ICCJ. Decizia nr. 2795/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2795/2014
Dosar nr. 44430/3/2012
Şedinţa publică din 21 octombrie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 29 februarie 2012, reclamanţii B.F. şi S. (fosta B.) F. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună, în principal, obligarea pârâtului la restituirea preţului de piaţă al apartamentului nr. 1 situat în Bucureşti, str. S., sector 2, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 18 iulie 1997, iar în subsidiar, obligarea pârâtului la restituirea preţului actualizat plătit pentru apartamentul de la adresa mai sus menţionată, obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, contravaloarea în lei la cursul BNR de la data plăţii cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 842 din 12 aprilie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi şi a obligat pârâtul la plata preţului actualizat în valoare de 27.060.444 lei, sumă actualizată cu indicele de inflaţie în perioada cuprinsă către momentul achitării preţului de către reclamanţi şi până la momentul plăţii efective de către pârât şi la plata sumei de 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu expertiză).
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
În fapt, reclamanţii B.F. şi S. (fostă B.) F. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. S., sector 2, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 18 iulie 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin Decizia civilă nr. 326 din 7 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă (irevocabilă), contractul a fost declarat nul şi imobilul a fost restituit în natură fostului proprietar.
În considerentele acestei decizii, instanţa de recurs a stabilit că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, iar reclamanţii au procedat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, întrucât la data încheierii contractului cererea de retrocedare formulată de fostul proprietar nu fusese soluţionată.
În drept, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 50 ale Legii nr. 10/2001 şi a constatat că legiuitorul face o distincţie clară între situaţia când la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995 (când foştii chiriaşi au dreptul la restituirea preţului actualizat) şi situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 (când foştii chiriaşi au dreptul la restituirea preţului de piaţă).
În speţă, nu este îndeplinită prima condiţie, din probatoriul administrat rezultând că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, faţă de cele reţinute în Decizia civilă nr. 326 din 7 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă cu putere de lucru judecat.
În consecinţă, instanţa de fond a constatat că nu se poate reţine aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 505 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, care permit restituirea preţului de piaţă al imobilelor.
Situaţia speţei de faţă se încadrează în prevederile art. 50 alin. (2) din acelaşi act normativ, fiind îndeplinite condiţiile cumulative dispuse de aceste prevederi legale.
Prin Decizia nr. 196A din 6 mai 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţii B.F. şi F.B. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut cu privire la apelul declarat de pârât că, în mod corect tribunalul a stabilit că Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză, în raport de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009.
Ministerul Finanţelor Publice este considerat, în contextul legii, ca reprezentant al Statului Român, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954, fapt care reiese din aceea că se prevede că sursa plăţii nu sunt propriile fonduri ale Ministerului Finanţelor Publice ca instituţie de sine stătătoare, ci este fondul extrabugetar pe care Ministerul Finanţelor Publice doar îl administrează.
Aceste dispoziţii ale Legii nr. 10/2001 sunt dispoziţii speciale în raport de dispoziţiile de drept comun conţinute în Codul civil, pe care le invocă apelantul-pârât (art. 969, art. 1337, art. 1341 şi urm., art. 1344 C. civ.) iar potrivit regulilor aplicabile concursului dintre legea specială şi legea generală, acestea se aplică prioritar faţa de Codul civil.
În ce priveşte criticii e apelantului referitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, curtea de apel a constatat că pârâtul este în mod evident în culpă procesuală, conform art. 274 C. proc. civ., faţă de poziţia adoptată în proces (prin formularea unor apărări absolut nefondate şi infirmate constant de soluţiile instanţelor judecătoreşti, ceea ce face ca insistenţa apelantului-pârât în a mai susţine aceleaşi idei să fie una de-a dreptul abuzivă).
Referitor la apelul reclamanţilor, curtea de apel a constatat că în mod judicios tribunalul a reţinut că în cauză este aplicabil textul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, faţă de care pretenţia reclamanţilor este întemeiată numai pentru preţul actualizat, iar nu şi pentru preţul de circulaţie.
Actul de vânzare-cumpărare în discuţie a fost încheiat cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, aspect tranşat irevocabil, cu putere de lucru judecat, prin hotărârea judecătorească menţionată mai sus, anume Decizia civilă nr. 326 din 7 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă (irevocabilă), prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.
În contextul Legii nr. 10/2001 există reglementate două ipoteze: una este a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate "cu respectarea Legii nr. 112/1995", care nu au fost declarate nule, dar care nu îşi mai produc efectele ca urmare a admiterii, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, a acţiunii în revendicare intentată de foştii proprietari, ipoteză reglementată de art. 50 alin. (21) şi art. 501; a doua ipoteză este cea a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate "cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/ 1995", anume acele contracte care au fost declarate nule printr-o hotărâre judecătorească, ipoteză avută în vedere de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 modificată.
Or, în raport de situaţia din speţă, reclamanţilor li se cuvine doar preţul actualizat, iar nu preţul de piaţă al imobilului, aceasta în aplicarea art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/ 2001, text care reia principiul general al efectelor nulităţii, conform căruia declararea nulităţii unui contract atrage restituirea prestaţiilor. Aceasta spre deosebire de situaţia evicţiunii consumate, care are drept ipoteză un contract pe deplin valabil, nedeclarat nul, caz în care se aplică nu principiul restituirii prestaţiilor, ci răspunderea pentru evicţiune întemeiată pe art. 1337 şi urm. C. civ.
În ce priveşte toate susţinerile făcute de recurenţi referitoare la respectarea Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, la condiţiile legale instituite de lege pentru încheierea acestor contracte, la condiţiile în care a fost încheiat în concret acest contract, la natura preluării de către stat, la buna lor credinţă la încheierea contractului, curtea de apel le-a constatat irelevante, întrucât toate aceste aspecte au interesat cauza soluţionată irevocabil prin Decizia civilă nr. 326 din 7 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă (în cadrul căreia s-a reţinut că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, iar reclamanţii au procedat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, întrucât la data încheierii contractului cererea de retrocedare formulată de fostul proprietar nu fusese soluţionată), fiind aşadar aspecte tranşate cu putere de lucru judecat.
În mod esenţial, curtea de apel a constatat că singura distincţie relevantă este cea referitoare la declararea sau nu a nulităţii contractului printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Aşadar, instanţa de apel a considerat că cele două ipoteze analizate mai sus (când se cuvine preţul de piaţă sau preţul actualizat) se disting după cum contractul de vânzare-cumpărare a fost deja declarat nul sau nu printr-o hotărâre irevocabilă, instanţa, la acest moment, nemaiavând căderea să mai facă consideraţii referitor la condiţiile de încheiere a acestui contract - cu sau fără respectarea Legii nr. 112/1995.
La acest moment însă, hotărârea judecătorească care a declarat nulitatea contractului se impune cu putere de lucru judecat şi îi plasează pe reclamanţi în ipoteza prevăzută de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fără nicio nuanţă referitor la circumstanţele în care a fost încheiat contractul.
Iar în ce priveşte susţinerea apelanţilor-reclamanţi că pronunţarea Deciziei civile nr. 326 din 07 martie 2005 a avut în vedere şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001 (vezi aprecierile asupra valabilităţii titlului statului), ulterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în mod evident acestea nu pot primi relevanţă la acest moment, întrucât nu se poate pune în discuţie pe această cale o soluţie judecătorească irevocabilă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanţii B.F. şi F.B., cât şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.
Recurenţii-reclamanţi au solicitat, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului şi obligării pârâtului la plata sumei de 564.123 lei reprezentând preţul de piaţă al apartamentului nr. 1, situat în str. S., sector 2, Bucureşti, dobândit în baza contractului din 18 iulie 1997, conform raportului de expertiză întocmit de expertul A.V.
În motivarea recursului, reclamanţii au arătat că argumentul privind necesitatea pierderii acţiunii în revendicare de către chiriaşii cumpărători - singura variantă în care se admite restituirea preţului de piaţă - nu poate fi reţinut cu succes (decât dacă se adăugă la lege), deoarece textele art. 50 alin. (1) şi art. 501 fac referire la "desfiinţarea contractului".
Or, aşa cum chiar Instanţa de apel arată, în cazul acţiunii în revendicare, contractul de vânzare-cumpărare al chiriaşilor nu se desfiinţează, ci îşi pierde efectele, în acest caz, nemaifiind în ipoteza prevăzută de legiuitor (aceea a desfiinţării).
Intenţia legiuitorului atunci când a emis Legea nr. 1/2009 a fost aceea de a permite chiriaşilor cumpărători să primească fie preţul actualizat, fie preţul de piaţa, funcţie de atitudinea acestora în raport de Legea nr. 112/1995, adică dacă, din perspectiva acestora, legea a fost respectată.
Prin urmare, instanţa de judecată, atunci când analizează cererea privind restituirea preţului, este chemată a se pronunţa pe culpa chiriaşilor cumpărători la desfiinţarea contractului.
În speţă, chiriaşii nu au avut nicio culpă în desfiinţarea actului de vânzare-cumpărare.
În acest sens, reclamanţii au solicitat instanţei de apel proba cu înscrisuri, respectiv actele care au stat la baza încheierii contractului, probă respinsă de către instanţă, în acest sens, recurenţii au solicitat instanţei de recurs să încuviinţeze această probă, în condiţiile art. 305 C. proc. civ.
Din analiza art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001 republicată, se desprinde cu evidenţă concluzia că, în prezent un proprietar al cărui contract de vânzare-cumpărare a fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă are posibilitatea de a se adresa instanţei de judecată fie cu o cerere prin care să solicite restituirea preţului actualizat pe care l-a plătit - în situaţia în care contractul său de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cerere întemeiată în acest caz pe prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, fie cu o cerere prin care să solicite restituirea preţului de piaţă al imobilelor - în situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 - cerere întemeiată în această ipoteză pe prevederile art. 501 şi art. 50 alin. (21) din aceeaşi lege.
Aceste din urmă texte de lege au în vedere ipoteza în care a existat un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, contract desfiinţat ulterior printr-o hotărâre judecătorească definitiva şi irevocabilă, cum este de altfel situaţia şi în speţa de faţă.
Recurenţii-reclamanţi au pus în discuţie problema interpretării sintagmei "respectarea Legii nr. 112/1995", în condiţiile în care, în actualul cadru procesual nu se poate rediscuta valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare.
Pentru o atare finalitate, chiar dacă nu se poate repune în discuţie valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, este necesar să se facă o analiză a dispoziţiilor art. 9, 10 şi 12 din Legea nr. 112/1995, pentru a se vedea ce anume prevedea acest act normativ cu privire la posibilitatea acordată chiriaşilor de a cumpăra apartamentele ce făceau obiectul acestei legi.
Desigur, pentru analizarea bunei ori relei credinţe, art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea iniţială), devenit art. 45 alin. (2) (după republicarea legii) presupunea ca imobilul respectiv să fie preluat fără titlu valabil - ceea ce ar implica aprecierea că acesta nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, însă aprecierea valabilităţii titlului a fost posibilă doar după apariţia Legii nr. 10/2001; până la acel moment, imobilele preluate în temeiul Decretului nr. 92/1950, cu precizările aduse prin H.G. nr. 11/2007, fiind considerate ca fiind preluate cu titlu şi deci, făcând obiectul Legii nr. 112/1995.
Pe cale de consecinţă, în speţă a fost vorba despre un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, reclamanţii fiind de bună-credinţă la încheierea contractului, aceştia fiind astfel îndreptăţiţi să uzeze de dispoziţiile art. 501 şi ale art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Recurenţii-reclamanţi au mai arătat şi faptul că, potrivit expertizei tehnice judiciare efectuate de către expertul A.V. pentru evaluarea apartamentului la preţul pieţei, s-a stabilit o valoare de piaţă de 125.693 euro, adică echivalentul a 564.693 lei; în baza acestei probe s-ar fi putut da curs favorabil solicitării reclamanţilor, dedusă judecaţii prin cererea introductivă de instanţă.
Recurentul-pârât a solicitat, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii apelului şi, în principal, respingerea acţiunii, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
În motivarea recursului, pârâtul a susţinut că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât prin calitate procesuală se înţelege titlul sau modul în care o persoană participă în raportul juridic, îndreptăţind-o să fie parte în proces.
Calitatea procesuală pasivă presupune existenta identităţii între persoana pârâtului şi cel obligat în cadrul aceluiaşi raport juridic.
Stabilirea calităţii procesuale pasive implică, în speţă, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanţial, anume natura obligaţiei sumei de bani reprezentând preţul imobilului, mai precis izvorul acestei obligaţii.
În Legea nr. 10/2001 nu se prevede obligativitatea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice de a restitui preţul imobilului, astfel că rezultă fără putinţă de tăgadă că Statul Român nu poate fi obligat la plata preţului.
Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 18 iulie 1997 dintre Primăria municipiului Bucureşti, prin SC F. SA şi reclamanţi, este terţ faţă de acest contract.
În conformitate cu art. 1337 C. civ., instanţa ar fi trebuit să instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.
Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.
Nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.
Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiunea totală a vânzătorului, respectiv Municipiul Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea preţului actualizat al imobilul în cauză.
Nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, având în vedere că în prezenta acţiune nu există culpa acestei instituţii.
În ceea ce priveşte menţinerea obligaţiei pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei, recurentul a arătat că era necesar să se facă aplicabilitatea art. 1337 C. civ. privind răspunderea pentru evicţiune a vânzătorului, având în vedere că Primăria municipiului Bucureşti a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanţii, contract încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
În plus, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice nu a dat dovadă de rea-credinţă, neglijenţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuieli lor de judecată.
Neexistând culpă procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 şi neexistând temei legal este neîntemeiată obligarea şi la plata cheltuielilor de judecată.
Recursurile vor fi respinse, ca nefondate, pentru considerentele ce urmează:
I). Analiza recursului reclamanţilor B.F. şi F.B.:
Prin Decizia nr. 326 din 7 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă, a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 18 iulie 1997, încheiat de reclamanţi în calitate de chiriaşi ai apartamentului nr. 1 situat în Bucureşti, str. S., sector 2,
În motivarea deciziei s-a constatat, pe de o parte, ca imobilul a fost preluat de către stat fără titlu, iar pe de altă parte, că pentru imobil s-a depus cerere de retrocedare în natură încă din anul 1996, iar contractele de vânzare-cumpărare ale apartamentelor s-au încheiat în anii 1997 - 1998, cu încălcarea prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995. În aceste condiţii, toate contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate mai înainte ca cererea de retrocedare a imobilului sa fie soluţionată, ceea ce atrage nulitatea absolută a acestora.
Dată fiind soluţia astfel argumentată, în mod corect instanţa de apel din prezenta cauză a constatat că Decizia nr. 326 din 7 martie 2005 beneficiază de putere de lucru judecat în ceea ce priveşte constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, decurgând din încălcarea dispoziţiilor art. 1 şi 9 din Legea nr. 112/1995.
Efectele pozitive şi negative ale puterii de lucru judecat se produc atât în virtutea dispozitivului hotărârii, cât şi ale considerentelor pe care se sprijină soluţia adoptată, în care se regăsesc dezlegările în fapt şi în drept date problemelor soluţionate. Dacă s-ar reţine contrariul, ar însemna a se permite reevaluarea aceloraşi aspecte într-un litigiu ulterior, cu riscul unor constatări diferite ale instanţelor de judecată.
Or, este de esenţa puterii de lucru judecat evitarea contrazicerilor între hotărâri judecătoreşti pronunţate în procese distincte, rezultat ce ar lipsi, astfel, de conţinut însăşi instituţia juridică în discuţie.
În aceste condiţii, nu pot fi primite susţinerile recurenţilor-reclamanţi prin care se tinde la reanalizarea atitudinii subiective a cumpărătorilor în prezenta cauză.
Se constată că instanţa de apel a dat în mod corect eficienţă puterii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti irevocabile anterior pronunţate, conchizând în sensul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu consecinţa neîndeplinirii cerinţei de aplicare a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
De altfel, condiţia prevăzută la art. 501 din Legea nr. 10/2001 este ca să fi fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 contractul, fiind nerelevantă din perspectiva acestor dispoziţii, buna sau reaua credinţă a cumpărătorilor.
II). Analiza recursului pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, în mod corect a fost respinsă de prima instanţă, soluţia fiind menţinută de instanţa de apel.
Deşi susţinerea pârâtului că este terţ faţă de contractul de vânzare-cumpărare încheiat între intimata-reclamantă şi Primăria municipiului Bucureşti este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul le pretinde.
Obligaţia de restituire a preţului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desfiinţate, nu este un efect al contractului, ci o obligaţie ce decurge din lege.
Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabileşte obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de a restitui preţul de piaţă ori preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu respectarea, fie cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Aceste dispoziţii legale au un caracter special, derogator de la dispoziţiile dreptului comun pe care le invocă recurentul, instituind un caz special de răspundere din care rezultă calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în litigiile decurgând din restituirea preţului.
Având în vedere că imobilul în litigiu face parte dintre cele cu privire la care a fost adoptată o legislaţie reparatorie de către Statul Român, întrucât acesta a fost preluat abuziv de la proprietar prin Decretul nr. 92/1950, pentru soluţionarea cererii deduse judecăţii nu sunt aplicabile prevederile dreptului comun (art. 1337 şi urm. C. civ. sau, în cazul de faţă, principiul repunerii în situaţia anterioară, ca efect al nulităţii), ci, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, cele din cuprinsul Legii nr. 10/2001, ca lege specială în această materie.
Condiţiile speciale instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, potrivit art. 9 alin. (1), precum şi cu privire la constituirea fondului extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, conform art. 13 alin. (6) lit. a), justifică adoptarea unei dispoziţii legale derogatorii de la dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de acei chiriaşi ce nu se mai pot bucura de efectele contractului încheiat.
Obligaţia instituită de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin lege la restituire.
Aşa fiind, se constată legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, acesta fiind titularul obligaţiei în raportul juridic dedus judecăţii, în ce priveşte cererea de obligare la plata preţului actualizat al imobilului.
Este nefondată şi critica privind greşita obligare a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată.
În speţă, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice are calitatea de pârât, fiind persoana chemată în judecată de către reclamanţii B.F. şi F.B.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Textul legal enunţat prevede o singură condiţie pentru obligarea uneia dintre părţile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfăşurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenţii, adică să fi pierdut procesul. Faptul pierderii procesului se dovedeşte cu însăşi cuprinsul hotărârii judecătoreşti prin care acesta s-a finalizat.
Totodată, culpa procesuală este determinată de atitudinea părţii pe parcursul procesului.
În sarcina pârâtului nu s-ar fi putut reţine obligaţia plaţii cheltuielilor de judecată dacă ar fi recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamanţilor, conform art. 275 C. proc. civ.
În cauză nu este îndeplinită ipoteza prevăzută de aceste dispoziţii legale, atâta timp cât chiar şi în recurs pârâtul contestă obligarea sa la plata preţului actualizat şi solicită respingerea pretenţiilor reclamanţilor, respectiv respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii B.F. şi F.B. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva Deciziei nr. 196A din data de 6 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 2792/2014. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2828/2014. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
