcţie de situaţia de fapt şi cea juridică actuală a bunurilor preluate de stat. Chiar dacă nu asigură în toate cazurile posibilitatea restituirii în natură, este greşit a se susţine că aceasta nu reglementează situaţia juridică şi măsurile reparatorii de adoptat pentru imobile aflate în situaţii juridice şi de fapt similare celui în litigiu, respectiv când terenul este afectat de existenţa unor construcţii de interes public (art. 10 combinat cu art. 16) ori când acesta a intrat în circuitul civil, fiind deţinut în baza unui titlu de proprietate de către un terţ, titlu constituit fie pe cale legală, fie pe cale convenţională [art. 18 lit. c) şi art. 29 alin. (4)].
De altfel, soluţia primei instanţe, care a admis în parte acţiunea în revendicare a reclamanţilor, în limita suprafeţei de 5285 mp teren liber de construcţii, cu respingerea acesteia în partea afectată de existenţa construcţiilor destinate funcţionării primăriei şi a aceleia ce a făcut obiectul reconstituirilor pe Legea nr. 18/1991 în favoarea persoanelor fizice, nu-şi poate găsi nici o justificare în dezlegările cu caracter obligatoriu ale deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contrar statuărilor instanţei ce a pronunţat-o, dovedindu-se că aceasta a fost soluţionată mai degrabă în configuraţia legală a unei acţiuni în restituire întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Astfel, la nivel declarativ, soluţia adoptată a fost fundamentată pe cel de-al doilea principiu degajat din decizia nr. 33/2008 (corespunzător celui de-al patrulea alineat al dispozitivului acesteia), care consacră prioritatea acţiunii în revendicare în cazul constatării neconcordanţelor între legea specială şi Convenţie, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, deşi probele administrate au relevat că o suprafaţă de 9235 mp din terenul revendicat este deţinut de comuna C., adică acea entitate care, în lumina art. 21 din Legea nr. 10/2001 are calitatea de unitate deţinătoare, iar nu de un terţ dobânditor al bunului, aceasta din urmă fiind ipoteza de aplicare a principiului deciziei nr. 33/2008 invocat de Tribunalul Giurgiu în motivarea hotărârii sale.
Nu numai că prima instanţă a utilizat în mod eronat acest principiu al deciziei nr. 33/2008, aplicându-l altor ipoteze decât acelea la care se referă Înalta Curte în considerentele deciziei de recurs în interesul legii şi care corespund situaţiei în care bunul vizat prin acţiunea în revendicare de drept comun a ajuns în patrimoniul unui terţ dobânditor, fie în baza unei dispoziţii legale, fie pe cale convenţională, dar se constată că, în realitate, tribunalul a decis soarta acestui teren în funcţie de situaţia sa juridică şi de fapt, respectiv după cum acesta s-a dovedit a fi liber de construcţii ori afectat de existenţa construcţiilor de utilitate publică, criterii a căror utilizare se regăseşte reglementată în dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Or, o astfel de dezlegare a raporturilor juridice litigioase nu ar putea fi validată întrucât nu-şi găseşte suport nici în statuările instanţei supreme din decizia nr. 33/2008, nici în regulile de soluţionare a acţiunilor în revendicare după criteriile clasice de comparare a titlurilor concurente şi nici a acelora la aplicarea cărora îndrumă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin menţionata decizie.
Contrar celei de-a treia critici a recurenţilor, instanţa de apel nu a respins acţiunea în revendicare întrucât ar fi apreciat că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare.
Într-adevăr, reţinând existenţa neconcordanţelor între legea internă şi Convenţia Europeană, dar în ceea ce priveşte mecanismul de acordare a măsurilor reparatorii echivalente, instituit prin Legea nr. 247/2005, Înalta Curte a admis prin decizia nr. 33/2008 că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare întrucât s-a considerat că este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În acelaşi timp însă, Înalta Curte a mai statuat prin aceeaşi decizie pronunţată în recursul în interesul legii, că astfel de acţiuni nu ar putea fi însă judecate apelând exclusiv la procedeul comparării titlurilor şi dând preferinţă titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale. Instanţa supremă a apreciat că pentru judecarea unor astfel de acţiuni este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit ori securităţii raporturilor juridice.
Făcând aplicare regulilor de principiu instituite prin decizia nr. 33/2008 pentru soluţionarea unor atare acţiuni în revendicare, instanţa de apel a apreciat în mod corect că nu este cazul să se dea curs regulilor de judecată mai sus evocate, observând în primul rând că reclamanţii nu se prevalează de un drept actual, titlul vechi de proprietate invocat de aceştia nemaiavând forţă juridică în contextul legislativ actual, atâta timp cât până în prezent, aceştia nu au obţinut o recunoaştere a dreptului la care el se referă, fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-o deciziei administrativă.
Formulând o acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C.civil, pe care au introdus-o la data de 2 martie 2010 şi în care s-au prevalat exclusiv de vechiul drept de proprietate ce a aparţinut autoarei lor anterior preluării abuzive realizate de stat, reclamanţii au pretins în mod eronat că ei sunt titularii unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie deşi nu au probat existenţa unui „bun actual” în patrimoniu, confirmat în baza unei hotărâri definitive şi executorii care să le fi recunoscut calitatea de proprietar şi prin care să se fi dispus în mod expres restituirea bunului în favoarea lor (în acest sens, par.140, cauza M.Atanasiu ş.a. împotriva României).
Simpla constatare a ilegalităţii actului de preluare a bunului imobil de către stat, ce a fost reţinută prin hotărârea de primă instanţă nu fundamentează existenţa unui „bun” în patrimoniul reclamanţilor, după cum în mod greşit au pretins aceştia, ci justifică transformarea interesului patrimonial într-o „valoarea patrimonială”, susceptibilă de asemenea de ocrotire pe tărâmul art. 1 din Protocolul nr. 1, în măsura în care persoana interesată dovedeşte întrunirea cerinţelor legale impuse în procedurile reglementate prin legea specială de reparaţie (vezi par.141, cauza M.Atanasiu ş.a. împotriva României).
În al doilea rând, instanţa de apel a considerat că nu este cazul să dea curs regulilor de judecată menţionate în partea finală a deciziei nr. 33/2008, prevăzute pentru soluţionarea acţiunilor în revendicare introduse sub regimul de reglementare al Legii nr. 10/2001 şi care vizează bunuri ce intră în sfera acesteia de reglementare, întrucât a apreciat în mod corect că legea internă, Legea nr. 10/2001, nu intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cum s-a menţionat deja printr-un considerent anterior, întreaga jurisprudenţă C.E.D.O. evocată prin cea de-a treia critică de recurs a reclamanţilor a sancţionat ineficienţa mecanismului de dezdăunare a foştilor proprietari faţă de care nu s-a putut adopta măsura reparatorie a restituirii în natură, potrivit legii interne, mecanism instituit prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Raportat şi la considerentele expuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 33/2008, reţinând că există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie numai în ceea ce priveşte neconformitatea mecanismului instituit de Legea nr. 247/2005 cu prevederile documentului european în materia drepturilor omului, iar nu în ce priveşte posibilitatea de restituire a bunului în natură ca „bun actual”, instanţa de recurs apreciază ca fiind corectă această statuare a instanţei de apel.
Prin urmare, se apreciază ca fiind lipsită de temei şi critica recurenţilor prin care s-a susţinut o greşită aplicare de către instanţa de apel a deciziei nr. 33/2008, prin nerespectarea îndrumării de a efectua compararea titlurilor de dobândire a proprietăţii imobilului revendicat de către părţile aflate în dispută, potrivit criteriilor menţionate în considerentele deciziei instanţei supreme.
Ineficienţa mecanismului instituit de Legea nr. 247/2005 nu poate fi sancţionată prin negarea măsurii reparatorii a despăgubirii prin echivalent, prevăzută în Legea nr. 10/2001, ori prin ignorarea şi ocolirea acestei legi reparatorii, în scopul de a obţine restituirea bunului în natură cu încălcarea normelor de drept interne.
Rezumând, este exact că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, însă această cale este deschisă celor care se pot prevala de „un bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi cărora trebuie să li se asigure în acest fel accesul la justiţie. Judecarea acestor acţiuni nu se va putea face apelând la procedeul comparării titlurilor şi ignorând efectele create prin legea specială, ci analizând, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu convenţia şi dacă pârâtul din acţiunea în revendicare nu are, la rândul său un bun în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., a cărui ocrotire s-a impune din raţiuni ce ţin de principiul securităţii raporturilor juridice.
Observând însă, pe de o parte că reclamanţii din prezenta cauză nu invocă un drept actual şi nu justifică existenţa unui „bun actual” în patrimoniul lor, iar pe de altă parte că Legea nr. 10/2001 nu intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul dispoziţiilor sale de drept substanţial relative la tipurile de măsuri reparatorii pe care le reglementează şi la condiţiile recunoaşterii acestora, instanţa de apel a apreciat în mod corect că nu se mai impune verificarea acelor apărări ale reclamanţilor care vizau condiţiile în care intimaţii au dobândit imobilul ce a aparţinut autoarei lor şi nici dezvoltarea raţionamentelor descrise în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care ţin de verificarea existenţei unui „bun” în patrimoniul pârâţilor din acţiunea în revendicare ori de observarea principiului securităţii raporturilor juridice.
În considerarea tuturor acestor argumente şi apreciind că instanţa de apel este cea care a dezlegat în mod corect litigiul dedus judecăţii, cu respectarea întregului cadru normativ în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată, din care face parte şi decizia nr. 33/2008, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii G.X. şi G.I.N. împotriva deciziei civile nr. 87 A din 28 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 72/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 278/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
