ICCJ. Decizia nr. 272/2014. Civil

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 272/2014

Dosar nr. 1843/30/2008**

Şedinţa publică din 29 ianuarie 2014

Asupra cauzei de faţă a reţinut următoarele:

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Timişoara la 8 februarie 2008, sub nr. 1843/30/2008, contestatoarea P.C.M.A.M. a solicitat ca, în contradictoriu cu intimaţii Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă T. şi Managerul Spitalului Clinic de Urgenţă T., să se dispună anularea deciziei nr. 356 din 11 ianuarie 2008 emisă de Managerul Spitalului Clinic de Urgenţă T., ca fiind nelegală întrucât prin aceasta s-a refuzat restituirea în natură a imobilului situat la adresa din Timişoara, b-dul C.D.L., cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001 şi să se dispună restituirea în natură a imobilului notificat.

La data de 2 aprilie 2008, contestatoarea şi-a precizat contestaţia formulată, sub aspectul cadrului procesual, solicitând introducerea în cauză a Municipiului Timişoara, prin Consiliul Local Timişoara, solicitare căreia prima instanţă i-a dat curs în considerarea dispoziţiilor art. 12 alin. (4) şi alin. (5) din Legea nr. 213/1998.

Prin sentinţa civilă nr. 3911 din 22 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 1843/30/2008, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta P.C.M.A.M. împotriva pârâţilor Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă T., Managerul Spitalului Clinic de Urgenţă T. şi Municipiul Timişoara, prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara, s-a dispus anularea deciziei din 11 ianuarie 2008 emisă de Managerul Spitalului Clinic de Urgenţă T., respingându-se capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului, cu obligarea pârâtului Spitalul Clinic de Urgenţă T., prin manager, la plata către reclamantă a sumei de 3.539 RON, cheltuieli de judecată parţiale.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că imobilul în litigiu, situat administrativ în Timişoara str. C.D.L. (compus din casa cu etaj şi curte în suprafaţă de 1020 mp) a fost preluat de Statul Român de la pârâţii M.A. şi soţia sa, A.M., în baza Decretului nr. 225/1963, în scopul amenajării unui centru de balneo-fizioterapie.

Reclamanta P.C.M.A.M., în calitate de moştenitoare legală a foştilor proprietari tabulari, a formulat notificarea din 30 octombrie 2001 prin intermediul Biroul Executorului Judecătoresc S.T. prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru acest imobil, iar ulterior, la 25 octombrie 2007, şi-a precizat notificarea în sensul solicitării restituirii în natură a bunului.

Prin decizia nr. 356 din 11 ianuarie 2008, emisă de Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă T. în soluţionarea notificării, s-a respins cererea reclamantei cu motivaţia că pe terenul şi construcţia revendicate s-au edificat după anul 1963 construcţii de utilitate publica (în imobil funcţionând în prezent secţia clinică de balneofizioterapie a Spitalului Clinic Municipal de Urgenţă T.), că imobilul este necesar potrivit scopului pentru care a fost trecut în proprietatea statului, folosinţa lui fiind esenţială pentru buna desfăşurare a activităţilor de utilitate publică, că partea din terenul expropriat care nu se află sub construcţii este necesară pentru o buna utilizare a acestora, şi că, în raport cu specificul situaţiei, imobilul teren expropriat a fost şi este folosit potrivit scopului exproprierii, iar lucrările pentru care s-a dispus exproprierea au fost realizate şi ocupă funcţional întreg imobilul şi terenul afectat.

S-a mai reţinut în decizia contestată că, în afara construcţiilor noi anterior arătate, după anul 1963 a mai fost construită şi o clădire cu suprafaţa desfăşurată de 133 mp, lipită de imobilul existent şi comunicând cu acesta, că suprafaţa construită după exproprierea imobilului depăşeşte cu 100% suprafaţa construită preluată de Statul Român, fiind incidente prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, imobilul neputând face obiectul restituirii în natură.

Probatoriile administrate în faţa primei instanţe au confirmat motivele reţinute de unitatea deţinătoare în argumentarea deciziei emisă în soluţionarea notificării. Astfel, potrivit raportului de expertiză construcţii suprafaţa desfăşurată a corpurilor de clădire preluate de Statul român de la foştii proprietari tabulari este de 611,11 mp, în timp ce anexa nr. 1 la Decretul 225/1963 consemnează că această suprafaţă este de 595,87 mp, aceeaşi suprafaţă fiind menţionată şi în procesul-verbal de evaluare. Expertiza mai constată existenţa clădirilor noi, adăugate construcţiilor iniţiale şi care au fost edificate de Statul român ulterior preluării imobilului, respectiv corpurile B, C, D, E, F, care nu au o existenţă de sine stătătoare, ci au fost concepute ca extinderi funcţionale ale clădirii iniţiale. Totalul suprafeţei desfăşurate a construcţiilor edificate pe parcela cu nr. top X1, după exproprierea imobilului, este de 710,05 mp, în afara acestora existând prelungiri ale construcţiilor nou edificate şi pe parcelele învecinate, cu nr. top X2, X3, X4.

Pe baza acestor probatorii, prima instanţă a concluzionat că imobilului notificat i-au fost adăugate noi corpuri a căror arie desfăşurată însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţială, împrejurare faţă de care s-a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, apreciindu-se fără relevanţă aspectul că o parte a construcţiilor nou edificate au depăşit limita parcelei topografice expropriate, esenţial fiind de observat doar dacă aceste construcţii depăşesc cu 100% aria desfăşurată a construcţiilor preluate de către stat.

În acest context, instanţa de fond a apreciat ca nelegală decizia contestată întrucât, deşi prin aceasta s-a reţinut imposibilitatea adoptării măsurii restituirii în natură, aspect ce a fost confirmat prin probatoriile administrate, totuşi emitentul deciziei nu a făcut aplicare prevederilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care, respingând cererea de restituire în natură, entitatea notificată va stabili dreptul notificatorului la masuri reparatorii prin echivalent. Or, reclamanta, în calitate de moştenitor al foştilor proprietari tabulari, potrivit certificatului de calitate de moştenitor emis de Biroul Notarial Public D.G.C., are vocaţia, potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la a obţine măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat.

Prin decizia civilă nr. 106/A din 22 aprilie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, s-a admis apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe, care a fost desfiinţată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceiaşi instanţă, apreciindu-se că prin hotărârea pronunţată, după ce a reţinut imposibilitatea obiectivă a restituirii în natură a imobilului şi incidenţa dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prima instanţă a dispus anularea deciziei contestate, însă nu şi-a mai continuat raţionamentul logic şi legal necesar justei soluţionări a cauzei. Această situaţie a fost evaluată ca fiind similară necercetării pricinii pe fond şi lăsării notificării nesoluţionată.

Decizia instanţei de apel a fost casată prin decizia nr. 1539 din 22 februarie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 1843/30/2008 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a admiterii recursului declarat de pârâţii Primăria municipiului Timişoara şi Consiliul local al municipiului Timişoara, cauza fiind trimisă spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă, reţinându-se, în esenţă, că deficienţele constatate în judecarea cauzei de către prima instanţă nu reprezintă o necercetare a fondului cauzei, ci o greşeală în soluţionare care putea fi remediată şi de către instanţa de apel în cadrul legal oferit de dispoziţiile art. 295 şi urm. C. proc. civ., instanţă ce a fost învestită cu soluţionarea unei căi devolutive de atac.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. 1843/20/2008*, la data de 20 iulie 2011, şi, în suplimentarea probatoriului, instanţa a solicitat reprezentantului reclamantei depunerea la dosar a extrasului de carte funciară la zi privind imobilul în litigiu.

În raport de dispoziţiile art. XII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, raportat la obiectul cauzei, contestaţie împotriva deciziei nr. 356 din 11 ianuarie 2008 emisă în condiţiile Legii nr. 10/2001 de Primarul municipiului Timişoara, Curtea de Apel Timişoara a recalificat calea de atac dedusă judecăţii, din apel, în recurs.

Prin decizia nr. 1286R din 20 octombrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, s-a admis recursul declarat de recurentă, s-a schimbat în parte sentinţa recurată, în sensul că a fost obligat Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă T. să înainteze dosarul notificării Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor, potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005 şi s-au menţinut în rest dispoziţiile sentinţei civile.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că faţă de actele şi lucrările cauzei, soluţia instanţei de fond, de respingere a cererii de restituire a imobilului revendicat de contestatoare (aceeaşi, de altfel, ca şi soluţia dată prin decizia din 11 ianuarie 2008 emisă de Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă T.), este legală întrucât, din concluziile expertizelor întocmite în cauză, rezultă fără dubiu că aria desfăşurată a construcţiilor nou edificate depăşeşte cu peste 100% suprafaţa construcţiilor preluate de Statul român, că suprafaţa desfăşurată a corpurilor de clădire preluate de Statul român de la foştii proprietari tabulari a fost de 595,87 mp iar în prezent totalul suprafeţei desfăşurate a construcţiilor edificate după exproprierea imobilului pe parcela nr. top X1 este de 710,05 mp. În afara acestei suprafeţe de 710,05 mp, există prelungiri ale construcţiilor nou edificate şi pe parcelele învecinate, respectiv, cele cu nr. top. X2, X3 şi X4, iar imobilele nou edificate au o funcţionalitate comună cu imobilul existent la momentul exproprierii, în ele desfaşurându-şi activitatea secţia clinică de balneofizioterapie a Spitalului Clinic Municipal de Urgenţă T.

S-a conchis că cererea contestatoarei P.C.M.A.M., de restituire în natură a imobilului revendicat, a fost în mod corect respinsă, fiind incidente prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, text de lege care este imperativ în ceea ce priveşte imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, dacă aria desfăşurată a construcţiilor nou edificate depăşeşte cu 100% aria construcţiilor preluate de către stat.

Această dispoziţie este imperativă, chiar şi în situaţia în care construcţiile nou edificate ulterior preluării imobilului sunt construcţii de sine stătătoare, astfel cum s-a susţinut şi în speţa de faţă, cu atât mai mult cu cât toate aceste construcţii nou edificate, prin modul lor de construire şi poziţionare în raport cu imobilul iniţial şi mai ales prin destinaţia şi funcţionalitatea lor, constituie un corp comun care asigură funcţionarea secţiei clinice de balneofizioterapie a Spitalului Clinic Municipal de Urgenţă T.

Faţă de împrejurarea imposibilităţii restituirii în natură a imobilului, în mod evident, contestatoarea este îndreptăţită la beneficiul măsurilor reparatorii prin echivalent, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Recursul declarat de reclamantă împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia civilă nr. 1043 din 28 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe care a casat-o, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, ca apel, la aceeaşi instanţă .

Pronunţând această soluţie, instanţa de recurs a reţinut că Curtea de Apel Timişoara a făcut în mod greşit aplicare în cauză dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010, faţă de dispoziţiile art. XXVI din acelaşi act normativ, întrucât în cauză, prima instanţă a pronunţat o hotărâre până la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 care îşi producea efectele, astfel că nelegal această instanţă a recalificat calea de atac exercitată de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe ca fiind recurs şi nu apel şi a soluţionat calea de atac în complet nelegal constituit, din trei judecători, şi nu din doi judecători, încălcând dispoziţiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/32004.

Stabilind în mod clar că hotărârea primei instanţe este supusă apelului şi recursului, în speţă nefiind incidente dispoziţiile modificatoare ale Legii nr. 202/2010, cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă, ca apel.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 9 aprilie 2013.

Prin decizia civilă nr. 91A din 26 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara a fost admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 3911 din 22 decembrie 2008 a Tribunalului Timiş, care a fost schimbată în parte, în sensul că s-a constatat că reclamanta este persoană îndreptăţită la despăgubiri conform Titlului VII al Legii 247/2005, fiind obligat Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă T. să înainteze dosarul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, iar pârâtul Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă T. a fost obligat să plătească reclamantei 5.000 RON cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată.

Pronunţând această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prin apelul declarat reclamanta a criticat hotărârea primei instanţe pentru că i s-a respins cererea de restituire în natură şi pentru că nici pârâtul emitent, prin decizie, şi nici instanţa nu au acordat şi nu au propus vreo măsură reparatorie.

Critica vizând respingerea petitului având ca obiect restituirea în natură a imobilului a fost apreciată ca neîntemeiată întrucât din concluziile rapoartelor de expertiză în construcţii şi topografie efectuate în cauză a rezultat în mod neechivoc că aria desfăşurată a construcţiilor nou edificate însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţial.

Cum suprafaţa desfăşurată a corpurilor de clădire preluate de Statul român de la foştii proprietari tabulari, în baza Decretului de expropriere nr. 225/1963, a fost de 595,85 mp, iar suprafaţa totală de teren ocupată de construcţiile noi, edificate după data exproprierii, din terenul autorilor reclamantei şi din parcelele învecinate, este de 817,51 mp, s-a arătat că cererea reclamantei de restituire în natură a imobilului în litigiu a fost în mod corect respinsă de către prima instanţă, în raport de dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, chiar dacă este vorba despre edificarea unor construcţii de sine-stătătoare, avându-se în vedere că prin modul de construire, poziţia şi funcţionalitatea clădirilor edificate, acestea constituie un corp comun, cu destinaţia funcţionării secţiei clinicii de balneofizioterapie a Spitalului Clinic Municipal de Urgenţă T.

Însă, în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, soluţia primei instanţe este nelegală, întrucât în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se stabilesc măsuri reparatorii prin echivalent.

Instanţa de apel a mai precizat că invocarea nulităţii titlului Municipiului Timişoara, în baza căruia s-a înscris în C.F. nr. Y1 Timişoara (provenit din conversia pe hârtie a C.F. vechi nr. Y2 Timişoara) este lipsită de interes întrucât, chiar dacă s-ar obţine constatarea nulităţii acestuia, imobilul s-ar întoarce în proprietatea expropriatorului, respectiv în proprietatea Statului român.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta P.C.M.A.M.

În motivarea recursului declarat, recurenta a formulat următoarele critici de recurs:

- instanţa de apel nu a examinat în mod temeinic şi legal cauzele care au condus la casarea deciziilor anterioare, în principal a deciziei civile nr. 106/A/2010 a Curţii de Apel Timişoara, întrucât prin decizia civilă nr. 1539 din 22 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit irevocabil faptul că trebuie analizata cererea reclamantei din perspectiva dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001.

- instanţa de apel a reţinut eronat şi a ignorat situaţia de fapt şi dispoziţiile de drept operante în speţă, raportat la situaţia reală dovedită în cauză. De asemenea, aceasta a analizat şi interpretat incorect probele administrate, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., întrucât nu s-a pronunţat legal asupra unor mijloace de apărare şi asupra unor dovezi administrate, înlăturându-le ori ignorându-le, fără a motiva credibil, temeinic hotărârea dată, dovezile fiind covârşitoare pentru dezlegarea pricinii.

- Curtea de Apel Timişoara nu şi-a exercitat rolul activ potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (4) şi alin. (5) C. proc. civ. ca instanţă de control, rezumându-se în a reitera istoricul juridic al litigiului pentru a-şi motiva soluţia adoptată într-o singură pagină, admiţând apelul în mod greşit şi fără a motiva legitim şi juridic care este motivul admiterii apelului în contextul dat (deşi nu s-a administrat nici o probă care să răstoarne cele dovedite), admiţând apelul (iluzoriu), fără eficacitate reparatorie temeinică.

- soluţia pronunţată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001 întrucât, prin considerentele expuse, instanţa de apel recunoaşte implicit faptul că edificiile noi nu sunt construite pe terenul notificat, astfel că nu pot fi luate în calcul la suprafaţa desfăşurată a imobilului revendicat. De asemenea, instanţa de apel recunoaşte şi caracterul de sine stătător al construcţiile nou edificate, apreciind nelegal că, raportat la destinaţia acestora, clădirea revendicată nu poate fi retrocedată.

Întrucât imobilul revendicat, casă cu 1 etaj şi curte, evidenţiat în C.F. nr. vechi Y2 Timişoara, nu a fost niciodată modificat ori extins în mod legal, în accepţiunea Legii nr. 10/2001 ori a Legii nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, urmează a fi restituit în natură, în acord cu dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, observându-se că după restituire el poate fi apartamentat ori dezmembrat fără nici un impediment, devenind legală şi firească restituirea lui în natură, împreună ori separat de ruinele construcţii ale Statului român, recurenta făcând referire la adresa din 5 iunie 2006 prin care Primăria a comunicat Spitalului obligaţia de dezmembrare şi intabulate.

Excepţiile de la măsura restituirii sunt strict reglementate de Legea nr. 10/2001, în speţa neregăsindu-se nici unul dintre cazurile concrete de excepţie prevăzute de lege, iar cu privire la destinaţia bunului, de spital, aceasta este reglementată expres de către dispoziţiile art. 16 alin. (1), care prevede soluţia restituirii în natură, cu condiţia menţinerii afectaţiunii bunului pe perioada impusă de lege.

Recurenta a mai invocat ca argumente legale în vederea restituirii în natură a bunului, dispoziţiile art. 14 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din hotărâre pilot Maria Atanasiu împotriva României, dar şi fostul art. 27 al Legii nr. 10/2001, raportat la nevalabilitatea titlului statului, la actul exproprierii, dar şi cu privire la construcţiile inutile, veritabile ruine, de mai bine de 50 de ani, şi care nu slujesc pretins interesului public.

Instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere că bazinul nefuncţional, corpul „E” şi „F”, nu se află pe terenul cu nr. top X1 ce a fost expropriat autorilor reclamantei, fiind corpuri distincte, aflate pe un alt teren cu alt nr. top X3 şi fiind suprapus pe amplasamentul str. P.C., întrerupând trama stradală. Pârâtul Statul român nu a extins construcţiile cu peste 100% din aria desfăşurată iniţială a imobilul în speţă, dar şi dacă acest fapt s-ar fi întâmplat, în prezent lucrările executate de Statul român sunt ruine, acestea neputând fi utile nici reclamantei, iar, la nevoie, bunul solicitat poate li dezmembrat de ruina proprietatea Statului român şi, de asemenea, poate fi administrat şi folosit separat.

Atât instanţele de judecată, cât şi entitatea notificată aveau obligaţia de a respecta principiul prevalenţei restituirii în natură a imobilelor.

Recurenta a mai invocat, cu referire la fundaţia din expertiză, dispoziţiile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care se restituie în natură inclusiv terenurile fără construcţii, afectate de lucrări de investiţii de interes public aprobate, dacă nu a început construcţia acestora, ori lucrările aprobate au fost abandonate. Cu referire la bazinul (ruina din expertiza), a invocat prevederile art. 10 alin. (5) din aceeaşi lege, potrivit cu care se restituie în natură şi terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcţii autorizate care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare, dacă persoana îndreptăţită a plătit acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piaţă a construcţiei respective, stabilită potrivii standardelor internaţionale de evaluare.

- instanţa de apel a nesocotit principiul contradictorialităţii şi a dreptului la apărare şi a încălcat dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în contextul în care nu se pronunţă asupra unor chestiuni procesuale solicitate privind modul de partajare a construcţiilor noi edificate, alăturate construcţiei expropriate

- hotărârea instanţei de apel este netemeinică şi nelegală întrucât se întemeiază pe greşeli grave de fapt, decurgând din aprecieri nelegale şi eronate ale probelor administrate şi pe interpretări eronate şi nelegale ale dispoziţiilor legale, soluţia consfinţită contravenind practicii constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în speţe similare, în care s-a făcut corecta aplicare a dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, recurenta exemplificând prin decizia nr. 1581 din 7 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, dată în Dosar nr. 3886/1/2011 .

Potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (3), alin. (4) şi alin. (6¹) C. proc. civ., recurenta a mai solicitat cercetarea fondului sub toate aspectele şi rejudecarea pricinii pe fondul acesteia, cerând să se dea eficienţă dispoziţiilor alin. (2) şi alin. (3) ale art. 306 C. proc. civ., cât şi dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ.

Recurenta nu a dat o încadrare în drept criticilor sale de recurs şi a solicitat judecarea cauzei şi în lipsa.

La 23 ianuarie 2014 intimatul Municipiul Timişoara a formulat întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea motivelor de recurs care se referă la netemeinicia hotărârii atacate, respectiv a acelora dintre critici prin care se solicită reaprecierea de către instanţa de recurs a probelor administrate în cauză şi la reanalizarea de către aceasta a stării de fapt.

Separat de aceasta, intimatul a cerut respingerea recursului întrucât în cauză s-a făcut o corectă aplicare dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, text legal incident în raport de situaţia de fapt şi cea juridică a imobilului notificat.

În recurs, în condiţiile art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte a încuviinţat administrarea probei cu înscrisuri la solicitarea intimatului Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă T., constând în copii ale autorizaţiei sanitare de funcţionare pe anul 2013 a secţiei clinice de recuperare, a cererii de eliberare a unei autorizaţii similare pentru anul în curs, a contractelor de furnizare servicii medicale spitaliceşti şi de servicii medicale în specialitatea reabilitare medicală din anul 2013, o situaţie a externărilor şi consultaţiilor din Ambulatoriu integrat, secţia clinică de recuperare, medicină fizică şi balneologie.

Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat, în considerarea celor ce urmează:

În considerarea apărărilor formulate prin întâmpinarea intimatului Municipiul Timişoara, care a susţinut inadmisibilitatea invocării şi cercetării în recurs a aspectelor care ţin de temeinicia judecăţii efectuate de instanţele de fond, dar şi ca urmare a solicitărilor exprese ale recurentei din finalul motivării recursului declarat, de examinare a fondului cauzei sub toate aspectele şi de rejudecare a pricinii pe fond, ca şi a aceleia de a se da eficienţă dispoziţiilor alin. (2) şi alin. (3) ale art. 306 C. proc. civ., câteva precizări prealabile, care ţin de regulile judecăţii în recurs, în configuraţia dată de dispoziţiile art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ., se impun.

Dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permiteau în recurs efectuarea de verificări spre a se stabili dacă hotărârea atacată se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, au fost abrogate prin dispoziţiile art. 1 pct. 112 din O.U.G. 138/2000, iar cele ale art. 304 pct. 10, care permiteau verificări spre a se stabili dacă instanţa, a cărei hotărâre se critică, nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare ori asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, a fost, de asemenea, abrogat prin dispoziţiile art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005. Drept consecinţă, în actuala configuraţie juridică, recursul exercitat în cadrul legal oferit de prevederile art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ. a devenit o cale extraordinară de atac ce permite exercitarea unui control exclusiv de legalitate asupra hotărârilor pronunţate de instanţele de apel şi doar pentru motivele legale de recurs, limitativ prevăzute de legiuitor la pct. 1-pct. 9 ale art. menţionat, cu excluderea posibilităţii exercitării unei cenzuri în legalitate, indiferent că aceasta ar presupune restabilirea situaţiei de fapt a cauzei pe baza probatoriilor deja administrate, reevaluarea probatoriilor ori analiza şi verificarea modului de interpretare a acestora de către instanţele de fond.

În raport cu actualul cadru procesual al judecăţii în recurs, Înalta Curte stabileşte că nu constituie critici de recurs, neputând fi circumscrise nici unui motiv legal de recurs dintre cele prevăzute de art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ., şi, din acest motiv, nu vor fi nici examinate acele critici regăsite într-o măsură consistentă în motivarea recursului reclamantei precum „reţinerea eronată şi ignorarea situaţiei de fapt (…) de către instanţa de apel”, „incorecta analizare şi interpretare a probelor administrate”, „instanţa de apel nu s-a pronunţat legal asupra mijloacelor de apărare şi asupra unor dovezi administrate, înlăturându-le, ignorându-le fără a motiva credibil, temeinic hotărârea dată, dovezile fiind covârşitoare pentru dezlegarea pricinii”, „hotărârea (…) este netemeinică şi nelegală întrucât (…) se întemeiază pe greşeli grave de fapt, decurgând din aprecieri nelegale şi eronate ale probelor administrate (…)” prin care partea pune în discuţie situaţia de fapt a cauzei şi pretinde o cenzură asupra temeiniciei hotărârii recurate.

Pentru raţiuni identice, instanţa de recurs precizează că nici nu va putea da curs solicitărilor recurentei de „examinare a fondului cauzei sub toate aspectele” ori de „rejudecare a pricinii pe fond”, neputând constitui acesta obiectivul prezentei judecăţi de recurs, ci exclusiv acela de a verifica legalitatea dezlegării date de instanţele de fond raportului juridic litigios, potrivit normelor legale incidente cauzei în raport de situaţia juridică şi de fapt definitiv stabilită în faţa acestora, pe baza probatoriilor administrate.

Întrucât recursul formulat nu s-a rezumat însă la invocarea unor atare critici şi întrucât dezvoltarea celorlalte critici permite încadrarea acestora în motivele legale de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte nu va constata nulitatea căii de atac cu judecarea căreia a fost învestită, dar va rezuma analiza sa, cum s-a precizat anterior, exclusiv acelor critici ce permit un control de legalitate asupra hotărârii atacate în raport de normele legale incidente cauzei şi a căror nesocotire a fost invocată de parte.

Supunând examinării aceste critici, Înalta Curte apreciază că susţinerea recurentei, de neluare în considerare de către instanţa de apel a cauzelor care au condus la casarea deciziilor anterioare, în special a deciziei civile nr. 106A/2010 a Curţii de Apel Timişoara, este nerelevantă sub aspectul legalei dezlegări a prezentei cauze.

Aceasta întrucât, ulterior soluţionării litigiului în primă instanţă prin sentinţa civilă nr. 3911 din 22 decembrie 2008 a Tribunalului Timiş, toate hotărârile pronunţate în cauză de Curtea de Apel Timişoara, până la aceea care face obiectul prezentului recurs, au fost viciate din punct de vedere legal în urma aplicării eronate fie a dispoziţiilor legale ale C. proc. civ. care organizează desfăşurarea judecăţii în apel, fie a dispoziţiilor legale noi ale Legii nr. 202/2010 care trasează cadrul legal de soluţionare a contestaţiilor întemeiate pe prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel după cum s-a reţinut prin deciziile de casare ale instanţei de recurs din 22 februarie 2011 şi din 28 februarie 2013.

Astfel, dacă prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1539 din 22 februarie 2011 a fost casată decizia nr. 106A din 22 aprilie 2010 a Curţii de Apel Timişoara reţinându-se greşita aplicare a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în varianta în vigoare la acea dată, faţă de modul de soluţionare a cauzei de către prima instanţă, prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1043 din 28 februarie 2013 s-a constatat greşita reţinere a incidenţei în cauza pendinte a dispoziţiilor modificatoare ale art. XXVI ale Legii nr. 202/2010 prin decizia nr. 1286R din 20 octombrie 2011 a aceleiaşi curţi de apel.

Prin urmare, norme procedurale care reglementau cadrul legal general de soluţionare a litigiului de faţă au fost cele a căror interpretare şi aplicare de către instanţele de fond au făcut obiectul cenzurii în instanţa de recurs, şi nu cele de ordin substanţial, care ţineau de soluţionarea în fond a cauzei, după cum a pretins recurenta.

Chiar astfel fiind, critica recurentei şi-ar fi găsit locul în măsura în care s-ar fi dovedit că instanţele ce au examinat şi dezlegat în fond raportul juridic litigios ar fi făcut aplicarea cu totul altor dispoziţii legale decât cele incidente în raport cu situaţia juridică şi cea de fapt a imobilului litigios.

Or, instanţa de recurs constată că instanţele de fond au soluţionat litigiul chiar în raport de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 10/2001, a căror incidenţă în soluţionarea notificării recurentei a fost reţinută încă din faza administrativă de rezolvare a acesteia, de către unitatea deţinătoare.

De altfel, ceea ce critică recurenta prin cea dintâi critică a recursului său, neanalizarea cererii sale din perspectiva dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, contravine în mod evident cu o altă critică formulată subsecvent, anume aceea că soluţia pronunţată ar fi fost dată cu greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 19, ceea ce presupune ca situaţie premisă o analizare a cererii chiar în raport cu conţinutul normativ al acestui articol.

Nici critica de încălcare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 129 alin. (4) şi alin. (5) C. proc. civ., invocată în termeni generali şi neparticularizată prin evidenţierea unor situaţii concrete, care să poată fi supuse verificării, nu poate fi reţinută. Deşi invocată această critică, recurenta nu a precizat în ce fel ori sub ce aspecte instanţa de apel şi-ar fi încălcat obligaţiile legale ce-i revin în temeiul art. 129 alin. (4) C. proc. civ. şi cum ar fi împietat aceasta asupra corectei dezlegări în drept a pricinii. Tot astfel, nu s-a precizat în concret ce elemente ale situaţiei de fapt au rămas nestabilite şi eventual, ce probe s-ar mai fi impus a fi administrate „pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză”, în condiţiile în care, prin acelaşi recurs tot reclamanta este cea care afirmă că „dovezile fiind covârşitoare pentru dezlegarea pricinii”.

În sfârşit, din împrejurarea menţinerii parţiale a soluţiei primei instanţe, sub aspectul dezlegării date cererii reclamantei de restituire în natură a imobilului notificat, nu se poate considera că instanţa de apel nu şi-ar fi exercitat rolul de instanţă de control judiciar, soluţia adoptată, care a schimbat-o în parte pe aceea a Tribunalului Timiş, demonstrând contrariul celor susţinute de recurentă.

Înalta Curte constată că, dimpotrivă, considerentele deciziei atacate dovedesc examinarea critică a tuturor elementelor de fapt şi de drept relevante în soluţionarea cauzei, aşadar exercitarea controlului judiciar, neputându-se reţine un caz de nemotivare a hotărârii pronunţate.

Nefondată este şi critica prin care s-a invocat greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001 şi, din acest motiv, greşita soluţionare a cererii reclamantei care a vizat restituirea în natură a imobilului notificat, cu nesocotirea principiului prevalenţei măsurii reparatorii a restituirii în natură.

Astfel, se reţine că ambele instanţe de fond au interpretat dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în sensul că este satisfăcută condiţia legală a acestei norme, respectiv, construcţiilor iniţiale preluate de stat, să li se fi adăugat noi corpuri a căror arie desfăşurată însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţial, fără a prezenta relevanţă dacă corpurile noi de construcţie sunt extinse pe orizontală doar în perimetrul terenului aferent corpului de proprietate preluat abuziv (şi a cărui restituire se judecă) ori dacă această extindere depăşeşte limitele acestui perimetru, şi se situează şi pe terenuri care, la origini, au aparţinut altor corpuri de proprietate (având număr topo-cadastral diferit), situaţie care corespunde celei a prezentei cauze.

În opoziţie cu instanţele ce s-au pronunţat în cauză, recurenta a pretins ca verificarea întrunirii condiţiilor legale ale art. 19 alin. (1) să se realizeze exclusiv prin determinarea ariei desfăşurate a construcţiilor nou edificate în limita corpului de proprietate cu nr. top X1, care include, potrivit înscrierilor din C.F. nr. Y2 a localităţii Timişoara, o suprafaţă de 1290 mp teren.

Văzând conţinutul normativ al art. 19 alin. (1), instanţa de recurs apreciază că instanţele de fond au dat o corectă interpretare acestor dispoziţii legale, întrucât ipoteza de reglementare a normei se raportează în mod exclusiv şi independent la „imobilele-construcţii”, fără să impună condiţionări suplimentare în sensul ca aria desfăşurată a construcţiilor nou edificate (pe orizontală, întrucât doar în acest caz prezintă interes analiza), să se situeze pe terenul corespunzător corpului de proprietate, în configuraţia existentă la data preluării abuzive realizate de stat.

Faţă de această împrejurare, ipotezele ce pot să apară în practică, şi care atrag deopotrivă incidenţa dispoziţiilor legale şi soluţiei legislative oferite de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pot fi corespunzătoare situaţiei în care construcţiei iniţiale i se adaugă noi corpuri de construcţie pe orizontală şi/sau verticală, dar care se edifică în limitele suprafeţei de teren aparţinând corpului de proprietate preluat abuziv ori corespunzătoare situaţiei în care corpurile nou adăugate pe orizontală şi/sau verticală depăşesc limitele corpului de proprietate iniţial, extinzându-se şi pe parcele de teren învecinate, cazul regăsit în prezenta speţă.

Justificarea logică a acestei soluţii legislative este dată de faptul că, spre deosebire de ipoteza legală a art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care are în vedere situaţia corpurilor suplimentare (nou edificate) care sunt de sine stătătoare, cea a art. 19 alin. (1) are în vedere, prin opoziţie, acele situaţii în care corpurile suplimentare nou edificate, indiferent că au fost realizate pe orizontală şi/sau verticală, nu sunt de sine stătătoare în raport cu corpul de construcţie iniţial, formând un ansamblu structural şi/sau funcţional care deserveşte un unic scop.

Cât priveşte înţelesul sintagmei „corpuri suplimentare de sine stătătoare”, care şi acesta a făcut obiectul dezbaterilor şi controversei din prezenta judecată, instanţa de recurs apreciază că nu vizează atât componenta strictă tehnică, spre exemplu, construcţii care au fundaţii şi acoperişuri distincte, pereţi despărţitori ori care nu au pereţi despărţitori comuni, cât, în mod necesar şi obligatoriu, pe cea funcţională, în absenţa căreia consacrarea acestui caz de excepţie de la regula restituirii în natură ar deveni lipsită de orice raţiune.

Că aceasta este înţelesul exact şi complet al sintagmei „corpuri suplimentare de sine stătătoare”, rezultă în mod neîndoielnic din norma de aplicare a acestui articol de lege, conţinută la pct. 19.2 din H.G. nr. 250/2007, republicată, care, exemplificând cazurile ce nu se circumscriu ipotezei art. 19 alin. (1) din lege, evocă situaţia construcţiei căreia i-au fost adăugate, pe orizontală şi/sau verticală, în raport cu forma iniţială, corpuri suplimentare ce au o utilizare independentă de cea a suprafeţei preluate abuziv.

Prin urmare, se apreciază că în mod corect instanţele de fond au concluzionat asupra imposibilităţii asigurării restituirii în natură a imobilului notificat, în condiţiile în care probatoriile administrate au relevat că, în actele de preluare a acestuia de către stat, suprafaţa construită a clădirii iniţiale măsura 595,85 mp (aria desfăşurată), iar potrivit expertizei efectuată în primă instanţă (expert G.M.) aceasta este de 611,11 mp, în timp ce lucrările de extindere a construcţiei iniţiale, executate în trei etape, în anii 1963-1985, de Statul român prin Consiliul popular al Regiunii Banat, ce s-au materializat în 5 corpuri noi de construcţie (B, C, D, E şi F) au o arie desfăşurată totală de 949,28 mp, dintre care cele suprapuse terenului corespunzător nr. top X1 (aşadar aparţinând imobilului preluat de stat şi notificat în actuala procedură) au o arie desfăşurată de 710,05 mp.

Instanţa de apel a mai reţinut că suprafaţa totală de teren ocupată de construcţiile noi, edificate după data exproprierii, atât din terenul reclamantei dar şi din parcelele învecinate este de 817,51 mp, apreciind corect asupra incidenţei în cauză a ipotezei legale reglementată de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, chiar în pofida concluziilor expertizei construcţii administrată în faţa acestei curţii de apel, în primul ciclu procesual al cauzei (expertiza K.G.), care la pct. 4 concluzionează asupra caracterului de sine stătător, din punct de vedere tehnic, al construcţiilor nou edificate în raport cu construcţia iniţială, justificat de existenţa fundaţiilor şi acoperişurilor proprii ale acestora, a existenţei rosturilor între construcţia veche şi cele nou edificate.

Aşa cum s-a precizat deja anterior, ceea ce este relevant şi cu totul hotărâtor în sensul legii (art. 19 din Legea nr. 10/2001), în determinarea caracterului de sine stătător al corpurilor suplimentare nou edificate în raport cu construcţia iniţială ce a făcut obiectul preluării, este nu componenta tehnică a noţiunii, cât cea funcţională, în sensul de a corespunde sau nu unei utilizări independente.

În alte cuvinte, se circumscrie ipotezei legale a art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu numai situaţia în care construcţiei iniţiale i-au fost adăugate pe orizontală şi/sau verticală noi corpuri care, din punct de vedere tehnic, nu au o existenţă de sine stătătoare, fiind integrate structural într-un unic edificiu extins (beneficiind, spre exemplu de fundaţia construcţiei iniţiale, de pereţi despărţitori comuni sau de un unic sistem de acoperire), ci şi situaţia construcţiilor noi care, deşi edificate separat de construcţia iniţială (beneficiind de elemente structurale distincte, ca fundaţii, acoperiş, rosturi) aşadar, independente din punct de vedere tehnic, prin modul de construire, amplasare şi prin funcţionalitatea lor formează un corp comun cu construcţia veche, căreia i s-au adăugat în scopul asigurării unei unice destinaţii funcţionale.

Este acesta din urmă şi cazul imobilului în litigiu, a cărui expropriere realizată în baza Decretului nr. 225/1963 a Consiliului de Stat al R.S.R., a avut ca scop chiar amenajarea unui centru de balneo-fizioterapie în oraşul Timişoara, amenajare ce a presupus atât transformarea funcţionalităţii clădirii iniţiale, existente la data exproprierii, dar şi edificarea în mai multe etape, pe parcursul anilor 1963-1985 de către Statul român, de noi corpuri de construcţie menite să asigure funcţionarea centrului balneo-fizioterapeutic.

Expertiza G.M. a evidenţiat astfel că proiectele ce au stat la baza edificării corpurilor noi au fost elaborate ţinând cont de arhitectura clădirilor existente, că unele din noile edificate au fost destinate asigurării legăturii cu celelalte corpuri de construcţie (corpul B şi C), comunicând cu acestea, în timp ce corpul E a fost destinat funcţionării ca bazin hidroterapeutic, iar corpul F funcţionării cabinetelor medicale şi de tratament.

Expertiza a mai concluzionat că noile edificate nu constituie o construcţie de sine stătătoare faţă de imobilul a cărui restituire s-a solicitat şi care a făcut obiectul preluării prin expropriere de către stat, extinderile fiind realizate în baza unor proiecte întocmite de specialişti arhitecţi autorizaţi pentru construcţii de sănătate, acestea fiind concepute ca extinderi funcţionale ale clădirii iniţiale.

În sfârşit, Înalta Curte reţine că şi în prezent întregul imobil de la adresa din b-dul C.D.L., în care a fost inclus şi imobilul preluat de la autorii reclamantei, având nr. top X1 şi care este înscris în C.F. nr. Y2 a Municipiului Timişoara, deserveşte activitatea secţiei clinicii de banleofizioterapie a Spitalului Clinic Municipal de Urgenţă T., a cărei funcţionare a fost dovedită atât în etapele procesuale anterioare ale cauzei, dar şi în cea de recurs de faţă, prin înfăţişarea autorizaţiei sanitare de funcţionare, a situaţiei internărilor, externărilor, consultaţiilor acordate în sistem ambulatoriu în cursul anului 2013, respectiv a contractelor de furnizare servicii medicale spitaliceşti şi în ambulatoriu integrat balnear.

Prin urmare, a concluzionat corect instanţa de apel atunci când a reţinut că, deşi noile corpuri adăugate sunt construcţii de sine stătătoare, aceasta însă din punct de vedere tehnic, modul de construire, poziţia şi funcţionalitatea lor fac ca ele să constituie, alături de construcţia iniţială, un corp comun cu destinaţia funcţională unică, asigurarea activităţii secţiei de balneofizioterapie a Spitalului Clinic Municipal de Urgenţă T. Această împrejurare a determinat, alături de întrunirea condiţiei ariei desfăşurate a construcţiilor noi, de peste 100% din aria desfăşurată iniţial, reţinerea incidenţei art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi, în acelaşi timp, excluderea ipotezei legale a art. 19 alin. (2) care vizează cazul construcţiilor noi de sine stătătoare din punct de vedere tehnic dar, în mod special, din punct de vedere funcţional.

Rezultă aceasta, cum s-a arătat, din norma de aplicare a legii, punctul 19.2 din H.G. nr. 250/2007, republicată, înţelegându-se că nu se circumscrie ipotezei art. 19 alin. (1), ci aceleia a art. 19 alin. (2) construcţia căreia i-au fost adăugate pe orizontală şi/sau verticală, în raport cu forma iniţială, corpuri suplimentare ce au o utilizare independentă de cea a suprafeţei preluate, situaţie care nu corespunde aceleia stabilită de instanţele de fond ca fiind regăsită în cauza pendinte, pe baza probatoriilor administrate.

Înalta Curte constată că, deşi recurenta invocă aplicarea acestei norme legale cazului său, făcând trimiterea la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conturată în aplicarea art. 19 alin. (2), nu se poate reţine că soluţia adoptată de instanţa de apel ar contraveni acestei jurisprudenţe, elementele de fapt ale cauzei, astfel cum au fost determinate prin probatoriile administrate, excluzând posibilitatea soluţionării litigiului pe tărâmul soluţiei legislative oferite de art. 19 alin. (2).

Instanţa de apel şi-a prezentat suficient de convingător şi pertinent motivele care au determinat-o să reţină aplicabilitatea în speţă a cazului reglementat de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar instanţa de recurs nu găseşte nici un argument de a schimba această concluzie care este în acord cu legea.

Dată fiind această împrejurare, ipoteza apartamentării ori aceea a dezmembrării pe care recurenta a susţinut-o constant pe parcursul litigiului său, declarând că nu-i sunt utile şi că nu-şi doreşte ruinele Statului român, nu apare decât ca o soluţie inventată de parte, neprevăzută de legiuitor şi, în tot cazul, care contravine soluţiei legislative a art. 19 alin. (1) din lege, pe bună dreptate nefiind luată în calcul ori supusă dezbaterii de către instanţa de apel. Nu s-ar putea reţine de aici, deci, nici critica de încălcare a dreptului reclamantei la apărare ori la un proces echitabil, după cum fără temei a pretins aceasta.

Este adevărat că, pe tărâmul dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, reclamanta ar fi putut obţine restituirea în natură a imobilului preluat autorilor săi de către Statul român întrucât în conformitate cu acest text legal, imobilele având destinaţiile arătate în anexa nr. 2 lit. b), între care figurează şi cele ocupate de unităţi sanitare şi de asistenţă medico-socială precum spitale, etc., necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate se restituie foştilor proprietari cu obligaţia de a-i menţine o perioadă de timp afectaţiunea.

Totuşi, nici o instanţă anterioară nu a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 16 şi nu a refuzat restituirea în natură a bunului notificat motivat de împrejurarea că acesta este destinat unei activităţi de interes public, spital, ori că aparţine domeniului public al Municipiului Timişoara.

Dacă singura modificare care ar fi fost adusă imobilului notificat ulterior preluării de către stat ar fi fost aceea a destinaţiei funcţionale, prin transformarea în spital, desigur că cererea reclamantei ar fi putut fi soluţionată în raport de dispoziţiile art. 16 ale Legii nr. 10/2001, însă probatoriile administrate în faţa instanţelor de fond au relevat că modificările aduse imobilului au vizat nu doar destinaţia funcţională, ci şi configuraţia sa în ansamblu, prin integrarea sa într-un aşezământ ce înglobează mai multe suprafeţe cu nr. top distincte, pe care au fost edificate noi corpuri de construcţie, unele alipite şi care comunică cu construcţia iniţială, altele distincte, al căror nucleu se situează pe terenul corpului de proprietate preluat de stat de la autorii recurentei, dar care se continuă şi pe terenurile învecinate, toate servind desfăşurării activităţii şi asigurării funcţionalităţii clinicii de balneofizioterapie.

Aceste modificări constructive, realizate spre a asigura o unică destinaţie funcţională, au determinat soluţionarea cererii reclamantei pe tărâmul dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (şi nu pe acela al art. 16) care consacră o soluţie de excepţie de la regula măsurii reparatorii a restituirii în natură.

Stabilind în mod întemeiat că imobilul notificat de reclamantă, prin situaţia sa juridică şi cea de fapt actuală, se înscrie în ipoteza art. 19 alin. (1), care-l exclude de la restituirea în natură, nu se poate reţine că unitatea deţinătoare ori instanţele de fond au încălcat principiul prevalenţei restituirii în natură, soluţia adoptată de acestea fiind chiar cea consacrată de lege.

Nici susţinerea în sensul că restituirea în natură se impune întrucât imobilul notificat nu a fost niciodată modificat ori extins în mod legal, nu poate fi primită, prima instanţă reţinând judicios că potrivit art. 10 alin. (3) din lege, exigenţa edificării de construcţii autorizate pe terenul solicitat în procedura Legii nr. 10/2001, care exceptează restituirea în natură pe motivul existenţei construcţiilor nou edificate, vizează construcţiile ridicate după 1 ianuarie 1990. Or, construcţiile nou edificate din prezenta cauză datează din perioada 1963-1985, după cum a stabilit expertiza construcţii.

Instanţa de recurs nu poate reţine nici incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. (4) şi alin. (5) din Legea nr. 10/2001, cu referire la corpul D de construcţie, respectiv fundaţia, care nu poate fi considerată o lucrare abandonată pentru că nu a fost finalizată, ori cu referire la corpul E (bazinul hidroterapeutic) care nu poate fi considerat inutil unităţii deţinătoare, doar pentru că de 4 ani de zile nu mai este funcţional, având nevoie de lucrări de reparaţii, investiţiile în acest sens fiind sistate şi ca urmare a demersurilor iniţiate de reclamantă.

Desigur, dat fiind specificul afecţiunilor medicale ce intră în sfera activităţii spitalului, nu este în căderea reclamantei să facă aprecieri asupra caracterului inutil al acestui element de construcţie, bazinul hidroterapeutic, lipsind ipotezei legale a art. 10 alin. (5) condiţia acordului părţilor şi plăţii de către notificator a valorii de piaţă a bunului respectiv.

Adoptarea unei alte soluţii în privinţa cererii reclamantei nu ar putea fi justificată prin înfrângerea dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nici pe tărâmul art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nici hotărârea pronunţată în cauza M. Atanasiu ş.a. contra României şi nici a prevederilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, în varianta iniţială a legii, text neincident cauzei.

Reamintind caracterul non devolutiv al recursului exercitat în cadrul legal al art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ., precizat şi în partea de început a acestor considerente, instanţa de recurs reţine că nu poate cenzura criticile recurentei ce contrazic situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond şi prin care aceasta a negat că Statul român ar fi extins partea de construcţii cu peste 100% din aria desfăşurată iniţială a imobilului în speţă ori cea prin care a afirmat că corpul E şi F nu se află pe terenul cu nr. top X1 (adică cel al autorilor săi), ci pe cel cu nr. top X3, aceasta în contra concluziilor expertizei construcţii G.M. şi a expertizei topo-cadastrale A.C.

În considerarea tuturor acestor argumente, apreciind ca fiind legală soluţia adoptată în prezenta cauză, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat, iar în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ. o va obliga pe recurentă să plătească intimatului pârât Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă T., 3.009 RON cheltuieli de judecată în recurs, a căror plată a fost probată cu înscrisurile depuse la dosar, constând în cheltuieli de transport cu avionul (dus) 760 RON, cazare (229 RON) şi masă (20 RON), onorariu de avocat (200 RON).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.C.M.A.M. împotriva deciziei civile nr. 91/A din 26 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta reclamantă să plătească intimatului pârât Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă T., 3.009 RON cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 ianuarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 273/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 8/2014. Civil. Pretenţii. Obligatia de a... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 267/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 268/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond ICCJ. Decizia nr. 269/2014. Civil. Acordare de compensatii financiare victimelor unor infractiuni(L211/2004). Revizuire - Recurs ICCJ. Decizia nr. 271/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs ICCJ. Decizia nr. 273/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 276/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 278/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Acţiune în constatare. Recurs