ICCJ. Decizia nr. 2861/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2861/2014
Dosar nr. 3110/3/2012
Şedinţa publică din 23 octombrie 2014
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buxcureşti, secţia a III-a civilă, la data de 01 februarie 2012, sub nr. 3110/3/2012, reclamanţii Iancovescu L.A., T.G.A., P.I., D.T., A.R.V. şi T.M.C. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, şi SC K.T.C.M. SRL, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de 130.000 euro, contraechivalent 564.148 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a suprafeţei de 674 mp teren şi a construcţiei edificate pe acest teren, imobil situat în Bucureşti, sector 3, pentru perioada 30 octombrie 2009 - 07 iulie 2011.
La data de 14 septembrie 2012, reclamanţii au precizat cadrul procesual, în sensul că înţeleg să-şi valorifice pretenţiile numai faţă de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general.
Prin sentinţa civilă nr. 1830 din 21 octombrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, în sensul că a obligat pe pârât la plata către reclamanţi a sumei de 130.000 euro, în echivalent lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pentru perioada 30 octombrie 2009-07 iulie 2011, precum şi la plata sumei de 11.255 lei, reprezentând taxă de timbru şi onorariul expert şi a sumei de 2.174 lei, reprezentând onorariul de avocat.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 1545 din 03 decembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a dispus anularea Dispoziţiei nr. 5242 din 24 ianuarie 2006 şi a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti să restituie în natură contestatorilor din litigiul respectiv imobilul situat în Bucureşti, sector 3, compus din teren în suprafaţă de 495 mp şi construcţie formată din subsol, parter, mezanin, etaj şi mansardă.
Prin Decizia civilă nr. 891 din 11 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul declarat de contestatori şi au fost respinse apelurile declarate de Municipiul Bucureşti, prin primarul general, şi SC K.T.C.M. SRL S-a dispus schimbarea, în parte, a sentinţei civile nr. 1545 din 03 decembrie 2007, în sensul că a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, să restituie în natură contestatorilor imobilul situat în Bucureşti, sector 3, compus din teren în suprafaţă de 674 mp şi construcţie formată din subsol, parter, mezanin, etaj şi mansardă. Această decizie a rămas irevocabilă în urma respingerii recursurilor, prin Decizia civilă nr. 8841 din 30 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. 12742/3/2006.
Prin procesul verbal încheiat la data de 07 iulie 2011, B.E.J., „Ş.P.D.” a constatat preluarea unilaterală a imobilului indicat mai sus, menţionând, totodată, imposibilitatea încheierii protocolului de predare primire determinat de culpa deţinătorilor actuali, obligaţia instituită în sarcina pârâtului Municipiul Bucureşti prin primarul general, nefiind îndeplinită de către acesta.
Imobilul a fost înscris în cartea funciară pe numele reclamanţilor din litigiul de faţă, raportat la titlul executoriu enunţat şi la certificatele de moştenitor anexate, indicate în C.F. din 2011.
Potrivit dispoziţiilor art. 3711 alin. (1) C. proc. civ., obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe se aduce la îndeplinire de bunăvoie. Deşi, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, pârâtul a fost obligat să predea imobilul menţionat, acesta nu şi-a îndeplinit în mod voluntar obligaţia. Mai mult, deşi a fost notificat în vederea încheierii protocolului de predare primire, nu s-a prezentat, fapt ce rezultă din procesul verbal încheiat de B.E.J., „Ş.P.D.” la data de 07 iulie 2011.
Pe de altă parte, existând o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, pârâtul avea obligaţia să nu mai perceapă eventualele chirii, cu atât mai mult cu cât avea cunoştinţă de litigiul respectiv.
În raport de aceste constatări, Tribunalul a reţinut reaua credinţă a pârâtului, ceea ce a determinat imposibilitatea reclamanţilor de a-şi valorifica dreptul de proprietate asupra imobilului restituit, drept recunoscut de dispoziţiile constituţionale şi de dispoziţiile art. 555 alin. (1) C. civ. şi protejat de art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Ca urmare, pârâtul trebuie să suporte prejudiciul generat de nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate în favoarea reclamanţilor, sens în care, în baza art. 1530 C. civ., a fost obligat la plata sumei de 130.000 euro în echivalent lei la data plăţii, reprezentând lipsă de folosinţă pentru perioada 30 octombrie 2009-07 iulie 2011; această sumă a fost precizată de către reclamanţi, deşi, prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert B.V., prejudiciul a fost estimat la suma de 839.805,91 euro.
În baza art. 274 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat la plata sumei de 11.255 lei reprezentând taxă de timbru şi onorariu de expert şi la plata sumei de 2.174 lei onorariu de avocat, către reclamanţi.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 42 A din 7 februarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva sentinţei civile sus-menţionate.
În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut următoarele:
Conform art. 3711 din Vechiul C. proc. civ., aplicabil raportului juridic dedus judecăţii, obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie.
Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., executarea unei decizii sau a unei hotărâri a oricărei instanţe trebuie să fie considerată a fi parte integrantă din proces, în sensul art. 6 din Convenţie. Dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părţi.
Atunci când autorităţile trebuie să acţioneze pentru executarea unei decizii judiciare şi omit să o facă, angajează responsabilitatea statului în condiţiile art. 6 din Convenţie.
Curtea a recunoscut că protejarea efectivă a justiţiabilului şi restabilirea legalităţii implică obligaţia, pentru administraţie, de a se adapta la o sentinţă sau o hotărâre pronunţată în materie. Primăria este parte integrantă din administraţie, care constituie un element al statului de drept, interesul său identificându-se cu cel al bunei administrări a justiţiei. Aşadar, dacă administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6, de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti, îşi pierd raţiunea de a fi.
Odată cu încălcarea art. 6 din Convenţie, prin lipsa de folosinţă a bunului obligat să-l predea, debitorul, aflat în culpă pentru neexecutarea obligaţiei, devine responsabil şi pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, deoarece aduce atingere dreptului la respectarea „bunului” (Cauza Orha contra României, Cauza SC R.T. SRL contra României).
Culpa municipalităţii în neexecutarea obligaţiei a început la data de 30 octombrie 2009, când obligaţia a devenit lichidă şi exigibilă, şi a încetat la data de 07 iulie 2011, când s-a încheiat procesul-verbal de preluare unilaterală a posesiei de către executorul judecătoresc Ş.P.D., în lipsa reprezentantului Municipiului Bucureşti, care, deşi notificat, nu s-a prezentat.
Neîndeplinirea obligaţiei de către pârât, din culpa sa, fapt ce rezultă şi din activitatea de încasare a chiriei pentru o parte din spaţiul comercial nepredat, îmbracă caracterul unei fapte ilicite, ce atrage răspunderea sa delictuală, în temeiul art. 998 din Vechiul C. civ.
În cauză, nu sunt incidente dispoziţiile N.C.C., intrat în vigoare la data de 01 octombrie 2011, întrucât fapta ilicită a încetat la 07 iulie 2011, sub imperiul Vechiului C. civ.
În acest sens, sunt incidente dispoziţiile art. 6 alin. (2) din N.C.C., conform cu care actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.
Conform art. 1084 C. civ. daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind, în genere, pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit, adică atât prejudiciul efectiv, cât şi beneficiul nerealizat.
Din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză de expert contabil Bisse Victoria, rezultă că suprafaţa totală a imobilului, disponibilă de închiriat în perioada 30 octombrie 2009 - 07 iulie 2011, este de 1.856,73 mp. Veniturile lunare aferente închirierii integrale a imobilului în concordanţă cu preţurile practicate pe piaţa liberă sunt de 41.349,38 euro/lună/mp În intervalul 30 octombrie 2009 - 07 iulie 2011, veniturile din închirierea imobilului rezultate prin aplicarea preţului oferit şi negociat pe piaţa liberă sunt de 839.805,91 euro.
Prima instanţă l-a obligat pe pârât la plata sumei de 130.000 euro în echivalent în lei la data plăţii, respectiv la câte 6.500 euro/lună, calculat la 20 de luni, cum au pretins reclamanţii.
Ceea ce interesează în speţă este prejudiciul efectiv suferit de către reclamanţi pentru lipsa de folosinţă a imobilului, prin neîndeplinirea obligaţiei de punere în executare a hotărârii judecătoreşti, de către debitorul obligaţiei de predare, respectiv, pârâtul Municipiul Bucureşti, imediat ce aceasta a devenit definitivă şi executorie.
Între reclamanţi şi chiriaşii aflaţi în raporturi contractuale cu pârâtul Municipiul Bucureşti nu există raporturi juridice, aşa încât este irelevant dacă acesta din urmă a încasat chirie pentru spaţiul ce a fost obligat să-l predea, cuantumul acesteia sau faptul că a fost obligat printr-o altă hotărâre judecătorească să o restituie fostului chiriaş.
Despăgubirile stabilite de către instanţă nu au fost acordate în baza raportului de expertiză efectuat în cauză, care a stabilit un cuantum mult mai ridicat al prejudiciului, respectiv 839.805,91 euro, ci în raport de pretenţiile formulate de către reclamanţi, mult diminuate în raport de concluziile expertului şi de suprafaţa construită a imobilului.
Aşa fiind, efectuarea unui alt raport de expertiză contabilă, cerere care nu a mai fost susţinută oral de către reprezentantul apelantului în şedinţă publică, nu mai era utilă cauzei.
În consecinţă, Curtea, reţinând netemeinicia tuturor motivelor de apel, în baza art. 296 C. proc. civ., a respins apelul, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, criticând-o, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
Au fost încălcate prevederile art. 948 din N.C.C.
Primăria municipiului Bucureşti nu putea fi obligată decât, cel mult, la restituirea chiriilor încasate după ce hotărârea judecătorească de restituire a rămas irevocabilă, respectiv, la plata sumelor de 45.807,69 euro şi 14.193,88 lei, aşa cum s-a determinat la fond, prin expertiza contabilă. Numai aceste fructe civile pot fi considerate că au fost încasate cu rea credinţă. Chiriile au fost încasate de municipalitate până la 17 decembrie 2010, data întocmirii primului proces-verbal de predare încheiat de B.E.J., Ş.P.D.
De fapt, Primăria nu putea fi obligată nici la chiriile încasate de la SC K.T.C.M. SRL, pentru perioada 30 octombrie 2009-17 decembrie 2010, întrucât sumele i-au fost restituite acestei societăţi, în temeiul Deciziei civile nr. 3593 din 25 septembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte în Dosarul nr. 24645/3/2010. Nu se poate ignora acest aspect, astfel după cum a procedat instanţa de apel, motivat de lipsa raporturilor dintre reclamanţi şi terţii chiriaşi. Prin urmare, nu datorează suma de 130.000 euro.
Recurentul nu este în culpă pentru nerespectarea obligaţiei de restituire a imobilului ulterior datei de 30 octombrie 2009, atâta timp cât posesia asupra bunului se afla la SC K.T.C.M. SRL, precum şi la ceilalţi chiriaşi, iar nu la pârât. Mai mult, după întocmirea procesului-verbal de predare din 17 octombrie 2010, a notificat chiriaşilor încetarea contractului, motiv pentru care aceştia sunt singurii răspunzători de lipsa de folosinţă cauzată reclamanţilor.
Pentru toate aceste considerente, a solicitat admiterea recursului, modificarea, în tot a hotărârii recurate, iar, pe fond, respingerea acţiunii.
Intimaţii reclamanţi au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând decizia civilă recurată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În primul rând, susţinerile recurentului nu pot fi examinate din perspectiva dispoziţiilor art. 948 din N.C.C., referitoare la condiţiile dobândirii fructelor bunului posedat, întrucât posesia exercitată de către recurent a încetat la 7 iulie 2011, data procesului verbal de preluare unilaterală a posesiei imobilului frugifer, în consecinţă sub imperiul vechiului C. civ., incident în speţă în raport cu dispoziţiile art. 6 alin. (2) din N.C.C. Conform acestui text de lege, situaţiile juridice definitiv formate (constituite, modificate sau stinse) anterior noii legi, precum şi efectele lor rămân supuse acţiunii legii vechi. Dispoziţia legală enunţată reprezintă consacrarea regulii „Tempus regit actum” - „Timpul (legea în vigoare la un moment dat) cârmuieşte actul (juridic)”.
Prin urmare, Înalta Curte va avea în vedere criticile recurentului din perspectiva dispoziţiilor legale corespunzătoare art. 948 din N.C.C. în codul anterior (art. 485-487 din Vechiul C. civ.).
Din această perspectivă, susţinerile recurentului sunt neîntemeiate.
Municipiul Bucureşti, prin primarul general, arată că poate fi obligat la fructele civile constând în chiria efectiv încasată de la locatarii imobilului, numai pentru aceste sume de bani putând fi considerat de rea credinţă; în realitate, nu poate fi obligat nici la plata sumelor de bani respective, întrucât, în ceea ce priveşte pe SC K.T.C.M. SRL, pârâtul a fost obligat, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, să restituie chiriile încasate, iar, în ceea ce priveşte pe ceilalţi chiriaşi, ei au rămas în posesia imobilului, deşi au fost notificaţi referitor la încetarea locaţiunii.
Recurentul a fost obligat la plata sumei de 130.000 euro echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 30 octombrie 2009, data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de restituire a imobilului frugifer către reclamanţi, şi până la 7 iulie 2011, data procesului verbal de preluare a posesiei imobilului, întocmit de executor judecătoresc, prin care s-a constatat preluarea unilaterală a bunului de către reclamanţi şi când, practic, a încetat posesia reprezentantului statului asupra acestuia.
S-a reţinut fapta ilicită a părţii sus-menţionate, constând în neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, şi atitudinea culpabilă a acesteia, determinată inclusiv de încasarea chiriilor ulterior finalizării procesului de restituire a imobilului către reclamanţi.
Buna credinţă invocată de către recurent, susceptibilă de a înlătura culpa părţii, condiţie a răspunderii civile delictuale reţinută în cauză, nu se justifică în persoana acestuia.
Astfel, potrivit art. 486 C. civ., posesorul este de bună credinţă atunci când posedă ca proprietar, în baza unui titlu de proprietate ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute, şi încetează de a mai fi de bună credinţă din momentul când viciile titlului său de proprietate îi sunt cunoscute (art. 487 din acelaşi cod). Or, în speţă, recurentul raportează atitudinea sa subiectivă la chiriile efectiv încasate ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de restituire, element care nu are legătură cu momentul de la care viciile titlului său de proprietate i-au devenit cunoscute şi care se plasează mult anterior perceperii chiriilor în perioada 30 octombrie 2009 - 7 iulie 2011, mai precis la data formulării notificării de către reclamanţi, prin care aceştia au solicitat restituirea în natură a imobilului, contestând, astfel, titlul de proprietate al pârâtului asupra bunului respectiv.
În concluzie, de la acest moment, recurentul trebuie considerat de rea credinţă în legătură cu calitatea sa de proprietar asupra imobilului, în sensul art. 487 C. civ., iar încasarea chiriilor după rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care partea menţionată a fost obligată la restituirea în natură a imobilului nu reprezintă decât un element de fapt în conturarea aspectului de continuitate al relei credinţe a pârâtului în exercitarea posesiei şi ulterior finalizării procesului de restituire.
Mai mult, şi în cazul în care, între recurent şi terţe persoane, nu s-ar fi încheiat contracte de închiriere a imobilului în litigiu, care să genereze obţinerea veniturilor din chirie de către Municipiul Bucureşti, acesta ar fi trebuit obligat la plata contravalorii lipsei de folosinţă către reclamanţi, de vreme ce fapta lui ilicită culpabilă constă în nepunerea în executare a hotărârii judecătoreşti de restituire, cu consecinţa lipsirii adevăraţilor proprietari de atributele şi beneficiile dreptului de proprietate, recunoscute de lege, indiferent de existenţa altor raporturi juridice în care pârâtul a fost implicat cu terţii.
Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de apel a considerat că sunt aspecte nerelevante dacă pârâtul a încasat chirie pentru spaţiul în litigiu, cuantumul acesteia sau dacă a fost obligat într-un alt proces să restituie sumele de bani încasate cu acest titlu către chiriaşi.
Sub acest din urmă aspect, temeiurile juridice a unor astfel de obligaţii stabilite pe cale judiciară sunt diferite, respectiv răspunderea civilă delictuală pentru neexecutarea hotărârii de restituire în cazul litigiului declanşat de reclamanţi, încetarea contractului de locaţiune sau orice alt temei, în cazul litigiului purtat între pârât şi terţii chiriaşi. Între reclamanţi şi terţii chiriaşi, neexistând niciun raport juridic, nu se poate stabili nicio interdependenţă, din punct de vedere juridic, între rezolvarea litigiului de faţă şi soluţia pronunţată în procesele purtate de Municipiu cu terţii chiriaşi.
De asemenea, fiind cel obligat la restituirea imobilului către reclamanţi, în procesul finalizat prin Decizia nr. 8841 din 30 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, nu are relevanţă că imobilul a fost ocupat în continuare, după rămânerea irevocabilă a hotărârii de restituire, de către chiriaşi. Recurentul rămâne titularul obligaţiei de restituire până la aducerea ei la îndeplinire şi trebuie considerat că exercită posesia, din punct de vedere juridic, chiar dacă, în fapt, aceasta se realizează prin intermediul chiriaşilor.
În plus, împrejurarea că pârâtul ar fi notificat pe chiriaşi cu privire la încetarea contractului de locaţiune nu îl exonerează de răspundere faţă de reclamanţi, deoarece simpla notificare nu se circumscrie unui caz de forţă majoră, care să-l fi împiedicat pe recurent să execute hotărârea de restituire faţă de reclamanţi. Aceasta cu atât mai mult cu cât recurentul avea la îndemână căi procesuale recunoscute de lege, mult mai eficiente decât încunoştinţarea scrisă a terţilor, prin care să obţină eliberarea efectivă a imobilului de către locatari.
Având în vedere considerentele sus-enunţate, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale incidente, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
Va respinge ca neîntemeiată şi cererea intimaţilor reclamanţi, de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată, întrucât nu au făcut dovada efectuării lor, în condiţiile art. 316 cu referire la art. 298 şi 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva Deciziei nr. 42/A din 07 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge, ca neîntemeiată, cererea intimaților, de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2849/2014. Civil. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2862/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
