ICCJ. Decizia nr. 2844/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2844 /2014
Dosar nr. 7550/2/2013
Şedinţa publică din 23 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 15 martie 2007, pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanţii F.A.K., N.A.K., prin mandatar F.A.K., S.D.K. şi D.K., prin mandatar F.A.K. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general, solicitând instanţei se constate nevalabilitatea titlului statului de preluare prin naţionalizare a imobilelor situate în Bucureşti, sectorul 5 şi în Bucureşti.
Totodată, au solicitat instanţei să se dispună obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilele menţionate mai sus, evaluând fiecare imobil la suma de 510.000 lei.
Reclamanţii au arătat că pentru imobilele ce fac obiectul prezentei cereri în revendicare nu s-a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care acţiunea este întemeiată pe dispoziţiilor dreptului comun şi, cum sunt titularii dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate, statul deţinând aceste imobile fără titlu valabil, este preferabil titlul lor de proprietate.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480, art. 481 şi urm. C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 228 din 17 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 9354/3/2007, acţiunea reclamanţilor a fost respinsă, ca inadmisibilă, iar prin Decizia civilă nr. 482 din 4 octombrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 9354/3/2007, sentinţa a fost desfiinţată şi cauza a fost trimisă spre rejudecare pentru soluţionarea fondului.
Instanţa de apel a reţinut, faţă de cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanţi, că instanţa a fost investită cu o acţiune în revendicare şi respectând principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, tribunalul nu putea da o altă calificare cererii de chemare în judecată, decât cea conferită de părţi şi exprimată clar în conţinutul acesteia.
S-a apreciat că soluţia tribunalului este nelegală, din perspectiva aplicării în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001 şi nu a celor de drept comun.
Cu ocazia rejudecării cauzei după trimitere şi în urma probelor administrate, prin sentinţa civilă nr. 1690 din 25 septembrie 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea în revendicare.
S-a reţinut, în esenţă, că uzurpatorul drepturilor pretinse de către reclamanţi, a fost Statul Român, care nu a fost chemat în judecată, iar în prezent, asupra imobilelor, au fost dobândite drepturi de proprietate prin acte juridice încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, de către foştii chiriaşi, care nu figurează ca pârâţi în cauză, astfel că nu poate fi analizată situaţia în care aceştia deţin imobilele ce formează obiectul prezentului litigiu.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au formulat apel în termen legal reclamanţii K.F.A.K., N.A. şi K., S.D. criticând-o pentru nelegalitate.
Prin Decizia nr. 135/A din 31 martie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor, reţinând şi situaţia că în timpul procesului, intimatul reclamant K.D. a decedat, procesul fiind continuat de moştenitorii acestuia, apelanţii din prezenta cauză.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Cererii în revendicare formulată de reclamanţi, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., i se aplică într-adevăr decizia în interesul Legii nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, teza ultimă, dar şi jurisprudenţa recentă a C.E.D.O., respectiv Decizia pronunţată în Cauza Pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.
Astfel, conform Deciziei nr. 33/2008, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi C.E.D.O, atunci Convenţia are prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate.
În cauză, reclamanţii au arătat că nu au formulat notificare în baza legii speciale, Legea nr. 10/2001 şi înţeleg să revendice numai părţile libere rămase în proprietatea Municipiului Bucureşti, nu şi pe cele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.
În raport de cererea în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., de Decizia nr. 33/2008, pronunţată de instanţa supremă în recurs în interesul legii şi jurisprudenţa recentă a C.E.D.O., s-a reţinut că reclamanţii nu deţin un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.
A rezultat astfel că titlul de proprietate al reclamaţilor este mai puţin caracterizat faţă de cel prezentat de către pârâţi, iar împrejurarea că în prezent, părţi din imobilele revendicate, aparţinând autorilor reclamanţilor, nu au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, nu reprezentă un argument pentru a da preferabilitate titlului de proprietate exhibat de către reclamanţi, respectiv Ordonanţa de Adjudecare nr. 1643/1924 şi actul de vânzare-cumpărare din anul 1942, faţă de titlul Statului Român, întrucât, până în prezent, reclamanţii nu au făcut niciun demers judiciar pentru confirmarea şi consolidarea titlului autorilor lor.
Împotriva Deciziei nr. 135/A din 31 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs, reclamanţii K.F.A., K.N.A. şi K.S.D., în baza art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurenţii reclamanţi au arătat că atât instanţa de fond cât şi cea de apel au interpretat în mod greşit prevederile Legii nr. 10/2001, a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţionat la C.E.D.O. şi a practicii C.E.D.O. în materia protecţiei dreptului de proprietate privată, a regulilor de drept comun în materia revendicării reglementate prin dispoziţiile art. 480 C. civ., atunci când a considerat că nu este posibilă restituirea imobilelor din litigiu.
Astfel, cu privire la imobilul situat în Bucureşti se consideră că este posibilă restituirea întregii suprafeţe de teren şi construcţii, cu excepţia suprafeţei de 124,28 mp, suprafaţă de teren ce a fost vândută, iar în subsidiar, instanţa putea dispune restituirea cel puţin a suprafeţei de teren de aproximativ 270 mp cuprinsă între pct. 13, 14, A şi B, conform planului de situaţie nr. 2 al raportului de expertiză efectuat în cauză, având în vedere că acesta este liber şi nu a făcut obiectul vreunei vânzări.
Referitor la imobilul situat în Bucureşti, care are o suprafaţă totală de 398 mp din care suprafaţă construită de 222 mp, iar suprafaţa liberă de 176 mp, arată că din suprafaţa construită a fost vândută suprafaţa de 31,2 mp către Bratu Serbana, şi deci se putea restitui suprafaţa de teren liberă de 176 mp cât şi suprafaţa construită de 190,8 mp, suprafeţe ce nu au fost înstrăinate şi prin urmare se afla în proprietatea pârâtei.
În privinţa imobilul din Bucureşti, arată că terenul are o suprafaţă totală de 280 mp pe care există o construcţie de 59 mp, ce a fost înstrăinată de către pârât printr-un contract de vânzare-cumpărare, însă restul construcţiilor existente pe terenul în cauza nu au autorizaţie de construcţie, astfel că nu pot fi avute în vedere de către instanţă.
În condiţiile în care contractele de vânzare-cumpărare încheiate de către pârât cu foştii chiriaşi nu au fost desfiinţate, iar în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceştia sunt protejaţi în faţa unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, admiterea acţiunii în revendicare pentru suprafețele libere, nu îi lipseşte pe foştii chiriași de dreptul de proprietate. Decizia pronunţată în recursul legi, care stabileşte că în concursul între legea specială şi legea generală este favorabilă legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant, permite o analizare a cauzei pe fondul ei, cu luarea în considerare a particularităţilor pe care le prezintă. Prin restituirea suprafeţei libere de teren ce nu a fost înstrăinată, nu se aduce atingere vreun drept real al altei persoane, iar în condiţiile în care nu se dă curs solicitării formulate înseamnă o prelungire sine die a unei stări de incertitudine deşi prin admiterea acţiunii nu se aduce atingere dreptului concurent de proprietate al foştilor chiriaşi, al căror titlu a intrat în circuitul civil.
Invocând cauza Raicu contra României, arată că există cadrul legal ce permite să se ţină cont de circumstanţele particulare din cauză, iar în raport de dispoziţiile deciziei pronunţate în interesul legii, apreciază că instanţa era datoare să realizeze o analiză pe fond a valabilităţii titlului statului şi a legalităţii procedurii de naţionalizare, ulterior urmând să verifice posibilitatea şi oportunitatea cererii de retrocedare în natură.
O acţiune în revendicare pe drept comun a unor imobile preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 nu poate fi respinsă de plano, în particular în situaţia în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi C.E.D.O., atunci Convenţia are prioritate, ce poate fi aplicată în cadrul acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate.
Recursul va fi respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Imobilele ce fac obiectul prezentului litigiu, aşa cum s-a arătat de către reclamanţii recurenţi au fost naţionalizate de stat prin Decretul nr. 92/1950.
În motivarea cererii de chemare în judecată, întemeiată pe dispoziţiile art. 480, 481 şi urm C. civ., reclamanţii au învederat că pentru aceste imobile, nu au urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, înţelegând astfel să-şi susţină acţiunea doar pe dispoziţiile dreptului comun.
Acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, trebuie să fie soluţionată numai cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială şi derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă numai în condiţiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.
O atare interpretare este impusă şi de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, potrivit căruia „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţii".
Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin (1) şi (3) din Constituţie şi ale art .6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Deci, se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptăţită având, în consecinţă, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecăţii însuşi dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Pe cale de consecinţă, reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin Decretul nr. 92/1950, ca în speţa de faţă şi, fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, prevalează legii generale.
Or, în speţă, reclamanţii nu au uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea, în natură sau prin echivalent, a imobilului preluat de către stat, ci au recurs direct la aplicarea dreptului comun în materia revendicării.
În ceea ce priveşte decizia în interesul Legii nr. 33/2008, este adevărat că această hotărâre stabileşte că atunci când există neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la considerentele anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit admise şi de contenciosul european, se constată că nu există vreo neconcordanţă între cele două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această posibilitate conferită de jurisprudenţa C.E.D.O., prin instituirea celor doua faze - administrativă şi judiciară.
Nici din perspectiva Convenţiei reclamanţii nu aveau vocaţia restituirii în natură cu privire la imobilul în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudenţa recentă a C.E.D.O., respectiv în Cauza Atanasiu din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010.
Astfel, în analiza concursului dintre legea internă şi Convenţia europeană, instanţele, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, sunt ţinute să constate în ce măsură reclamantul se prevalează de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană.
Aprecierea existenţei unui „bun" în patrimoniul reclamanţilor implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual", cât şi a unei „speranţe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.
În cauza Atanasiu şi alţii contra României se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
Or, în speţă, nu se poate considera că reclamanţii ar deţine un „bun actual", câtă vreme nu au parcurs procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi în favoarea acestora nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie în sensul restituirii imobilului.
Întrucât reclamanţii nu au uzat de legea specială şi nici nu au întreprins alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să li se recunoască dreptul la restituire, aceştia nu au un „bun actual" şi nici măcar „o speranţă legitimă" care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, motiv pentru care nu pot obţine restituirea în natură sau despăgubiri pe calea dreptului comun, nici pentru părţile libere din imobilele ce intră sub incidenţa legii speciale de reparaţie.
Prin urmare, contrar susţinerilor recurenţilor reclamanţi, instanţa de apel, făcând analiza acţiunii în revendicare promovată de reclamanţi din perspectiva dispoziţiilor convenţionale şi menţinând soluţia de respingere a acţiunii în revendicare cu motivarea că, reclamanţii nu deţin „un bun actual” în sensul Convenţiei, a pronunţat o hotărâre legală, iar dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu sunt incidente în cauză.
Faţă de toate considerentele reţinute, Înalta Curte, constată că recursul reclamanţilor este nefondat şi va fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii K.F.A., K.N.A. şi K.S.D. împotriva Deciziei nr. 135/A din 31 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2843/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2849/2014. Civil. Plângere împotriva... → |
|---|
