ICCJ. Decizia nr. 273/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 273/2014
Dosar nr. 16119/3/2008
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2014
Asupra cauzei de faţă, deliberând, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 20 noiembrie 2006, reclamanta A.E. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Administraţia Domeniului Public sector 1 Bucureşti şi Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001, Municipiul Bucureşti, solicitând să se dispună restituirea în natură a imobilului-teren în suprafaţă de 61.688 mp situat în Bucureşti, str. T., sector 1, iar în subsidiar, dacă restituirea în natură nu este posibilă, obligarea pârâtelor la emiterea unei decizii de soluţionare a notificării de restituire a imobilului, din 2001, intentată în baza Legii nr. 10/2001.
În motivare, a arătat că, în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, a formulat notificare, solicitând restituirea în natură a imobilului-teren în suprafaţă de 61.688 mp, ce a aparţinut tatălui său, H.S. (care l-a deţinut conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 31 decembrie 1919 şi actului de partaj din 14 aprilie 1927 încheiat între fraţii S.).
A arătat reclamanta că în luna martie 1949, prin decizia Ministerului Muncii şi Prevederilor Sociale, terenul a fost „preluat în folosinţă” de Direcţia Reeducării şi Plasării în Muncă a Deficienţilor, iar, ulterior, a fost dat în folosinţa Sfatului Popular al Capitalei, prin decizia din 29 iulie 1957. În prezent, terenul se află în Administraţia Domeniului Public sector 1, fiind în folosinţa Căminului de Bătrâni nr. 1 Bucureşti şi I.A.S. Chitila.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1 şi art. 16 din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 812 din 1 iunie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Domeniului Public sector 1 şi a respins acţiunea faţă de această pârâtă; a admis acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi l-a obligat să emită dispoziţie cu privire la notificarea din 2001, referitoare la imobilul teren în suprafaţă de 61.688 mp şi spaţiile anexă ale acestuia.
Sentinţa a fost atacată cu apel de către reclamantă, care a invocat nelegala respingere a primului capăt de cerere şi greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Domeniului Public sector 1.
Prin decizia civilă nr. 128/A din 25 februarie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Ill-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamantă, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Reluând judecata, prin sentinţa civilă nr. 1463 din 25 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Domeniului Public sector 1 Bucureşti, a respins acţiunea ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, astfel cum a fost identificat în cadrul raportului de expertiză. Totodată, a constatat că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul de 53.239,31 mp situat în incinta C.S.S. Străuleşti şi pentru terenul în suprafaţă de 982,31 mp, domeniu public al statului prin modernizarea şoselei B.-T. A respins, ca neîntemeiate, atât cererea pentru acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul aflat în amplasamentul comisiei locale de fond funciar şi pentru terenul aflat în incinta restaurantului „D.C.” situat în Bucureşti, şos. B.-T., sectorul 1, cât şi cererea de intervenţie formulată de intervenienta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului sectorul 1 Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, pentru imobilul ce face obiectul cererii de restituire în natură, în suprafaţă de 61.688 mp, situat în Bucureşti, str. T., sectorul 1, s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluţionată până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, astfel că, reclamanta contestă refuzul de soluţionare a notificării de către Municipiul Bucureşti.
Din raportul de expertiză specialitatea topografie întocmit în cauză, a rezultat că în incinta C.S.S. Străuleşti se identifică suprafaţa de 53.239,31 mp, iar 982,31 mp se aflată în domeniul public al statului. Prin urmare, calitatea de unitate deţinătoare a imobilului, în sensul dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, o are Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, astfel încât acesta este autoritatea administrativă locală obligată să soluţioneze notificarea şi nu
Administraţia Domeniului Public sectorul 1, care nu are calitate procesuală pasivă.
Pe fond, instanţa a reţinut că reclamanta a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul de 53239,31 mp situat în incinta C.S.S. Străuleşti şi pentru terenul în suprafaţă de 982,31 mp (domeniu public al statului prin modernizarea şoselei B.-T.), în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2) şi art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, reclamanta a demonstrat calitatea de succesoare în drepturi a tatălui său H.S., care a deţinut întreg imobilul, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 31 decembrie 1919 şi actului de partaj din 14 aprilie 1927, precum şi faptul că în martie 1949, prin decizia Ministerului Muncii şi Prevederilor Sociale, terenul proprietatea lui H.S. a fost preluat în folosinţă de Direcţia Reeducării şi Plasării în Muncă a Deficienţilor, iar ulterior, a fost dat în folosinţă Sfatului Popular al Capitalei, prin decizia nr. 2193 din 29 iulie 1957.
Potrivit raportului de expertiză specialitatea topografie întocmit în cauză, s-a concluzionat că imobilul revendicat de către reclamantă se identifică în parte cu amplasamentul Căminului pentru persoane vârstnice nr. 1, parte pe amplasamentul terenului ce constituie rezerva Comisiei Locale de Fond Funciar a sectorului 1 Bucureşti, parte pe amplasamentul elementelor stradale (trotuar, spaţiu verde şi parte din şoseaua asfaltată) din şos. B.-T., precum şi parte pe amplasamentul terenului deţinut de Complexul Restaurant „D.C.”.
Referitor la suprafaţa de teren identificată de expert ca făcând parte din rezerva Comisiei Locale de Fond Funciar, tribunalul a respins cererea de măsuri reparatorii faţă de dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care exclud astfel de imobile de la incidenţa actului normativ.
De asemenea, în ce priveşte suprafaţa de teren ce se găseşte în posesia Complexului Restaurant „D.C.”, tribunalul a reţinut că nu poate dispune acordarea de măsuri reparatorii, potrivit Legii nr. 10/2001, câtă vreme din imobilul ce a fost consemnat în evidenţele cadastrale din anul 1986 pe adresa poştală şos. B.- T., sectorul 1, figurează doar suprafaţa de teren de 2397 mp din care 909 mp s-ar afla în folosinţa I.N.T. T.H.R. Or, expertul a identificat o suprafaţă mult mai mare de teren a cărui situaţie juridică nu a putut-o stabili.
Referitor la amplasamentul incintei obiectivului Căminul pentru persoane vârstnice nr. 1, s-a constatat că acesta cuprinde construcţiile cu destinaţie cazare, pavilion administrativ cu alipiri încăperi specifice unităţii, construcţii cu destinaţie spălătorie, construcţii cu destinaţie depozit alimente, spaţii depozitare articole de cazarmament şi alte construcţii anexe adecvate surselor de apă curentă, menajeră, canalizare, surselor de energie electrică şi gaze naturale.
Totodată, în incinta Căminului de bătrâni nr. 1, se află edificată biserica din lemn în stil maramureşean cu construcţia anexă specifică acesteia, lumânar, ce se află împrejmuite cu gard din plasă de sârmă sprijinită pe stâlpi din ţeava metalică, iar edificiul parohial este ridicat în baza protocolului încheiat între Căminul pentru persoane vârstnice nr. 1 şi Arhiepiscopia Bucureştilor (conform procesului-verbal de punere în posesie încheiat la 21 octombrie 2003).
S-a reţinut, în privinţa construcţiilor existente pe terenul revendicat, că acestea sunt edificate din investiţii şi în folosinţa Căminului pentru persoane vârstnice nr. 1, respectiv: construcţiile anexe (construcţii de depozitare alimente, material şi articole de cazarmament, ateliere întreţinere şi reparaţii spălătorie), construcţii scoase din funcţiune (grajduri, magazii sector zootehnic), transformator electric, staţia pompe, puţurile de mică, medie şi mare adâncime ce asigură apa curentă şi menajeră, construcţiile reţelei de canalizare şi conducta de gaze naturale pentru incinta căminului, pavilion administrativ, construcţie cu destinaţie de cămin, laboratoare, cabinete medicale, centrala termică, căi de acces, împrejmuiri.
Aşa fiind, tribunalul a apreciat că terenul revendicat nu este posibil a fi restituit în natură, întregul imobil reprezentând un complex social, conceput pe funcţiuni specifice medicale, de cazare, de tratament, de odihnă şi recreere, şi de aceea, necesar unei bunei exploatări a căminului de bătrâni, funcţionând ca un tot unitar.
Tribunalul a avut în vedere prevederile art. 10 alin. (3), din Legea nr. 10/2001, printr-o interpretare a contrario a acestor dispoziţii legale şi dispoziţiile alin. (5) al art. 10, întregul teren fiind apreciat ca necesar exploatării căminului de bătrâni.
Prin urmare, în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a constatat că reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul de 53239,31 mp situat în incinta C.S.S. Străuleşti şi pentru terenul în suprafaţă de 982,31 mp -domeniu public al statului prin modernizarea şoselei B.-T., care nu poate fi restituit în natură potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Referitor la cererea de intervenţie în interes propriu, formulată de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului sectorul 1 Bucureşti, având ca obiect constatarea calităţii de proprietar a intervenientei asupra construcţiei ce reprezintă Căminul de bătrâni nr. 1 Străuleşti, tribunalul a apreciat că sentinţa civilă nr. 5768 din 01 iunie 1994 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti de care s-a prevalat intervenienta (prin care s-a costatat că pârâtul Căminul de bătrâni nr. 1 este proprietarul clădirii vechi şi al anexelor situate în Bucureşti, şos. B.-T., sectorul 1, precum şi al terenului aferent acestor construcţii, ca efect al uzucapiunii de 30 de ani, pronunţată în contradictoriu S.D.) nu este opozabilă reclamantului. Pe de altă parte, imposibilitatea restituirii în natură a imobilului în litigiu se impune nu pentru că intervenienta ar avea titlu de proprietate asupra imobilului, ci faţă de dispoziţiile speciale din Legea nr. 10/2001.
Împotriva sentinţei a formulat apel reclamanta, care a susţinut că în mod greşit a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Domeniului Public sectorul 1 Bucureşti, în condiţiile în care, din momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi până în prezent, cea mai mare parte a terenului se află în administrarea acesteia, fiind dat în folosinţa Căminului nr. 1. De asemenea, greşit a fost respins capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului în condiţiile în care există suprafeţe neocupate şi neutilizate de Căminul nr. 1, având în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În plus, instanţa nu a observat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care permit restituirea imobilelor având destinaţia de aşezăminte sociale şi sanitare, cu condiţia menţinerii afectaţiunii acestora pe o perioadă de 3 ani.
În faza apelului, la solicitarea reclamantei, a fost încuviinţată şi s-a administrat proba cu expertiză topografică.
Prin decizia civilă nr. 196/A din 31 mai 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul reclamantei şi a schimbat în parte sentinţa. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Domeniului Public sector 1. A admis în parte acţiunea, în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Domeniului Public sector 1 şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi în consecinţă, i-a obligat pe aceştia să restituie reclamantei, în natură, suprafaţa de teren de 27.070 mp, situată în Bucureşti, şos. B.-T., identificată prin schiţa anexă la raportul de expertiză întocmit de expert G.V., anexa 3. A fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General să emită dispoziţie cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 34.408 mp, imposibil de restituit în natură, situat la aceeaşi adresă. A fost menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a decide astfel, Curtea a constatat că, prin sentinţa apelată s-a stabilit cu putere de lucru judecat, în lipsa apelului declarat de către pârât, că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru terenurile proprietatea tatălui său, H.S., terenuri preluate de către stat conform deciziei Ministerului Muncii şi Prevederilor Sociale din luna martie 1949, fiind date ulterior în folosinţă Sfatului Popular al Capitalei, prin decizia din 29 iulie 1957.
S-a reţinut că prin raportul de expertiză topografică a fost identificat terenul, stabilindu-se că suprafaţa totală a acestuia este de 63.988 mp, din care 61.478 mp se află în incinta Căminului Social de Servicii Străuleşti şi 2.510 mp în incinta restaurantului „D.C.”.
Din suprafaţa de 61.478 mp aflată în incinta Căminului Social de Servicii Străuleşti, suprafaţa de 27.070 mp identificată în conturul A-B-C-D-E-A, este liberă, iar suprafaţa de 34.408 mp este ocupată de construcţiile sociale ale acestuia.
Referitor la identificarea şi amplasarea construcţiilor şi instalaţiilor, s-a constatat că expertiza topografică se coroborează cu expertiza în construcţii, prin care s-a concluzionat că pavilionul nr. X1, pavilionul nr. X2, pavilionul administrativ, depozitele de alimente şi materiale, cabina de poartă, spălătoria, biserica ortodoxă, rezervorul pentru motorină, staţia hidrofoare pentru apă potabilă, puţul de mare adâncime, puţul de medie adâncime, reţelele de racordare şi staţia de pompare, prin natura şi destinaţia lor, nu pot fi ridicate şi reamplasate pe un alt teren, fiind strict necesare desfăşurării activităţii aşezământului social.
S-a reţinut că terenul în suprafaţă de 34.408 mp nu poate fi restituit, atâta vreme cât este ocupat de diverse construcţii, multe dintre ele adăpostind instalaţii tehnice şi instalaţii ale acestora, toate strict necesare pentru buna funcţionare a C.S.S. Străuleşti, precum şi reţele edilitare supraterane şi subterane, anexe ale acestora, şi spaţii pentru odihnă şi recreere a persoanelor asistate.
În raport de aceste constatări, Curtea a reţinut că, într-adevăr, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cu care, în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servitutilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Făcând aplicarea textului de lege menţionat, în urma admiterii apelului şi schimbării în parte a sentinţei, instanţa a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti, în a cărui proprietate se află întreaga suprafaţă de 61.478 mp teren din incinta C.S.S. Străuleşti, să emită dispoziţie cu propuneri de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 34.408 mp, teren imposibil de restituit în natură.
În baza aceleiaşi prevederi legale, s-a dispus restituirea în natură către reclamantă a suprafeţei de 27.070 mp teren din conturul A-B-C-D-E-A, neocupată de construcţii şi servituti, considerată liberă în sensul legii, dându-se astfel eficienţă şi dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care instituie regula restituirii pe cât posibil în natură a imobilelor preluate în mod abuziv.
S-a reţinut că dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 au prioritate în aplicare în raport de dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, întrucât reglementează în mod expres situaţia juridică a terenurilor parţial ocupate de construcţii.
Totodată, instanţa de apel a apreciat că obligaţia de restituire în natură trebuie instituită nu numai în sarcina Municipiului Bucureşti, ca proprietar al terenului, ci şi în sarcina pârâtei Administraţia Domeniului Public sector 1 Bucureşti, în a cărei administrare se află acelaşi teren.
Cu privire la situaţia juridică a suprafeţei de 2510 mp teren aflat în incinta restaurantului „D.C.”, au fost confirmate considerentele de primă instanţă, conform cărora regimul juridic al acesteia nu a fost clarificat în cauză, atâta vreme cât, din niciun document nu a rezultat că s-ar afla în proprietatea pârâtului Municipiul Bucureşti, neputându-se determina astfel unitatea deţinătoare.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanta A.E., Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului sector 1 Bucureşti.
1. Reclamanta a formulat critici sub următoarele aspecte:
- Instanţa a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 10 şi art. 16 din Legea nr. 10/2001 (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), atunci când a apreciat că imobilul nu poate fi restituit integral în natură, considerând eronat că dispoziţiile art. 10 alin. (2) dar avea prioritate faţă de art. 16 din Legea nr. 10/2001.
În realitate, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care nu fac distincţie între terenurile pe care sunt edificate construcţii şi cele libere de construcţii, ci doar prevăd că imobilele (deci, inclusiv construcţiile) având destinaţiile indicate în anexă se restituie foştilor proprietari, cu obligaţia de a le păstra afectaţiunea înăuntrul unui interval de timp prevăzut de lege.
Rezultă că art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a instituit o excepţie de la regula generală conform căreia terenurile afectate de clădiri se restituie în limita suprafeţelor rămase libere, dispunând că imobilele ce cad sub incidenţa acestui text se restituie întotdeauna în natură, indiferent de numărul şi tipul construcţiilor edificate, doar cu obligaţia păstrării afectaţiunii.
- în subsidiar, se impune casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că instanţa de apel a respins, nemotivat, obiecţiunile formulate la ambele rapoarte de expertiză.
Astfel, expertul în specialitatea topografie nu a efectuat măsurători asupra terenului pentru a putea indica cu exactitate suprafaţa totală a acestuia, fiind eronate concluziile acestuia în sensul că suprafaţa de 30.540 mp nu ar putea fi restituită în natură. Această concluzie a expertului este absurdă, în condiţiile în care, deşi prin expertiza în specialitatea construcţii sunt identificate construcţii pe o suprafaţă totală de aproximativ 3.053 mp, se conchide că pentru buna funcţionare a Căminului ar fi totuşi necesară o suprafaţă de 34.408 mp.
Concluziile expertului în specialitatea construcţii sunt contradictorii deoarece, pe de o parte, se susţine că anumite construcţii ar putea fi reamplasate în alt loc pe teren, iar pe de altă parte, acelaşi expert conchide că obiectivele nu pot fi demontate şi reamplasate pe alte spaţii.
În toate cazurile, imposibilitatea restituirii în natură ar fi putut privi numai suprafaţa totală de 3.500 mp pentru care Căminul nr. 1 deţine titlu de proprietate.
2. Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului sector 1 Bucureşti a susţinut nelegalitatea deciziei prin aceea că a admis acţiunea împotriva unei persoane care n-are calitate procesuală pasivă, respectiv Administraţia Domeniului Public sector 1, în condiţiile în care imobilul în litigiu se află în administrarea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului sector 1, prin C.S.S. Străuleşti.
Totodată, în mod greşit s-a dispus restituirea în natură a unei suprafeţe de teren, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor legale în materie, restituirea în natură a imobilelor nu priveşte şi amenajările de utilitate publică.
În realitate, terenul cu toate construcţiile de pe el reprezintă, aşa cum se reţine şi în raportul de expertiză, un tot unitar, fiind conceput pe funcţiuni specifice, medicale, odihnă, recreere şi agrement pentru bătrânii cazaţi în complex.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 299, art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
3. Municipiul Bucureşti prin primarul general a pretins nelegalitatea deciziei din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dezvoltând următoarele argumente:
- în mod greşit instanţa de apel a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 27.070 mp, întrucât această măsură nu este posibilă, întregul imobil reprezentând un complex social, fiind necesar unei bune exploatări a căminului de bătrâni şi funcţionând astfel ca un tot unitar.
În ceea ce priveşte obligarea la emiterea dispoziţiei cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent, trebuia observat că în speţă nu mai sunt aplicabile dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, faţă de noua reglementare dată prin Legea nr. 165/2013, care prevede compensarea prin puncte.
În art. 4 din Legea nr. 165/2013, se arată în mod expres că această lege este aplicabilă şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanţelor de judecată, la data intrării în vigoare a acestei legi (respectiv, 16 mai 2013).
Analizând recursurile deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:
1. Recursul reclamantei A.E. deduce judecăţii critici nefondate,
În mod nelegal pretinde recurenta că instanţa de apel ar fi trebuit să aplice prioritar dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi, constatând că pe teren se află obiective de interes social, să dispună restituirea în natură a terenului, cu obligaţia persoanei îndreptăţite de a păstra afectaţiune construcţiilor în intervalul de timp prevăzut de lege.
Formulând o asemenea critică, recurenta-reclamantă ignoră ipoteza normei legale menţionate anterior, care vizează situaţia în care imobile cu destinaţia celor arătate în anexă (sau care au dobândit ulterior o asemenea destinaţie) au fost preluate de către stat fiind apoi, sub imperiul Legii nr. 10/2001, notificate în vederea restituirii foştilor proprietari.
Or, în speţă, ceea ce s-a preluat de la autorul reclamantei a fost o suprafaţă de teren neconstruită, aceasta constituind obiect al notificării transmise conform Legii nr. 10/2001.
Împrejurarea că ulterior preluării terenului, care a avut loc în anul 1949, acestuia i-a fost schimbată destinaţia, fiind edificate asupra lui construcţii cu destinaţie socială (cămin pentru persoane vârstnice) nu îndreptăţeşte pe reclamantă să pretindă că are un drept de proprietate asupra edificatelor şi să susţină aplicarea, în ce o priveşte, a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (respectiv, restituirea în natură a construcţiilor, cu asumarea obligaţiei de păstrare a afectaţiunii).
Ceea ce pretinde reclamanta este, în realitate, restituirea în natură a unor construcţii care nu au aparţinut niciodată autorului său, care nu au făcut obiectul preluării de către stat (şi, de altfel, nici obiect al notificării) şi, ca atare, nu pot constitui obiect al retrocedării în natură şi nici obiectul altor măsuri reparatorii.
Rămânând în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, întrucât prima instanţă a reţinut incidenţa acestui act normativ, iar apel a exercitat numai reclamanta, nemulţumită de natura măsurilor reparatorii, se constată că instanţa de apel a dat corect eficienţă dispoziţiilor art 10 alin. (2).
Drept urmare, constatând că parte din teren este ocupată de construcţii edificate după preluarea acestuia de către stat, măsura reparatorie nu putea fi decât una prin echivalent.
Susţinerea recurentei, conform căreia art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 vizează restituirea în natură a tuturor imobilelor, inclusiv a clădirilor, instituind o excepţie de la regula potrivit căreia terenurile afectate de clădiri se restituie în limita suprafeţelor rămase libere, este reală, dar fără aplicabilitate la speţă, având în vedere natura imobilului (teren) care a aparţinut autorului său şi în privinţa căruia se poate pretinde persoană îndreptăţită la restituire.
Aşa cum arată chiar recurenta, „în mod evident, imobilele care intră sub incidenţa art. 16 din Legea nr. 10/2001 sunt afectate de construcţii, pentru că o unitate de învăţământ, un spital, un teatru, etc. nu pot funcţiona în afara unei clădiri”.
Ceea ce ignoră recurenta este că, pentru a atrage incidenţa art. 16, este necesar ca o asemenea afectare a terenului de construcţii să fi existat la momentul preluării de către stat, iar destinaţia actuală a acestora (unităţi de învăţământ, sănătate, social-culturale) să nu constituie un impediment la restituire în natură, ci doar o temporizare (dată de obligaţia păstrării afectaţiunii pe un interval de timp).
Altminteri, ipoteza de analizat, incidenţă în speţă, este a terenului liber preluat, afectat în prezent de construcţii, pentru care, în condiţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
O interpretare contrară, în sensul propus de recurentă, ar duce la deturnarea sensului şi finalităţii legii, care constau în restituirea imobilelor preluate abuziv (deci existente ca atare în patrimoniul persoanei îndreptăţite), iar nu în deschiderea vocaţiei pentru obţinerea unor imobile care nu au aparţinut niciodată acesteia (exceptând situaţia în care ar face obiectul unor măsuri compensatorii).
Ca atare, aplicarea pe acest aspect a normei de drept material incidente, de către instanţa de apel, s-a făcut în mod corect, critica de nelegalitate formulată cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. fiind neîntemeiată.
Solicitarea de casare a deciziei, pentru că nu au fost încuviinţate obiecţiunile formulate de reclamantă în legătură cu cele două rapoarte de expertiză, nu este susceptibilă de încadrare în vreunul din motivele de recurs pentru a deschide controlul de legalitate.
Ceea ce pretinde de fapt recurenta, este evaluarea modalităţii în care instanţa de apel, ca instanţă de fond, a administrat şi a apreciat probatoriul cauzei.
Or, împrejurarea că instanţa anterioară a respins anumite obiecţiuni aduse rapoartelor de expertiză, apreciindu-le neîntemeiate, nu este un aspect cenzurabil în recurs, câtă vreme administrarea probelor este în căderea instanţelor fondului şi nu se invocă nesocotirea unor norme de procedură în legătură cu respingerea respectivelor obiecţiuni.
Afirmaţiile recurentei circumscrise acestui motiv de recurs, conform cărora „concluzia expertului topo că nu este posibilă restituirea în natură a imobilului este absurdă”, cea a expertului construcţii în sensul că „toate construcţiile ar fi necesare Căminului şi funcţionale” deşi nu ar fi nici necesare, nici funcţionale, nu se constituie în critici de nelegalitate, ci în veritabile obiecţiuni aduse rapoartelor de expertiză, care nu pot fi valorificate însă în această etapă procesuală.
Pentru considerentele expuse anterior, aspectele deduse judecăţii în recursul reclamantei au fost găsite nefondate şi vor fi respinse în consecinţă.
2. În ce priveşte recursul declarat de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului sector 1 Bucureşti, se constată caracterul inadmisibil al acestuia.
Aceasta, având în vedere că Direcţia Generală de Asistentă Socială şi Protecţia Copilului sector 1 Bucureşti a formulat cerere de intervenţie în interes propriu în faţa primei instanţe, cerere respinsă prin sentinţa tribunalului, cu motivarea că hotărârea judecătorească (sentinţa nr. 57680 din 1 iunie 1994 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti) de care se prevalează aceasta, ca dovedindu-i titlul de proprietate, nu este opozabilă reclamantei, iar imposibilitatea restituirii în natură a imobilului nu este dată de existenta unui titlu al intervenientei, ci de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Soluţia nu a fost contestată cu apel de către intervenientă, ceea ce înseamnă că ea s-a definitivat ca atare pe data expirării termenului de exercitare a căii de atac anterioare.
În acelaşi timp, modificarea sentinţei în apel, urmare a exercitării căii de atac de către reclamantă, nu a vizat-o pe intervenientă, obligaţiile de restituire, în natură sau prin echivalent, fiind puse în sarcina Municipiului Bucureşti şi Administraţiei Domeniului Public sector 1.
Rezultă, faţă de aceste elemente, că declararea recursului de către intervenientă s-a făcut omisso medio, ceea ce nesocoteşte ierarhia căilor de atac şi îi face demersul inadmisibil.
3. Cu privire la recursul pârâtului Municipiul Bucureşti, se constată următoarele:
- Criticând soluţia restituirii în natură a suprafeţei de 27.070 mp, recurentul-pârât a susţinut caracterul nelegal al acesteia, întrucât întreg imobilul reprezintă un complex social, fiind necesar bunei exploatări a căminului de bătrâni şi funcţionând ca un tot unitar.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, instanţa de apel, dispunând restituirea terenului în suprafaţă de 27.070 mp, a reţinut, cu trimitere la expertiza efectuată în cauză, că „este liber”, în timp ce terenul de 34.408 mp este ocupat de construcţii, astfel încât nu poate fi restituit.
Or, în condiţiile în care a identificat, ca normă incidenţă speţei, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanţa trebuia să observe că teren liber, în sensul textului menţionat (cu explicitarea dată acestuia şi prin Normele metodologice), nu înseamnă în mod suficient liber de construcţii.
Este necesar în plus, faţă de exigenţele textului legal, ca terenul să nu fie afectat de amenajări de utilitate publică (spaţii verzi, căi de acces, parcuri, conducte subterane).
Motivându-şi soluţia, instanţa de apel s-a limitat la a constata că „terenul este liber”, preluând necritic concluziile expertizei care reţin această situaţie în opoziţie cu cea a terenului de 34.040 mp, ocupat de construcţiile sociale.
Ar rezulta, în absenţa unei motivări exprese, în mod indirect, că ceea ce a avut în vedere instanţa de apel când a dispus măsura restituirii în natură a fost împrejurarea că pe teren nu se găsesc construcţii, omiţând din analiză cerinţele art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care impun alte repere pentru retrocedarea în natură.
Verificarea elementelor pricinii sub acest aspect era cu atât mai necesară cu cât, pe aceeaşi situaţie de fapt, instanţele fondului au statuat diametral opus.
Astfel, tribunalul a reţinut că „întregul imobil reprezintă un complex social, fiind conceput pe funcţiuni specifice medicale, de cazare, tratament, odihnă şi recreere, întregul teren fiind necesar unei bune exploatări a căminului de bătrâni şi astfel, funcţionând ca un tot unitar”.
Contrazicând această situaţie, dar fără să argumenteze, cea de-a doua instanţă devolutivă constată că suprafaţa de 27.070 mp este teren liber, sprijinindu-se pe raportul de expertiză care nu aduce nicio explicaţie în legătură cu accepţiunea dată noţiunii de teren liber, pe care expertul doar îl măsoară şi îl consideră restituibil în natură.
Or, faţă de această neelucidare a situaţiei de fapt, Înalta Curte constată că nu poate cenzura critica formulată de recurentul-pârât în legătură cu funcţionalitatea întregului imobil, complex social, ca tot unitar nesusceptibil de restituire în natură.
Fiind necesare verificări de fapt şi având în vedere dispoziţiile art. 314 C. proc. civ. (instanţa supremă hotărăşte numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite), recursul pârâtului urmează să fie admis şi casată decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
La reluarea judecăţii, se va avea în vedere suplimentarea probatoriului pentru stabilirea, în concret, a afectaţiunii terenului în suprafaţă de 27.070 mp, în ce măsură asigură funcţionalitatea complexului social, pentru a decela sensul noţiunii de teren liber din perspectiva dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care nu se confundă cu acela de teren liber de construcţii.
- Cealaltă critică a recurentului-pârât, referitoare la aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013 şi la compensarea prin puncte a imobilului în litigiu urmează să fie avută în vedere, de asemenea, de instanţa de rejudecare, ţinând seama de principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către reclamanta A.E. împotriva deciziei civile nr. 196 A din 31 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de intervenienta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului sector 1 Bucureşti.
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 310/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 272/2014. Civil → |
|---|
