ICCJ. Decizia nr. 2863/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2863/2014
Dosar nr. 6002/121/2010
Şedinţa publică din 24 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Galaţi sub nr. 3482/233/2007 reclamanta E.S. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Galaţi, prin primar, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâtul să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul - teren şi construcţie - situat în Galaţi.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este moştenitoarea autoarei sale, S.P., care la rândul său l-a moştenit pe defunctul său tată D.P. zis P., care a deţinut în proprietate imobilul situat în Galaţi, până în anul 1950, când acest imobil a fost preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950, fără titlu valabil, fiind încălcate dispoziţiile art. 1 din Decretului nr. 92/1950, ale art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (tratat internaţional la care România este parte) precum şi Constituţia României din anul 1948.
Mai arată reclamanta că statul nu deţine un titlu valabil asupra imobilului şi prin urmare imobilul nu a ieşit niciodată din patrimoniul proprietarului D.P., astfel că l-a dobândit prin retransmitere succesorală, impunându-se compararea titlului de proprietate cu posesia pârâtului, care nu justifică un titlu de proprietate.
În drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480- 481 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, C.E.D.O. şi Constituţia României.
Pârâtul Municipiul Galaţi, prin primar, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă.
Mai arată pârâtul că din actele de la dosarul cauzei rezultă că imobilul revendicat din str. Domnească nr. 83 (număr vechi) este altul, respectiv cel de la numărul 261 - număr nou, aspect care reiese din certificatul din 05 noiembrie 1996 eliberat de D.G.A.S., cât şi din adresa din 18 mai 2007 emisă de D.C.G. a instituţiei lor.
În cauză instanţa de fond a dispus efectuarea unei expertize imobiliare având ca obiectiv identificarea imobilului din Galaţi, iar expertul faţă de actele depuse la dosarul cauzei, a precizat că imobilul revendicat ar putea fi cel din str. D. Faţă de relaţiile depuse la dosar de către pârât pentru termenul de judecată din 22 septembrie 2009 cu privire la cei care deţin imobilul, faţă de solicitarea reclamantei, instanţa de fond a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâţi a SC T.T. SRL Galaţi, C.I., C.E., D.E., B.M. şi R.M.
Astfel, pârâta SC T.T. SRL, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii şi tardivităţii introducerii sale în cauză, arătând ca reclamanta şi-a întemeiat cererea pe prevederile art. 57 C. proc. civ., ce nu sunt incidente în cauză în condiţiile în care reclamanta a chemat în judecată un alt pârât, modificându-şi cererea de chemare în judecată, însă cu depăşirea termenului legal.
A mai invocat atât excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, arătând ca reclamanta nu a uzat de Legea nr. 10/2001, lege specială faţă de prevederile dreptului comun, cât şi faptul că reclamanta nu ar avea vocaţie succesorală faţă de proprietarul imobilului de la care a fost naţionalizat, precum şi faptul că imobilul naţionalizat nu este identic cu cel revendicat.
Pârâtul C.I. a formulat întâmpinare invocând aceleaşi excepţii şi aceleaşi apărări ca şi pârâta SC T.T. SRL.
La termenul de judecată din 14 aprilie 2009 reclamanta a indicat valoarea de 600.000 lei a întregului imobil revendicat, iar la termenul de judecată din 11 mai 2010 instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Galaţi.
Prin sentinţa civilă nr. 5102 din 11 mai 2010, Judecatoria Galaţi a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Galaţi declinând competenţa de soluţionare a acţiunii în revendicare, în favoarea Tribunalului Galaţi, secţia civilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre Judecătoria Galaţi a reţinut că reclamanta a promovat o cerere evaluabilă în bani, în materie civilă, astfel că faţă de valoarea de 600.000 lei a întregului imobil revendicat, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în primă instanţă revine tribunalului.
Pe rolul Tribunalului Galaţi cauza a fost înregistrată sub nr. 6002/121/2010.
Prin întâmpinarea depusă de pârâţii R.M. și B.M., a fost invocată excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, în condiţiile în care reclamanta a primit prin testament doar bunurile aflate în patrimoniul defunctei P.S., nu şi imobilul din litigiu ce nu se afla in patrimoniul defunctei, învederând şi faptul că nu există identitate între imobilul deţinut de autorii reclamantei şi cel revendicat.
Pârâta SC T.T. SRL a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat, în cazul admiterii acţiunii în revendicare, obligarea reclamantei la plata contravalorii îmbunătăţirilor efectuate la imobilul din litigiu.
Prin încheierea de şedinţă din 16 februarie 2011, a Tribunalului Galaţi, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii cererii formulate în baza art. 57 C. proc. civ., a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, precum şi excepţia tardivităţii în ce priveşte modificarea cererii de chemare în judecată.
La termenul din 15 aprilie 2013 instanţa de fond a pus in discuţia părţilor excepţiile privind lipsa calităţii procesuale pasive a Municipiului Galaţi, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, de asemenea fondul cauzei.
Prin sentinţa civilă nr. 1002 din 22 aprilie 2013 a Tribunalului Galaţi a fost respinsă acţiunea faţă de pârâtul Municipiul Galaţi pentru lipsă calitate procesuală, iar în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă. De asemenea a fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâta SC T.T. SRL ca rămasă fără obiect.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Galaţi, instanţa a constatat că prezenta acţiune este o acţiune în revendicare. Or, o asemenea acţiune se poartă între proprietarul neposesor şi posesorul neproprietar. La acest moment, Municipiul Galaţi nu mai deţine nicio parte din imobilul în cauză, acesta fiind înstrăinat în totalitate celorlalţi pârâţi.
Cum Municipiul Galaţi nu este posesorul imobilului, nu poate avea calitate procesuală pasivă în acţiunea în revendicare.
În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, a Înltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Bucureşti, secţiile unite, dată în recurs în interesul legii, s-a statuat referitor la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti că, în ce priveşte „concursul dintre legea specială şi legea generală, se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.”
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securităţii raporturilor juridice.
Tribunalul a reţinut faptul că reclamanta nu a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi, că neconcordanţele dintre legea specială şi Convenţia europeană a drepturilor omului pot fi invocate doar în momentul în care reclamantul are un bun în sensul Convenţiei sau o speranţă legitimă la un bun.
În cauza de faţă, reţine instanţa de fond, reclamanta nu are un bun şi nici o speranţă legitimă la un bun, întrucât nu i-a fost recunoscut dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Având în vedere faptul că reclamanta nu a urmat procedurile speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, că în cauză nu pot fi identificate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, încât cauza să poată fi soluţionată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, tribunalul a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi, în consecinţă, a respins acţiunea reclamantei ca inadmisibilă.
Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat apel atât reclamanta E.S., cât şi pârâta SC T.T. SRL Galaţi, iar prin Decizia civilă nr. 38 din 24 martie 2014 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă, fiind admis apelul declarat de reclamantă şi pe cale de consecinţă a fost anulată în parte sentinţa, numai în ce priveşte respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, iar, în rejudecarea cauzei, a fost respinsă ca nefondată acţiunea în revendicare, fiind menţinută însă soluţia instanţei de fond în ce priveşte respingerea cererii de revendicare împotriva Municipiului Galaţi, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Acţiunea în revendicare reprezintă o cale de realizare a dreptului, ce însumează în analiza temeiniciei ei şi nevalabilitatea preluării de către stat a bunului imobil din litigiu, astfel încât în mod corect instanţa de fond nu s-a pronunţat distinct asupra acestui capăt de cerere şi nu a considerat raportat la posesorii imobilului revendicat, că se impune soluţionarea cauzei şi în contradictoriu cu Municipiul Galaţi.
Acţiunea în revendicare imobiliară, fiind o acţiune petitorie impune a se stabili existenţa dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în discuţie.
S-a reţinut că, cererea de constatare a nevalabilităţii preluării de către stat a bunului, nu este una cu o finalitate autonomă, ci tinde tot la restabilirea încălcării dreptului de proprietate, fiind un pas intermediar în vederea obţinerii rezultatului final, de restituire în natură sau prin echivalent, pentru bunul preluat de statul comunist.
Tocmai de aceea, reţine instanţa de apel, contextul în care trebuie soluţionat acest capăt de cerere este comun cererii în revendicare pe care tinde să o sprijine, astfel încât el nu poate fi analizat distinct de mecanismul juridic în întregul său, apreciindu-se astfel că. petitul privind constatarea nevalabilităţii titlului statului este accesoriu acţiunii în revendicare, întrucât folosul urmărit de reclamantă în soluţionarea acestui capăt de cerere, este tocmai soluţionarea acţiunii în revendicare.
În acest sens şi potrivit considerentelor expuse, împrejurarea că instanţa de fond nu a analizat în mod distinct acest capăt de cerere, nu poate fi asimilată unei nepronunţări sau a unei denegări de dreptate, în sensul art. 3 C. civ.
În ce priveşte greşita respingere a cererii de revendicare ca inadmisibilă de plano, instanţa de apel a reţinut că acţiunea în revendicare a fost promovată de reclamantă în contradictoriu cu terţii dobânditori ai imobilului în baza contractelor de vânzare cumpărare din 21 noiembrie 1997 încheiat cu M. (D.) E.; din 16 ianuarie 1998 încheiat cu C.I. şi C.E.; din 16 iunie 2004 încheiat cu R.V. (moştenitori R.M. şi B.M.) în baza Legii nr. 112/1995 şi a contractului de vânzare cumpărare din 26 martie 2004 încheiat cu SC T.T. SRL, în baza H.G. nr. 1341/2002.
Acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului accesului la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială, derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce priveşte criteriile de comparaţie a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.
S-a mai reţinut că, a considera că există posibilitatea pentru reclamantă de a recurge la dreptul comun în materia revendicării în detrimentul legii speciale de reparaţie, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi o judecare formală a cauzei, în care instanţa să acorde preferinţă titlului mai vechi, făcând totodată abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
În acest sens, instanţa de apel a mai reţinut că C.E.D.O. a stabilit că, exigenţele art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al terţului dobânditor şi că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată crearea unei nedreptăţi mai mari decât aceea prin care s-a dispus confiscarea bunului.
Ideea reţinută în jurisprudenţa instanţei de contencios este aceea că, încercarea instanţelor de atenuare a consecinţelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist, nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate, iar persoanele care şi-au dobândit cu bună credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta responsabilitatea statului ce a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, cauza Raicu contra României).
S-a mai reţinut că Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii de secţiile unite ale Înaltei Curții de Casație și Justiție, trebuie interpretată şi aplicată la circumstanţele concrete ale cauzei, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială şi legea generală, se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Aceasta prioritate poate fi dată in cadrul unei acţiuni in revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, situaţie ce nu se regăseşte în prezenta cauză.
Astfel, instanţa de apel reţine că, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 ce intră sub incidenţa acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 C. civ.
De asemenea s-a reţinut că obiectul de reglementare al Legii nr. 10/200, face din acest act normativ o lege specială faţă de C. civ., care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, fiind existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale în acelaşi domeniu de reglementare, situaţie în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor nu au putut să utilizeze această procedură în termene legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare afară de cazul când bunul a fost cumpărat cu bună credinţă şi cu respectarea Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Soluţia, reţine instanţa de apel, se impune justificat şi de faptul că, referitor la exerciţiul aceluiaşi drept, nu se poate accepta existenţa unui raţionament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare, urmărind acelaşi scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane anume aceea a proprietarilor deposedaţi în perioada de referinţă, unii să-şi poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop de a obţine retrocedarea bunului, contrar principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Din această perspectivă, instanţa de apel a reţinut că, în speţă criteriul de analiză al acţiunii în revendicare, nu îl reprezintă compararea titlurilor înfăţişate de părţi, din perspectiva regulilor clasice, ci a celor cuprinse în Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Jujtiție în recurs în interesul legii.
Astfel, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta avea posibilitatea să solicite constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare din 21 noiembrie 1997 încheiat cu M. (D.) E.; din 16 ianuarie 1998 încheiat cu C.I. şi C.E.; din 16 iunie 2004 încheiat cu R.V. (moştenitori R.M. şi B.M.) în baza Legii nr. 112/1995 şi a contractului de vânzare cumpărare din 26 martie 2004 încheiat cu SC T.T. SRL, în baza H.G. nr. 1341/2002, în interiorul termenului de prescripţie de 1 an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen ce a fost prelungit succesiv.
De la data expirării termenului de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, (14 august 2002) dreptul de proprietate dobândit de pârâţi s-a consolidat, iar, aceştia au dobândit totodată şi speranţa legitimă conferită de legea în vigoare în condiţiile în care nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare, sunt îndreptăţiţi să păstreze imobilul, situaţie în care potrivit art. 18 din aceeaşi lege, imobilul nu mai putea fi restituit în natură fostei proprietare.
Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că, la acest moment pârâţii sunt deţinătorii unui bun, în sensul Convenţiei, fiind protejaţi de principiul securităţii raporturilor juridice.
În concluzie, reţine instanţa de apel, câtă vreme contractele prin care pârâţii au dobândit bunul nu au fost desfiinţate, beneficiază de prezumţia că au fost legal încheiate, fiind protejate de principiul securităţii raporturilor juridice, astfel că, aceştia nu pot fi obligaţi să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul litigios, chiar dacă imobilul ce a aparţinut autoarei lor a fost preluat fără titlu valabil.
Instanţa de apel a mai reţinut că sunt nefondate şi susţinerile reclamantei că nicio dispoziţie din Legea nr. 10/2001, nu interzice folosirea altei căi pentru recuperarea bunului, în condiţiile în care art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (introduse prin pct. 13 al art. 1 din Legea nr. 1/2009) prevede că : „Persoana îndreptăţiră are obligaţia de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate”.
Ca atare, instanţa de apel a apreciat că acţiunea în revendicare este nefondată, reţinând că o astfel de soluţie nu determină agravarea situaţiei reclamantei în propria cale de atac, fiind mai favorabilă decât respingerea cererii ca inadmisibilă, ce exclude definitiv posibilitatea analizării cererii reclamantei.
În ce priveşte apelul declarat de pârâta SC T.T. SRL Galaţi, vizând greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Faptul că P.D. este una şi aceeaşi persoană cu P.D., P.D., şi Dr. P., rezultă din datele de identificare înscrise în actele de stare civilă respectiv din registrul stării civile pentru născuţi din 1885 rezultă că P.D. s-a născut în com. Vipereşti, judeţul Buzău, având ca părinţi pe G. şi M. (fila 14 dosar Judecătoria Galaţi); că din certificatul de căsătorie din 1907 emis pe numele P.D. şi D.C., rezultă că la rubrica „numele tatălui” acestuia apare G., iar la rubrica „numele mamei” apare M., singura inadvertenţă fiind anul naşterii trecut 1884 în loc de 1885 (fila 12 dosarul Judecătoriei Galaţi);că din certificatul de deces emis de Consiliul Local Galaţi pe numele P.D., rezultă data naşterii la 24 iulie 1885, com. Vipereşti, judeţul Buzău, iar la prenumele părinţilor apar G. şi M. (fila 16 dosarul Judecătoriei Galaţi).
În consecinţă, reţine instanţa de apel, chiar dacă în certificatul de deces al testatoarei se menţionează că părinţii acesteia a fost P. şi nu P., prenumele tatălui apare tot D., iar al mamei C., ceea ce duce la concluzia că este vorba despre aceleaşi persoane. În plus, din actele şi lucrările dosarului rezultă că P.D. este una şi aceeaşi persoană cu P.D. şi Dr. P.
Instanţa de apel a mai reţinut că, potrivit actului de proprietate din anul 1927 numitul D.P. cumpără imobilul din str. D. (fila 126-127), că potrivit evidenţelor numerotării clădirilor pe străzi din oraşul Galaţi din anul 1929, D.P. deţinea casa.
În actul eliberat de Arhivele Naţionale, intitulat „Revizuirea numerotării clădirilor în oraşul Galaţi, emis în anul 1941, este menţionat ca proprietar al imobilului din str. D., doctor P. În anul 1948, în urma renumerotării imobilelor, str. D. devine str. R., iar conform Decretului nr. 92/1950 la poziţia 373 este naţionalizat imobilul din str. R., fostă D. pe numele P.D.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că succesiunea actelor mai sus menţionate, dovedeşte că nu se poate vorbi de 3 proprietari diferiţi, care să fi avut în proprietate acelaşi imobil, rezultând fără posibilitate de echivoc că dr. P. este una şi aceeaşi persoană cu P.D. şi P.D., aspecte dovedite şi cu declaraţiile martorilor M.R.L. şi O.G.
Instanţa de apel a mai reţinut că, în caz de moştenire testamentară, când testatorul a înţeles ca prin testamentul întocmit să cuprindă un legat universal, acesta îi conferă beneficiarului vocaţia la universalitatea bunurilor testatorului. Având în vedere că instanţa a reţinut că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, s-a apreciat că prin legatul universal au fost transmise toate drepturile şi obligaţiile legate de universalitatea de bunuri, inclusiv dreptul de a promova acţiunea în revendicare pentru a obţine restituirea imobilului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta E.S., pârâţii R. (R.) M. şi SC T.T. SRL.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, criticile aduse hotărârii instanţei de apel, de reclamanta E.S. , vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Se susţine că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condiţiile în care s-a reţinut că apelul declarat de reclamantă este fondat numai prin prisma motivului ce vizează greşita respingere a acţiunii în revendicare pe excepţia inadmisibilităţii şi, nesoluţionarea pe fond a revendicării.
Reclamanta mai susţine că, instanţa nu s-a pronunţat separat pe capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului de preluare în patrimoniul statului, reţinând în mod greşit că acţiunea în revendicare subsumează în analiza temeiniciei ei şi analizarea nevalabilităţii titlului de preluare în patrimoniul statului. ceea ce echivalează cu o denegare de dreptate în sensul art. 3 C. civ. Astfel, susţine reclamanta, constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului în patrimoniul statului, are implicaţii importante în ce priveşte raportul dintre dispoziţiile legii speciale şi dispoziţiile dreptului comun aplicabile în cauză. Aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanta justifică un interes legitim, direct, personal şi actual în privinţa acestui aspect.
Or, susţine reclamanta, în situaţia imobilelor preluate de stat fără titlu valabil, nu sunt incidente dispoziţiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul că dreptul fostului proprietar nu se rezumă exclusiv la acordarea de masuri reparatorii în echivalent.Reclamanta mai arată că, art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 vizează situaţia în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea legii 112/1995, iar, art. 1 din Legea nr. 112/1995, prevede că intră sub incidenţa acestei legi numai imobilele preluate de stat cu titlu valabil, nu şi cele preluate fără titlu.
Astfel, arată reclamanta, dacă actul de înstrăinare are ca obiect un imobil preluat fără titlu, vânzarea nu s-a făcut cu respectarea Legii nr. 112/1995, motiv pentru care proprietarul poate dobândi imobilul în natură, dreptul sau nefiind rezumat la măsuri reparatorii în echivalent.
O altă critică, adusă hotărârii instanţei de apel, vizează faptul că în mod greşit instanţa a examinat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Galaţi raportat la situaţia că acesta nu mai deţine în proprietate nicio parte din imobil.
Or, susţine reclamanta, instanţa nu a avut în vedere faptul că, prin precizarea formulată în faţa Tribunalului Galaţi, (după declinarea cauzei de la Judecătoria Galaţi), a reformulat petitul cererii, în sensul constatării nevalabilităţii titlului de preluare a imobilului în patrimoniul statului, faţă de care pârâtul Municipiul Galaţi are calitate procesuală pasivă.
În ce priveşte respingerea excepţiei inadmisibilităţii revendicării, reclamanta susţine că instanţa de apel s-a pronunţat corect, motiv pentru care pe acest aspect nu a formulat niciun fel de critici, formulând însă critici faţă de respingerea pe fond a acţiunii în revendicare.
Astfel, se susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a Deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinând greşit că reclamanta nu are un bun în sensul Convenţiei, sau o speranţă legitimă la un bun, în sensul identificat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În acest sens, se arată că în mod indirect se face referire la Cauza pilot Athanasiu împotriva României, care este înglobată în practica judecătorească a instanţelor în sensul că, numai în măsura în care ar fi existat o hotărâre anterioară care să constate lipsa titlului Statului asupra imobilului, s-ar putea considera că în patrimoniul reclamantului s-ar afla un bun, în caz contrar, se află numai o creanţă în patrimoniul său, constând exclusiv în dreptul de a obţine măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 247/2005.
În fapt, arată aceeaşi reclamantă, Cauza Athanasiu vs. România, nu este incidentă în cauză pentru următoarele aspecte:
Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte, au prioritate în privinţa aplicării dispoziţiilor referitoare la drepturile omului, însă numai în măsura în care legile interne nu conţin dispoziţii mai favorabile.
Or, arată reclamanta, aplicând Convenţia Europeană a Drepturilor Omului astfel cum a fost interpretată prin hotărârea Athanasiu vs. România, la situaţia de faţă, dacă nu are decât un drept exclusiv de creanţă asupra Statului valorificabil în condiţiile Legii nr. 247/2005, dar Statul recunoaşte expres că nu există mijloace pentru valorificarea creanţei, rezultă că, potrivit Constituţiei, norma internaţională nu se aplică prioritar, fiind mai nefavorabilă. (practic, aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în acest moment „garantează” doar „dreptul” de a nu obţine nici bunul preluat samavolnic de stat şi nici echivalentul său).
În schimb, susţine reclamanta, legislaţia internă este mai favorabilă şi permite redobândirea imobilului în natură. În condiţiile în care imobilul a fost preluat fără titlu valabil, iar Statul neproprietar a înstrăinat bunul către deţinătorii actuali, înseamnă că titlul acestora din urma provine de la neproprietar. Chiar dacă este un titlu valabil, acesta nu este preferabil titlului adevăratului proprietar (art. 480 C. civ.).
În aceeaşi idee, reclamanta mai arată că, nicio dispoziţie din Legea nr. 10/2001 nu susţine teza instanţei în sensul că titlul cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995, sau a altor dispoziţii legale, cum este cazul pârâtului SC T.T. SRL, dacă e valabil e şi preferabil şi, că Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie îndrumă la analiza individuală şi în echitate a fiecărui caz.
În acest sens reclamanta invocă practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a statuat în sensul de a nu se respinge de plano o acţiune în revendicare (ca inadmisibilă pe excepţie), ci cercetându-se fondul trebuie să se stabilească dacă aceasta este sau nu fondată.
Din perspectiva celor expuse, reclamanta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei apelate în sensul admiterii atât a capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului de preluare în patrimoniu a imobilului antecesorilor săi, cât şi capătul de cerere privind revendicarea imobilului de la pârâţii persoane fizice şi juridice.
Recursurile pârâţilor R. (R.) M. şi SC T.T. SRL Galaţi vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Astfel, pârâţii susţin că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor Deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de secţiile unite, ale Înaltei Curții de Casație și Justiție arătând că, ceea ce a fost soluţionat prin recursul în interesul legii, a fost admisibilitatea unei acţiuni în revendicare de drept comun având ca obiect un imobil preluat abuziv, după apariţia Legii nr. 10/2001, prin prisma principiului specialia generalibus derogant.
În aceeaşi idee, se mai susţine că, dispozitivul deciziei sus evocate, stabileşte neechivoc regula după care „Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant că admisibilitatea sau inadmisibilitatea unui mijloc procesual determinat pentru realizarea unui drept, constituie din punct de vedere juridic, o excepţie de procedură.
Aceeaşi Decizie nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, învederează pârâţii, în dispozitivul său, prevede şi posibilitatea înlăturării regulii de mai sus, când sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă având prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Or, arată aceeaşi pârâţi, sesizarea neconcordanţei dintre legea specială şi Convenţia europeană a drepturilor omului ca şi, cercetarea măsurii în care soluţionarea acţiunii în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, nu se pot face decât prin intrarea în cercetarea fondului şi prin administrarea de probe în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.
În speţă susţin pârâţii, instanţa de apel a constatat dobândirea de către pârâţi în mod legal a imobilului în litigiu, situaţie care năştea ipoteza vizată de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, respectiv aceea în care prin soluţionarea revendicării de drept comun s-ar fi adus atingere dreptului legal dobândit de către pârâţi asupra imobilului, ipoteză în care inadmisibilitatea acţiunii în revendicare de drept comun opera în considerarea principiului specialia generalibus derogant.
De altfel, arată aceeaşi pârâţi, însăşi instanţa subliniază că prin art. 46 alin. (4) Legea nr. 10/2001 (introdus prin pct. 13 al art. 1 Legea nr. 1/2009) se stabileşte că „Persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate”, motiv pentru care se impunea menţinerea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare.
Invocarea de către instanţa de apel a faptului că, dacă nu s-ar pronunţa pe fondul revendicării, s-ar încălca principiul accesului liber la justiţie pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, vine în contradicţie cu aprecierile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din. considerentele Deciziei nr. 33/2008, care precizează explicit că Legea nr. 10/2001 asigură atât respectarea accesului la o instanţă judecătorească conform art. 6 paragraf 1 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului, cât şi satisfacerea art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie.
Din perspectiva celor expuse, pârâţii solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului reclamantei şi menţinerii hotărârii instanţei de fond.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Fiind învestite cu o acţiune în revendicare promovată la 16 martie 2007 potrivit dreptului comun, cu privire la un imobil preluat ca efect al Decretului nr. 92/1950, instanţele au avut de analizat dacă reclamanta E.S. justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat pe această cale, în condiţiile în care pentru situaţia unor astfel de imobile fusese adoptată, ca act normativ special, Legea nr. 10/2001.
Cu privire la criteriile de apreciere a temeiniciei cererii în revendicare deduse judecăţii şi legea aplicabilă acestei operaţiuni, în mod corect şi legal, prin decizia recurată s-au recunoscut efectele Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secţiile unite.
Astfel, în condiţiile în care imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, ce atrage includerea lui în categoria imobilelor preluate abuziv ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, conform art. 1 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, iar acţiunea în revendicare a fost introdusă la data de 16 martie 2007, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,în mod legal s-a reţinut de instanţa de apel că, în soluţionarea acestei acţiuni nu se poate face abstracţie de dispoziţiile legii speciale de reparaţie.
Soluţia este în acord cu Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, obligatorie pentru instanţe potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., prin care, cu privire la acţiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a stabilit că, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, altfel ar însemna să se încalce principiul „specialia generalibus derogant”.
Cu toate acestea, după cum rezultă din decizia dată în recurs în interesul legii, nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 ar exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un „bun” în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, dacă admiterea acţiunii în revendicare, nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
Rezultă astfel că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanţa de judecată la analiza existenţei unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului.
Or, tocmai în acest sens a procedat şi instanţa de apel, care a verificat dacă reclamanta deţine un „bun” în sensul Convenţiei, ceea ce exclude ideea că acţiunea în revendicare dedusă judecăţii nu ar fi fost judecată pe fond.
Aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamantei implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
Se observă, în jurisprudenţa actuală a C.E.D.O., o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care C.E.D.O. le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.
Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanţii au chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (cauza Păduraru, parag. 83-87; cauza Porţeanu, parag. 339), în cauza Atanasiu şi alţii contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, C.E.D.O. a drepturilor Omului a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă, s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
Astfel, este de reţinut că în hotărârea pilot dată în cauza Atanasiu, C.E.D.O. a statuat că:
„134. (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
140. (...) existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
141. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
142. (...) Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
143. În speţă, Curtea observă că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...), deşi toate constată ca naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.
144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din „Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.
145. Totuşi, dacă constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanţelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar, erau întrunite.”
Faţă de aceste statuări ale C.E.D.O., urmează a se constata că întrucât reclamantei nu i s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, aceasta nu beneficiază de un „bun” în sensul Convenţiei.
Din perspectiva celor expuse, este de reţinut că prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, instanţa europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilităţii titlului statului relevanţa urmărită de reclamantă. Dacă până la pronunţarea hotărârii în cauza Atanasiu, existenţa unei hotărâri judecătoreşti pronunţată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilităţii titlului statului îşi găsea utilitatea, deoarece practica instanţei europene era în sensul că recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilităţii titlului statului, echivalează cu o recunoaştere indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor, care au astfel un „interes patrimonial” protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 458 din 02 iulie 2009, Czaran şi Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu şi Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este posibilă.
„Simpla speranţă de restituire” (terminologie uzitată în jurisprudenţa C.E.D.O.), în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranţă legitimă”, privită ca „valoare patrimonială” şi, în consecinţă, ca „bun”, în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Astfel, este de reţinut că, urmare a hotărârii C.E.D.O. din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă, nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionarea F.P., ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual”, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obţine mai mult decât despăgubirile din procedura legii speciale, ceea ce este şi cazul în speţă.
Rezultă că, instanţa de apel a făcut o aplicare corectă la speţă a jurisprudenţei actuale a C.E.D.O., respectiv a hotărârii pilot dată în cauza Atanasiu, reţinând în mod legal că reclamanta nu este titulara unui “bun actual”, cât timp nu este în posesia unei hotărâri definitive prin care să se fi dispus expres restituirea imobilului.
În absenţa unui „bun actual”, în sensul recunoscut acestei noţiuni de jurisprudenţa actuală a C.E.D.O., recurenta nu are un drept la restituire care să o îndreptăţească la redobândirea posesiei, motiv pentru care în mod legal instanţa de apel a respins acţiunea în revendicare ca neîntemeiată şi, nu ca inadmisibilă.
În concluzie, urmează a se reţine că hotărârea recurată dă o dezlegare pe fond acţiunii în revendicare, iar această dezlegare este conformă Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, precum şi jurisprudenţei actuale a C.E.D.O. privind noţiunea de „bun ce intră sub protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Nefondate sunt şi criticile reclamantei în ce priveşte neanalizarea cererii privind nevalabilitatea titlului statului în condiţiile în care acţiunea în revendicare reprezintă o cale de realizare a dreptului, ce însumează analiza temeiniciei ei şi nevalabilitatea preluării de către stat a imobilelor în litigiu.
Acţiunea în revendicare imobiliară, prin care persoana ce se pretinde proprietară a bunului a cărui posesie o cere persoanei ce stăpâneşte bunul să i-l restituie şi să-i recunoască dreptul de proprietate, este o acţiune petitorie, ce tinde să stabilească direct existenţa dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în discuţie.
Or, cererea de constatare a nevalabilităţii preluării de către stat a bunului nu este una cu o finalitate autonomă, ci tinde tot la restabilirea încălcării dreptului de proprietate, fiind un pas intermediar în vederea rezultatului final, de obţinere a unei reparaţii în natură sau în echivalent, pentru bunul preluat de stat.
Astfel, contextul în care trebuie analizat acest capăt de cerere este că el este comun cererii în revendicare pe care tinde să o sprijine, astfel încât el nu poate fi analizat disctinct de mecanismul juridic în întregul său, acţiunea în revendicare prin care reclamanta a înţeles să îşi valorifice pretenţiile.
Din perspectiva celor expuse, este de reţinut că petitul privind constatarea nevalabilităţii statului este un petit accesoriu acţiunii în revendicare întrucât folosul urmărit de reclamantă în soluţionarea acestui capăt de cerere vizează tocmai soluţionarea acţiunii în revendicare.
Faţă de considerentele expuse, cum nici una din criticile recurenţilor nu se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat atât recursul reclamantei cât şi a pârâţilor R. (R.) M. şi SC T.T. SRL Galaţi împotriva Deciziei nr. 38/A din 24 martie 2014.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta E.S. şi de pârâţii R. (R.) M. şi SC T.T. SRL Galaţi împotriva Deciziei nr. 38/A din 24 martie 2014 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24, octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2862/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2869/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
